XXIII

Venise în vacanţă cu copiii şi avea un apartament într-o vilă pe coasta, pe celălalt drum al Furnicii, care urca spre Pelişor. I-am întrebat pe ceilalţi ce discutaseră cu el; mi-au dat răspunsuri vagi. Îl auzisem pe Nicolae Moraru vorbind o singură dată, la o mare adunare a U. S. A. S. Z.-ului (Uniunea de scriitori, artişti şi ziarişti formată prin '46 sau '47). Nu mai aveam în minte ceea ce spusese, dar vorbise mult, aproape două ore, în orice caz despre angajarea artistului, care nu poate rămâne indiferent faţă de evenimentele timpului său, ca şi când asta ar fi fost posibil pentru un adevărat artist. Avea voinţa de a dovedi, cum spune Malraux şi l-am ascultat până la sfârşit, fără să rămân cu mare lucru, ci doar cu o bănuială, că existau scriitori şi artişti care nu vroiau să participe la evenimentele timpului lor. Ei şi? Puteau fi convinşi? Şi mai întâi care evenimente?

Stăpânit de curiozitate am sunat la uşa vilei lui şi m-a primit în hol, îmbrăcat într-o flanelă. M-a invitat să iau loc într-un fotoliu, iar el a început să se plimbe când încolo, când încoace, de la un perete la celălalt al încăperii. Era un om puţin înalt, subţire de talie, cu sprâncene accentuate, slab fără să fie tras, puţin bătrânicios pentru mine, reflexiv cum arăta şi se plimba domol cu mâinile la spate. Focul ardea în sobă, era linişte mare şi el continua plimbarea sa monotonă, gânditor.

— Te-am invitat, zice, că ne cunoaştem… Scuză-mă că mă plimb… E un obicei din închisoare, când stăteam singur în celulă.

Vorbea aproape în şoaptă şi avea un puternic accent parcă rusesc, deşi ştiam că rus nu era.

— Presupun, reluă el, că ai venit aici să scrii… Sper că nu-ţi pun o întrebare jenantă dacă te întreb, ce scrii?!

Ce să-i răspund? Şi îndată mi-a venit în minte romanul scris la Bălceşti. Ce subiect avea? Da, un bătrân ţăran, în conflict cu nişte fii ciudaţi… Karamazov, Feodor Pavlovici, Mitia, Gruşenka… Achim Moromete…

— Scriu la un roman…

— Interesant! zise cu o voce cântată, văzând că m-am oprit. Şi unde se petrece acţiunea?

— Într-un sat…

— În ce epocă?

— În zilele noastre.

— Foarte interesant, repetă el. Dar permite-mi să te întreb: de ce scrii?

Tăcere. De ce scriam? Fiindcă eram scriitor, de ce altceva? De ce eram scriitor? Fiindcă de la Homer încoace există oameni care simt nevoia să povestească altora faptele oamenilor şi fiindcă s-a observat că există oameni pasionaţi să le asculte.

— Când citeşti o carte care îţi place, i-am răspuns, găseşti în ea şi răspunsul de ce a fost scrisă. Dumneavoastră de ce vă place să citiţi?

— Ai dreptate, răspunse el după o clipă de reflexie. Totuşi, ceva te determină să te aşezi în faţa hârtiei şi să scrii. Urmăreşti un scop?

— Bineînţeles!

— La romanul la careTucrezi ce scop te-a determinat? Ce vrei să ne spui?… Nu-mi spune subiectul, înţeleg că e dificil, din moment ce cartea nu e terminată, dar ideea generală, scopul final, ţi-e clar?

Nu mi-era clar, de aceea şi eşuasem. Am tăcut iar. El se opri la sobă, îi deschise mica uşă şi vârî în ea câteva lemne. Apoi îşi reluă plimbarea.

— Un scriitor are, vrând nevrând, o concepţie despre lume. Te-ai gândit la acest lucru?

Nu mă gândisem. Dacă e vrând nevrând, de ce să-mi sparg capul? mi-am spus eu în clipa aceea.

— E cumva mai bine dacă o are vrând? l-am întrebat fără ironie.

— Desigur!

— Din moment ce concepţia se exprimă oricum, care e deosebirea? Scopul e realizat.

— Da, dar scriitorul poate exprima şi o concepţie greşită despre lume. În ultima analiză scriitor mare e numai acela care exprimă o concepţie înaintată şi această concepţie superioară se poate câştiga.

