XXII

Când spiritul stă prea mult fixat asupra unei singure idei, intensitatea lui slăbeşte. Aceste amintiri, acute în primele săptămâni de la venirea mea la Sinaia, au început să se estompeze fără să întrezăresc un răspuns la întrebarea ce să scriu. Am petrecut un revelion de care nu vreau să-mi amintesc, cum spune Cervantes despre un anumit sat din Mancha, şi m-am reîntors la Sinaia împins de ora mea care simţeam că sunase. Dar fără să ştiu spre ce anume aventură eram împins. Aveam să scriu sau nu? Nu puteam sta acolo la infinit. Editura de stat, prin Silvian Iosifescu, îmi dăduse un avans de 10.000 lei, dar după aceea cum aveam să mai câştig un ban dacă repetam eşecul de la Bălceşti?

Am simţit totuşi că trebuie să mă relaxez, mai ales că Furnica se umpluse de scriitori şi artişti. Venise Geo Dumitrescu, pianistul Mândru Katz, Valentin Gheorghiu, Alfred Mendelsohn (fără Bartholdy, cum îi spunea Alexandru Jar rânjind, dar care îi scrisese totuşi un scenariu de balet Harap alb, despre a cărui muzică proaspătul meu prieten Paul Georgescu avea să-i spună la premieră compozitorului că e „ca la noi la Tel-Aviv”, provocându-i aceluia o reacţie de isterie. Ne cânta în fiecare seară bucăţi din acea muzică pe care tocmai o compunea, nu era „ca la noi la Tel-Aviv” ci de prin Maramureş, cu sacadări din Haciaturian, dar pe vremea aceea Paul Georgescu avea geniul formulărilor caustice, adesea gratuite, dar totdeauna memorabile şi care îi aduceau mulţi duşmani. În atmosfera aceea însă de atunci entuziasmul începea să înflorească şi Paul Georgescu vedea în unii ceva suspect, incredibil, şi nu-i cruţa. Nu-i păsa încă pe vremea aceea de duşmani, era tânăr, cui îi pasă, în tinereţe, de acumulările neiertătoare care se strâng în urma noastră?

Am făcut cunoştinţă cu o doamnă crishnamurtistă, cu care m-am plimbat pe aleile înzăpezite… Krishnamurti mă turburase şi pe mine prin anii '42, cu critica pe care o făcea el conştiinţei umane veşnic condiţionată de obiceiul individului de a-şi face din credinţe, prejudecăţi, idealuri, frică, ziduri împotriva curgerii ei libere, curgere care l-ar pune în armonie cu neîncetata schimbare a lumii şi l-ar face fericit dacă el ar fi conştient şi nu s-ar lăsa ispitit de tot felul de doctrine şi sisteme filosofice care îl subjugă. Simplitatea acestui indian care fusese un copil minune şi unii credeau, auzindu-l la maturitate, împlinit şi fascinant prin promisiunea pe care o făcea ascultătorilor, că pot deveni liberi şi cunoaşte extazul, că ar fi nu un nou Mesia, ci chiar Cristos reînviat, un Cristos modern, care făcuse pe deplin experienţa actuală a omului! „De ce vrei dumneata ca eu să fiu Cristos? îl întreba el pe ascultătorul naiv, care îşi exprimase această credinţă (adunările aveau loc în tabere speciale, în Olanda şi în alte părţi unde el vorbea zilnic şi după aceea răspundea la întrebări). Dumneata vrei ca eu să fiu Cristos, ca să mă poţi urma, aşa te-ai învăţat, să urmezi totdeauna pe cineva. Şi ce poate să-ţi iasă? O nouă credinţă, o nouă condiţionare, în timp ce dumneata vei rămâne neschimbat, cu aceleaşi manii, aceeaşi insecuritate, aceeaşi teamă de ziua de mâine”. „Dar ce să facem? întrebă atunci altul. Aşa suntem!” „Iar eu vă spun că toate acestea se pot schimba prin gândire, dar nu o gândire în care dumneata stai confortabil sau chinuit de loviturile vieţii…”

