XLI

Ce câştigam eu cu două servicii? Bani, dar cât de mult pierdeam în schimb! Mă gândeam că era timpul să renunţ la Statistică, cu atât mai mult cu cât opririle tăcute şi acuzatoare ale domnului Bosch lângă maşina mea deveniseră aproape zilnice, în acelaşi timp un individ unsuros de la maşina vecină mă măsura neîncetat cu o duşmănie tenace şi neascunsă. Nici nu ştiam cum îl cheamă, nu-i făcusem nimic, nu schimbasem cu el nici un cuvânt de când venisem acolo. Şi totuşi aveam sentimentul că ne cunoaştem bine unul pe altul, eu ura lui mocnită, absurdă şi scabroasă, el nepăsarea şi dispreţul meu pentru persoana lui care nu mă interesa. Pe domnul Bosch îl înţelegeam, nu-l salutasem atâta vreme după ce mă angajase, eroare care se îndreaptă greu, sau nu se îndreaptă, începusem şi eu să-i port pică, serviciul îmi devenise nesuferit, dar ce-avea cu mine unsurosul? Eram cumva eu de vină că o fată venea des la mine sub pretext că vrea să se uite la diagramă? Era veselă când venea şi mă felicitase pentru nuvelele mele din Timpul. Începusem să ieşim la ora unu împreună. Îi plăcea lui, unsurosului, această domnişoară? Te pomeneşti că vroia să se însoare cu ea şi eu îi stăteam în cale. Ce ticălos! El nu vedea că fetei nu-i plăcea? Sau vedea şi poate tocmai de-aia mă ura? (Mai târziu am aflat că până la urmă s-a însurat cu ea.)

— Da, trebuie să pleci, îmi confirmă într-o zi gândul hoţul de brioşi şi biscuiţi, fostul student, cel cu gândul la pensie, în timp ce ne mâncam într-o pauză iaurtul de la chioşcul Herdan. N-aştepta, zise el, să vie Bosch să-ţi spună, dacă îţi dai demisia o să fie mulţumit şi o să-ţi plătească şi leafa până la sfârşitul lunii, în timp ce dacă te dă afară, se va nota în cartea ta de muncă şi nu e plăcut… demisionat e una, concediat e alta… Şi pe urmă nu-ţi pasă, ai alt serviciu…

Mă hotărâi repede. Îi spusei domnului Bosch că sănătatea nu-mi mai permitea să lucrez în două părţi şi că vreau să plec. Într-adevăr funcţionarul deveni binevoitor şi îmi adresă cuvinte măgulitoare despre activitatea mea în presă şi că mă înţelegea, mi-era greu să dau randament satisfăcător atâtea ore de muncă din douăzeci şi patru. Riscam, mai adăugă el, să dau naştere la nemulţumiri în ambele părţi.

Ceea ce se şi întâmplase. Lovitura cu palma în masă a lui Grigorescu mă trezea din ce în ce mai des din somnul care mă biruia nopţile la corectură cu capul pe şpalt.