Deci cei care n-o câştigau erau mai mici. Cine erau aceştia? Omul însă îmi vroia binele, vroia apropiere şi nu era politicos să-i pun această întrebare dificilă la care ştiam că nu poate răspunde. Ce concepţie înaintată despre lume au avut Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Caragiale, Sadoveanu, Balzac (de care Marx făcuse atâta caz!), Shakespeare? Ei, care era concepţia înaintată despre lume a marelui Will? A scris piese de un optimism feeric ca Visul unei nopţi de vară sau Noaptea regilor, dar a scris şi tragedii, unele pline de măreţie ca Hamlet, dar altele întunecate, ca Macbeth sau Othello.

— Ce înţelegeţi prin concepţie înaintată?

Indirect îi sugeram să-şi exemplifice teza. Dar el nu se grăbi să-mi răspundă. Se posomorâse.

— Spune, te rog, ai citit clasicii marxism-leninismului? Discuţia va fi cu atât mai edificatoare cu cât ne vom clarifica poziţiile. Arta e ideologie şi dacă eşti de acord cu acest punct de vedere, putem mai uşor să discutăm despre modul specific cu care arta exprima o concepţie despre lume.

Citisem clasicii marxism-leninismului şi îmi plăcuse extraordinara lor vervă polemică. Cea despre renegatul Kautsky mă încântase, deşi prin citatele date de Lenin înţelegeam că nici acel Kautsky nu era de ici de colo. Mi-ar fi plăcut să-l citesc şi pe el, dar n-aveam de unde. Luptele de clasă din Franţa şi 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte de Marx aveau un stil de înaltă ţinută, iar Stângismul, boala copilăriei comunismului de Lenin mi se păruse de mare actualitate. Capitalul însă mă depăşea, am fost repede convins despre teoria plusvalorii, dar în Salar, preţ, profit mi s-a părut de la sine înţeles că există o lege care stă la baza producţiei capitaliste. Cum să produci dacă nu-ţi iese un ce profit? N-ar avea nici un haz. Făcusem şi eu o experienţă oarecare prin '47. Un prieten îmi adusese acasă cinci saci cu meşe de farmacie şi mă rugase să-i ţin la mine câteva zile până îi vinde. Zilele trecuseră însă şi el nu mai-venise după acei saci. Trecuseră apoi săptămâni, luni. L-am căutat acasă să vina să şi-i ia. Dispăruse. Atunci m-am hotărât să-i vând eu, şi dacă el se întoarce să-i dau banii păstrând bineînţeles şi pentru mine un profit M-am dus la o farmacie să întreb cât costă o meşă. M-am întors acasă, am numărat meşele dintr-un sac şi am ajuns la concluzia că în total cei cinci saci valorează cam douăzeci şi cinci de milioane, salariul meu lunar de la Societatea Scriitorilor Români fiind cam trei milioane. M-am dus la Miron Paraschivescu şi l-am întrebat cui le-aş putea vinde… „Îţi spun, zice poetul după puţină gândire, dar adăugă el înăbuşindu-se de râs, îmi dai şi mie douăzeci la sută”. „Cam mult, Miroane! i-am replicat. „Atunci nu-ţi spun”, zice… Cum însă vroiam să mă debarasez repede de acei saci, nu m-am mai tocmit şi în aceeaşi zi i-am vândut unui medic, scriitor şi el, un ins cu un cap ca de crap, prieten cu Miron. Nici acela nu s-a tocmit, m-am dus la el cu un taxi, şoferul m-a ajutat să-i urc în apartamentul cumpărătorului, care mi-a cerut să semnez o chitanţă, fără să specific natura banilor, mi-a numărat suma, i-am dat lui Miron doar trei milioane în loc de cinci pretextând că meşele nu erau ale mele şi că nu-mi rămânea nici mie mai mult, el a râs iar parcă înecându-se, exclamând „m-ai atins!” şi astfel m-am pomenit cu un profit care mi-a produs o extremă încântare, cu atât mai mult cu cât pe acel prieten nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Legea eternă a comerţului!… E posibil comerţul fără profit? Hm! Când tatăl meu se întorcea de la munte şi ne povestea cât de bucuroşi erau mocanii că li se aducea porumb, ce puteam să cred când îl vedeam şi pe el cât de bucuros era când vărsa polii galbeni în pat, profitul lui obţinut în urma acelui drum? Bineînţeles că nu făceam confuzie între munca salariată, profitul capitalistului care provenea din exploatarea muncii şi comerţul propriu-zis, adică această veşnică circulaţie a mărfurilor, veche cât şi omul, bazată pe cerere şi ofertă şi nici între comerţul cinstit şi speculă. Cât despre literatură, faptul că Marx aflase de la Balzac mai multe despre economie decât de la toţi economiştii luaţi la un loc, mi se părea că e cu atât mai bine pentru Balzac, al cărui legitimism desigur că nu-i plăcuse lui Marx sau Engels, după cum nici lui Lenin nu-i plăcuse în Tostoi „moşierul scrântit întru Cristo”. Dar era Lev Nikolaevici o „oglindă a revoluţiei ruse”? Era! Perfect! \par        Surâdeam în sinea mea. Ştiam că aceste gânduri erau copilăreşti (în mod curios la nouăsprezece ani eram mai grav), tinereţea ne dă adesea această stare de spirit de jubilaţiune nemotivată şi puţin profundă, până n-o păţim (şi ulterior aveam s-o păţesc, nu atât de rău ca alţii, numai întâmplarea m-a ferit, totuşi am fost declarat la un moment dat, că aş fi în mod dialectic, adică fără voia mea, „duşman al republicii populare române”; asemenea calificativ nu era o glumă, am fost probabil salvat de acel „fără voia mea”). Am observat la timp că omul care se plimba prin odaie nu avea surâs. El stătuse la puşcărie pentru ideile lui, ceva dramatic se produsese în timp ce eu eram copil, nu ştiam încă de ce şi vroiam să aflu. Şi Paul Georgescu stătuse, dar de câte ori îl întrebam, păstra o tăcere.

