XIII
Am rămas în Bucureşti după ce s-a închis şcoala. M-am dus la frati-meu Nilă, la Bloc Algiu, de pe „Cheia Roset”. Nu purtam ochelari, deşi ar fi trebuit. Explicaţiile care se scriau la tablă nu le vedeam bine şi pierdeam astfel înţelesul unor lecţii. Dar cum să te hotărăşti să pui pe nas o „bicicletă”? Aveam semnele mele cu care recunoşteam un om de la distanţă, felul cum mergea, legănatul corpului, mişcarea umerilor… Bucureştiul, din această pricină, mi se părea fascinant. Chipul oamenilor, în general, nu-şi arăta pentru mine urâţenia. Al femeilor, şi fetelor cu atât mai puţin. Un nas mare, o gură strâmbă, un râs dizgraţios nu le sesizam uşor, gama de expresii era învăluită într-o unică expresie, nu vedeam antipatia, decât dacă era prea pronunţată, ca şi celelalte reacţii, de aversiune, simpatie sau duşmănie. Mă uitam totdeauna departe, peste capul omului, când nu coboram privirea în jos, fără să mai văd nimic în jur ore întregi.
Cutreieram oraşul… Nu mă interesa nici numele străzilor, nici al marilor bulevarde. Nu intram în magazine, nici în librării şi nici la cinema. Nu mă uitam la vitrine. Singură viaţa străzii îmi plăcea. Când seara începeau să ţâşnească luminile reclamelor, aş fi vrut să intru într-un cinematograf dar nu vedeam bine ce se scria jos… Uitam să mănânc… O dată s-a oprit lângă mine un camion şi şoferul m-a strigat. Era un băiat de la noi din comună. M-am urcat. A, ce faci Gheorghe, ce faci Marine?… Ce să fac, mă plimb… Tu nu mai eşti la şcoală?… Ba sunt, dar s-a închis din pricina cutremurului… Hai cu mine!
Era un băiat voinic, copilărisem împreună, deşi era mai mare cu un an sau doi. Părinţii noştri erau prieteni, tatăl lui brutar. Din asta trăia. Mama mult mai tânără, prilej pentru unii să-i pună tatălui lui Gheorghe, într-adevăr puţin cocoşat de o bătrâneţe timpurie, întrebări grosolane, dacă n-ar fi mai bine să le-o dea lor, aşa din când în când, pe nevastă-sa… Se făcea că n-aude.
Gheorghe demară şi pornirăm.
— Şi unde stai tu? îl întreb.
— Pe strada Tutunari numărul 12.
— Unde vine asta?
— în Ferentari.
— Şi Ferentarii ăştia unde vin?
— Urci spre Rond cu tramvaiul…
Şi îmi explică de unde pot lua tramvaiul şi cum de la Rond mai aveam doar două staţii…
— Vino pe la mine duminică, zise.
— Am să vin… Tac-tău e supărat că te-ai însurat aşa repede. Cică trebuia să-ţi faci mai întâi armata, să-ţi faci un rost şi pe urmă…
— Mi-am făcut un rost… Am carnet de şofer, câştig bine şi nevasta lucrează şi ea într-o cofetărie… Acum e însărcinată!
— Tocmai, zic, o să pleci militar şi ce face ea singură? Aşa zicea alde nea Simion…
Era singurul băiat al lui nea Costică brutarul, încolo avea numai fete, vreo trei. N-aveau pământ şi Gheorghe trebuise să plece din sat să se arănească şi el prin Bucureşti. Surorile erau prietene cu surorile mele, se pricepeau la croitorie, aveau o maşină de cusut… Toată ziua erau pe la ele, se supăra mama… că le era gândul numai la rochii…
Curând ajunserăm pe o stradă unde coborârăm şi intrarăm într-o curte. Câţiva oameni descărcară lăzile. Auzeam cuvinte, camarade în sus, camarade în jos… camaradul Gheorghe e chemat la camaradul… strigă la un moment dat cineva.
— Hai şi tu cu mine, zise Gheorghe când totul se termină. Ieşirăm din curtea aceea şi o luarăm pe stradă.
— Ce e aici unde lucrezi tu? îl întreb.
— Sediul Legiunii.
— Tu eşti legionar?
— Da.
— De când?
— Din septembrie.
— Şi de când eşti şofer?
— Mai de mult.
— Bravo, măi Gheorghe!
Ştia oare Gheorghe unde intrase? În sat nu-l auzisem că i-ar fi plăcut aşa ceva. Uite că intrase! Eram curios să văd sediul şi ce era înăuntru.
— Şi camaradul ăsta, zic, la care te duci, cine e?
— Un şef.
— Pot să vin şi eu?
— Cum să nu.
