XL

Simţind că prietenia noastră intra într-o penumbră din lipsă de evenimente, într-o zi îi răspunsei da, la o întrebare pe care mi-o pusese de câteva ori de-a lungul acelor luni de vară: dacă iubeam pe cineva, pe cine, şi să-i povestesc şi lui…

— Hai, zise, te ascult. Cunoşti versul: „Ma chair est triste, helas! il a lu tous les livre s ”. Aşa mă simt eu acum.

Eram la el şi stăteam întins în pat, cu mâinile sub ceafă. Am vrut să încep, dar cineva a bătut în uşă. A strigat intră, dar fără să se ridice. Intră o pereche. Bărbatul şters, dar femeia, o brunetă, era de o frumuseţe curioasă, între vampă şi intelectuală, ceva fascinant. Ea se duse drept la Miron, se aşeză lângă el pe pat şi, îngrijorată, îl întrebă ce are. Îi puse mâna pe frunte şi îl întrebă dacă n-are un termometru, fiindcă i se părea că îi ardea fruntea. Miron răspunse că are 37 cu 2-3, i se întâmplă adesea să aibă aceste stări subfebrile, dar că… Femeia, în pantalon bine strâns pe un corp micuţ, făcu câţiva paşi prin cameră şi schimbară câteştrei ştiri politice şi de pe front. Da, nu era bine. Nemţii înaintau adânc în inima Rusiei, mai ales spre sud spre Donbass şi Volga. Era clară intenţia lor, vroiau să taie Volga şi sursele de petrol ale Rusiei, s-o asfixieze şi să învăluie Moscova dinspre Stalingrad. Era adevărat, câteva lucruri importante se petrecuseră, nemţii fuseseră respinşi în decembrie din faţa Moscovei, războiul fulger eşuase, nici o revoltă nu se petrecuse în spatele frontului rusesc, cum sperase Hitler, Statele Unite intraseră în război atacate de japonezi (Japonia nu avea de gând să atace Sovietele), dar, iată, pericolul era mare, încordarea germană supremă, ruşii continuau să fie împinşi înapoi. Miron mormăia, nu se înviora deloc şi eleganţii musafiri (căci erau foarte eleganţi amândoi) se retraseră cu promisiunea că îi vor trimite un medic. Erau evrei, îmi spuse Miron. Locuiau într-o garsonieră deasupra lui. Evrei? mă mirai eu şi îi relatai experienţa mea din Fierbinţi.

— Nu pe toţi îi ia la muncă, zise Miron. Unii plătesc şi îşi văd de treabă.

Mai târziu aveam să-i întâlnesc (şi încă cum!) pe cei doi, în presă şi în lumea literară. Insul avea să facă să apară în Scânteia un articol injurios la adresa mea, după debutul în volum, în '48, iar mai târziu să fie numit secretar general al Uniunii Scriitorilor şi aveam să scăpăm de el cu greu, într-o şedinţă memorabilă prezidată de un membru al Biroului politic, care îl susţinea. Acuzaţii precise n-aveam împotriva lui, dar era o nulitate şi nu puteam suporta să fie pus în fruntea Uniunii un astfel de zero total, care pe deasupra locuia într-o vilă somptuoasă, cu grădină şi cu trei servitori, câte unul pentru fiecare opt ore, să-l vegheze când scria el câte un articol de îndrumare, nesărat şi înţesat de lozinci.

