XXIX

Aveam în minte un gând: unde puteam eu lucra cel mai bine? În preajma cărţilor, bineînţeles, să am salariul meu lunar, să mă întorc acasă şi să mă apuc să învăţ, să-mi dau examenele în particular, la un liceu şi pe urmă să urmez la universitate, încă opt ani de studii şi îmi luam licenţa în litere la douăzeci şi şapte de ani. Era prea târziu? Nicidecum! Dar uitam că era război şi că în '43 trebuia să fiu încorporat. în '43? E, he! Până atunci războiul… cine ştie…

Pe Cărămidari am găsit uşa încuiată. M-am dus la Fabrica de lânărie, l-am chemat pe Nilă la poartă şi i-am cerut cheia. L-am întrebat ce făcea el acolo? A dat din cap şi din umeri: făcea el ceva, avea o leafă, n-a vrut să-mi spună, dar era puţin încurcat.

— Vezi, zice, că în zilele astea vine Veta… hî, unde să stai şi tu…

I-am răspuns că nu e nimic, o să dorm pe jos. Nu m-a întrebat nici unde fusesem două luni, nici ce gânduri aveam rămânând la Bucureşti (îi spusesem că la şcoală nu mai mă puteam duce), nu era ca Ilie, să mi se bage în suflet…

Veta a venit, dar curând a plecat, s-a întors la ţară unde îşi lăsase copilul. Curând după plecarea ei plecă şi Nilă.

— