XXI

După Î nsemnările unui nebun, ale lui Gogol, domnul Goliadkin mi s-a părut puţin interesant. Faptul că se vedea pe sine în altul, un alt Goliadkin care i-o lua totdeauna înainte într-o postură ameninţătoare, realizând ceea ce el doar gândea, un duşman al său, nu mă impresiona câtuşi de puţin. Să citeşti însă scrisorile unei căţele, ăsta da nebun, mai ales că un surâs sarcastic apărea dincolo de pagini… Dar aici totul era posomorât şi cenuşiu, iar domnul Goliadkin n-avea nici un haz. Întâi că nu cunoscusem niciodată un nebun adevărat, ci doar un fel de Don Quijote care se scrântise din dragoste, cutreiera, pe un fel de Rosinantă din Siliştea, câmpurile şi pădurile, alergând după fantoma iubirii lui. Îl chema Chiran… Tema dedublării conştiinţei umane, pe care aveam s-o descopăr mai târziu la Dostoievski, îmi scăpa. Domnul Goliadkin nu m-a speriat deloc, cum crezuse orbul.

Am citit totul însă cu răsuflarea tăiată. Coincidenţa gândirii, care atrăgea un personaj de altul mi se părea halucinantă. Un om se afla în Siberia, un altul se gândea la el la Petersburg şi în toiul gândirii lui febrile cineva bătea în uşă. Omul deschidea şi în faţa lui se găsea, cine? Chiar individul din Siberia. Cineva era obsedat de un necunoscut pe care îl zărea mereu prin mulţime, într-o bună zi iarăşi cineva bătea la uşă. Cine era? Chiar acel necunoscut… Un altul ucidea o bătrână cu un topor, după un plan minuţios, ca să înfăptuiască ceva măreţ, ca şi Napoleon, pe care nimeni nu-l acuzase de crime, deşi săvârşise atâtea… Dimpotrivă, fusese aclamat… Credeam că după crimă va urma înfăptuirea acelui ceva măreţ, eroul însă e prins de spaime şi remuşcări şi cade în mod inexorabil în plasa unui Porfir Petrovici formidabil, care avea să-l lase liber până ce îşi va dezvălui singur crima, în genunchi, în piaţa publică. Nu prea era pe gustul meu. Cât despre Svidrigailov, n-am înţeles de ce se sinucide, începuse să-mi placă şi m-au surprins coşmarurile lui. Se pare că violase o fetiţă… În schimb Feodor Pavlovici Karamazov mi s-a părut mai apropiat şi desfrâul lui de care îl acuzau mulţi şi însuşi Dostoievski, nu mi s-a părut deloc odios. Aveam simpatie pentru el, era plin de viaţă. (Tot aşa am fost mirat că maleficul personaj feminin din Cei trei muşchetari era considerat cu naivitate de autor drept un personaj care trebuia marcat pe umăr cu fierul roşu; dimpotrivă, mie mi-a plăcut cel mai mult, în timp ce nesăraţii d'Artagnan şi ceilalţi m-au plictisit, cum m-a plictisit şi purul Alioşa Karamazov.) Cât despre „patimile”, „zbuciumul sufletesc” al lui Dimitrie, întâi că nu am simţit în comportarea lui cine ştie ce patimi; faptul că era pornit împotriva tatălui său, că nu-i dădea nişte ruble, mi se părea cât se poate de firesc… N-am înţeles de ce Ivan vroise să-şi omoare tatăl prin Smerdiacov şi nici de ce Smerdiacov acceptă sugestia… Cele trei mii de ruble puteau justifica un paricid? Căci Feodor Pavlovici Karamazov era tatăl său, conceput cu o neroadă a oraşului, într-o grădină, după o seară de beţie. De ce înnebunea Ivan? Că sugerase „ideea” uciderii tatălui? Dar de ce să-l ucidă? Nebunia îl făcuse să-i încolţească gândul, sau gândul, după înfăptuirea lui, îi stârnise nebunia? Poemul lui cu Marele inchizitor, ca şi conversaţiile lui cu diavolul erau tulburătoare, ceva asemănător nu mai citisem, totuşi mi-ar fi plăcut ca Ivan să fie sănătos şi să nu fi dorit moartea tatălui său. Un astfel de om cu o astfel de gândire profundă, sa fie marcaj pentru totdeauna de nebunie? Căci cartea aşa se termina: „Ivan era mereu nebun…” Cartea era însă sumara, aveam să descopăr mai târziu cât de mult fusese schilodită în acea traducere, ca de altfel tot ce citisem în această primă întâlnire a mea cu Dostoievski. Ceva misterios însă mi se sugera şi asta era nou pentru mine. Mizerabilii pe care îi citisem în ultima mea vacanţă la ţară (mă trimisese după această carte, undeva într-o comună la treizeci de kilometri de Miroşi, soţia falsului librar, călătorie miraculoasă pe care am făcut-o pe jos, străbătând satele ca un pelerin) era o traducere completă şi îmi domina toate lecturile mele de atunci. Carte puternică, cu un suflu grandios pe care recitind-o mai târziu mi-a reîmprospătat sentimentul de sublim care o cutreieră de la un capăt la altul.

