XXXIX

Departe de a simţi nevoia de a mă debarasa de cel care cu atâta entuziasm mă descoperise, cum îmi spusese Nichifor Crainic că trebuie să fac, adică de Miron Paraschivescu, dimpotrivă, începu să mă lege de el o prietenie fecundă, comunicativă şi plină de afecţiune. Ne plimbam împreună prin Bucureşti zile la rând, luam masa tot împreună, mă ducea prin străzi tăcute, încremenite şi misterioase, de-o frumuseţe care ne oprea pe loc uluiţi. „Ai văzut, zicea, lumina-aia de-acolo? Nu ţi s-a părut că era eternă şi că şi noi am avut o clipă sentimentul că ne aflam pe strada aia de totdeauna?” O dată am stat câteva ore şi am contemplat bustul lui Anton Pann, într-o mică piaţetă pe o astfel de stradă care, cum spunea Mateiu Caragiale, venea parcă „zice-se de demul”. Îi plăcea Anton Pann şi nu se mai dezlipea de lângă epitaful poetului, scris de el însuşi, pe care îl recitea cu hohote de admiraţie şi pe care mai târziu avea să-l imite. Petreceam lungi după-amiezi în frumoasa lui garsonieră de pe strada Romniceanu, din Cotroceni, răvăşindu-i biblioteca. Ar fi vrut să-mi placă ce-i plăcea lui, de pildă Lautreamont, care însă pe mine mă plictisea. A fost încântat însă că mi-au plăcut Craii lui Mateiu Caragiale, deşi nu atât de mult cât lui, i-am spus că Pirgu era confecţionat şi încărcat cu prea multe vicii ca să fie convingător şi că natura adevărată a acestui personaj trebuie să fi fost alta. „De ce crezi?” m-a întrebat el. „Trebuie, i-am răspuns, să fi avut şi el poezia lui din moment ce şi cei trei crai, la fel de stricaţi, o aveau pe-a lor. Or, aici Mateiu îl despoaie prea tare pe Pirgu şi-i arată toate părţile ruşinoase. Un scriitor nu trebuie să aibă aversiune pentru niciunul din personajele pe care le creează, sunt dorul imaginaţiei lui… De pildă taică-său, simţi că ţine până şi la Dandanache. I-o fi făcut ceva în viaţă acest Pirgu, lui Mateiu.” „Da, mi-a răspuns Miron, aşa este, i-a făcut, Pirgu reprezintă canalia, noroiul, omul fără nici o nobleţe, în timp ce Mateiu se credea descendent din prinţi îndepărtaţi… Gândul că socialmente putea fi egal cu de-al'de Pirgu îl indigna probabil prea tare, fiindcă taică-său i-a arătat capul lui mare spunând: ce e turtit de atâtea tăvi de plăcinte pe care înaintaşii lui le-au purtat pe creştet.” Mi-a dat să citesc Jean Giono, care scria tot despre ţărani, nu m-a entuziasmat, prea mult lirism, i-am spus. „Da, e un poet al naturii sălbatice. Citeşte atunci Les paysans, de Reymont, e un polonez, mai realist…” Era într-adevăr foarte realist, dar Rebreanu mi se părea mai viguros şi mai epic. Într-o zi am dat de un filosof, Friedrich Nietzsche, Ecce Homo. „Asta e ultima lui carte, mi-a spus Miron, dacă te interesează citeşte-i-le întâi pe celelalte şi pe urmă Ecce Homo, fiindcă aici vorbeşte despre ele şi dacă nu le-ai citit; n-o să înţelegi… Care erau celelalte? Erau înscrise pe o pagină interioară şi mi le-am notat.