— Spune, zise Miron toropit. Te ascult. Pe urmă ieşim să ne plimbăm. Am început prin a-i povesti cum am cunoscut-o, că era opticiană şi că multă vreme după ce m-am îndrăgostit de ea, de atunci de când s-a apropiat atât de tare de mine şi mi s-a uitat în ochi, n-am mai îndrăznit să mă duc s-o văd, deşi un pretext aveam, ochii, bineînţeles, dar eram rău îmbrăcat şi îmi dădeam seama că n-ar fi putut ieşi cu mine pe stradă nicicum aşa cum arătam, cu un palton de popă şi cu un costum cumpărat cu o mie de lei de la Taica Lazăr. Acum câteva luni însă m-am dus întâi m-am uitat îndelung prin geam s-o văd dacă îmi plăcea, dacă era aceeaşi femeie frumoasă, cum mi se păruse atunci că e, şi dacă înăuntru era aceeaşi atmosferă învăluitoare şi dulce, de căldură umană şi prietenie care mă făcuse să-mi bată inima. Da, era aceeaşi, totul era neschimbat, ba chiar chipul ei era mai tânăr decât în ziua aceea când îmi pusese cu mâna ei ochelarii la ochi şi prima fiinţă pe care o văzusem cu ei fusese ea şi mi se păruse mai bătrână, cu accentuate riduri la coada ochilor. Dar de-atunci am observat că toţi avem, chiar şi cei tineri, acest început de labă de gâscă deasupra pomeţilor şi opticiană, gândeam în clipa aceea, abia dacă putea fi mai mare decât mine cu doi-trei ani. Am intrat înăuntru. Eram liniştit, ştiam de ce veneam şi asemeni lui Julien Sorel aveam în cap un plan pe care să-l pun în practică dacă întâlnirea eşua. Întâi: să văd dacă mă recunoaşte. Al doilea, să văd dacă avea să mă invite ca atunci, în camera semiobscura şi scena să se repete. Şi al treilea, acolo, să-i şoptesc ceva, nu ştiam ce, în orice caz o şoaptă care, gândeam eu, fără să mă fac ridicul, să fie o întrebare acoperită, dar îndrăzneaţă, din care ea să ghicească starea mea de spirit. Avea un client înainte şi am aşteptat câteva minute. Pe.urmă, ce surpriză! Fără să se fi uitat la mine, sau cel puţin eu nu observasem, în acele minute mă zărise şi mă recunoscuse, deşi nu-i aruncasem nici o privire, stătusem chiar cu spatele uitându-mă în vitrină, nu mă holbasem adică la ea… Apoi o împrejurare favorabilă, era singură, colegul cu care lucra lipsea. Şi apoi surpriza totală: mi-a zâmbit. „Bravo, zice, n-ai uitat ce ţi-am spus, să vii, după un an, la control. Unii nu mai vin, deşi e necesar, ochii trebuiesc controlaţi chiar mai des. Cum te simţi?” Ideea de control fusese exprimată, totuşi i-am răspuns: „Nu prea bine, adică nu formidabil de bine…” „Adică?” „Îmi vine să dorm la lectură. Acum sunt ziarist, m-am grăbit eu să mă destăinui şi să mint (eram corector şi scriitor, ziarist nici vorbă, dar eu mă feream să spun că sunt scriitor) şi când citesc materialele, mă apucă somnul.” „Poate eşti obosit?” „Tocmai, că nu sunt.” „Şi la ce ziar lucrezi?” „La Timpul”. „Ţi-am găsit data trecută leziuni pe fundul ochiului?” „Nu!” „Cum te numeşti?” S-a uitat într-o cartotecă şi a verificat. „Da, s-ar putea ca ochelarii să fie prea puternici, sunt pentru distanţă, deşi la vârsta dumitale ochiul se adaptează, e tânăr, n-are încă nevoie de ochelari de apropiere. Pe la patruzeci şi cinci de ani aşa s-ar putea să ai nevoie.” Intră un client şi expresia frumosului ei chip se făcu mai rece… „Ei, zise ea apoi, ia să controlăm.” Dar era detaşată, puţin