XX

Văzându-mă că ţineam cartea prea aproape de ochi, Nilă mă întreabă la un moment dat de ce naibii nu-mi puneam o pereche de ochelari. Că el mă ştia de mic că nu văd bine, când mă trimitea să-i aduc un lanţ, că lanţul era la picioarele mele şi eu mă chioram la el şi nu-l vedeam. Ce-ar fi? mi-am zis. Şi într-o după masă am rămas minute lungi în faţa unei vitrine de pe strada Doamnei, pe care scria amicii orbilor. Eu până atunci nu fusesem la un cinematograf… O să-i pun şi eu numai atunci, mi-am zis, încolo nu simţeam că am nevoie, uitând că şi în clasă adormeam în timpul orelor de matematici şi chimie din pricină că tabla la care profesorul făcea demonstraţie rămânea în faţa mea neagră.

Am intrat înăuntru. O lumină vie, odihnitoare învăluia un domn şi o doamnă îmbrăcaţi în halate albe. Femeia mi se părea ca de obicei frumoasă, când nimic de pe chipul ei nu mă izbea, un nas strâmb, o gură prea mare sau zbârcituri pe obraz, ca sa înţeleg că era bătrână. Am fost întrebat ce doresc şi la răspunsul meu că vreau ochelari am fost invitat să iau loc pe un scaun într-o odăiţă întunecoasă de alături.

— Reţetă aveţi? m-a întrebat doamna.

— Nu.

— Nu-i nimic. Ce vi se întâmplă?

— Nu văd la tablă, i-am răspuns.

— Sunteţi elev sau student?

— Sunt elev…

— Şi de când nu vedeţi la tablă?

— Demult.

— Cât de demult?

— Cred că din copilărie.

— Şi de ce nu ţi-ai pus până acuma? Am dat din umeri.

— Sigur, zice, şi acum miopia a crescut. Dacă puneai de mic, se corecta foarte bine… Ia să vedem…

Şi a aprins o lumină în fund, unde era o tablă cu litere ale alfabetului. Nu le vedeam decât pe cele mari, din primele rânduri. A tras scaunul lângă genunchii mei şi mi-a spus să mă uit într-o parte, mi-a arătat cu mâna pe-alături de umerii ei. A început să mi se uite în ochi cu o luminiţă mică şi intensă, întâi de departe şi apoi foarte aproape, îi auzeam respiraţia uşoară.

— Hm, zice, nu e grav, n-ai leziuni, dar miopia e crescută, e spre patru. Poate să crească şi până la doisprezece… N-ai avut pe nimeni în familie să-ţi spună? Sau eşti orfan?

— Nu sunt orfan!

Auzi, orfan… Parcă altă treabă n-avea tata sau ceilalţi din familie decât să se ocupe de ochii mei. Trăieşti cum eşti, dacă eşti şchiop, şchiop rămâi, chior ţi se spune chiorul şi cu asta s-a terminat. Era unul care se automutilase în timpul războiului, trăgându-şi un glonţ în palmă, palma se infectase şi i se tăiase mâna: i se spunea Ciungul. Toţi ceilalţi primiseră pământ, lui nu i se dăduse. Cu mâna ailaltă însă care îi rămăsese ne bătea cu măciuca pe câmp când ne prindea că furăm pepeni de pe lotul altora: era pândar. Lumea nu se năştea întreagă, unii făceau copii cu bale la gură, nu creşteau, dar nici nu mureau, alţii cocoşaţi… Bâzdoveică avea o fată care ai fi zis că e întreagă (era şi frumoasă), stătea toată ziua pe gard la drum şi vorbea şi râdea singură. Era necontenit veselă şi spunea tot ce se întâmpla la ei în curte sau pe drum: tot ce vedea, ca o oglindă vie a mişcării vieţii din jurul ei. Tata dă de mâncare la cai… ha-ha!… Nea Ilie a ieşit din curte. Uite-l şi pe nea Achim, unde s-o fi ducând?… Ţaţă Mariţo, te duci la apă? He, he… De ce n-o trimiţi pe Leana? Fă Gherghino, ce-ai în coşniţă?… He, he, struguri… Nea Gheorghe s-a supărat, l-a bătut ta-său că la prins cu ţigarea în gură…