Şi formidabila iluzie continua, omul nefiind totuşi un iluzionist, un guru cum erau şi sunt şi acum destui, ci un iluminat lucid, cunoscător admirabil al naturii umane şi al moravurilor lumii în care trăia. Nu-i cruţa pe ascultători. „Sunteţi bogaţi, le zicea, aveţi un cont în bancă, terenuri şi acţiuni, case şi uzine şi totuşi nu sunteţi mulţumiţi, simţiţi vidul vieţii, temerea obscură că asta nu e totul, că esenţa vieţii vă scapă. Ce este de făcut? Un nou război ne ameninţă şi sunteţi dezarmaţi împotriva lui, neputincioşi…”

Era chiar război când îl citeam şi profeţia fusese făcută cu zece ani înainte. O admiratoare a lui îmi dăduse cărţile, doamna Sorana Ţopa, actriţă la Teatrul Naţional. I se jucase o piesă, Călătorie în întuneric şi scrisesem despre ea într-o gazetă o cronică neîndemânatică şi confuză; piesa îmi plăcuse, dar mesajul ei, căci avea unul, mă enervase. Printr-o a treia persoană îi fusesem prezentat. Nu ideile sunt interesante, gândeam eu pe atunci în mod instinctiv, ci oamenii care le poartă. Depinde de om. Krishnamurti ăsta e interesant ca om, i-am spus după ce i-am înapoiat cărţile, restul pentru mine contează mai puţin. Da, ar fi bine ca mintea omului să fie liberă de condiţionări, dar poate fi? Domnul Krishnamurti din ce trăieşte, fiindcă ştiu că în India mor oamenii pe stradă de foame… „N-are importanţă”, mi-a răspuns ea cu un patetism care nu era profesional, influenţa teatrului, ci al gândirii ei intime. „În lupta pentru pâine, oamenii n-au pâine”. „Ba mi se pare că au mai puţină pâine tocmai indienii, care nu prea luptă pentru ea, gândesc cam aşa ca iluminatul lor compatriot… Gândire liberă, extaz, dar ce dai Ia copii să mănânce? Repet, cine îi dă lui Krishnamurti bani?” „N-are nevoie, nevoile lui sunt simple, sapă o grădină, îngrijeşte un pom…” „E însurat?” zic. „Nu…” „Să se însoare, zic, să facă şase copii ca tata şi atunci să vedem cum se împacă cu nevasta, cu copiii. Nu e vorba numai de mâncare, ci de o relaţie fundamentală a omului care e sursa celor mai violente conflicte… Bărbatul şi femeia… Adam şi Eva… Ce-au făcut ei în Paradis?” „Femeia a fost ispitită, mi-a răspuns ea. Ispita a fost şarpele, care a găsit oameni inocenţi. Dar noi nu suntem inocenţi…” „Ba putem fi.” „E adevărat, dar, dragul meu, odată inocenţa pierdută omul nu mai are nici o scuză, el trebuie să lupte şi să-şi recapete puritatea.” „Fecioara odată intrată în ciclul ei biologic, i-am răspuns, nu se mai poate sustrage: ea trebuie să nască şi naşterea asta nu e în Paradis, ci alături de un soţ care… Repet, să ia domnul Krishnamurti o nevastă frumoasă ca şi el, pe care s-o iubească, să vedem ce face nevasta cu această iubire, să ne vorbească pe urmă, ca Shakespeare, de trădare, gelozie, înşelăciune, de îndoiala care ca un vierme ne roade sufletul… e al nostru acel vierme, din noi înşine, nu vine din afară…” „Ba vine, a strigat actriţa ridicând o mână în sus, îndoiala şi cumplita gelozie e legată de iubire, aşa cum o înţelege omul astăzi, ca posesiune, şi nu ca o infinită dăruire de sine…”

Frumos, gândeam apoi singur, cum să nu, hm, dăruire, dar în această dăruire omul se îmbată de cel căruia i se dăruieşte şi uneori această beţie durează câtva timp, până vine catastrofa… Şi când vine, când cel căruia i te dăruieşti surâde altcuiva, da, cu acel surâs divin care ţi-a furat sufletul, ce poţi să mai faci, cum să-ţi iei sufletul înapoi, ce faci cu hoţul sau hoaţa căreâa puţin îi mai pasă de dăruirea ta?!