ironică şi un vag surâs îi înflorise în colţul gurii. „Ştiu eu ce vrei, parcă îşi spunea în sinea ei, n-ai nimic, dar vrei să mă uit în ochii tăi, să fiu aproape de tine.” „Da, doamnă, dacă nu vă deranjează!” am răspuns… „Nu e nici un deranj, dar dacă ai ceva, să ştii că trebuie să consulţi un oculist. Eu nu sunt oculist, sunt opticiană şi nu pot să-ţi prescriu un tratament…” „Bineînţeles”, am răspuns. Îmi sugerase că pe viitor să nu mai vin la ea, îmi făcuse atunci o favoare că eram elev, acum dacă eram ziarist, puteam foarte bine să plătesc o consultaţie la un specialist. Am intrat în mica încăpere semiobscură, şi-a tras un scaun până lângă mine, a aprins micul instrument şi scena de anul trecut s-a repetat, dar mai rău, îşi lipise genunchii de-ai mei iar chipurile ne erau atât de apropiate încât am uitat că nu trebuia decât să-i şoptesc ceva şi cu răsuflarea înăbuşită de bătăile inimii, ameţit, în prada unei mari turburări, i-am luat capul în mâini şi mi-am lipit buzele de-ale ei într-o sărutare încleştată. Ea mi-a răspuns după o secundă de ezitare, timp în care am îmbrăţişat-o şi sărutul a devenit mai pătimaş. Apoi ea s-a ridicat imediat şi a dispărut câteva clipe dincolo. S-a întors şi mi-a spus puţin posomorâtă: „Acum să stai liniştit, eşti băiat inteligent şi înţelegi de ce.” „Nu, i-am şoptit, nu înţeleg, vă iubesc, din prima clipă v-am iubit.” „Am văzut eu, mi-a răspuns, dar eram sigură că ţi-a trecut. La vârsta dumitale asta trece repede.” „Nu mi-a trecut şi nici n-o să-mi treacă…” Ea râse la un gând care îi venise auzindu-mi spusele dar nu-l exprimă. Arătă cu instrumentul spre uşă să mă uit într-acolo şi se aplecă din nou şi mica lumină electrică începu iarăşi să-mi exploreze ochii. Întârzie îndelung, dar valul afecţiunii mele tumultuoase era în retragere, după ce se consumase în acea sărutare şi îmbrăţişare pasionată. De-aproape chipul ei îmi părea mai mare decât al meu, gura cu carnaţie bogată, ochii imenşi, nasul cu rădăcina lată între ochi, semn de personalitate puternică, turbulentă, încăpăţânată şi îndrăzneaţă până la capăt în ceea ce făcea, cum aveam să descopăr mai târziu. „Totul, e curat în ochii tăi”, îmi spuse ameninţându-mă deodată din nou cu această intimitate, spunându-mi tu. Dar rămăsei liniştit ca orice bărbat care după ce a cucerit o îmbrăţişare şi un sărut total şi răscolitor, trebuia apoi să stea liniştit şi să conducă cu calm evenimentele care vor urma. „Caută totuşi să lucrezi la lumina naturală a zilei şi cât mai puţin noaptea, continua ea. Din ce parte îţi vine lumina veiozei sau a lămpii de birou?” „Nici nu ştiu! A veiozei vine din dreapta”. „Nu e bine, să-ţi vină totdeauna din stânga, şi a veiozei şi a lămpii de birou. E important şi asta pentru toată viaţa şi nu numai pentru cei care poartă ochelari. Lumina din dreapta urcă drept în ochi şi-i oboseşte, în timp ce cea din stânga o ia pe de lături, nimeni nu ştie de ce, dar s-a descoperit acest fenomen.” „Doamnă, am spus, vă mulţumesc, o să vă urmez sfaturile şi în clipele când am s-o fac, o să mă gândesc la dumneavoastră.” „Fiţi liniştit, zise ea, n-ai nimic la ochi!” Şi spuse această frază apăsând pe cuvintele la ochi cu o intensă ironie afectuoasă, adică altceva putea să mă