Am găsit la anticarul meu Aşa grăit-a Zarathustra, în româneşte şi încă două în versiune franceză Par delâ le bien et le mal şi La genealogie de la morale, vechi, galbene, aproape zdrenţuite, apărute de mult la Mercure de France. Acest Zarathustra mi-a făcut impresia că trebuie să fie o specie de profet indian, persan sau brahman, o traducere făcută de filosof după o operă necunoscută sau reluată după texte vechi. Indienii ăştia au obiceiul să moară voluntar apoi să se trezească tot voluntar, să se ridice în văzduh după îndelungi practici yoghiste, să atingă Nirvana. Krishnamurti era mult mai interesant decât acest Brahmaputra care vorbea ditirambic, cu o vervă neobosită. Se înţelegea bine cu soarele căruia îi spunea, o, mare astru, care ar fi fericirea ta dacă nu ne-ai lumina pe mine, vulturul şi şarpele meu?… Coboară în oraş şi vorbeşte poporului: Vă învăţ ce este supraomul. Omul e ceva care trebuie depăşit. Ce-aţi făcut ca să-l depăşiţi? Altădată omul era maimuţă şi acum încă omul este mai maimuţă decât o maimuţă. Sufletul vostru este sărăcie, murdărie şi demnă de milă mulţumire de sine. Dumnezeu e mort. Unde e deci fulgerul care vă va linge cu limba lui? Unde e nebunia care ar trebui să vi se inoculeze? Iată, vă anunţ supraomul: el este acest fulger şi această nebunie! Iată, sunt un vizionar al trăsnetului şi acest trăsnet se numeşte supraom.

În loc să mă îmbete, cum ar fi fost firesc la vârsta aceea, îl citeam pe marele filosof cu neîncredere; trufia pe care i-o simţeam printre rânduri mă îndepărta de mesajul său.

Bineînţeles că mulţimea nu-l înţelege, râde de el, aşa cum nu sunt înţeleşi şi se râde de marii profeţi. O să vă spun trei metamorfoze ale spiritului, continua filosoful, cum spiritul devine cămilă, cum cămila devine leu şi cum în fine leul devine copil… Şi filosoful continua luând în derâdere idolii, preoţii, miloşii, virtuoşii, canaliile, înţelepţii iluştri, oamenii sublimi, savanţii, poeţii. O poezie abia frânată, o poezie a gândirii însă, dar şi a unei exaltări lucide, curgea ca un torent peste pagini. Era greu să spui că însăşi gândirea era şi ea aruncată în aer, fiindcă gâdirea exista, dar una abia coerentă. Ce făcea el în caverna lui din munţi? Urmăream pagină după pagină să-l văd trecând în sfârşit la acţiune, fiindcă ceva pregătea, dar ce? Evanghelia după Matei avea patruzeci de pagini, în care găseai o nouă religie, pe concret, cu parabole clare, o viaţă, o răstignire şi o înviere. Ăsta nu mai termina cu profeţiile lui delirante şi în plus nu păţea nimic şi nici nu era limpede cum după spusele lui puteai deveni supraom. M-am uitat la sfârşit să văd dacă într-adevăr înfăptuia sau păţea ceva. Nimic, stătea mai departe, în cavernă, ieşea afară, vorbea cu soarele, păsările, animalele îl înconjurau, eţetera, eţetera… M-am uitat prin celelalte două volume. Acolo, da, era filosofie, dificilă însă pentru gustul meu de claritate, şi poate că şi limba era un handicap, nu citisem până atunci filosofie decât în traduceri.

— Miroane, spune-mi tu ce e supraomul lui Nietzsche, rezumă-mi tu filosofia lui, fiindcă nu pot să-l citesc, mă enervează.

— Supraomul, zise Miron, e în primul rând omul eliberat de orice morală şi în care irump forţele vitale, instinctuale. Filosofia lui e un atac la adresa creştinismului, pe care îl consideră o catastrofă în care a căzut omenirea de două mii de ani. Trebuie citit, orice atac asupra valorilor le poate întări. Dacă iubeşti civilizaţia noastră greco-creştină ai să vezi cum efectul după lectură este exact contrariu celui scontat de filosof. Nenorocirea e că a fost luat în braţe de Hitler şi banda lui, care se cred supraoameni… Te incită să aperi ceea ce el vrea să dărâme. Atacul e îndârjit, ai să vezi. Ce e de râs însă e că nici nemţii nu scapă de diatribele lui, aproape nimeni, nici măcar Luther, acest popă fatal, Kant, Schopenhauer iar din rest, Dante e un nenorocit de creştin. În Shakespeare n-ai să găseşti un aer atât de tare ca în Zarathustra, zice el însuşi despre sine. Cât despre Shakespeare, în general n-are cultură…

— Aşa zice?

