XIV

Rămas singur cu acest şef urmase o tăcere. Avea hârtii în faţă, termină ceva de citit, apoi răspunse la un apel al unuia din telefoanele care sună pe biroul său.

— Cine e acolo la voi şeful „Frăţiilor de cruce” pe şcoală?

Îi spusei numele pedagogului care le organizase, strâmbându-mă cu un dispreţ neascuns, ghidat de instinct, pentru a nu intra în detalii despre „Frăţiile de cruce”, detalii pe care nu le cunoşteam şi pentru a-l intriga şi abate discuţia spre idei şi nu spre fapte din şcoală.

— Ce, zise, nu se poartă bine cu voi?

— Nu ştie să răspundă la întrebări, zisei, nu se poate fără întrebări…

— Da? zise. Ce fel de întrebări?

Întrebări aveam multe, pe care nu i le pusesem niciodată pedagogului verde, dar mă prefăcui frământat. Mi-am frământat chiar mâinile pe genunchi şi am tăcut posomorât.

— Ei, ia zi-i!

— Să presupunem, am spus eu atunci, că în ţara noastră n-ar fi fost nici un picior de evreu. S-ar mai fi născut mişcarea legionară atunci, în '22?

Ştiam ce spun. Citisem Pentru legionari şi descoperisem că pentru ei, evreii erau şi rămăseseră o mare obsesie.

— Aşadar, cunoşti istoria Mişcării, zise el, şi ţi-a rămas neclar acest lucru.

Nu i-am răspuns. El îşi aprinse o ţigare şi puse mâna pe telefon. Nu spuse nici un nume, dar chemă pe cineva. Nu se mai uită la mine, reîncepu să citească hârtii. Curând intră un individ a cărui înfăţişare mă izbi din primele clipe. Foarte tânăr, să fi avut câţiva ani mai mult decât mine, de o rară distincţie, cu chipul oval, părul lins şi nu claie cum îl aveau alţi legionari, frunte înaltă şi ochi mari, şerpeşti, cu cozile parcă întinse să se unească cu urechile. Se apropie de birou şi se aşeză în fotoliu în faţa mea. Purta cămaşă verde cu diagonală, dar fără pistol, pantaloni strâmţi, de cizme, şi cizmele oglindă.

— Gheorghe, şoferul meu, mi-a adus băiatu-ăsta, care e un elev întârziat, zise omul de după birou. Are o întrebare, dacă în ţara noastră n-ar fi fost jidani, s-ar mai fi născut mişcarea legionară, atunci în '22? Ia-l în birou la tine şi explică-i. Pe urmă vii şi-mi spui ce e cu el.

Ne ridicarăm şi ieşirăm. Intrarăm într-un birou şi urmară lungi minute de tăcere. Individul fuma şi stătea nemişcat pe scaun ca un sfinx şi părea să nu ia în seamă prezenţa mea. Pândeam cu coada ochiului figura acestui şef mai mic, totuşi şef, dar nu văzui nimic, omul părea să fie însăşi tăcerea, chipul lui arăta ca o placă de plumb, ca o mască înţepenită într-o expresie impenetrabilă: „Sunt legionar şi nimic din secretele mişcării la care am aderat nu vor fi exprimate, părea el să spună. Sunt un gânditor legionar, nu un legionar de duzină. Gândirea mea e metafizică, atemporală, ca şi spiritul Căpitanului, care trăieşte în mine. Orice s-ar întâmpla peste veacuri, nimic nu mă va clinti… Să presupunem că vânturile istoriei ne-ar alunga de pe scenă, ei şi? Dacă nu voi muri, mă voi adapta, schimbând masca, dar esenţa gândirii mele va rămâne nealterată. Exprim un destin, nu o simplă viaţă…”

— Întrebarea dumitale e o prostie, vorbi deodată, foarte grosolan, sfinxul, dar totuşi fără să i se strice masca. Bineînţeles că mişcarea legionară tot ar fi apărut. Ea este născută din adâncurile acestui popor şi exprimă aspiraţia lui spre eternitate. Ea a apărat fiinţa neamului de jidani în acel timp, dar şi de corupţia democraţiei şi a moravurilor politicienilor.