neliniştească şi trebuia să mă neliniştesc din partea aceea, nu a ochilor. Intuiam totuşi că aceste cuvinte mă avertizau. Răspunsese la sărutul meu, dar dacă nu eram liniştit, adică stăpân pe mine ca un bărbat (şi dacă puteam fi bărbat!) atunci nu trebuia s-o mai văd, fiindcă astfel de efuziuni, dacă nu erau stăpânite, însemna că erau întâmplătoare, turburări ale vârstei, care pe o femeie împlinită o puteau ameţi doar pentru o clipă… Ca să-i spulber acest gând m-am înclinat rece, am plecat şi am pus o lună distanţă între dorinţa mea de a o vedea şi ironia ei afectuoasă. Când am revenit, posomorât, distant, absent, mi-a aruncat o privire rapidă, gravă, aproape neliniştită, mi-a luat ochelarii de la ochi, a dispărut în încăperea semiobscură (nu mai era singură) şi după un minut a revenit cu ei în mână şi mi i-a dat cu un bileţel pe care l-am vârât imediat în buzunar şi am ieşit. Am mers cel puţin un sfert de oră cu biletul în buzunar, uitându-mă la oameni fără să-i văd, cu privirea micşorată de triumf, dar fără tresăriri interioare, cu sentimentul net că puteam pur şi simplu să scot biletul din buzunar şi, fără să-l citesc, să-l rup şi să-l arunc pe jos. Atât de tare o iubeam pentru abandonul ei (fiindcă eram sigur că e un abandon complet şi total) încât puteam să renunţ la ea, adică la iniţiativa ei, din bilet, să amân deznodământul, şi să vin în altă zi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi am deschis biletul: Vino duminică la ora cinci după-amiază pe strada Lunii numărul şapte, apartamentul. numărul… „Da, mi-am spus, e ceea ce am bănuit, mă voi duce, dar nu se va întâmpla decât ceea ce trebuie şi nu voi admite intruziunea obişnuitului în această neobişnuită aventură…” Era într-o vineri şi îmi părea rău că nu era într-o marţi, pentru ca distanţa dintre noi să fie mai mare şi aşteptarea să fie mai lungă… Am lungit-o eu în mine însumi această distanţă uitându-mă indiferent la mişcarea străzii, plictisit, neîncrezător în fericirea care îmi dădea târcoale căutând să-mi intre în inimă, prudent nu din experienţă ci din instinct, deşi chipul ei grav mă urmărea, gestul cu care îmi luase ochelarii de la ochi mă asalta… Am intrat la un cinematograf şi am văzut un film din care n-am înţeles nimic, o comedie idioată care stârnea hohote în sala… Dragostea e ca moartea, îţi intră în suflet şi totul amorţeşte în tine, alungă ceea ce era înainte fiinţa ta intimă şi se instalează ea, femeia care ţi-a luat piuitul… A doua zi însă mi-am venit în fire şi mă gândeam la ea doar cu afecţiunea primei întâlniri, liniştită, fragedă şi de lungă durată, aşa cum o păstrasem în amintire un an întreg. Sărutul şi îmbrăţişarea de ieri îmi apăreau străine şi vulgare… Am sunat la uşa ei chiar cu acest sentiment de înstrăinare, aveam senzaţia că sunam la uşa unei necunoscute şi nu m-aş fi mirat dacă mi-ar fi deschis şi mi-ar fi spus pur şi simplu să plec şi să n-o mai caut niciodată. Dar inima mi-a bătut când am văzut-o: era ca şi în clipa când îmi luase ochelarii de la ochi (gravă şi intrepridă în acelaşi timp, cum se gândise ea într-o secundă ce trebuie să facă, să-mi scrie acel bilet fără să bănuiască colegul ei ceva) complice şi neliniştită… Acum aceeaşi nelinişte îi cutreiera ochii ei mari: da, ai venit şi ce-o să fie? Ce ni se întâmplă? Cine suntem noi doi?