— Da, geniu incult. Voltaire e mai generos, îi spune geniu barbar, dar asta pentru că Shakespeare nu scria ca Racine şi Corneille. E mai explicabil. Cine sparge formele clasice poate să pară unui contemporan sau iubitor al clasicismului, barbar. Îi place însă Heine, care e evreu, a, ha, ha, cum se împacă Goebbels cu chestia asta nu ştiu… Şi mai cine crezi? Cine crezi că îi place?

— Ei, cine?

— Paul Bourget, Pierre Loti, Gyp, Meilhac… Miron se îneca de râs: Auzi cine!

— E de-al nostru, săracu, adăugă el, e simpatic. N-am înţeles, cum de-al nostru? l-am întrebat.

— E scriitor, în loc să-i placă Dante sau Shakespeare, îi place Paul Bourget, Pierre Loti, Gyp, Meilhac… E invidios şi el pe cei mai mari ca el.

Aşa deci! Supraomul era prin urmare o simplă fantezie?

— Nu chiar, zise Miron, descoperă-l singur, nu-ţi spun mai mult, nici în rău, nici în bine. Astea sunt lucruri fără importanţă, că îi plăcea Bourget şi ceilalţi, poate că îl distrau cum ne distrează muzica uşoară, ceea ce nu ne împiedică să ne înfiorăm de tunetele lui Beethoven. Mai bizar (adică nu e bizar, e conform cu atacul lui împotriva idealismului) e faptul că în clipa când el vede că Socrate de pildă opune instinctelor raţiunea, imediat îi apare în faţă decadentul tip, instrumentul descompunerii greceşti. Lui îi place zeul Dionisos, care nu e numai un zeu al viei, al vinului şi al naşterii, ci şi al tenebrelor, expresia vieţii plenare, instinctuale, Dionisos pe care Cristos l-a omorât. Cristos, după el, a înjosit astfel omul, înstrăinându-l de natura sa dionisiacă.

— Şi ce e Zarathustra?

— Oricine distruge trebuie să pună, sau să propună ceva în loc, răspunse Miron. Ţi-am spus, Zarathustra e tipul de om pe care îl propune el în locul omului moral, infestat de creştinism şi de orice idealism de orice speţă.

— Nu înţeleg ce găseşte el rău în creştinism?

— Resentimentul, şi idealul ascetic al preotului, care reprezintă voinţa sfârşitului, adică o decadenţă, în timp ce el propune doctrina eternei întoarceri, 1' eternel Retour, adică repetarea absolută şi infinită a tuturor lucrurilor.

— Înseamnă, spusei eu atunci, că pentru atei filosofia lui e o mană cerească.

— Nu ştiu dacă nu e pentru creştini, zise Miron şi râse de paradoxul său. El nu ştie, adică ce zic eu că nu ştie, ştie, că e mare, dar mi se pare că scapă din vedere faptul că frâna creştinismului a făcut şi face şi mai puternică explozia dionisiacă.

— Da, dar e însoţită de căinţă, de conştiinţa păcatului, zisei eu. Mama a început să se ducă la biserică după o tinereţe păgână.

— Vezi, zise Miron, tot ai înţeles ceva din Zarathustra, te referi tocmai la sentimente care lui Nietzsche îi repugnă: căinţa, păcatul, mila, bunătatea, virtutea… Toate astea ţin după el sub obroc manifestarea plenară a instinctelor vitale.

— Bine, zic, dar Eriniile nu le-a inventat Cristos.

— Le-a amplificat, zise Miron.

— Deci Iuda nu trebuia să se spânzure, după vânzarea lui!

— Cred că nu, zise Miron şi râse.

