Capitolul 27

Între prânz şi seară, Birică se îmbrăcă de horă şi se duse să-l întâlnească pe Nilă al lui Moromete.

Înainte de asta, însă, se petrecu acasă între el şi ai lui ceva neobişnuit.

De obicei, duminica după-amiază, când se îmbrăca să se ducă în sat, aproape toată familia lua parte la plecarea lui. Nu se ştie când şi în ce fel se stabilise în familie că decât să iasă toţi în lume şi să se facă de râs că sunt rău îmbrăcaţi, mai bine să iasă unul, bine îmbrăcat, iar ceilalţi să stea şi să nu se ducă nicăieri.

Birică îndura rău situaţia lui de flăcău mai mare între fraţi, deoarece toţi îl aşteptau să se însoare. Nimeni nu suflase niciodată nici un cuvânt despre acest lucru, dar seara, când Birică se întorcea şi le găsea în dosul porţii pe cele două surori, înţelegea că ele au stat acolo tot timpul şi că nimic altceva n-au făcut decât să stea şi să se tot uite peste gard cum se scurg spre horă fetele de seama lor. Totuşi, Birică avea nişte surori vesele şi răbdătoare. Sufereau niţel duminica şi apoi uitau.

Când fusese militar, ele avuseseră grijă să-l facă să nu simtă aşa de mult asprimea cazărmii; îi trimiteau mănuşi şi ciorapi, îi scriau des, îi spuneau „ale tale surori Ileana şi Gheorghiţă şi părinţi şi fraţi care te dorim în tot momentul”…

Dar ele nu se schimbară nici după ce se făcură mai mari, adică nici după ce Birică se întoarse din armată şi le găsi gata să iasă în lume. În multe familii ieşirea în lume dădea naştere la certuri cumplite, dar surorile lui Birică păreau să fi descoperit ele ceva deosebit… Erau foarte vesele şi îl găteau pe fratele lor cu haz mare, numai ele ştiau de ce râdeau, îi călcau hainele, îi periau ghetele şi aproape de fiecare dată îi făceau în necaz că nu ştie să ia batistoare de la fete.

Cu timpul însă veselia surorilor începu să-l apese pe Birică. Surorile se lăsau pe ele la o parte până într-atât încât cu adevărat nu puteau ieşi nici măcar până la poartă; aceeaşi fustă veche, aceeaşi bluză arsă de soare şi cârpită, „Nene, spuneau ele, ce zici de mătasea asta? Să-ţi facem din ea nişte piepţi la cămaşă, că nouă tot nu ne-ajunge!” Sau: „Nene, din lâna asta să-ţi facem mai bine o flanelă!”…

Mai bine!

Când le auzea aşa, lui Birică îi venea să plece din sat, să se ducă nu se ştie unde, să muncească nebuneşte câţiva ani şi să se întoarcă plin de haine şi de lucruri frumoase pentru surorile lui. Ţinea la ele cu o durere pe care cu greu şi-o ascundea prin cuvinte aspre, gonindu-le de la muncă, muncind el mai mult sau ridicându-se supărat de la masă şi lăsând pentru ele bucăţica mai bună.

Astăzi însă, în timp ce se îmbrăca, băgă de seamă că ele lipseau şi nici frate-său nu era acolo. Numai cei doi gemeni mai mici stăteau pe pat şi se uitau cu ochii strălucitori la cămaşa lui cu piepţi de mătase, gata să sară să-i aducă apă să se spele, să-i ţină oglinda sau cureaua să dea briciul pe ea.

Birică era tăcut şi galben la faţă. Tocmai se încălţase şi îşi trăsese pantalonii, când mama lui intră în odaie.

— Birică, spuse ea, fetele şi tat-tău sunt supăraţi pe tine. Aseară şi azi-noapte n-ai dormit şi n-ai mâncat nimic… Noi n-am vrut să-ţi spunem, dar ce cauţi tu la aia a lui Bălosu? Noi am zis de la început că n-o să iasă bine, că n-o să vrea Polina să vie în casa asta cu atâţia fraţi… Maică, Birică – şi deodată mama, văzând chipul palid al feciorului, izbucni în plâns – las-o, maică, nu te mai duce… Însoară-te cu o fată pe potriva ta… Ai să găseşti tu o creştină…

Mama nu mai putu vorbi şi ieşi din odaie. Intrară fetele.

— Ce e, Birică, fir-ar a morţii de minte pe care o ai tu! spuse cea mare mânioasă şi jignită. De-aia muncim noi şi ne căznim, să te vedem pe tine strigând pe la porţile lui Bălosu? Ce-ai avut aseară de-ai strigat şi-ai înjurat ca un ţigan? Numai asta n-aşi fi crezut-o, să ne faci de râsul lumii!

