XII

Intenţiile mele asaltau din toate părţile viaţa pe care o cunoscusem până atunci fără să reuşesc să intru în miezul ei. Imagini groteşti îmi veneau în minte. Văzusem odată un cal mort într-o văgăună, cu o grămadă de căţelandri schelălăind de foame şi de neputinţă care se repezeau în el să-l sfârtece. Dar de oriunde îl apucau, nu reuşeau nimic, calul rezista. Îşi înfigeau dinţii în burtă, în pulpe, în spinare, se propteau în picioare bâţâind din cap şi scheunând. Prima îmbucătură, care ar fi deschis drumul celorlalţi, le scăpa. De unde? Din ce loc? Am stat mult să-i văd ce fac şi mă uitam la ei râzând. Nu era printre ei niciunul bătrân şi experimentat care să-i înveţe. Desigur, viaţa nu e un cal mort, dar e, pentru un scriitor tânăr, o pradă care nu cedează dacă nu ştii de unde s-o apuci. Deşi tatăl meu se despărţise de mine în acea zi de septembrie '40 când mă condusese la gară şi îmi spusese că nu mai are bani să mă ţină mai departe la Şcoala normală, despărţirea era neştiută de mine, şi rămânea şi atunci, în '48, la fel de enigmatică, mai ales că în toţi acei ani, în timpul războiului, până în '45, nu mai dădusem niciodată pe-acasă, nu-i mai scrisesem şi nici el mie. Numai instinctul mă prevenise că despărţirea era irevocabilă, n-aveam ce mai căuta în sat, eram aruncat în viaţă şi trebuia, ca orice vieţuitoare, să aflu singur secretele pădurii. Ce făcusem?

Intrasem totuşi la Şcoala normală din Bucureşti de pe strada Sfânta Ecaterina, fără să depun taxele de internat. Directorul, I. Ionaşcu, mă ameninţase:

— Ce-ai făcut cu banii? Nu te-a trimis tatăl dumitale fără bani de internat.

I-am răspuns că ba da, şi în felul tatălui meu care amâna impozitele cu anii printr-o strategie complicată a promisiunilor patetice, l-am rugat să mă amâne câteva luni până ce părinţii mei vor culege porumbul, vor vinde nu ştiu ce oi, nu ştiu ce raţe…

— Ce raţe? s-a răstit el la mine. O să scriem acasă şi dacă se dovedeşte că ai avut bani şi i-ai cheltuit cine ştie pe unde, te dam afară din şcoală şi s-a terminat cu viitorul dumitale.

Şi şi-a întors faţa de la mine.

Ştia el ceva. Auzisem şi eu şi chiar şi trăisem. Înainte de Cristur-Odorhei (unde absolvisem pe-a doua şi a treia) trenul stătea câteva ore în gara Sighişoara şi anul trecut, într-o vacanţă, o fată îmi făcuse semn de jos de pe peron să mă dau jos şi să mă duc cu ea… Nu mă dădusem, dar alţii coborâseră… Astfel de sirene, gândea pesemne acum directorul, mă lăsaseră şi pe mine fără bani, mai ales că Bucureştiul, cum scria Octav Dessila, era „oraşul prăbuşirilo”. Totuşi omul din faţa mea nu era sigur. Ceva patetic avusese şi el în glas dincolo de cuvinte. Mi-am dat seama că dacă mai vorbesc, o să mă asculte. Era un bărbat încă tânăr, plăcut la înfăţişare, elegant îmbrăcat, dur, ca un bărbat adevărat pe care nu-l puteai înşela, cu o infirmitate la un picior, sever, dar… Acest dar era singura mea şansă. I-am spus că tata nu e un om sărac şi că poate să facă rost de bani dacă şcoala îi scrie şi îi cere imperios acest lucru. Nu o simplă întrebare dacă mi-a dat bani sau nu (nu mi-a dat!) ci o scrisoare hotărâtă, ca din partea unei autorităţi superioare, care, împreună cu el, cu tatăl meu, au în grijă soarta unui tânăr… Ştiam din experienţă că nici la început tata nu avusese bani. Că împotriva lui o ridicasem pe mama, pe preot, pe învăţător şi că la toţi aceştia se raliaseră vecinii, prietenii lui, până şi cei mai dispreţuiţi dintre ei şi că întreaga familie cedase. De unde, de neunde, făcuse rost de bani şi timp de trei ani mă ţinuse. Şi i-am dezvăluit directorului intenţiile mele de viitor. Să termin acest an şi îmi voi continua studiile singur. Aveam optsprezece ani, puteam munci şi lua examenele în particular.