Aici mă uitai şi eu în jos. Aşa era, înaintea lui Hitler, în mod iraţional Mişcarea intrase în conflict şi cu politicienii vechilor partide. Ştiam din poiana fierăriei lui Iocan despre viaţa deşănţată a regelui, cu Lupeasca lui, şi că regele jefuise ţara, era unul din cei câţiva oameni bogaţi din lume, avere dusă de aici din timp. Dar acum Carol al II-lea fusese alungat… Un general energic venise la putere şi adusese cu el Mişcarea. Ei bine, care fusese primul lor gând ca să exprime aspiraţia eternă a neamului? Înfiinţaseră „poliţii legionare”, să bată oamenii în piaţa publică. Un mare negustor din Roşiori, Colţatu, o păţise astfel, deci întâmplarea de la noi din sat nu era izolată. De ce „poliţie legionară”? Cea obişnuită, care să respecte legile, nu era de ajuns? Pe cine ameninţau ei cu aceste poliţii, împotriva cui erau îndreptate acum după ce erau la putere? Ce vroiau să ne facă? Mai ales că vechea poliţie era în picioare. Două poliţii… Fireşte, împotriva oamenilor, asta era clar…

— Dumneavoastră ştiţi ce spune Rousseau, m-am pomenit eu zicând: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri”.

— Ce vrei să spui? tresări el.

Nici eu nu ştiam clar ce vroiam să spun. Poate să-i arăt că mişcarea legionară vroia să-l pună pe om şi mai mult în lanţuri cu ajutorul poliţiei legionare şi să-l cobor puţin din eternitate, spre realităţile regimului al cărui spirit îl încarna.

— Văd că n-ai de pus numai o întrebare, ci mai multe, zise el, şi masca începu să i se strice. Nu cunoşti drumul pe care trebuie să-l străbată un legionar, de care vorbeşte Căpitanul, cum trebuie să urci în genunchi şi să te purifici? Piscurile spiritualităţii noastre sunt îndepărtate şi numai prin jertfă ajungi la ele. Şi mulţi din ai noştri s-au jertfit şi am învins. Nicadorii, Decemvirii, Moţa, Marin…

Da, ştiam:

Muriseră amândoi în războiul civil din Spania. Se cânta acest cântec şi pe la noi prin pădure, unde cuibul de legionari din sat îşi ţinea şedinţele şi făceau şi instrucţie…

— Niciodată, zic, omul nu va înceta să pună întrebări.

— Nu mai spune! Ce fel de întrebări? Întrebări se prefac că ne pun şi duşmanii. În realitate vor să răspândească îndoiala, dubiul. Legionarul care are îndoieli n-are ce căuta printre noi. Spiritele dubitative nu vor ajunge niciodată pe culmile credinţei, continuă el, fii atent să nu ajungi în această categorie. Fiindcă dimpotrivă, vârsta ar trebui să-ţi dea elan, spirit de sacrificiu… Ce ne interesează pe noi Rousseau? Noi nu facem contracte sociale, noi suntem însăşi ţara, pe care o vom călăuzi spre destinul ei măreţ şi veşnic… Acum avem de curăţit putregaiul pe care l-am moştenit. Vom face asta fără cruţare şi o s-o spălăm de lepra trecutului…

Începeam să mă plictisesc. Sperasem într-o mare întâlnire şi când colo acest şef nu se deosebea prea mult de naşu-meu din Siliştea, cu toată înfăţişarea sa care vroia să sugereze acele culmi de care vorbea. Asta rn-a făcut să mă uit iar în jos, ca şi când spusele lui m-ar fi turburat. El se arătă îngăduitor:

— Pe ce clasă eşti?

Îi răspunsei că eram pe-a patra normală şi că aveam optsprezece ani.

— Şcoala e de vină, zise el, că gândiţi astfel. Dar o să schimbăm noi şi şcolile.

Nu mă îndoiam. Pătrunseseră repede în ele. Pedagogul verde intra în sala de mese ca un adevărat stăpân, subdirectorul Lascăr se ferea din calea lui, iar directorul Ionaşcu stătea mai mult închis în casă (care se afla în incinta şcolii), nu prea îl mai vedeam prin clase.

— De la Rousseau ajungi repede la jidanul de Marx, zise el mai departe, luându-mă în privirea totală a ochilor lui şerpeşti. Te pomeneşti că l-ai şi citit.

— Nu, zic, n-am avut de unde!