Unul, Ilie Cârcâdaţ, era cerşetor, singurul din sat, afară de milogi, care veneau din lume în căruţele lor cu coviltir (unde aveau copii schilozi) şi ale căror vaiete se auzeau de departe, te treceau fiorii: „Maică, fie-ţi milă şi îndurare…” Cârcâdaţ ăsta mânca toată ziua (fiindcă asta i se dădea, de mâncare) şi uneori se scăpa pe el. Dar nu-i era nimănui ruşine, ieşea câte-o muiere, îl băga în curte, îl dezbrăca şi îl spăla. Ce vină avea el săracul, că era slăbănog, spunea ea, şi îl lăsa să doarmă în bătătură pe troscot. Mai târziu am auzit şi citit că poporul e vânjos, sănătos. E cine e, dar câţi strâmbi nu vedeam eu trecând pe drum, şoldii, fete cu picioarele cât nişte putinee, muţi frumoşi, de care abuzau văduvele, inşi cu tot felul de gâlme la gât… Mama zicea că sunt „păcate de la nouă neamuri” care loveau muierea care îi năştea. Eu însumi eram astfel marcat, o mătuşă, soră mai mică a mamei, se uita aşa ca mine la lucruri fără să le vadă.

Dintr-un clasor cu lentile doamna lua ceva şi vâra într-o ramă de metal pe care mi-o pusese pe nas. Ce, văd?… Mai bine, i-am răspuns. Dar acum? Şi mai bine. Dar aşa? Poţi citi ultimele rânduri? Lumina ţâşnea în ochii mei cu o putere minuţioasă extraordinară, vedeam acum chipul doamnei care îmi surâdea cu nişte dinţi de o albeaţă nefirească, un ins care tocmai intra şi îi vedeam bine nasul, căciula, fularul şi chipul, nu doar ca siluetă, ci cu tot ce avea el, până şi şireturile de la pantofi.

— Sunt prea puternici pentru început, zise doamna, îţi dau cu o dioptrie mai puţin, trebuie să şi citeşti, s-ar putea să te obosească.

Avea o voce cristalină, dar cu un timbru afectuos şi mâini neverosimil de frumoase, parcă nu mai văzusem niciodată astfel de mâini… Chiar nu mai văzusem… Le ţineam minte pe ale mamei, ca nişte crengi, le punea adesea lângă ale mele, să vadă cum sunt, câţi ani trecuseră peste ele, câte secerişuri, câte veri în care le băga în urzici sa le toace cu satârul, să dea la raţe… Creştea câte-o suta, lua pe ele o sută de poli, ca să cumpere o sută de metri de pânză… I se chirciseră, erau crăpate, urzicate de hrănitoarea iarbă, arse de focul de paie pe care îl vâra mereu sub căldare, de săpunul cu sodă puternică cu care ne spăla cămăşile… Era senină şi resemnată văzând diferenţa dintre mâinile noastre, ale mele tinere, albe şi îngrijite (fiindcă după ce intrasem la şcoală, furca, sapa, secerea, băligarul, ţesala nu le mai atingeam), ale ei bătătorite şi având culoarea pământului, cu noduri tari ca lemnul în podul palmei şi cu pielea încreţită. „Uite, maică, zicea, nici nu pot să le mai întind bine”… Şi încerca să le întindă. Avea mijlociul chiar zgârcit, se înţepase într-o furcă, se obrintise şi o vară întreagă îi cursese din tot degetul puroi. Iarna suferea de el, îi îngheţa… Mi-acoperea pe ale mele cu un gest reţinut, vrând parcă să spună că nu în zadar muncise dacă eu o să am o soartă mai bună. Şi îşi amintea:”…părintele Alexandru are mâini ca ale tale…” Şi gândul îi zbura la biserică şi chipul i se lumina… „De ce nu te duci şi tu, maică, la biserică?” Era blândă şi tolerantă cu mine, poate-poate o să mă convingă să nu uit în viaţă că biserica îi potolise ei toate neliniştile şi îi ridicase sufletul din întunericul în care trăise când ne făcuse pe noi. Dacă s-ar fi dus de tânără, spunea ea, multe suferinţe ar fi ocolit-o… „Te duci, maică?” „Nu mă duc!” îi răspundeam scurt şi cu o tandreţe încărcată de veselie. „De ce?” „N-am timp!” Mintea îmi era aiurea, răspunsul era al tatălui, cu lipsa timpului. În realitate nu făceam nimic, îl pierdeam, acel timp; era un sentiment divin, n-aveam ce căuta la biserică să-l găsesc…