… I-am sărutat mâna şi am intrat. Locuia într-un apartament atât de frumos cum nu văzusem până atunci. Parcă era un mic muzeu (fiindcă în hol erau două coloane, iar ferestrele erau ovale, cu picioare tot de coloană, cu perdele albastre) cu mici biblioteci răspândite ici-colo, cu tablouri pe pereţi şi pereţii în calciovecchio, ca în reproduceri nu ştiu unde văzute sau închipuite… un covor gros în mijlocul holului şi unul mai mic în faţa unei canapele aurii lângă care stătea ceva cu picior de lemn, care nu ştiam ce înseamnă, ca o pălărie uriaşă în cinci colţuri, ca un cap de pagodă… „Văd că îţi place casa, zise, e a mea de la părinţi care nu mai sunt…” Dispăru şi reveni prin alte uşi, până mă trezii într-un târziu că adusese cafele, o sticlă de coniac, prăjituri şi pahare cu apă… O vedeam fără halatul ei alb de la Amicii orbilor, dar într-o rochie uşoară, tot albă, cu puncte albastre, cu încreţituri bogate în poale, cu gâtul şi braţele descoperite, şi îi vedeam acum şi picioarele, cu glezna şi pulpele în deplină armonie cu chipul ei cu carnaţie bogată… „Ei, domnule, zise aşezându-se pe canapea lângă mine, văd că n-ai chef, nici de cafea nici de prăjituri şi nici de coniac. Le-am pregătit însă pentru tine, te-aş ruga să te serveşt”. Şi privirea ei mă prinse şi se mişcă la dreapta, la stânga, apoi din nou la mine, întrebătoare, parcă fascinată şi în acelaşi timp prinsă de îndoieli, totuşi zâmbind… Aveam sentimentul net că suntem amândoi două zeităţi pe acest pământ, cum simţeam totdeauna şi în sat, când mă aflam în faţa fetelor şi nu aveam curajul să mă ating de ele, deşi vedeam pe câmp, cum alţii o făceau, le luau în braţe, se întindeau peste ele şi încercau să le ridice fustele… Ele se zbăteau, loveau cu pumnii, îşi înfigeau mâinile în chica lor, îi muşcau şi scăpau, vesele dar intangibile, deşi ai fi zis că erau pradă uşoară. Flăcăul se domolea, se întindea alături ca un câine, rugător, insistent, până la urmă domolit şi tăcut… îi vedeam apoi stând cuminţi unul lângă altul ore întregi în behăitul animalelor până începeau să se reverse lung peste câmpie razele aurii ale asfinţitului… Zeitatea de lângă mine îmi amintise de mâinile mamei, de aceea mă îndrăgostisem de ea şi m-am uitat să i le văd… Stăteau, în aşteptare, întinse peste genunchii acoperiţi de rochia înfoiată. I-am luat una într-ale mele şi i-am sărutat-o. Ea mi-a răspuns în aceeaşi clipă şi printr-o strângere mi-a prins-o pe-a mea şi ne-am trezit iar faţă în faţă îmbrăţişaţi ca în camera semiobscură şi pentru mine, ca pe câmpie (aceste două imagini contopindu-se, una de sfială şi tandreţe, alta de violenţă extremă şi uitare de sine) şi ne-am regăsit parcă uluiţi prin ceea ce e atât de străin în noi şi în acelaşi timp atât de intim, tiranic şi bestial… Abia suporta violenţa, îşi întorcea faţa de la mine când într-o parte când în alta, docilă şi furioasă, blândă şi revoltată… Apoi s-a făcut atât de frumoasă încât am rămas şi m-am uitat la ea răpit clipe fără durată… Buzele parcă i se umflaseră, obrajii îi ardeau, pleoapele nu mai vroiau să i se ridice… I-am pus mâna pe tâmplă, mângâindu-i părul revărsat, urechile fierbinţi, fruntea mare şi albă, obrazul