Reveneam cu intenţia s-o ironizez pe uimitoarea actriţă şi ea mă asculta cum râd cu nepăsare, orgolios… O vedeam cum îşi schimba coloratura glasului, timbrul devenea confesiv şi coborât, gândirea inspirată… Nimic teatral, totul era adevărat, trăise ea însăşi tot ceea ce îi spuneam… Şi îmi povestea… Iubire, glorie… Paris… Le trăise… Totul avusese… Până într-o zi când îl auzise pe Krishnagi (aşa îl mângâia ea) vorbind şi înţelese că totul fusese o vană amăgire, iubirea nu era pentru celălalt, ci pentru sine, gloria un fum care se risipea în stradă odată cu aplauzele la scenă deschisă… o imensă vanitate, această glorie care îţi sădea în suflet dorinţa să ai şi mai multe şi frica obscură că toate acestea se vor sfârşi într-o zi, şi tinereţea şi iluziile… Da, fusese şi ea într-o astfel de tabără la Omnen, în Olanda… Şi înţelesese… „Există pentru om scăpare, dragul meu, în orice condiţii l-ar pune viaţa… Laşitatea nu e o scuză… Cât m-am luptat cu colega mea mai tânără, să aibă în rolul din Călătorie revelaţia laşităţii. Ea îi spunea amantului (şi aici imită deodată vocea lipsită de haz a acelei tinere actriţe care nu ştia ce spune): laşule, eşti un laş! Parcă ar fi spus un text fără încărcătură, cum spun copiii, prostule, eşti un prost. (Şi aici ea deodată schimbă tonul.) Laşule! cuvânt care i-a venit în minte rapid, dar odată pronunţat, are revelaţia (cu vocea dramatică a certitudinii care o zguduia)… Eşti un laş! Da, dragul meu, ai dreptate, laşitatea face din noi nişte viermi, cum spune Hamlet, dar Tolstoi ne arată în Părintele Serghie că putem şi în căutarea noastră şi găsim, dacă nu în noi, la alţii, şi asta poate să fie pentru noi un şoc, un impuls salvator, inocenţa pierdută…”

Pe acest teren al creaţiei artistice o înţelegeam mult mai bine. O mare operă ne poate zgudui mai mult decât discursurile lui Krishnamurti, dar nu-i spuneam, adică, brutal, că un mare scriitor e totdeauna pentru mine superior unui iluminat fără operă. Cristos a înţeles acest lucru şi din iluminarea lui au ieşit nemuritoarele parabole… Sunt opera lui, care, împreună cu răstignirea, n-a creat numai o religie, ci un permanent cutremur în conştiinţa omenirii, făcând viu şi tragic sentimentul culpabilităţii noastre. Îmi apăram poziţia elastic, reflectând apoi în singurătate la dizertaţiile indianului dacă într-adevăr el cunoştea extazul de care vorbea… Un extaz perpetuu era oare posibil? mă întrebam. Însuşi Cristos s-a înfuriat odată şi a gonit negustorii din templu cu frânghia şi îndoiala i-a vizitat sufletul pe cruce. Desele referiri; ale evangheliştilor că „fiul omului” ştiuse de totdeauna că va fi răstignit erau în acest strigăt al lui infirmate. Nu ştiuse, nu avea de unde, trădarea lui Iuda, judecata, calvarul, totul fusese o surpriză care îi pricinuise o imensă suferinţă. Astfel, noi înşine, în plin extaz, care ne stăpâneşte adesea sufletul, ne trezim loviţi, înjuraţi, trădaţi şi în noi se naşte revolta, dorinţa dacă nu de răzbunare ucigătoare, cel puţin mobilizarea rapidă a forţelor pentru a para noi infamii care, într-o lume dată şi nu ideală, ne-ar murdări cu noroi, ne-ar ameninţa chiar existenţa în datele ei naturale, munca unde câştigăm o pâine, reputaţia printre oamenii de bună credinţă. Şi apoi marile turburări sociale care ne duc cu ele, cu forţa cataclismelor naturale, precum seceta, cutremurul, inundaţiile? În curând aveam să plec militar şi chiar să mor, sau să rămân schilod în războiul care bântuia ca o molimă înfricoşătoare. Mă puteam opune? O omenire în extaz, era ea posibilă? Omenirea e ca un ocean străbătut veşnic de curenţi puternici şi contrarii şi din când în când de uragane… Totuşi indianul rezista în reflecţiile mele. Era rău mesajul său? Cum putea fi? Şi mă întorceam la noua mea prietenă unde găseam adesea şi pe alţii, tinere actriţe, pictori, scriitori. Discuţiile însă între adepţii convinşi nu erau prea interesante… Mimau înţelegerea, unii erau ridiculi… însă doamna Sorana Ţopa ţinea la ei…

