Capitolul 26

Femeia terminase de strâns masa şi se ştergea pe faţă de sudoare cu o treanţă nu prea curată. Când îl văzu pe bărbat aşezându-se, încremeni cu treanţa pe un obraz, în timp ce cu o mână îşi vâra sub basma şuviţele de păr care îi acopereau urechile. După aproape cincisprezece ani de la măritiş, nevasta lui Boţoghină nu mai păstra din frumuseţea ei de atunci decât gura şi ochii. Avea obrajii subţiri şi înăspriţi, iar fruntea parcă i se îngustase. Semăna cu o ţigancă pribeagă, cu faţa arsă de vânturi şi ploi, înnegrită şi îmbătrânită înainte de timp. Numai când stătea liniştită fără să vorbească sau să se uite undeva, abia atunci liniile gurii se rotunjeau ca un desen luminos şi împrăştiau de pe chipul ei asprimea şi urmele anilor. Cât vorbea sau se uita undeva şi vedea ceva de făcut, trăsăturile rotunde şi liniştite ale buzelor se stricau, lumina ochilor se întuneca.

— Vasile, mie de ce nu mi-ai spus nimic de pământ? Cum o să vinzi pământul?! Copiii ce au să facă fără pământ? Îi arunci pe drumuri, ce faci cu ei?

Vasile Boţoghină se uită la femeie lung şi după câteva clipe şopti:

— Cum nu ţi-am spus de pământ! Nu ţi-am spus că-mi trebuiesc douăzeci de mii de lei?

— Ei şi dacă îţi trebuiesc douăzeci de mii de lei, trebuie să vinzi din pământ? întrebă Anghelina cu un glas în care uimirea şi îndărătnicia abia erau stăpânite.

Omul încercă să-i prindă privirea, să-şi dea seama ce vrea să spună, dar Anghelina stătea ţeapănă în mijlocul tindei, cu treanţa murdară în mână şi cu pleoapele şi trăsăturile feţei încordate şi lăsate în jos. Se vedea din înfăţişarea ei că nu se gândise nici o clipă că pentru douăzeci de mii de lei trebuia vândut din pământ. Neînţelegerea aceasta îl turbură pe bărbat:

— Dar ce-ai vrea tu să fac, de unde să iau douăzeci de mii de lei? Ce să vând? Dacă aşi putea să mă vând pe mine m-aşi vinde, dar cine mă cumpără? zise el stăpânindu-se, încercând să-şi ascundă turburarea, vorbind liniştit, cu glasul limpede.

— Da, şi noi ce ne facem? întrebă femeia, dezbrobodindu-se cu o mişcare aprigă.

— Păi aşa întreabă, nu te repezi că de ce nu ţi-am spus… Om vedea noi; un an de zile până mă fac eu sănătos n-o să murim!

— Păi dar, te repezi la pământ, ce-ţi pasă ţie! Ai uitat că ai doi copii care umblă cu spinarea goală. De doi ani de zile de când umblu cu o singură fustă pe mine… Să ieşi şi tu până la poartă, nu poţi să te duci, că râde lumea de tine! Tot timpul cu gura căscată; una-două, la munte, una-două, aoleo, să facem bani, aoleo că ăla se duce după porci, o viaţă întreagă ai alergat ca un besmetic şi când veneai cu banu, hop cu el în buzunarul percitorului… Şi-ţi spuneam: „Măăă, nu vezi că degeaba alergi? Ai şase pogoane de pământ, fă cum a făcut ăla şi ăla, vinde şi scapă de percitor şi pe urmă dacă poţi să mai faci, mai pui la loc… „ „Nuu! Taci, tu-ţi raiul mă-tii! Taci, ceara mă-tii!” Acu’ vii la vorba mea şi nu mi-e de mine că mă laşi despuiată, dar te-ai apucat să faci copii!

— Şi tu ce vreai se fac acuma? întrebă omul uitându-se ascuţit la femeie.

— S-a mai îmbolnăvit lumea şi nu şi-a vândut pământul. A stat omul acasă, a mai mâncat un ou, a mai tăiat un pui şi dacă a avut zile, a trăit!