Era să împachetez şi să duc anticarului cărţile înapoi, când mi-am dat seama că ocolisem şi uitasem de La voix souterraine. Am deschis-o şi am dat peste primele propoziţii: Je suis malade… Je suis mechant… Era un text accesibil şi am început s-o citesc. Cum nu eram încă obişnuit să citesc cărţi atât de rele, după ce am terminat-o mi s-a făcut greaţă. M-am dus la baie şi am vomitat. Şi atunci mi-am adus aminte de spusele orbului. Ce carte întunecată, în însăşi intimitatea ei, ce şobolan acest ins pe care îl urmărisem cu speranţa unei redresări, a unei raze de lumină, până spre sfârşit. Tot credeam că până la urmă se va îndrăgosti de fata aceea în care trezise demnitatea, pe care o îngrozise descriindu-i mlaştina în care trăia şi moartea care nu-i aducea nici o speranţă ci sfârşitul în aceeaşi mocirlă, în pământul clisos, pe o ploaie umedă, de nimeni petrecută la mormânt, de nimeni iubită. Da, el o va salva, o va ridica… Nu-i trebuia pentru asta decât să-şi urmeze sentimentul care îl stăpânea, el însuşi fiind singur şi nefericit… Ca să aflu apoi, când ea vine la el, că totul fusese un joc, o înscenare a unui ticălos, ticăloşie de care era conştient, era propria sa natură… Da, dar nu a sa propriu-zis… A omului în general. Un deget îl arăta: ecce homo! Şi autorul în spate: eu însumi sunt la fel. Şi când am citit fraza finală, că trebuie să renunţăm la dictonul pe care Socrate îl citise pe frontispiciul oracolului de la Delfi, Cunoaşte-te pe tine însuţi, fiindcă dacă o vom face vom descoperi în noi înşine un mizerabil, am simţit că Dostoievski însuşi se prăbuşea în sine făcând această descoperire, şi m-am simţit rău câteva zile. E drept că fusesem avertizat: mica broşură, Visul unui om ridicol, cu acea planetă imaginară de oameni fericiţi pe care îi strică un ins venit de pe planeta noastră, conţinea ceva asemănător, dar autorul parcă ştia că acest om ridicol, în pragul sinuciderii, cunoscuse şi el odată astfel de oameni fericiţi, deci ei existau şi numai el, eroul, era disperat, nu şi autorul… Aici însă scriitorul pătrundea atât de adânc în el însuşi încât, revenind la suprafaţă, ne transmitea acest mesaj infam, ca o profeţie de care noi, oamenii, nu mai puteam să nu mai ţinem seama de-aici înainte. Avea în Idiotul un fel de sfânt, dar sfântul era chiar idiot, după ce ne făcuse atâta vreme să credem că nu era… Mi se întâmpla pentru prima oară să citesc o carte şi să prind aversiune pentru autorul ei. Mulţi ani mai târziu, recitind această povestire, am rezistat mai bine, fiindcă celelalte opere, de astă dată în bune traduceri, o copleşeau. Am înţeles că Dostoievski avea el însuşi o aversiune nepotolită împotriva trufiei umane, generatoare de atâtea josnicii pe care le acoperea cu ideea orgolioasă că am fi înălţători, plini de virtute, expresia divinităţii şi perfecţiunii pe pământ şi că el vroia să-i pună în genunchi pe aceşti ticăloşi, şi să-i umilească, umilinţa fiind primul pas spre mântuire.

Pentru mine însă vechiul dicton grec se restabilea. După câteva zile uitam groaznica profeţie, fiindcă aveam în minte Dialogurile şi pe Descartes, care îmi sădiseră mai dinainte ideea că prin gândire putem descoperi noi lumina. Nu umilinţa, ci flacăra cugetării ne poate înălţa…