— Puneţi prea multe sarcini pe spinarea artei, i-am spus totuşi. Dacă artistul simte alte greutăţi decât cele pe care şi le pune singur, dă îndărăt neliniştit…

— De ce? a tresărit el.

— Eu ştiu de ce? Nu pot să vă spun de ce. Artistul trebuie să fie liber, să descopere lumea singur.

— E orgoliul artistului, dar el ştie bine pe cine citeşte; ce află şi ce-l influenţează.

— Şi ce dacă ştie? Citeşte ce-i place, îl influenţează cine i se potriveşte.

— Interesant!

Era o reflecţie calmă, nu prea sigură, dar parcă ameninţătoare. Nu mi-a plăcut. Eu mă dezvăluisem, el nu. Şi totuşi ceea ce gândea el mă interesa. De ce stătuse în închisoare? Ce se întâmplase? Nici proaspătul meu prieten nu-mi povestea, dar acest şef de ce ar fi făcut-o? Da, dar atunci cum puteam să ne cunoaştem?

— Nu mi-ai răspuns la întrebarea dacă ai citit clasicii marxism-leninismului…

— Nu i-am citit, i-am răspuns eu curios să-l aud ce zice în acest caz.

— Foarte rău! Dacă i-ai fi citit ai fi aflat că Lenin spune: „jos cu artiştii supraoameni”.

— Are dreptate, zic, dar există asemenea artişti?

— Desigur!

— Daţi-mi şi mie un exemplu.

— În concepţia sa artistul burghez se consideră supraom, în sensul că se crede liber şi nu vrea sa servească nici o cauză! În realitate serveşte burghezia care tocmai asta doreşte, ca el să nu servească nici o cauză. La astfel de artist se referă Lenin.

„Fără exemple, am gândit eu, n-o să aflu niciodată care sunt acei artişti supraoameni.” Sugestia însă mi se făcuse: mie îmi plăcea să fiu un astfel de artist supraom. Nu formulasem eu erezia: artistul trebuie să fie liber, să descopere lumea singur!

— Ai citit nuvela S-a spart satul de Gheorghe Cristea? reluă el parcă absorbit de adânci gânduri.

— Am citit-o.

— Şi ce părere ai?

— E o tâmpenie.

— De ce?

— Fiindcă ne propune delaţiunea în relaţiile dintre oameni. Să ne demascam rudele, părinţii.

— Ai scăpat esenţialul, reflectă el parcă uluit, dar stăpân pe sine, îngăduitor, răbdător să explice. Satul nu mai e ce-a fost înainte. Ţăranii săraci devin tot mai mult o forţă revoluţionară şi în acest sens într-adevăr satul s-a spart. Autorul a văzut acest lucru just şi foarte important pentru noi, că ţărănimea nu mai e şi nici n-a fost vreodată o clasă omogenă. De acest adevăr va trebui să ţii seama şi dumneata, să te duci pe la ţară şi să vezi forţele în luptă.