— Da, las’ că ştiu eu!… Tot aşa s-a uitat şi alde Florea lui Gogoaşă la pământ. „Eu, mă? striga. Decât să ajung ca alde Ţugurlan fără pământ şi să râdă lumea de mine, mai bine la cimitir.” Pe urmă se ruga de muiere să-i bage pumnii pe beregăţi…

Anghelina se îmbrobodise strâns şi se aşezase pe pragul prispei. Gura ei frumoasă era încleştată şi crâncenă. Stătea cu gâtul înţepenit şi se ferea să-şi privească bărbatul. Vasile Boţoghină simţea cum nevasta lui se stăpâneşte să nu ţipe.

— Eu îţi spun una şi tu îmi dai zor cu Florea lui Gogoaşă.

— Păi tu ai uitat, fa, ce-a păţit Măria lui Turcin astă-toamnă? Vreai să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fa, la cimitir? Nu tot trebuie să vinzi?

— Vorbeşti parcă ai fi proasta în târg, răspunse Anghelina tăios. Mai bine nu m-ai fi luat, dacă n-ai fost în stare de-o casă! Parcă am fost din alea care să-ţi puie sula în coastă să-i cumperi marchizet şi pantofi de lac. Toate iernile cu gura căscată pe la munte şi nemâncat şi nedormit. Cum să nu te îmbolnăveşti? N-am să uit pân-oi muri iarna de-acu’ trei ani, când; ai pus porcu în căruţă şi te-ai dus de l-ai dat! Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?! Stăteai cu banii doldora şi când venea ăla, fonciirea, fonciirea, te uitai ca blegu, nu puteai să-l dai afară pe poartă. Ai lui Moromete nu plătesc cu anii şi trăiesc şi nici pământ n-au vândut…

— Fă, tu nu vreai să taci odată din gură? strigă omul nestăpânit. Când ţi-oi da una acuma îţi mut fălcile în partea ailaltă. Ce-ai fi vrut să fac, fa, ce-ai fi vrut să fac? Să-l las să-mi ia ţoalele şi brişca din bătătură?

— Să nu te fi îmbolnăvit să fi vândut din pământ şi să nu fi alergat ca besmeticu toată iarna. Acum erai sănătos şi n-ai fi avut nevoie să vinzi trei pogoane. Aşa a făcut toată lumea.

— Aşa a făcut toată lumea?! Ai uitat, fa? Tâmpito! (Că mai bine nu ţi-aşi mai zice!) Cu ce-am cumpărat în vara aia plugul şi rariţa? Că doar nu mă duceam la munte ca Bălosu, să mă îmbogăţesc!

— Da, te-ai repezit să cumperi plug nou, în loc să mai aştepţi cum au făcut unii, şi au luat când se mai ieftinise…

— Şi cu ce aram, fa, că-ţi dau una acuma?! Cu ce aram?

— Da’ lumea ailaltă cu ce ara?

— Care lumea ailaltă? Care lumea ailaltă, fa, prăpădito?! Lumea ailaltă! Care n-a cumpărat, a avut de bine de rău un plug vechi. De unde era să iau eu un plug vechi? Tu nu vezi, fa, că eşti proastă de dai în gropi? Şi acuma ce vrei? Ţi-e frică de pământ? Tu auzi, fa? Uită-te la mine, n-auzi, Anghelino?! Al dracului să fiu dacă dau o brazdă. Am să stau aici până o să cad pe brânci şi atunci să vedem ce-ai să te faci. Să vedem cum ai s-o duci. Eu mă duc la cimitir, m-am săturat de atâta alergătură, dar să vedem ce-ai să faci tu! Cum ai să trăieşti tu, singură. Să te văd! Atunci să vedem ce ai să faci!

Omul tăcu, zvârli cu unghia piciorului o fărâmă de mămăligă storcoşită alături de el şi după un timp începu din nou:

— Că de ce am muncit şi am alergat! Ce-ai fi vrut să fac? Să stau de pomană şi să înjur ca alde Ţugurlan? Am muncit cât am putut. N-oi mai putea munci, la cimitir e loc destul! Mă duc acolo şi mă odihnesc şi să te văd pe tine ce-ai să faci! Că dacă munceşti, e rău, dacă nu munceşti, e mai rău!