Răspunsesem ca tatăl meu, cu ironie în glas, dar el nu băgă de seamă.

— Asta a dus Rusia la ateism, continuă. Era singura ţară din lume care avea graniţă cu Dumnezeu! Au distrus această graniţa. Ce le-a rămas?

„Hm! am gândit, graniţă cu Dumnezeu pentru o ţară, nu e rău zis.”

El continuă:

— Sunt atei şi urmăresc distrugerea naţiunilor, ca să domnească peste pământ jidovimea… Unii cred că noi avem ceva cu măruntul ovreiaş care are o prăvălie în colţ. Dar au intrat în cultură, au acaparat medicina, au infectat conştiinţele cu internaţionalismul lor subminator de popoare. Noi am luptat pentru numerus clausus în universităţi, conduşi de Căpitan, care a văzut pericolul încă din '22, şi dacă atunci n-am învins total, e pentru că jidovimea avea presa în mâna ei, banii, aurul, industriile. Acum însă o să le tăiem labele lor pistruiate.

Auzindu-l vorbind astfel nu mai simţeam plictiseală, ci o apăsătoare şi nedefinită nelinişte. Tata nu era un om foarte umblat, totuşi făcuse un război şi străbătuse oricum ţara în care trăia. Nu-l auzisem niciodată spunând ceva despre rădăcina răului de care sufeream, care să semene cu ceea ce auzeam acum de la acest şef legionar.

— Şi ce-o să le faceţi? Îi omorâţi? l-am întrebat.

Se uită la mine bănuitor. Spusesem faceţi şi nu facem, dar nu mă luă totuşi în seamă să mă dea adică afară ca pe unul care nimerisem acolo întâmplător şi tratat deci ca atare. Trecu peste asta.

— Îi pedepsim, zise cu beţie stăpânită în glas. Le luăm puterea şi îi gonim. Le luăm averile şi fabricile. Şi aceia dintre ei care n-or să vrea să plece, avem noi ac de cojocul lor.

— Unde să se ducă? I

— Nu ne interesează! În Palestina, în Rusia bolşevică, în Statele Unite,. Un număr mare a venit la noi din Polonia, şi guvernele jidovite i-au primit cu braţele deschise… Te pomeneşti că ai prieteni jidani.

— Nu, de ce?

— Văd că îi aperi!

Când îi apărasem? Dar gândeam totuşi că dacă ar fi fost vreun evreu în sat la noi n-ar fi zis nimeni nimic. Din istorie ştiam că suntem rezistenţi. Am înghiţit multe imigrări, nu ne-a stricat nimeni nici firea nici obiceiurile. Aveam în sat un bulgar, un sârb, ţigani şi un ungur, pe Cornel, bărbatul Anghelinii Bibinii, şi chiar şi un turc, îl chema chiar Turcin. Şi Aristide poate era grec…

Şi atunci m-a fulgerat o idee… acest sfinx care în sfârşit vorbise, era el chiar român curat? De unde ştia?

— Dacă din întâmplare, i-am spus, aţi descopeâi că aveţi sânge evreiesc… dumneavoastră sau vreo rudă apropiată, ce-aţi face? Masca se refăcu, se îndepărtă de mine. Totuşi îmi răspuse cu un glas de gheaţă:

— Du-te şi vezi-ţi de treabă. Nu ştiu de ce ai venit şi cine eşti, n-avem timp să ne gândim la dacă. E a doua oară când aud că îţi iese din gură acest cuvânt. Sigur că aş rămâne tot legionar chiar dacă aş fi aruncat în rândul jidanilor.

— Şi ei ce-ar zice?

— Probabil că m-ar blestema şi m-ar goni. Fiindcă n-aş trece de partea lor!

Era vizibil că nu-i plăcuse deloc situaţia stranie în care gândul meu îl aruncase câteva clipe.

— Şi dacă legionarii v-ar omorî?

— Ar face foarte bine!

Şi mă privi cu duritate, cu un fanatism care îl făcea murdar. Mă aşteptasem să spună că în acea postură s-ar fi sinucis, neputând suporta în conştiinţa lui o astfel de surpare. Ar fi fost mai uman… Dar şi răspunsul lui stârnea nelinişte.

M-am ridicat, am luat-o pur şi simplu spre uşă tară să mai rostesc vreun cuvânt, şi am ieşit afară…