Capitolul 5

Când se despărţise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cântat nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea la masă şi să plece pe urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse să mănânce şi plecase devreme, nu mai avusese răbdare să aştepte până după mâncarea oamenilor.

Birică avea douăzeci şi patru de ani şi era în vorbă cu Polina de prin iarnă. Nu ştia ce să mai creadă despre ea. I se mai întâmplase o dată să ţină la o fată şi nici atunci nu înţelesese pentru ce la început fetei îi plăcuse şi mai pe urmă, tot aşa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă era parcă mai rău, înţelegea şi mai puţin. Intrase în vorbă cu Polina la un clic, la curăţat porumb, se juca ineluşul. Polina nu ghicise că inelul e la Birică şi cel care avea cureaua şi conducea jocul îl întrebase: „Câte să-i dau, Birică?” „Câte vrei!” răspunsese Birică şi asta însemna că trebuia doar să-i atingă palma, adică de formă.

Atunci văzuse un surâs de batjocură pe buzele fetei, parcă ar fi vrut să-i spună că n-are nici un rost s-o cruţe, fiindcă tot nu-i place de el.

„Ba nu, dă-i una fierbinte ca focul”, spusese atunci Birică.

Jocul continuase şi Birică fusese scos să ghicească la cine e inelul. Greşise înadins, ştia că inelul trebuie să fie la Polina.

„Câte să-i dau, Polino?” întrebase într-adevăr cel care conducea.

„Dă-i una moale ca lâna şi una iute ca fulgerul”, răspunse Polina.

Pe cea iute ca fulgerul o primise drept în inimă şi se înfiorase de bucurie. În seara aceea nu mai vorbise nimic cu ea, dar în seara următoare venise singur la poarta ei şi fluierase. Ştia că n-are să iasă, că trebuia să vină seri de-a rândul la poarta ei pentru ca ea să aibă timp să se gândească şi abia după mai multe seri din acestea ea să iasă în sfârşit şi să-i spună, să-i dea de înţeles, că s-a gândit la el şi îi place, sau s-a gândit şi n-o lasă maică-sa. Dar ce ciudat lucru, ea ieşise chiar în prima seară – a doua seară de când intrase în vorbă cu ea – şi nu suflase nici un cuvânt nici despre maică-sa, nici despre cineva de-ai ei şi nici măcar cuvintele obişnuite: „Mă duc, ne vede cineva”. Se apropiase de el dintr-o dată, foarte hotărâtă, zăpăcindu-l prin nepăsarea ei faţă de primejdiile care o pândeau, primejdii adevărate şi cunoscute de toate fetele şi de care ea parcă nici nu vroia să ştie.

Înţelesese mai târziu că ea ţinea la el mai de mult, nu vroia să spună de când, era limpede că nu din seara aceea cu ineluşul, ci mult mai dinainte. Faptul că o fată ca Polina ţinea la el – el care plăcea fetelor doar când cânta, mai mult nu ţinea la el niciuna fiindcă era flăcău cu mulţi fraţi şi nu-i venea decât un pogon de pământ – îl făcuse mai pe urmă pe Birică să uite că e flăcău sărac şi să se gândească mai cu îndrăzneală la însurătoarea lui. Când îi dăduse apoi de înţeles Polinei că se gândeşte să se ia cu ea, Polina se făcuse roşie şi se uitase la el cu nişte ochi ciudaţi, ca în seara aceea la clic: „Şi dacă eu nu vreau, ce-ai să faci, Birică?” întrebase ea. „De ce să nu vrei?” „Mai ştii? Poate că nu ţin la tine.” El o apucase de mână crezând că glumeşte, dar ea îl lovise peste braţ şi se trăsese îndărăt. Păruse cu adevărat mânioasă pe el şi Birică nu prea înţelesese.