Şi acum mă uitam la mâinile acelei doamne care îmi lua distanţa dintre pupile şi scria cifre pe hârtie pentru laborator, să-mi facă ochelarii. Le-am simţit şi parfumul şi m-am îndrăgostit de ea pe loc, ieşind de acolo foarte turburat…

Afară însă mi-am revenit şi am înţeles. Pe geam scria amicii orbilor. Nu numai că te ajutau să vezi mai bine cu lentilele lor, dar îţi erau şi prieteni. Ce loc minunat! „De ce, mă întrebam, n-ar fi peste tot, unde existăm şi ne ducem, aceeaşi prietenie, acelaşi calm, aceeaşi căldură umană liniştită şi afectuoasă? Inima omului e largă, de ce unii şi-o poartă strâmtă şi plină de ură?

De ce unii vor să-i omoare pe alţii? Cine face timpurile? Oamenii sau altcineva străin de ei? Şi acel cineva străin, dacă există, nu poate fi gonit?… De ce a fugit frati-meu Ilie de Florica?… Dar Megherel? De ce şi-a lăsat el caii lui cu care alerga liber pe câmpie şi a venit aici sa ducă pe alţii cu maşina, fără să-l întrebe dacă… Nu mai aveam nici o ură contra lui Megherel, poate că în sat, îmi ziceam, el nu făcea parte dintre cei care ar fi vrut ca noi să nu mai trăim, de bine n-a plecat el de-acolo, înseamnă că ai lui erau săraci… Şi dacă a ajuns şofer la Bucureşti de ce s-a făcut el legionar? Da, de ce, ce l-o fi atras…

Şi atunci mi-am adus aminte de ce vrusesem eu negreşit să-l văd pe Gheorghe al lui Costică brutarul în duminica aceea. Da, asta era, să-l întreb ca pe un vechi prieten de ce s-a înscris el în Legiune? Să-mi spună cu gura lui! Era un secret care îmi scăpase, acest răspuns pe care mi l-ar fi dat, fiindcă degeaba nu s-a dus el acolo, ceva i-a plăcut, ceva l-a îndemnat…

Pe urmă mi-am amintit că el, fără să-l întreb, îmi dăduse un soi de răspuns: Megherel îl ajutase. Da, se luase după el, asta era, dar atunci care era secretul ăstuilalt, iniţiatorul, al lui Megherel…?

O să aflu eu… În ceasurile acelea gândul mi-a revenit la doamna de la „amicii orbilor” şi deodată m-a trăsnit parcă o revelaţie. Aşa era, îmi plăcuse, dar eu ei? Şi m-am zărit într-o oglindă a unei vitrine şi m-am oprit. Slab, osos, rău îmbrăcat… haine lăbărţate, negre, ţesute în casă, cusute de Iangă cu nasturi puţini. Palton de aba, parcă eram popă… Arătam mai bătrân decât eram cu zece ani şi în clipa aceea m-am şi simţit astfel, cu regretul că nu i-am trăit, acei zece ani… Acum înţelegeam de ce un idiot din clasă îmi spunea călugăre… Nici o speranţă, mi-am zis, să-i plac acelei doamne… Ei şi? Am dat din umeri cu nepăsare. Bine că îmi place ea mie…

Am revenit după câteva zile şi mi-am luat ochelarii.

— Or să te jeneze câtva timp, mi-a spus ea, şi s-ar putea să te doară puţin şi capul. Dar să nu-i mai scoţi. Trebuie să-i porţi de-aici înainte toată viaţa, altfel îţi creşte miopia şi o să ai mari necazuri. După un an, aşa, vii iar pe-aici la control.

După un an! Va să zică până atunci nu puteam s-o mai văd! Ca orice femeie frumoasă (fiindcă era, deşi acum, cu ochelarii, îi vedeam bine rujul care o cam îmbătrânea şi ridurile de la coada ochilor) ea a surâs observându-mi, desigur, lipsa de grabă (plătisem şi trebuia să plec) şi mi-a luat ochelarii şi a început să-i treacă printr-o flacără de spirtieră. Nu se grăbea. Îi îndoia tare la braţe şi mie mi-era frică să nu-i rupă. Colegul ei se ocupa de un alt client.