Prietenii se fac în mari cicluri de viaţă când se pierd şi se regăsesc după decenii, adesea după experienţe tragice, care îi reapropie, sau după înălţări şi căderi care le amintesc ziua când s-au cunoscut şi prietenia reînvie cu noi elanuri; sau dimpotrivă, se stinge definitiv când unul intră fără scăpare pe orbite străine primelor elanuri şi este scurt-circuitat pentru orice prietenie. Prietenia mea cu Ion Caraion nu s-a legat deloc chiar din zilele când ne-am cunoscut, ci asemeni unei seminţe cu gestaţie lungă, a răsărit târziu, acoperită des de zăpezi grele. După plecarea mea de la Statistică într-o seară am avut la corectură un nou coleg. Era chiar el, un băiat cu iritări bruşte, repede reprimate, cu un râs subţire şi sarcastic. Ceva ne atrăgea pe noi doi, dar natura fiecăruia era atât de diferită încât zadarnic plecam împreună după ora unu şi rătăceam în noapte, discutând îndelung, că apropierea nu se producea. Starea sa de spirit era dominată de o amărăciune a cărei sursă îmi scăpa, îi ironizam deprimările iritate, el umplea cu inventive imprecaţii sarcastice optimismul meu congenital şi mai ales naiva mea încredere în mine. Ei bine, de ce nu o naivă încredere în tine însuţi? E mai bună o inteligenţă prea ascuţită, care să-ţi aducă drept dar zilnic revelaţia ticăloşiei altora şi să ţi se depună în suflet ca o drojdie care să-ţi taie toate elanurile? „Ochii îţi sunt daţi ca să vezi, urechile ca să auzi şi mintea să descopere”, îmi răspundea el. „Nu mă interesează, dacă ceea ce e de văzut, auzit şi revelatoriu pentru mine, duce la un scepticism neputincios, cu toate că justificat”, îi răspundeam. „E condiţia ta de om, a conştiinţei tale”, striga el pe străzile pustii cu acele exasperări bruşte, care îi erau caracteristice. Eu râdeam şi se uita la mine dintr-o parte, strâmbându-se ca la o vietate prea puţin demnă de interes, deşi vietatea aceasta îl lua în râs, tot ca pe o vietate bizară, răsucită în reacţiile ei imprevizibile. „Scepticismul e mai viu şi mai activ decât nepăsarea mulţumită, relua el apoi afectuos, dându-şi poate seama că în forul meu interior mă bizuiam şi eu pe ceva, dacă râdeam de el, şi fiindcă râsul meu nu era sarcastic ca al lui, ci încărcat de dorinţa neascunsă de prietenie. Ce-ai de gând să faci cu nuvelele tale ţărăneşti? Sunt bune, ai talent, dar depinde ce faci cu el.” „Ce pot să fac, Ioane, decât ceea ce se face cu talentul: să-l urmezi şi să nu-l trădezi. Crezi că e puţin?” „E foarte puţin, asta se înţelege de la sine, n-o să-l trădezi şi asta fără nici un efort, e haina ta, dacă o lepezi mori de frig. E cum sunt caii tăi de la ţară, care îţi pasc liniştiţi în grădină. Or, pe cai trebuie să te arunci, să ieşi ca o vijelie pe poartă şi să străbaţi drumuri, locuri necunoscute, peisaje insolite… Omul, conştiinţa lui, e acest peisaj. Ori tu îl refuzi.” „Ioane, caii mei sunt păscuţi de un om care are abia douăzeci de ani. Marile aventuri încă n-au venit pentru mine. Voi, ca poeţi, sunteţi ispitiţi de ele de timpuriu şi din pricina asta nu o dată o păţiţi. De ce te grăbeşti?” „Ai dreptate”, spunea deodată cu o voce tărăgănată, visătoare şi obosită.

Primul obiect al nemulţumirii lui ascunse era corectura. Nu venise din Buzău în capitală ca să mâzgălească semne de erori tipografice pe textele altora, într-un birou de la subsol, în tovărăşia unor inşi fie mulţumiţi de ei cum eram eu, fie mărginiţi, râzând de glumele idioate ale unui bătrân decăzut ca Sachelarie. Se sufoca. Şi acţiona, şi norocul (sau poate nenorocul) îi surâse. Scrise un articol bun despre ultima carte a lui Arghezi, un roman (Lina) şi poetul telefona lui Mircea Grigorescu şi îi spuse că i-a plăcut mult articolul redactorului dumneavoastră, un băiat necunoscut pesemne, nu mai auzise de el, dar înzestrat, cu verb incisiv. E redactor, nu? mai adăugase marele poet, dându-i astfel o preţuire pe care Mircea Grigorescu o prinse din zbor: să fie, hotărî el, adus băiatu-ăla Ion Caraion, de jos de la corectură sus în redacţie. Şi plecările noastre împreună în noapte au încetat. Cum şi producţia mea literară se oprise, şi cum prietenia mea cu Miron Paraschivescu îmi ajungea, am început să fiu, dacă nu evitat de cei de la Popasuri, cel puţin ignorat. Numai Orleanu, citind Pagina a doua, mă intriga prin clătinările lui din cap: ăştia, spunea el, or s-o păţească. Luau în derâdere producţia literară a unor reviste ca Gândirea, Meşterul Manole, Dacia rediviva, Dacia şi altele, unde pe lângă tracisme şi un ridicul imperialism, era elogiat soldatul german şi războiul de cruciaţi pe care îl duceam alături de el. Alteori Orleanu ne citea râzând câte-o mică erată, astfel: „articolul cu titlul… din numărul de ieri care a apărut din greşeală fără semnătură este al colaboratorului nostru cutar”. Nu vedeam ce era de râs aici şi ne explica, în hărţuiala lor cu cenzura, cei de la Popasuri, iar apoi din a doua pagină a ziarului Ecoul, recurgeau la tot felul de stratageme ca să-i înşele vigilenţa. Observaseră de pildă că de la o vreme orice ar fi semnat unii din ei, să zicem Caraion, se cenzura automat. Trimiteau atunci articolul fără semnătură şi cenzura îi dădea drumul şi atunci, făcând pe naivii, adăugau numele, ca şi când ar fi fost omis doar dintr-o simplă greşeală. Cum cenzorii au descoperit în cele din urmă trucul şi le-au pus în vedere că se cenzurează adesea nu conţinutul articolului, ci mai ales numele, atunci au schimbat procedeul, lăsau să apară materialul fără semnătură şi în numărul următor dădeau erata, fiindcă o citea alt cenzor, căruia o simplă erată nu i se părea suspectă. Acum îl înţelegeam mai bine pe Caraion: ar fi trebuit să iau şi eu parte la această activitate plină de riscuri, când Porunca Vremii şi Neamul românesc, şi chiar Viaţa lui Liviu Rebreanu îi ameninţau pe cei de la Popasuri şi de la Ecoul aproape zilnic… Da, dar nu ştiam pur şi simplu să scriu articole şi multă vreme n-am ştiut, am considerat totdeauna acest dar ceva aparte, pe care îl ai sau nu.