Începeam să mă plictisesc. Fusesem pe la ţară şi nu văzusem nici un fel de forţe în luptă. Auzisem, adică mi se povestise despre unul, un băiat de vârsta mea, care ţinuse un discurs în faţa oamenilor, îi ameninţase să dea un fel de cote ca să fie ajutaţi cei loviţi de secetă din Moldova şi că dacă n-or să dea, or să vadă ei. Fusese cât pe-aci să fie bătut. Chiar şi tat-său îl înjura, încolo se schimbau mereu preşedinţii, în acest sens exista într-adevăr o frământare în sat, erau numiţi tot felul de foşti văcari, prăpădiţi scoşi din umilinţa lor de odinioară, care îşi pierduseră loturile din puturoşenie şi care numiţi preşedinţi îşi dădeau în petic, se legau nu de cei bogaţi, ci tot de cei de treabă, cu care aveau ei vechi răfuieli. Erau daţi imediat jos şi se căutau alţii. Desigur, era o frământare socială. Dar eu nu vroiam să scriu un roman social, mi se părea plicticos un astfel de gen. Când am vrut să citesc ceva de Zola în acest sens, am văzut că editorul, prevenitor, scrisese sub titlu roman social, şi nu l-am citit. Ce fel de roman vroiam totuşi să scriu? Asta era, că nu ştiam şi nici nu credeam că te poţi aşeza în faţa hârtiei şi să-i spui: vreau să scriu un roman aşa şi pe dincolo”, şi să-l şi scrii şi să mai fie şi bun. Impasul în care mă aflam era însă cert şi de aceea am devenit atent cu omul din faţa mea. Era clar, vroia să mă ajute, încât am tăcut mai departe, să-l aud ce spune.

Dar el, mohorât, tăcea şi el. Am înţeles că asta era tot şi că trebuia să plec. M-am ridicat. Mi-a întins mâna şi am ieşit. Nu comunicasem, dar nu eram supăraţi unul pe altul. Cel puţin aşa credeam. Era o neînţelegere liniştită.

Seara, târziu, după miezul nopţii, am fost trezit din somn de câini. Era o hărmălaie în curtea vilei. Mă scoteau din sărite câinii, mai ales o căţea pe care o hrăneau toţi, se îngrăşase şi toată ziua lătra trecând de la o vilă la alta… Heam, heam, heam… Radu Boureanu era foarte grijuliu cu ea, îi dădea oase, o mângâia… Aruncam în ei cu pietroaie… Mirosind miloşii în jurul vilei-cantină, veniseră cu duiumul, flocoşi şi poltroni, nu fugeau când îi goneam, ştiau că alţii îi protejează. Se uitau urât la mine, ce-ai domnule cu ei?… Că nu iubesc animalele… îmi aminteam animalele… Bisisica… câinii la noi în curte nu-i râzgâia nimeni, nu-i îndopa să hămăie la fereastră fără nici un rost, se duceau dracului la paie şi se încolăceau acolo până dimineaţa… Ăştia lătrau toată noaptea pe toate tonurile şi de la toate distanţele, când credeai că a tăcut unul, începea celălalt… Am ieşit afară cu un alpenştoc în mână, pe care îl cumpărasem din oraş să urc cu el la cota 1400 şi am început să-i pocnesc. Erau îndârjiţi, clănţăneau la mine, dar eu eram şi mai îndârjit, trosc, buf, în dreapta şi în stânga, până s-au împrăştiat sărind gardurile şi arătându-mi cozile stufoase… M-am întors şi am adormit satisfăcut…

A doua zi,dimineaţa am văzut, mirat, cum zăpada din curte era plină de sânge şi floace şi Borişca, îngrijitoarea vilei, mi-a spus că azi noapte au venit lupii în curte şi au mâncat căţeaua aia grasă.

— Care lupi? am întrebat-o.

— Lupii, zice, azi noapte pe la ora unu, i-am văzut eu prin geam, de la demisol, şi m-a luat frica…

M-a apucat şi pe mine o clipă când am auzit-o, te pomeneşti, mi-am spus, că ăia pe care i-am gonit eu cu alpenştocul erau lupi… clănţănitul lor… cozile stufoase… Ducă-se dracului, bine că au mâncat căţeaua, am scăpat de ea…

Am povestit la masă, rânjind de satisfacţie, întâmplarea din timpul nopţii. Bineînţeles că nu m-a crezut nimeni, dar, le-am spus, unde e căţeaua, ei?! Unde e? Şi râdeam în hohote…