Doamna de la Sinaia făcea parte din această ultimă categorie, care mima înţelegerea, parcă avea prune în gură şi plimbarea noastră pe aleile înzăpezite cu încercarea de a reedita pe cont propriu atmosfera vizitelor mele la doamna Sorana Ţopa, a căzut în baltă deşi ideile erau aceleaşi. Mi se confirma vechea mea convingere, că nu ideile în sine sunt interesante, ci oamenii care le poartă şi le trăiesc.

Am început să jucăm popice undeva la Peleş şi să întârziem la Verbancu, la un pahar de ţuică. Jar îmi spunea confidenţial despre unul sau altul că sufletul cutăruia e o închisoare, făcându-mă curios. De ce? îl întrebam. Cum de ce? Îl cunoştea el, sufletul lui e o ocnă… „Bine, gândeam, asta ai mai spus-o, dar de ce?” N-avea fapte, sau nu vroia să mi le dezvăluie? Camilar se plimba măreţ pe alee şi ne arăta cu mâna în depărtare… Dacă noi vedem cum respiră munţii, ne întreba. Vedeam, ei şi? într-adevăr norii învăluiau în mişcarea lor lanţul de munţi care se desfăşurau spectaculos şi îi puteai contempla cât vroiai de acolo de pe dealul Furnica. N-aveam însă nici fiorul cosmic, nici geologic, mie îmi plăcea câmpia, pe care adesea o visam…

Jar avea un admirator, pe J. Popper, care veni într-o duminică în vizită şi începu să tune şi să fulgere la masă împotriva lui Camilar, care lipsea. Îi dispreţuiam. După ce scrisese despre debutul meu două cronici rele, una în Flacăra şi alta în România liberă sub pseudonim, m-am dus la redacţie să-l cunosc. Era răguşit, dar totuşi striga la mine, aşa răguşit cum era, că ştiu eu de ce era el aşa de răguşit? Nu, i-am spus. Păi pentru că el nu stă,ca mine în Bucureşti, a reluat el, chiar atunci se întorcea de la Agnita-Botorca, unde se sapă un tunel, un fapt istoric incomparabil şi nu povestiri cu oameni care omoară cai sau fug prin ceaţă besmetici (astea erau povestirile mele…!) şi, uite (şi a deschis gura şi mi-a arătat omuşorul), am strigat cu entuziasm sincer, acolo e arta, menirea ei, de ce nu te-ai dus şi dumneata, era loc în camion… „De pe aceste poziţii, şi-a continuat el strigătele într-adevăr răguşite (cât despre entuziasmul sincer eram mai puţin convins, nu mi se transmitea deloc), de pe aceste realităţi, vedem noi arta (îi plăcea să spună noi şi nu eu, ca să arate că nu e singur), nu după idealul burghez al zugrăvirii impasibile a ceea ce are turbure omul…” Mulţi ani mai târziu, după ce trecuse prin alte aventuri sinuoase, l-am văzut într-o zi la Talcioc, vindea nu ştiu ce, rufărie intimă, pe care o primise nu ştiu de unde… Ţinea în mâini delicatele mărfuri femeieşti şi e drept că nu mai striga, dar vroia să fie elocvent, de aceea l-am şi zărit… „Şi altceva, zic, nu mai ai nimic de vânzare, domnule Popper?” „Nu, mi-a răspuns el cu o hotărâre nezdruncinată, prefăcându-se că nu mă cunoaşte, numai textile!” Era perfect! Nu l-am mai dispreţuit. Mi-am adus aminte de reflecţiile eroului din Jucătorul de Dostoievski. Dacă nu sunt şi alte lucruri de preţ pe care le poate face un om… „Oui, le commerce! Pourquoi pas?”