Tot Orleanu mi-a povestit şi aventurile celor de la Popasuri cu un anume Constantin Virgil Gheorghiu, care după amplul său reportaj antisovietic Ard malurile Nistrului, monopolizase cu ajutorul lui Eugen Cristescu, şeful serviciului secret, faptul divers a cel puţin şapte ziare. Scria pe plombagină, în şapte exemplare, ştirile despre crime, procese spectaculoase şi ucideri senzaţionale, le trimitea la şapte ziare şi încasa şapte salarii ca de la şapte vaci grase, luând pâinea de la gură a cel puţin şapte reporteri care mâncau astfel de la vache enragee. Furioşi, Ion Caraion şi Virgil Ierunca s-au dus şi ei la poliţie după informaţii pentru ziarul de dimineaţă Poporul să culeagă fapte diverse, să câştige şi ei un ban. Comisarul care împărţea ştirile, un coţcar şi un pilangiu, nici nu s-a uitat la ei. A fi reporter de fapte diverse, ehe, asta ridica tirajul unui ziar, şi lui, comisarului, ce-i ieşea de-aici? Nu-i cunoştea pe cei doi şi nu le-a spus nimic. Şi atunci Ion Caraion şi Ierunca au născocit ei, după metoda lui Caracudi, al lui Caragiale, fapte diverse de un senzaţional care depăşea faptul real, bine scrise, cu suspens, cu amănunte de roman foileton, atât de gustate de public. Poporul le publica. Poziţia lui C. V. Gheorghiu ca şi a comisarului coţcar erau minate. Tirajul ziarului a crescut, eroziunea faptului divers a stârnit derută. Comisarul pilangiu era acuzat că vinde altora ştirile tari. Pe urmă cei doi imitatori ai lui Caracudi s-au plictisit, deşi primeau 6.000 pentru ficţiunile lor, şi au abandonat ziarul Poporul. Eram bucuros că puterea imaginaţiei era superioară, în ochii publicului, brutalului fapt divers. Şi că Ion Caraion era mai destins, dacă putuse inventa un astfel de joc vesel…

Mai târziu am aflat cu nedumerire de renumele mondial al lui Constantin Virgil Gheorghiu, datorat romanului său prost Ora 25. Personalitate de anvergură, care în România, în colaborare cu Eugen Cristescu, denunţa şi dreapta şi stânga, atrăgând ura şi a comuniştilor şi a legionarilor, cunoscut de nemţi, a făcut în '43 o căsătorie cu o avocată evreică nu foarte bogată, dar nici săracă; i-a obţinut tot prin Eugen Cristescu acte de ariană, a plecat la Zagreb ca ataşat de presă pe lângă Ante Pavelici, unde l-a găsit sfârşitul războiului. Cum a trecut el apoi în Germania lui Hitler şi cum a ajuns într-un lagăr unde, în faţa americanilor, a făcut pe antihitleristul? Cel care îmi povestea şi care îl cunoscuse bine, îmi relata uluit că, vrând să-l demaşte acolo la Paris (căci la Paris mi s-au povestit toate acestea) îndată după succesul său răsunător cu Ora 25, n-a putut-o face: mai multe ziare l-au refuzat… Mai târziu renumitul scriitor, pe care un american, cunoscut de mine la Moscova, l-a pus alături de cei câţiva români prin care ne cunoştea el pe noi, Lipatti, Enescu şi Brâncuşi, a simţit nevoia unei redempţiuni şi s-a făcut preot. Iată, am gândit eu, când am auzit de această ultimă ştire, cum poţi deveni curat şi intangibil după o viaţă plină de peripeţii…