Aducându-şi aminte de această întâmplare uitată, Birică se opri în mijlocul drumului lovit parcă fără veste de înţelesul târziu şi cumplit pe care aceste cuvinte ale ei îl adevereau. Vru să se întoarcă din drum, dar continuă totuşi să meargă spre casa Polinei şi mergând el uită că vroia să afle ceva de la ea; nu mai vroia decât s-o vadă. Întâi de toate s-o vadă. Parcă îi uitase chipul şi neputându-se grăbi decât la pas, deodată el începu să cânte. Gândul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată – şi atunci ar fi rămas singur cu dorinţa lui chinuitoare de a-i vedea chipul – se ascunsese undeva în adâncul inimii şi cânta într-o ciudată uitare de sine.

În dreptul Moromeţilor glasul său se frânse tot aşa cum începuse, pe neaşteptate. Casa Polinei era la un pas; Birică se opri pe podişca lui Bălosu şi fluieră.

Casa Polinei rămase liniştită. Birică mai aşteptă puţin şi fluieră din nou. De astă dată auzi uşa de la tindă deschizându-se. Gardul lui Bălosu era înalt şi Birică n-o vedea pe fată. Dar nici nu se uita, fiindcă auzind-o că vine, hotărâse să nu dea bună seara şi nici să înceapă el cel dintâi vorba. Portiţa scârţâi uşor şi câteva clipe tăcerea nu fu turburată de nimic; Birică şedea pe podişcă, jumătate întors şi aştepta.

— Ce e, mă? Ce fluieri aici? Ce, e târla lui tac-tău?

Birică se răsuci speriat. În poartă, în locul Polinei, îl recunoscu pe Bălosu.

— De ce să nu fluier? bolborosi el cu un glas sumbru. Nu cumva crezi că te-am fluierat pe dumneata?

După ce spuse aceste cuvinte, Birică vru să se îndepărteze.

— Pleacă în… mă-tii d-aici şi să nu te mai prind că fluieri la poarta mea, că pun câinii pe tine.

Birică se apropie cu băgare de seamă de tatăl Polinei şi îi şopti:

— Nea Tudore, ia seama la vorbă că nu ţi-am făcut nimic.

— Ce să iau seama la vorbă? Ce cauţi tu la fata mea?

Şi fără să mai dea alte lămuriri, îl şi apucă pe flăcău de gulerul cămăşii şi îl îmbrânci. Birică se trase singur îndărăt, dar puse mâna pe stinghia stănoagei, gata s-o smulgă. Rămase însă nemişcat. În spatele lui Bălosu apăruse Victor, voiajorul, cu o măciucă în mână.

Birică aşteptă câteva clipe şovăielnic, apoi se îndepărtă cu fruntea în pământ.

Curând însă se întoarse înapoi. Cei doi nu mai erau la poartă. Vru să fluiere, dar se răzgândi şi din nou se îndepărtă. De astă dată se opri în dreptul Moromeţilor. Veni lângă gard şi şopti prin întuneric:

— Bă Nilă-m’!

— Cee-m’? Care eşti? şopti Nilă de pe prispă.

— Ia vin pân-aici, zise iar glasul de lângă garduri. Eu sunt! Birică.

Intrigat, Moromete ieşise şi el pe prispă.

— Tu eşti, Birică? întrebă el.

— Vreau să-i spun ceva lui Nilă, răspunse Birică.

Flăcăul intră în curte şi se apropie prin întuneric de cei de pe prispă.

— Bună seara, zise el moale. Unde eşti, Nilă?

— Ce s-a întâmplat, mă? mormăi Paraschiv, rezemat în întuneric de stâlpul casei.

— Nilă, unde eşti, mă? întrebă Birică fără să răspundă. Hai, nu mergi, ce mai stai? N-ai mâncat?

— Hai, că merg, acuma, răspunse Nilă, coborând de pe prispă.

— Ce s-a întâmplat, Birică? întrebă Moromete.

Birică se aşeză pe prispă şi deodată izbucni.

— Nea Ilie, ce dracu vreai să se întâmple? Ştii şi dumneata că la o fată mare şi-un măgar zbiară! Eram în vorbă cu asta a lui Bălosu.