— Acuma e mai comod, încearcă-i…

Nu-mi dădeam seama. A tras un sertar şi mi-a întins o cutie în care să-i pun seara, zice, „să nu-i spargi din greşeal”. Pe urmă m-a părăsit; a dispărut în biroul unde îşi apropiase atât de mult faţa de-a mea, să mi se uite cu instrumentul acela în ochi.

Am ieşit afară şi am văzut lumea aşa cum era. Mi se părea că nu mai gândesc, că nu mai pot să fiu atent la mine însumi, violentat cum eram de imagini şi culori orbitoare. Nu-mi plăcea… Parcă eram separat de mine însumi. Oamenii, străzile, reclamele, pe care acum le citeam de departe, mă sileau să le văd împotriva voinţei mele, golindu-mă de ceea ce ştiam că sunt, singur eu şi restul o foială prin care treceam nepăsător. Vedeam chipuri bătrâne, babe pe care până atunci nu le observam, expresia grabei la unii, picioarele fetelor, murdăria de pe trotuare. Vedeam numerele tramvaielor (mare minune), până atunci trebuia să întreb ca şi când n-aş fi ştiut să citesc: „ce tramvai e ăla care vine?”, adâncimea bulevardelor, cerul limpede şi înalt, de un albastru metalic, numerele străzilor…

Nilă a făcut aşa hî, când m-a văzut, adică aşa, ca pentru sine, să nu te superi că rânjeşte de tine, e şi el vesel din când în când… M-a întrebat dacă acum văd mai bine. Văd perfect, i-am răspuns şi i-am mulţumit pentru bani, altfel, am adăugat, în nădejdea tatei puteam să stau aşa mult şi bine…

Atunci m-am dus la primul film. Neverosimil! Felii de viaţă din lumea reală, inşi fotografiaţi stând îndelung de vorbă, deschizând şi închizând uşi, femei frumoase cucerite şi apoi părăsite, pistoale care doborau cu adevărat oameni, care mureau fără regretul nimănui, adică al nostru, al spectatorilor, fiindcă săvârşiseră nu se ştie ce mârşăvii. Am ieşit împleticindu-mă şi m-am plimbat mult până să-mi revin. Pe atunci nu exista orar şi nici înghesuială, săli arhipline, după ce filmul se termina puteai să rămâi şi să-l mai vezi o dată. Mă apucau uneori ore târzii, fiindcă rula şi după miezul nopţii. Am uitat multă vreme de cărţi şi când am revenit la ele, anticarul a exclamat:

— Ce e cu dumneata? Am crezut că te-ai dus la altul. Nu s-a mirat de ochelarii mei, m-a recunoscut de îndată.

— Ţi-am găsit, zice, Dostoievski, Casa morţilor, stilizată de domnul Arghezi, Fraţii Karamazov, una mică dar genială, Visul unui om ridicul, una tot mică, dar la fel de genială, Iubire tragică, un roman capital, Crimă şi pedeapsă şi Idiotul. Ba nu, mai am ceva, îi spune Nebunul. Traducerea e execrabilă, am citit-o şi eu, Eternul soţ şi Jucătorul. Şi mai am ceva în franţuzeşte: La voix souterraine. Ţi le-am împachetat, le-arn pus deoparte, n-am vrut să le vând fiindcă mi-ai spus că te interesează. Să ştii că Fraţii Karamazov e masacrată, editorul român taie cu neruşinare, mai ales analiza psihologică, păstrează doar firul principal al acţiunii. Dacă vrei, îţi caut o versiune franceză, dar şi ăştia taie ca în brânză. Un client a vrut s-o cumpere şi mi-a spus că el ştie ruseşte, a avut-o în original şi a pierdut-o şi că s-a tăiat din ea ce era mai bun… Cum vrei!

I-am spus că oricum o fi rămas ceva, şi mi-am luat pachetul şi m-am întors acasă nerăbdător. Să vedem, îmi spuneam, de ce zicea orbul că nu trebuie să-l citesc pe Dostoievski? Poate din pricina celei care se intitula Nebunul? Tocmai de-aia am s-o citesc! Şi am început cu această carte.