Sediul avea un portar care ne opri. Gheorghe îi spuse unde era chemat şi ne dădu drumul. Era o clădire mare, care se curba după curbura străzii. Străbăturăm lungi coridoare, de asemenea curbate ca şi pereţii, întâlnirăm legionari liniştiţi, în cămăşi verzi, care intrau şi ieşeau din birouri. Gheorghe intră şi el, fără să bată, pe o uşă. Nu-mi spusese să aştept afară, aşa că intrai şi eu. Gheorghe salută familiar, cu un mic gest „de la inimă la cer” şi rosti:
— Trăiască Legiunea şi Căpitanul!
În spatele biroului un ins fără cămaşă verde şi diagonală, cum erau unii pe care îi întâlnisem pe coridoare, lucra cu capul în hârtii. Două telefoane se aflau lângă coatele lui. Nu răspunse la salut.
— Gheorghe, ai adus armele? zise el într-un târziu.
— Le-am adus, camarade…
— Mâine dimineaţă te duci la adresa asta şi ridici lăzi de muniţie.
Şi îi întinse o hârtie. Şi atunci mă văzu şi îl văzui şi eu. Era un bărbat tânăr, cu păr bogat, dar care nu-i stătea claie în cap, cum văzusem la grupurile de legionari pe care îi întâlnisem pe străzi, ci îi cădea pe lângă tâmple. Cu o mişcare şi-l dădea pe spate.
— Cine e domnul? zise.
— Un prieten de-al meu din sat,.îi răspunse Gheorghe. E elev pe clasa a patra la Şcoala normală. Acum e liber, din pricina cutremurului.
— Pe clasa a patra? Aşa mare? Câţi ani ai? mă întrebă el. I-am răspuns că optsprezece.
— Ai rămas repetent?
— Nu, zic, am făcut şapte clase primare în sat.
— Şi acolo în şcoală aveţi „Frăţii de cruce”?
— Desigur!
— Bine, Gheorghe, îl aud că zice, poţi să pleci! Apoi adresându-se mie: mă interesează cum merg „Frăţiile de cruce” la voi în şcoală. Ia loc să-mi spui.
Ăsta crede că fac parte din „Frăţiile de cruce”, am gândit, de aia îmi vorbeşte aşa, ca şi când mi-ar da un ordin. Dacă îi spun că nu sunt, o să mă întrebe ce caut acolo şi o să mă dea afară. Or, eu tocmai că eram împins de o avidă curiozitate să stau de vorbă cu un astfel de şef mare. Cunoscusem numai din cei mici, un tâmplar din sat al cărui frate, şi el legionar, mi-era prieten de mult, naşu-meu Tâlvan, student întârziat care mă ameninţase odată că pot s-o păţesc şi eu ca şi omul acela pe care tocmai îl bătuseră în faţa primăriei cu frânghiile ude (era prin septembrie) dacă mă ridic împotriva Legiunii. Nu mă „ridicasem” cum spusese el, ci îl întrebasem doar dacă ştia că omul acela pe care ei îl umiliseră astfel murise. „N-a murit din pricina bătăii, mi-a răspuns el, era cam bolnav, dar tu eşti sănătos, ia vezi…” Era liniştit, nu mi se părea fanatic. Mânca singur mămăligă cu brânză şi nu mă invita şi pe mine, măcar de formă, cum cereau legile ospitalităţii. Student însemna pentru mine un om al cărui spirit se lumina în preajma cărţilor. Putea fi legionar, treaba lui, dar eram amândoi intelectuali, fără să mai vorbim că mi-era şi naş, putea, oricum, să-mi vorbească altfel… „De ce mă ameninţi, naşule, i-am zis, nu ţi-am făcut nimic”. „Fine, zice, îţi cunosc ideile…” '
De unde le cunoştea, şi care idei, fiindcă nu-mi recunoşteam idei clare şi distincte, cum spune Descartes, ci numai idealuri, care erau ale tatălui meu: omul să rămână om, adică să n-o ia razna împotriva altora, să stea la plugul lui, dacă era plugar, la cinstea lui de om, dacă era om de omenie, adică iubitor de alţi oameni, la cartea lui dacă era cărturar, la nevasta şi copiii lui, dacă îi avea, la casa lui, dacă nu vroia să se facă de râs prin hoţie, trădare, beţie, lene şi minciună; adică să rămână om prin tot ceea ce câştigasem ca să nu ne pierdem, urmând legile naturii: cine se ridică împotriva altuia se ridică împotriva lui însuşi, fiindcă oamenii au descoperit de mult legea armoniei în tot ceea ce există, din care şi-au făcut legi morale; Exodul, ce era în conştiinţa mea de tânăr care îşi pierduse credinţa, citind Biblia, dacă nu un drum care durase patruzeci de ani în Egipt până în Ţara făgăduinţei? Ce era această ţară? Visul umanităţii! De ce întârziaseră aceia atâta în pustie, când drumul putea fi străbătut în câteva luni? Lunga lor aventură era plină de rătăciri şi trădări şi omul care îi conducea murise fără să-şi atingă visul. De ce întârziase el atât? Ce îl împiedicase? De ce spărsese el tablele legii furios? Iar în faţa mea aveam un om care nu avea nici îndoieli, nici remuşcări. „Da? zic. îmi cunoşti ideile? Care idei?” „Alea pe care le ai! Ştii tu!” „Bine, naşule, văd că mă cunoşti mai bine decât mă cunosc eu, cu toate că ne întâlnim pentru întâia oară de când eram mici. O să-mi urmez soarta, orice-ar fi, cu ideile mele. Să vedem ce-o să se întâmple cu ale tale!”