Fremăta de plăcerea conversaţiei, iar eu simţeam o plăcere egală şi îmi părea rău ca nu puteam încă să-l citesc pe filosof integral. Îmi apărea, într-o fulgerare, ca un demon şi la douăzeci de ani demonii ne atrag mai mult decât îngerii… Dar nu eram pregătit să-l întâlnesc…

M-am reîntâlnit cu el mulţi ani mai târziu, după ce am fost contrariat de neocreştinismul şi fatalismul tolstoian. Războaiele, marile cataclisme? Nu vin de la oameni… în luptă, inteligenţa e o ispită. Ceea ce te atrage spre un succes orbitor e o capcană, mai mult, o zădărnicie şi o vanitate smintită. Vrei să-l prinzi pe Napoleon în cursă şi să-l iei prizonier? Ce prostie! E rănit mortal, nu-ţi ucide zadarnic oamenii încercând să-l ataci, merge şi singur spre pieire. E suficient să-l urmăreşti ca pe-o fiară pe care condiţii mai rele decât atacul îl vor distruge: frigul, zăpada, drumul lung… „Adio, Andrei, zice prinţesa Maria fratelui ei, care refuza să ierte răul care i se făcuse şi că oamenii nu sunt niciodată vinovaţ”. Chiar aşa, nu sunt niciodată vinovaţi? Adică ce sunt, doar instrumentul a ceva mai presus de noi? Şi fraternitatea lui Andrei, când vede că rivalului său i se taie picioarele, şi simte pentru el o adâncă milă. Este sau nu este Anatol un ticălos? Atunci de ce să verşi lacrimi pentru el când a vrut (şi n-a reuşit decât din întâmplare) să-ţi fure iubita şi să se delecteze tocmai de inocenţa ei? Subjugat de grandoarea creaţiei, eram iritat de doctrina care se insinua din ea: Platon Karataev mi se părea un guguman, cu rugăciunile lui: „Doamne, fă-mă să dorm ca o piatră şi fă-mă să mă scol ca o pâine coapt”. Că era prizonier şi putea muri şi de ce era prizonier şi de ce trebuia să moară, erau întrebări pe care instinctele sale moarte nu-l mai împingeau să şi le pună. Dar de când instinctele vitale s-au stins ele astfel în noi? Când s-au transformat într-o astfel de resemnată înţelepciune? Şi Bezuhov îl admiră, el care îşi ascultase odată instinctele şi pusese mâna pe placa de marmură a biroului să-i crape capul desfrânatei Helene: te omor, urlase el, înspăimântând-o. Aşa da! Şi dacă ar fi omorât-o pe loc pentru neruşinarea ei sfidătoare, pentru murdăria ei de a fi atras în cursă un inocent fiindcă era bogat, pentru ca după aceea să-i aducă în casă amanţi, ar fi fost în ordinea naturii, ca un trăsnet… Aşa, e doar ca un fulger şi faptul că Helene moare de o angină pectorală e uman, prea uman… O slăbiciune a creatorului ei ca şi în cazul lui Kuraghin, când doar războiul îi taie picioarele… Dubla natură a eroilor tolstoieni, prinşi între instincte şi în acelaşi timp detaşare fatalistă de ele, mi se părea o sfâşiere a naturii umane care mă ameţea şi în acelaşi timp mă revolta. Homeric, cu forţa cataclismului, simţeam că ţâşnise din firea omului acel te omor şi penibilă experienţa morală alături de Platon Karataev. Teren al acestei dedublări aflam că a fost însuşi Tostoi, care în clipa când soţia lui bolnavă se pregătea să moară în mod sublim, el era fericit (detaşarea ei de viaţă, cuvintele frumoase pe care le rostea sub febră, iertarea pe care o cerea tuturor) pentru ca a doua zi, când avea să afle că ea a învins moartea, să fie profund dezamăgit. Totul ar fi putut să fie atât de frumos, atât de înalt… Şi când colo ea avea să se facă sănătoasă, să reînvie puternica ei gelozie, încăpăţânata ei dorinţă de a-şi păstra soţul numai pentru ea şi pentru numeroşii ei copii… Exasperat, încrezându-se într-un medic imbecil şi adormit, bătrânul avea să fugă cu un tren, şi între tampoane, sau pe scară, să prindă o pneumonie şi să moară într-o gară pustie.