— Parcă nu mai sunt alte fete! spuse şi cea mică, roşie de necaz.

Între timp intră şi tatăl şi se făcu o clipă linişte. Văzând că tatăl nu zice nimic, fata cea mare înţelese că poate să-i dea ea mai departe.

— Nu e vorba că nu mai sunt fete! spuse ea rezemându-se de marginea patului şi ţinându-şi pleoapele peste ochi. Nu e vorba de asta. Avea o expresie înţepenită şi parcă spunea ceva învăţat pe dinafară. Acest ceva însă era deosebit de necruţător şi toată lumea, chiar şi Birică, o asculta în linişte şi tăcere, aşa cum în linişte şi tăcere se asculta ploaia sau vântul. Aia care e, să fie! reluă ea după o clipă. Dar dacă nu e, ia-ţi gândul şi vezi-ţi de treabă, că d-aia eşti flăcău! Muncim cu toţii aici ca să trăim cum e bine, să nu zică lumea că alergi după ea din pricina pământului.

— Aşa zice lumea! spuse tatăl cu un glas limpede, uitându-se o clipă neclintit la feciorul său.

— Dar nu e vorba numai de lume! continuă fata după ce tatăl îşi termină uitătura sa. Fiindcă dacă Polinei îi place, dă-o morţii de lume, n-o să te apuci să laşi pe cine îţi place din pricina lumii! Dar ai umblat destul după ea, reluă fata cu un glas şi mai înalt şi mai aspru şi mai îndârjit, şi nu mai spuse nimic, încheie aici.

— Să mai umble şi ea după tine, dacă îi place, spuse cea mică, ambiţioasă, dar mama se răsti acum la amândouă fetele:

— Ho, ajunge! Nu vă e ruşine? E frate-tău mai mare!…

Îi părea rău. Asemenea lucruri erau neobişnuite la ei. Era neobişnuit să se amintească de ce o anumită faptă era bună sau rea; aceasta trebuia să se ştie.

Dar tatăl socoti că dacă acest lucru s-a petrecut, atunci să se meargă până la capăt.

— O fi el mai mare, dar a făcut armata degeaba. Un flăcău…

Dar mama socoti totuşi că era destul.

— Ho! ajunge şi tu! îl întrerupse ea. E flăcău, ştie el ce face.

— Ce mai la deal şi la vale, ţinu totuşi să încheie tatăl. Birică! îl strigă el pe fecior.

— Ce vreai?

— Tu vezi cum trăim noi!

— Văd.

— Uită-te la fetele astea.

Dar Birică n-avea nevoie să se uite. Fetele totuşi se lăsară parcă văzute, rămaseră neclintite una lângă alta, desculţe cum erau, cu fustele şi bluzele lor care nu mai aveau culoare, cu braţele puternice, arse de soare, strânse la piept; stăteau astfel cu pleoapele peste ochi şi arătau nespus de mândre şi de frumoase. „Astea suntem, păreau să spună. Sărace şi curate; şi niciodată n-o să murim după vreunul fiindcă ar avea pământ. Cui îi place! sfidau ele parcă nişte flăcăi închipuiţi. Şi să ştiţi voi că nu puţini vor fi flăcăii care să alerge după noi când o să ieşim în lume”.

— Vorbiţi degeaba, spuse Birică posomorât. Nu eu am alergat după ea. Se gândi o clipă şi continuă: Aseară n-am ştiut, că nu m-aşi fi dus… A ieşit Tudor Bălosu şi m-a înjurat!

— Bine ţi-a făcut! afirmă tatăl, dar săriră cu gura pe el să tacă.

Birică continuă:

— De ce să mă înjure?! L-am înjurat şi eu.

Încheie, astfel şi nimeni nu mai zise nimic. Birică se întoarse la oglindă, să termine cu îmbrăcatul. Acum, surorile rămaseră să-l petreacă. Cea mică îi peria haina în timp ce cealaltă căuta ceva în chichiţa lăzii.

— Na, dă cu astea, spuse ea punându-i înainte o cutie mică de cremă şi o sticluţă cu parfum făcut de ea în casă din levănţică şi alcool.

Birică îşi puse cravata, sora cea mică îi ţinu haina, se pieptănă şi se parfumă, după care ieşi pe poartă petrecut de privirile familiei şi ale vecinilor. Costumul negru şi cravata nu-i stăteau rău, spre deosebire de alţi flăcăi pe care hainele orăşeneşti îi făceau de nerecunoscut.