— Măi Birică, prost mai eşti, zise Moromete, în şoaptă, ca şi când s-ar fi temut să nu-l audă vecinul. Nu mai găseşti tu altă fată? E satul plin. Şi nu-ţi ajunge aici, te mai duci şi la Miroşi şi la Balaci, poţi să iai satele la rând până la Dunăre. D-aia te vaiţi tu? Îmi spuse şi mie adineauri în drum alde tat-său că Polina şi cu ăla sunt în vorbă de mult… Că e daravelă veche…

În acest timp, Birică se sculase de pe prispă şi se tot mişca, ascultându-l pe Moromete.

— Minte, strigă el deodată, când Moromete isprăvi.

Paraschiv, Nilă şi Achim tresăriră la strigătul flăcăului. Birică porni repede pe lângă prispă şi se opri lângă gardul grădiniţei în dreptul căruia se ghicea prin întuneric casa şi bătătura lui Tudor Bălosu.

— De ce minţi, mă? strigă Birică spre Tudor Bălosu. De ce minţi, mă? spuse el din nou, ca şi când ar fi ştiut că acela îl ascultă. Nea Tudore, să fiu al dracu… lasă! Iar tu, Polino, să nu crezi că eu am să mai… că n-o să mai dau eu ochii cu tine!

Flăcăul plecă de lângă gard şi înjură încet; el veni însă numaidecât îndărăt şi de astă dată începu să strige fără teamă, ca şi când ceea ce spusese înainte l-ar fi răscolit rău, făcându-l să-şi piardă măsura:

— Ce e, mă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă goneşti de la poartă… Da’ ce, mă, crezi că te-am fluierat pe tine? Asmuţi câinii pe mine, mă, ca pe-un ţigan? De ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă ai o fată şi fluieră cineva la ea, dumneata trebuie să asmuţi câinele? Ce ţi-am făcut eu dumitale? Ţi-am făcut eu ceva vreodată? Păi de ce asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă de furat nu te-am furat, de făcut nu ţi-am făcut nimic? Atunci de ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore? De ce să asmuţi câinele pe mine, mă, tu-ţi dumnezeul mă-tii, Bălosule! Chiorule!

— Birică! strigă Nilă de pe undeva unde era.

— Birică, taci, mă, din gură, unde-ai băut? murmură Paraschiv.

Îl ştiau un flăcău la locul lui şi erau nedumeriţi de aceste strigăte. Socotiră că trebuie să-l ţină de rău, dar Birică se smuci.

— Ia lasă-mă, bă! strigă el pornind iute spre poartă. Hai, Nilă, mergi sau nu mergi? Ce crede el că eu sunt prost?

Spunând cuvântul prost, flăcăul ţâşni deodată înapoi lângă grădiniţă şi începu din nou să strige.

— Fă, Polino, uite ce e! Dacă tu crezi că eu sunt prost, fii tu mai deşteaptă. Eu te las, fă, mărită-te! Mărită-te cu şchiopul ăla şi lasă-mă pe mine aşa prost cum sunt eu. Şi dacă dumneata, nea Tudore, ieşi la mine şi amuţi câinele, păi lasă!…

Pe la casele vecinilor se vedeau pâlcuri întunecate de băieţi şi fete care ascultau în tăcere. Birică ieşi în drum şi-l strigă din nou pe Nilă, întrebându-l dacă merge sau nu. Nilă vru să-i răspundă, dar flăcăul ieşise la şosea şi plecase.

— Asmute câinele pe mine! strigă el iar, oprindu-se în mijlocul şosele ca şi când cei care ascultau i-ar fi cerut socoteală. Am venit şi eu la poarta lui ca un flăcău şi el sare la mine, parcă aş fi venit să-i sparg casa… Lasă, Bălosule! Mai vorbim noi doi, cu voiajorul tău cu tot… vă aranjez eu pe voi, încheie el ameninţător şi de astă dată se îndepărtă de tot de casa fetei.