Humain, trop humain! Era o exclamaţie nietzscheană şi mi-am amintit atunci de acest dionisian contemporan cu Tolstoi, care îmi apăruse la douăzeci de ani ca un demon. Mai bine înarmat, am căutat din nou cărţile lui. N-am găsit însă în ele experienţa lui Helene sau a unei Nataşe fără să doresc bineînţeles să le prezinte ca un romancier. Era un filosof şi un poet, nu un creator epic, se compara cu Shakespeare şi Dante, nu cu Homer sau Balzac. Zarathustra însă, în caverna lui din munţi, declară că n-are pentru femei decât un mic adevăr, biciul! mesquin, trop mesquin, am gândit. Pentru sursa primordială a vieţii pe care o exalta, atât găsise el?! E adevărat că nici Cristos n-a cunoscut o Helene ca bărbat deşi se pare că da, pe Maria Magdalena, dar celor care vroiau să omoare cu pietre o desfrânată, el le-a spus: cel care se crede în sinea lui curat, să arunce primul cu piatra. Toată vorbăria lui Zarathustra nu atingea nici pe departe această înţelegere a naturii umane, violentă, răzbunătoare, plină de prejudecăţi, robită instinctelor, infamă, cum a înţeles-o nazarineanul. Dionisianul era prea inferior în isteria cu care exalta el instinctele, ca să nu înţeleg că nu le cunoştea deloc, cum le cunoştea uriaşul de la Iasnaia Poliana, care luptase împotriva lor cu toată forţa geniului său, ca să nu sucombe. Critica creştinismului şi a oricărei morale era uşor de făcut şi nu trebuia pentru asta un curaj colosal, cum declara Nietzsche. Dar pentru încrederea totală în instincte ce garanţii aveam că ne va dărui un om liber, mândru şi aşteptat? Selecţia naturală? În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat; ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie omorând orice scânteiere a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi fanatismului. Spinoza, în singurătatea sa unde şlefuia lentile ca să-şi câştige existenţa, a fost mult mai liniştit decât Nietzsche şi mai profund, fiindcă a fost mai adânc lovit: renunţând la religia sa ca să poată trăi cu fata iubită, i s-a cerut să treacă la religia ei. A răspuns: n-am renunţat la o religie, ca să trec la alta, ci am renunţat la orice religie. A pierdut totul, ai săi l-au blestemat şi l-au izgonit din comunitatea lor, ceilalţi nu l-au primit. Senin, l-a corectat pe nazarinean mai modest dar mai convingător, ura nu poate fi învinsă prin simpla iubire, ci printr-o iubire mai puternică decât ura. Într-adevăr, o ură mare nu poate fi învinsă printr-o iubire mică! Acest joc dramatic în care omul e prins să-l joace i-a scăpat lui Nietzsche, n-a vrut să accepte că e un blestem, a imaginat un om pe deasupra acestei realităţi, care da naştere conflictelor dintre oameni, când liniştite, când demenţiale, închipuindu-şi că dacă ispiteşte omul cu eliberarea de orice morală, va ieşi din asta o specie mândră, liberă şi binevenită. Lăudăroşenia lui din Ecce Homo că el ar fi o fatalitate ca şi creştinismul, m-a făcut să mă întreb de ce nu şi-a dat seama că nu mai înfrunta el de mult un creştinism activ şi dacă ar fi fost în faţa unui nou Savonarola n-ar mai fi îndrăznit să fie atât de ditirambic: l-ar fi ars pe rug la prima erezie, cum a fost ars el însuşi. înseamnă că timpurile erau schimbate (şi nu de el!) când putea să scrie”. Un jour s'attachera a mon nom le souvenir de quelque chose formidable – le souvenir d'une crise comme il n 'y en eut jamais sur la terre, le souvenir d'un jugement prononce confre tout ce qui jusqu’a present a ete exige, sanctifie. Je ne suis pas un homme, je suis de la dinamite. „Nu mai spune! Bizuindu-se pe aforismele lui, s-au putut pronunţa câteva decenii mai târziu cuvintele: ucideţi, iau asupra mea remuşcările voastre de conştiinţă. „II y aura des guerres comme il n 'y en eut jamais sur la terre. C’est seulement a partir de moi qu'il y a dans le monde une grande politique… „A fost, filosoful a fost luat în braţe de o „mare politică”. „Je suis de beaucoup 1'homme le plus terrible qu'il y eut jamai”. Da, dar n-a bănuit că ceea ce i se părea lui că aduce rău, morala, nu venea de la morală ci tot din om, din natura lui, fiindcă nimeni n-a crezut vreodată că făţărnicia, minciuna, şiretenia, perfidia sub care se ascundea, după el vampirismul preoţilor, ar veni de la Cristos. Toate acestea capătă o eternă mască, şi puţin interesează denumirea ei. Obsesia sa de a distruge valori care numai în aparenţă erau legate de morala vampirică (creştinismul fiind după el o doctrină care suge sângele vieţii, al trupului) extinsă la orice morală, mă nelinişti. Ştiam de mic că omul nu e încătuşat atât de tare de opreliştile moralei, cât de puterea condiţiilor, a naşterii sale sub semnul eredităţii şi a societăţii în care trebuie să trăiască şi să-şi caute fericirea. În secolul XX noi ne-am îndreptat mai atent privirea spre societate, această zeiţă suverană, pe care atât Dionisos cât şi Cristos au ignorat-o. Care sunt legile care o guvernează? Ca scriitor însă am revenit încă multă vreme sub vraja fatalismului tolstoian. În ziua aceea însă când eram cu Miron Paraschivescu, eram liber ca o pasăre a cerului şi prietenia care mă lega de el era singurul mit în care credeam…

