Capitolul 6

Tot timpul acesta, de dincolo, din curtea lui Tudor Bălosu nu se auzise nimic, ca şi când casa ar fi fost pustie. Paraschiv, Nilă şi Achim, împreună cu tatăl lor ieşiseră câteşipatru în poartă. Mai pe urmă, se apropiaseră şi cele două fete şi Niculae în urmă. Când Birică o luă încet spre şosea, Nilă se dezlipi de lângă poartă, unde stătea rezemat, şi porni alene în urma lui. Moromete îl petrecu o vreme cu privirea până se îndepărtă câţiva paşi de şanţul şoselei, apoi îl strigă deodată, ca şi când până atunci ar fi stat la îndoială, gândindu-se la ceva.

— Nilă, unde te duci?

— Mă duc cu ăsta, răspunse Nilă, oprindu-se.

— Nu te mai duce, zise Moromete încet. Ia vin’ încoace.

Nilă se întoarse nedumerit şi se opri lângă podişcă.

— Nu te mai duce, spuse din nou omul. Iart-o în seara asta că nu moare! Nu ţi-o fură nimeni.

Paraschiv şi Achim se uitau intrigaţi la tatăl lor. Nu-i oprise pe niciunul, în nici o seară, să plece de acasă. Se îndepărtară alene de lângă poartă, pornind spre un grup de fete şi băieţi de alături, unde cineva cânta din fluier, iar ceilalţi jucau.

— Nilă, vin’ încoace când îţi spun, zise Moromete din nou, după ce Paraschiv şi Achim se îndepărtaseră.

Omul intră în curte şi porni spre grădină, iar feciorul îl ascultă. Când ajunseră în fundul grădinii, Moromete se opri lângă un dud şi se aşeză pe o buturugă de soc, făcându-i semn flăcăului să se aşeze alături:

— Nilă, zise Moromete cu un glas moale pe care fiul nu îl cunoştea. Tu ce zici, mă, să se ducă ăla cu oile la Bucureşti?

Auzind întrebarea tatălui rămase într-o tăcere încărcată de zăpăceală şi de uimire. După felul cum ţinea capul în jos se vedea că nu e obişnuit să-l pună, acest cap, la întrebări aşa de grele, parcă îl trăgea capul în jos de grea ce era întrebarea tatălui. Moromete continuă:

— Eu i-aş da drumul, dar vezi şi tu că dacă n-am avea bruma aia de lapte de la oi, ce-am mânca? Nu poţi să dai la sapă şi la secere şi să n-ai de mâncare decât ştir şi ştevie. Dar ce facem la toamnă cu împrumutul de la bancă? Şi te pomeneşti mâine-poimâine că mai vine şi Jupuitu cu fonciirea! Tu auzi, mă? întrebă Moromete cu un glas neliniştit de tăcerea fiului.

Nilă tuşi, mişcându-se pe buturugă.

— De, mă, zise el încet. Ai auzit ce zicea mama: (Moromete tresări când îl auzi vorbind astfel) ar fi bine să se ducă… Dacă face ceva, ne mai cumpărăm şi noi… mai păstrăm grâul… nu mai facem ca anul trecut, să rămânem toată iarna fără pâine…

— Mă, Nilă, îngână Moromete cu acelaşi glas moale pe care copiii nu prea i-l cunoşteau, ce mâncăm, mă, te întreb? Se duce el cu oile la Bucureşti, asta nu e greu, dar ce mâncăm?

— Mai sunt oameni care n-au oi şi trăiesc, muncesc. Ce să facem?!

Cuvintele ce să facem, flăcăul le spusese nu ca un răspuns, ci ca o hotărâre. Glasul i se schimbase, suna mai încrezător, ca al unui om de nădejde pe care te poţi bizui.

— Bine, Nilă! Te-am întrebat ca să nu ziceţi că aşa şi pe dincolo, îngână Moromete, ridicându-se de pe buturugă. Văz că Paraschiv ăsta, degeaba a făcut armata. Nu se însoară, nu se gândeşte la nimic… Îl întreb într-o zi: „Ce facem, Paraschive? Vine ăla cu fonciirea, n-am plătit-o de doi ani de zile”. „Ce să facem, răspunde el cu botul ăla al lui ca de zăvod, păi de ce n-ai plătit-o până acuma?” „Păi ai uitat că am cumpărat noatinile alea?” „Ei şi dacă le-ai cumpărat, ce-ai făcut, zice, acu vinde-le la loc şi plăteşte fonciirea.” „Dar tu ce faci, n-ai de gând să te însori? Alţii ca tine sunt la casele lor, ca oamenii, cu copii, cu vita lor în bătătură.” „Cu cine să mă însor?” zice. „Cum cu cine să te însori? Se prăpădiră fetele pe lumea asta şi nu găsişi cu cine să te însori?” „Dă-le-n iacacine de fete!” zice. Aşa că, treaba voastră! Faceţi cum ştiţi, dar să nu mai aud pe urmă că ziceţi că eu v-am oprit.

Moromete vorbise încet şi rar, cu fruntea aplecată în jos, se ridicase în picioare şi frământa o foiţă de jurnal în palmă. Nilă se ridică şi el de pe buturugă.

— Nu ştiu dacă tu te-ai gândit până acum, reîncepu Moromete. Anul trecut am făcut căruţa şi d-aia am rămas cu fonciirea neplătită… Acuma, ăsta vrea să se ducă la Bucureşti cu oile. Bine, să se ducă, să-l vedem ce face. Eu nu zic să facă două mii de lei pe lună. Două mii de lei, nu e glumă. Sunt patruzeci de duble de grâu. Asta nu se poate, murmură Moromete speriat parcă. Ascultă, Nilă. Până în toamnă sunt trei luni de zile. Dacă el vine la toamnă şi-mi întinde şase mii de lei în mână, şi nu douăzeci, cum se laudă el, păi atunci mai dau şi vreo două căruţe de grâu şi am scăpat anul ăsta şi de bancă şi de fonciire. Păi crezi că vine el de la Bucureşti cu şase mii de lei, Nilă? Crezi că vine, mă?

— Şase mii de lei? Adică două mii de lei pe lună? se gândi Nilă. Păi de ce să nu vie?

— Păi vine? zise Moromete, începând să scapere dintr-un amnar. Aduce el şase mii de lei? Că atunci n-ar mai zice nimeni nimic. Am răbda vara asta, am plăti banca şi ne-ar rămâne nouă aproape tot grâul. La anu vedem noi pe urmă ce-om mai face. Da’ vine? Aduce el şase mii de lei?

— Eu zic că aduce, răspunse Nilă convins. El se lăuda cu de trei ori pe-atât!

— Poate să aducă şi de cinci ori atât, asta nu mă priveşte pe mine, zise Moromete. N-are decât să vă rămână vouă, să vă îmbrăcaţi şi să faceţi ce vreţi cu ei. Mi-e să-mi dea şase mii de lei. Păi aduce el, de! Vine el cu şase mii de lei?

Ajunseră la poarta grădinii şi Moromete o deschise încet. Nilă trecu în curte alături de tatăl său, gândindu-se dacă acuma are să poată pleca prin sat.

— Şi nici şase, îngână Moromete după un timp cam îndelungat de tăcere. Patru mii de lei, mă! exclamă el ca şi când s-ar fi tocmit cu cineva. Hai, lasă! Ai câştigat, oile sunt sănătoase!… Mie dă-mi patru mii… Păi îmi dă el patru mii de lei?…

— Aduce, mă! Lasă-l încolo! Dacă nici patru mii de lei n-aduce, atunci…

Moromete se aşeză pe prispă şi rămase tăcut.