— Vezi că ai luat-o pe urmele Măriei lui Turcin, mârâi femeia. Măria lui Turcin vorbea tot aşa: „Eu o să mor şi o să mă odihnesc la cimitir, dar să vedem ce-o să facă Turcin fără mine”.

Vasile Boţoghină, al cărui glas se tot înmuiase până acum, ridică fruntea atins şi mârâi şi el (asemănarea cu Măria lui Turcin îl scosese din sărite):

— Când ţi-oi da una, Anghelino!… De ce am luat-o pe urmele Măriei lui Turcin? Păi bine o să fie de tine, raiul mă-tii, când ai să rămâi singură?!

— Ce tot îi dai zor cu cimitirul? strigă Anghelina înfuriată. Una-două, la cimitir! Mă duc la cimitir! Du-te la cimitir, dacă nu mai eşti în stare să trăieşti!

Uimit de glasul nemilos al nevestei, omul rămase cu ochii holbaţi la ea, neştiind ce să răspundă. Stătea moleşit pe prag şi răsufla încet. Vru să mai spună ceva, dar simţi parcă zădărnicia vorbelor şi tot atunci o linişte adâncă ai fi zis că îl atinse ca o răcoare şi în acelaşi timp ca o deznădejde. Această nemişcare a omului se pare însă că înfurie şi mai rău femeia:

— Se duce la cimitir! Mare brânză că te duci la cimitir! Nu striga tot aşa Măria lui Turcin? „Să vedem ce-o să facă”…

Repetarea acestor cuvinte turbură pacea omului într-o clipă şi el n-o lăsă să termine; sări drept în picioare şi fără să mai facă vreun pas se îndoi ca o prăjină şi o plesni pe femeie peste cap cu toată puterea. El făcu setos „ha” şi se lăsă tremurând pe pragul lui, roşu la faţă:

— Raiul mă-tii, nu vreai să taci din gură?!…

Anghelina se înghemui lângă tocul uşii şi nu mai suflă. După un timp ea ridică ochii şi se uită cu ură la bărbat.

— Nu-ţi vine neam să taci, lovi-te-ar buba, mormăi omul gâfâind. Parcă ai fi Guica lui Moromete! Ce vreai, fa, ai? Ce te-a apucat? Eu spun că să vând, să scap de belea, ea că nu, că ce-au să facă copiii! Eu spun că n-am să vând, ea că am luat-o pe urmele… Ni aşa, ni aşa! Atunci ce vreai, fa? Eşti nebună! Spune ce vreai? Vorbeşte! Ai amuţit? Spune, fa, n-auzi, ce-ai vrea tu? Ai surzit?

Femeia tăcea înghemuită în colţul pragului, cu faţa ca de piatră, şi nu se vedea că are de gând să mai scoată vreun cuvânt, lucru care îl stârnea acum pe bărbat din ce în ce mai mult.

— Fă, tu n-auzi ce spun eu? Vorbeşte, să auz ce vreai tu. Cam ce te taie pe tine ţeasta. Că de vândut când veni vorba o luaşi de la moş Adam, că de ce-am plătit fonciirea, că de ce-am cumpărat plug… Da, aşa o fi! Nu e bine să dau din pământ, rămân copiii pe drumuri… Bine, nu mai vând, vorba ta, dacă am zile scap! Păi nici aşa nu taci din gură! Ce vreai tu să fac? Spune! Ori acum ţi-a luat moartea glasul, prăpădito! Mă faci să mai dau şi în tine, parcă nu-ţi ajunge că ai ajuns ca o lăiaţă! Ce să-ţi fac eu? Că ai văzut şi tu cum am muncit! Nu mai bâzâi degeaba că nu te-am omorât! De ani de zile nu ne-am mai certat şi taman acuma te găsişi, când… Fă, tu n-auzi să nu mai plângi degeaba? Lasă. Sunt alţii care au ajuns mai rău ca pe vremea ciocoilor. O să mă fac sănătos şi atunci o să ştim ce să facem! Fă, tu n-auzi că vine Irina şi să nu mai plângi?

Poarta de la drum zdrăngăni şi fetiţa, cu umărul ei puţin ridicat, se apropie în goană de prispa casei.

— Mamă, ieşi afară! strigă ea îmbujorată de bucurie. Hai că vin căluşarii: s-au oprit la Iocan şi joacă acolo…