— Bine, îl aud că-mi răspunde. Dacă ai fi avut un certificat de paupertate puteam să-ţi obţin o bursă de la minister. Dar aveţi cincisprezece pogoane de pământ.

Aşa era. Încercasem să obţin acel certificat, dar…

— N-avem voie să primim în internat elevi care nu achită taxele. O să scriu acasă tatălui dumitale. O să mai vedem…

Şi mi-a făcut semn că pot să plec. Am plecat liniştit. Au început cursurile, orele de meditaţie în care n-aveam ce să fac. N-aveam cărţi. Din pricina asta secretele chimiei şi algebrei mi-au rămas străine. Gândul plecării din şcoală îmi stăruia mereu în minte în timpul orelor, mai ales că diferenţa de vârstă dintre mine şi colegii mei începuse să mă jeneze. De pildă avusesem într-o zi în hol o vizită a soţiei falsului librar, o femeie cam de vârsta mea, trimisă de el să vadă ce mai fac. Trimisă de el sau nu, stai şi explică… Subdirectorul m-a apostrofat şi m-a ameninţat că mă dă afară din şcoală. M-am întors în clasă şi am început să-l înjur şi eu cu sete de mamă. Am fost turnat. Am aflat mai târziu, deşi eram mai mare şi ar fi trebuit să-mi dau seamă de la început că în fiecare clasă exista o reţea întreagă de turnători pe care acest subdirector o cultiva ca un poliţist. Eram uluit cum tot ceea ce discutam eu cu alţii el afla imediat şi tot timpul trăiam sub ameninţări.

Am început să scriu un roman… Eroina principală era soţia falsului librar, după destăinuirile ei, ca în Une vie de Maupassant (citită atunci). Într-o seară de noiembrie eram de planton şi scriam scena finală; femeia îşi ucide soţul lăsând noaptea geamul deschis când beţivul dormea. Fireşte, era ger. Mai târziu scena mi s-a părut ridicolă, ca să descopăr anii trecuţi că un scriitor maghiar, tradus la „Gallimard”, procedează absolut identic. Am rămas visător.

M-am culcat apoi, şi am căzut într-un somn greu. M-am trezit spre dimineaţă. Dormitorul era pustiu, tavanul căscat şi în jurul meu şi pe pat, moloz şi cărămizi. Am ieşit afară înspăimântat. Toată lumea era adunată în curte, era întuneric, o atmosferă de sinistru domnea peste tot. Ce era? Ce se întâmplase? Cum, nu ştiam? Unde-am fost? Nu m-a trezit cutremurul? Ce cutremur? Cutremurul de pământ… Nu mă trezise nimic. Putea să-mi cadă şi tavanul în cap (nişte cărămizi tot căzuseră pe lângă mine)! În oraş, se zicea, blocul Carlton se prăbuşise până în temelie… sute de morţi… se închide şcoala până după sărbători…

Bineînţeles că între timp tata primise scrisoarea directorului şi îi răspunsese că n-are bani, dar că… o să aibă… să-l mai păsuiască… O să trimită negreşit, nici vorbă… cum să nu… cu stimă, Tudor Călăraşu. Posomorât, în spatele biroului său, directorul tăcea, uitându-se în jos, foarte supărat, dar nu scotea un cuvânt, nici o ameninţare. Tăceam şi eu cu scrisoarea în mână. Îmi venea să-i spun că tata n-o să-mi mai trimită bani niciodată, îmi aminteam vag de despărţirea noastră în drum spre gară, de insistenţele lui să-l înţeleg că nu mai are de unde, în faţa acestui om tăcut care căuta poate o soluţie pentru mine îmi dădeam seama că strategia mea împrumutată de la tatăl meu era inferioară îngrijorării acestui intelectual care era silit să mă arunce în stradă cu studii neterminate şi ce să fac să nu pierd anul!… Şcoala se numea normală „pentru învăţătura poporului româ”. Ei, cum era pentru învăţătura poporului român? De unde bani? Cine să mi-i dea?