Şi am plecat…
În clasă cei din „Frăţiile de cruce” erau încântaţi că puteau purta o cămaşă verde (un coleg, băiat ai cărui părinţi erau bogaţi, deşi nu era primit în acele „frăţii”, o purta totuşi şi el, îi plăcea, era verde şi aspira şi la o diagonală şi la un pistol; poate că le-ar fi avut, dacă lucrurile nu s-ar fi precipitat…). Aveam un alt coleg de o blândeţe şi o candoare deosebite. Pe el îl recrutase primul pedagogul, legionar neştiut până în 6 septembrie, după cum declarau cei din cursul superior. Profesorii se fereau de el, toţi, nu era, printre ei, nici măcar un simpatizant al „mişcări”. În anii trecuţi „mişcarea” pătrunsese totuşi în şcoli, însă Carol al Il-lea înfiinţase „străjeria” şi reprimase fără cruţare cadrele didactice sau elevii care citind Pentru legionari şi Cărticica şefului de cuib, interzise, se simţiseră tentaţi să adere. Erau eliminaţi din toate şcolile. Le citisem eu însumi, dar mult mai înainte citisem Discurs asupra metodei… de Descartes şi Dialogurile lui Platon. Mi-ar fi plăcut şi mie să pun întrebări şi să aud răspunsuri, ca Socrate, or în aceste cărţi nu se puneau întrebări şi nu se dădeau nici răspunsuri. Exprimau totuşi o stare de spirit care se întindea pe căi care îmi scăpau. Li se inculca unora din noi doar o credinţă nicidecum definită, un mit care se crea în jurul unei singure idei şi anume de răzvrătire, care cerea sacrificiu şi supunere… Atât! Cristos şi Ţara şi duşmanii şi ai lui Cristos şi ai ţării, evreii. Era o mişcare religioasă? mă întrebasem. Nu era clar. Religioasă era şi mama. Dar cuvintele „mila Domnului”, „virtutea”, „păcatul”, „iertarea”, „să întinzi şi obrazul celălalt când ţi se dă o palmă” n-aveau nici o legătură cu „tâlharii şi jidanii” care „ne tot sug mereu, mere”. Cine erau aceştia, în afară de evrei, care erau singurii numiţi? Iar faptul că şeful lor, Căpitanul, era invocat ca o zeitate şi i se cerea să facă o ţară „ca soarele sfânt de pe cer” trezea întrebări. Adică cum s-o facă? Prin ce mijloace? Nici un răspuns. Cine erau, în fapt, acei tâlhari, de care pomeneau ei? Mult mai târziu am aflat că regele era unul. Dar ceilalţi? Era o mişcare spirituală care vroia să modifice natura umană? Iarăşi întrebarea, cum? Printr-o nouă religie? Care? Satele aveau biserici şi preoţi care de două mii de ani încercau acelaşi lucru. Şi nu fără succes. Umilinţa în faţa credinţei frângea adesea grumazul celui care se credea nemuritor pe pământ. Cu sau fără credinţă într-o viaţă viitoare, fii mai puţin trufaş, pământul tot te aşteaptă, o să ai aceeaşi soartă cu cel pe care îl umileşti sau îl despoi. Ce era deci nou în „mişcare”? Atunci cum se crease mitul? Nu înţelegeam. Moartea pentru Căpitan, de ce era necesară? De ce trebuia să ne fie „cea mai dragă nuntă dintre nunţi”?
Acum, în sfârşit, după ce omorâseră pe mulţi şi fuseseră şi ei omorâţi, luaseră puterea. Şi mă aflam în faţa unuia din şefii lor. Curiozitatea mea era flămândă, dar ascunsă. Dacă ar fi înţeles că singură această pornire mă adusese acolo în clădire, bineînţeles că nu mi-ar mai fi spus nimic şi m-ar fi dat imediat afară. Numai Cristos şi bineînţeles numai în relatările apostolilor, îi spune el diavolului, invariabil, timp de patruzeci de zile, retro satana. întâi că nimeni nu are, la optsprezece ani, certitudinile şi iluminarea lui Cristos (la drept vorbind nici ale lui nu erau de nezdruncinat, dovadă că în grădina Ghetsimani, îl întreabă pe Tatăl său dacă n-ar fi posibil să treacă de la el paharul acela; iar pe cruce, teribila îndoială: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”). Or, generaţia mea abia deschidea ochii. Ce vroiau să facă cu noi? Tabla valorilor absolute, libertatea, arta, filosofia, religia în care credeam era răsturnată. Tablele legii sparte, dar nu de un profet îndurerat, ci de unul violent, intolerant, obscur în intenţiile sale. Poate o să aflu că avea noi table…