şi gura adormită şi am uitat şi eu de mine… Nu-şi învelise frumosul ei picior gol. Şi-l întinse fratern peste ale mele. „Eşti urât, îmi şopti, dar ceva te transfigurează… o, ceva terifiant… toate vălurile cad în faţa ta…” N-am înţeles aceste cuvinte fără noimă, dar îmi plăcea că era supusă, fericită, toropită şi pierdută… Am apucat-o de umeri şi am ridicat-o şi ea şi-a dres părul fără să-şi deschidă pleoapele. I-am şoptit la ureche să-şi vină în fire şi ea, deodată, a surâs şi s-a ridicat… S-a întors după ce a lipsit câtva timp, călcând însă tot ca într-un vis, deşi era acum trează, însă gânditoare, cu privirea într-o parte, fumând liniştită şi tăcută. „Ce frumos e, zise, când se întunecă în casă… Unde stai? Ai o casă bună?” „Destul de bună”, i-am răspuns, dar la tine e atât de frumos!” „Şi chiar nu vrei să iei nimic? Hai măcar să bem un pahar…” Fiindcă ezitam, a turnat ea însăşi din sticlă şi am băut. Mi-a întins apoi paharul ei imediat şi am băut din nou, amândoi. Ceva iminent am văzut că se năştea pe chipul ei, şi se uita la mine cu această expresie cântărindu-mă parcă. Deodată chipul îi înflori, privirea i se aprinse de o viaţă extraordinară, şi începu să cânte cu o voce nebănuită, veselă şi patetică în acelaşi timp, ca şi când ceva s-ar fi descătuşat din dorinţa năvalnică de a spune tot dar şi de a ascunde tot… Ce era mai ciudat, cânta aşa cum auzisem fetele la ţară, pierdută în melodie, contopită impersonal în ea, cu doruri parcă cosmice, şi fatale, într-un potop de cuvinte pe care le ardea atât de tare glasul ei pătimaş, încât nu le puteam reţine nici o clipă înţelesul… Vino, draga mea-n grădină… Cu dorul care suspină… cuvinte ridicule, dar ce văitături fermecătoare cu care parcă se elibera de un blestem al clipei, care totuşi o subjuga, dar o şi înspăimânta de suferinţele viitoaie pe care le presimţea… Un cântec aduce altul, de la sine, ţâşnea imediat după o tăcere de o clipă, cânta cu întreaga ei fiinţă şi se consuma ca o flacără pe un rug… Pe urmă deodată îşi înclină capul, se opri şi îmi spuse cu melancolie: „Acuma eu o să mă duc şi o să mă îmbrac în cămaşa mea de femeie şi o să mă culc. Vino cu mine. Mi-e somn… Să dormim…” Avea mişcări încetinite, dar în pat îşi trase cuvertura pe ea ca şi când i-ar fi fost frig şi îmi întoarse spatele cu mişcări frenetice. „Ia-mă în braţe”, strigă. Şi o luai în braţe şi într-adevăr un frig interior o zgâlţâi în clipa aceea…

Ne-am trezit parcă înspăimântaţi, înecaţi în propriile noastre şoapte, ca şi când fiorul morţii adus din somn ne-ar fi aruncat unul spre altul, ea mai speriată decât mine, eu atins de aripa neagră a necunoscutului, căutându-mi salvarea în ochii ei mari şi frumoşi, care sticleau în întuneric ca o fântână adâncă…

Aici mă oprii. Se aşternu o tăcere. Miron se ridică în capul oaselor:

— Formidabilă imagine proiectată a unei dorinţi de fericire, zise el.

— Care dorinţă, Miroane? Totul e adevărat…

— Dacă e adevărat, măgarule, atunci eşti fericit, zise el ridicându-se greu din pat. Vreau s-o cunosc şi eu pe iubita ta…

— Nu se poate, Miroane, ai fi în stare să te iei după ea fără nici o ruşine şi să uiţi că e iubita mea.

El râse.

— Aşa este, bine, nu mi-o prezenta, dar fii atent, o să te mănânce de viu…