Nu-i plăceam directorului. Era evident. Nici eu nu-mi plăceam mie însumi. Făcusem nişte poze şi mă văzusem. Poziţia corpului era strâmbă, mâinile ca nişte cazmale, chipul emaciat. Colegii cu care eram în grup, afectaţi, vicioşi în priviri, stupizi. Nu încercasem să-i forţez directorului voinţa. Dacă cineva are o răspundere, să şi-o asume. Nu pentru persoana care îi stă în faţă, dezagreabilă, pe care poate s-o arunce pe uşă afară dacă dă cel mai mic semn că viciul, tentaţia murdară a vieţii l-a marcat (pedagogul experimentat ştie că în asemenea cazuri truda e zadarnică şi că el nu s-a născut să îndrepte ceea ce e iremediabil pierdut de la natură; fie asta pentru idealiştii care recuperează unul în viaţă şi acela îndoielnic, în loc să-şi îndrepte efortul spre cei care sunt doar fragili, expuşi ticăloşiei umane) ci pentru sine, pentru bănuiala că poate să comită o greşeală ireparabilă: de ce ai fost numit director al unei şcoli în care peste trei sute din cei mai buni copii ţi-au fost încredinţaţi? Mă simţeam rău în faţa acelui bărbat, care deşi infirm, avea un chip cu trăsături energice şi hotărâte, înnobilate de o gândire matură şi îndrăzneaţă, care medita în singurătatea gândurilor sale cum să facă să rămână curat şi drept faţă de un elev care, în mod vag, îi sugera că îi place învăţătura şi că era ameninţat să fie îndepărtat de ea pentru totdeauna.

— Domnul Lascăr mi-a raportat că îl înjuri de mamă şi că scrii romane în loc să înveţi, mi-a spus el deodată, aruncându-mi, ca un fulger, o privire întunecată de reprobare şi neînţelegere.

Am rămas încremenit. De unde ştia domnul Lascăr? Aşa îl chema pe subdirector. Am tăcut. Totul era adevărat. Dar cum să-i povestesc acestui om că n-aveam nici o vină, că în orele de vizită mă căutase o doamnă care… Ca un zbir trecuse domnul Lascăr prin hol şi faţă de ea chiar mă umilise poruncindu-mi să mă retrag imediat… Dacă era sora mea? Nici nu m-a întrebat… Dar eu ştiam că nu era soră-mea şi el a ghicit că nu era şi pe acest echivoc al comportării mele de adolescent, mă făcuse să mă simt vinovat… Era totuşi o doamnă, soţia unui profesor ca şi el…

— Mi-a cerut să te dau afară, a continuat directorul, sa te elimin…

— Eliminaţi-mă, am bolborosit eu gâtuit de un val de ură a cărei adresă nu era precizată.

— Şi ce-ai să faci? În aceste vremuri turburi unde-ai să te duci? Să te faci legionar?

Strigase. Am strigat şi eu:

— În clasă s-a format o „frăţie de cruce” legionară. Întrebaţi-l pe Dobrinescu ce părere au despre mine.

A tăcut. Dobrinescu era protejatul lui, şeful clasei, un orfan care avea bursă integrală de la minister. Eram prieteni.

— Eşti băiat citit, a încheiat el în cele din urmă. Dobrinescu mi-a spus că ai discuţii cu cei dintr-a opta, care te vizitează şi că ai citit tot felul de filosofi. Cum se împacă filosofia cu înjurăturile de mamă?

Aş fi vrut să-i răspund că totul a pornit de la vizita acelei doamne şi că… Dar nu aveam gânduri limpezi ci doar o stare de spirit de revoltă care nu-şi găsea cuvintele.

— Domnul Lascăr vorbeşte în plin consiliu de eliminarea dumitale. Cum să te apăr? Ce să-i răspund? Nici măcar nu conteşti că l-ai înjurat.

Cum să contest? Îl înjuram mereu, deşi vedeam bine că mă urmărea cu ura lui. Tocmai de aceea…

— Nu-i adevărat, am bolborosit, refuzând să accept că secretele noastre erau sfâşiate tot de unii dintre noi, crezând mereu că în realitate domnul Lascăr nu ştia nimic sigur şi că mă ura fără motiv. În privinţa asta aveam experienţă: descoperisem de mic că ura e spontană şi iraţională, e o atracţie, te poate urmări cineva cu ura lui fără slăbire, până se stinge singură, aşa cum a pornit, sau vine pământul şi-i astupă gura lui infamă… Dar nici el, directorul, n-a vrut să-mi ia pânza de pe ochi şi să-mi dezvăluie că din clasă se ştia tot ce facem. Poate că şi el proceda la fel ca subdirectorul său? A tăcut, ca şi când l-aş fi convins că nu era adevărat că îl înjuram de mamă pe domnul Lascăr. Mi-a făcut semn să ies. Şi abia în hol mi-am dat seama că găsise o soluţie pentru mine să rămân în internat, altfel mi-ar fi spus că în urma scrisorii de acasă nu mă mai putea ţine şi că trebuia să plec.