Tocmai se dezbrăca de pijama să ieşim în oraş şi rămăsese pe marginea patului, nedumerit şi abătut. Era mic, ca şi mine, o mână de om, cu picioarele subţiri ca nişte ţurloaie.

— Miroane, zic, ce e pe picioarele tale? Ce ai?

De la genunchi în jos picioarele lui erau roşii. El şi le mângâia de sus până jos parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă simţea vreo durere şi nu zise nimic. Nu erau bube, pur şi simplu pielea sa brună în restul corpului era roşie ca focul începând de sub genunchi până la tălpi.

— Nici eu nu ştiu, o să mă duc la un doctor.

Tânjea după o iubită, Loti, care îl părăsise şi nu se putea consola. Îmi povestea de fiecare dată noi detalii despre această mare iubire a vieţii lui şi cum n-o s-o mai revadă niciodată, deşi şi ea îl iubea. Dar nu-mi dezvăluia secretul, fatalitatea care îi despărţise. În schimb îmi povestea cum se iubeau, cum fiecare obiect şi fiecare colţ al fostului lor cămin era impregnat de dorinţele lor, şoaptele şi declaraţiile lor patetice. Aerul pe care îl respirau, cuvintele şoptite de unul şi reluate de celălalt ca şi când i-ar fi urmărit chiar gândul în smulgerea lui intimă. Nopţi nedormite, imposibilitatea de a se despărţi fie şi un minut, suferinţa despărţirii imense a unei dimineţi întregi… Avea fotografii cu ea (dar şi alte fotografii cu ţigani) şi mă uitam curios să văd dacă măcar Loti a lui era frumoasă. Nu era nici frumoasă nici urâtă şi începuse să mă plictisească discret această istorie… „Miroane, îi spuneam, caut-o, ea te aşteaptă!” „Crezi?” „Sunt sigur!” Tăcea şi nu înţelegeam de ce nu acţiona sau de ce n-o uita, dacă lucruri de nemărturisit îl împiedicau s-o mai vadă. La restaurant se uita ca un şarpe la muierile altora şi îmi propunea să le urmărim la plecare. Nu-şi lua ochii de pe câte una şi abia mai vedea ce are în furculiţă. Într-o zi mi-a arătat locul unde se petrece ceea ce povestea Mateiu Caragiale în Sub pecetea tainei şi cam pe unde se petrecuse şi scena cu Pena Corcoduşa, care, beată, plină de murdărie, făcând scandal, fosta iubită a marelui duce rus striga văzând craii: „Crailor! Crai de Curte Vech”. Între ficţiune şi realitate, poetul Cânticelor ţigăneşti fugea de singurătate, în timp ce eu o căutam, fiindcă între două servicii, nopţi nedormite la ziar şi întâlnirile cu el, nu puteam să scriu nimic…