La Sinaia însă am avut bănuiala că pe Jar îl gâdila acest om, el care, cu o voce misterioasă, promitea dezvăluiri infernale despre alţii. Despre Popper nu spunea însă nimic. E drept că rânjea când îi asculta elogiile, dar îi plăceau…

Ne-a vizitat atunci Alfredo Varella, scriitor latino-american, care ne-a povestit despre miturile din ţara sa… Le culte de Pachamamma… şi alte legende care trăiau în sufletul lui… uitându-se cu simpatie la noi, când la unul, când la altul. Un bărbat frumos, de vârsta mea, poate cu doi-trei ani mai bătrân (la cei douăzeci şi şase ai mei asta nu era puţin), vorbea o franţuzească clară, puţin întreruptă de optimismul care îl stăpânea şi ni se transmitea, căutând comuniune de idei, care la el în ţară nu erau prea limpezi, o ţară aspră, în care revoluţionarii abia ieşiseră pe scena politică. Venise la noi în căutarea acestor idei, acestei comuniuni şi era bucuros ca şi când le-ar fi găsit…

Curând am aflat că la întoarcerea în ţară a fost arestat şi închis. S-au scris atunci la noi despre el articole de protest în credinţa pe care o aveam că asta îl putea ajuta… Nu ştiu cât a stat în închisoare şi nu ştiu dacă ieşind a scris ceva, dacă Le culte de Pachamamma l-a inspirat şi i-a încoronat suferinţele.

O vizită ne-a făcut şi Jorge Amado, tot de pe-acolo, însoţit de Corin Grossu, fost redactor la „Revista Fundaţiilor” după război, şi care încercase să mă publice. Povestirea pe care i-o dădusem însă nu era realizată. I-am dat un fragment de roman care a apărut, cu Achim Moromete erou, într-o situaţie dostoievskiană. Acel fragment nici nu-l mai ştiu, dar atunci l-am scris cu pasiune şi am primit şi ceva bani pentru el… Bietul Corin Grossu, de la „Fundaţii”, n-am mai ştiut ce-a ajuns, ultima oară când l-am văzut la el acasă, chiar în acel an pe primăvară, cu Paul Georgescu, era vesel, mâncase, ne spunea, în ziua aceea un ou şi era surprins şi încântat că „n-a avut nimi”. Am băut cafea (bea multă, pe lângă ficat suferea de hipotensiune gravă) şi ne-a arătat patul în care dormea, ceva strâmt, dur, lipit de perete, din care totuşi i se întâmpla să cadă…

Am vizitat împreună Doftana. Jorge Amado nu scotea un cuvânt, în schimb soţia lui, o fetiţă, pălăvrăgea tot timpul, încercând să prindă cuvinte româneşti. Am citit apoi o carte a lui, descriptivă şi puţin comunicativă ca şi el, un fel de reportaj despre felul cum se culeg arborii de cacao, în noroi, şi cum se întemeiază marile oraşe din munca indienilor, exploataţi sălbatic de marii latifundiari, exportatori ai acelui preţios fruct…

Astfel, între popice, vizite, Verbancu (unde totuşi nu beam, experienţa aceasta o făcusem odată la douăzeci de ani, cu Dimitrie Stelaru, Petru Solomon şi genialul Mitică, de care am vorbit, şi am ieşit cu bine; băutura, în mod inexplicabil, nu mai mi-a plăcut, dar îmi plăcea să stau cu alţii care beau, fără să-i jenez, eram la fel de vesel ca şi ei), între plimbări cu Jar şi discuţii nesfârşite despre alţii, am uitat de mine o vreme…

În acele zile a sosit în staţiune Nicolae Moraru. Era un şef mare, secretar general la ministerul pe la care trecusem şi eu trei luni (ulterior am aflat că nu mai era, fusese numit redactor şef al Vieţii româneşti). Acest om începu să ne invite la el pe rând. Şi m-a invitat şi pe mine…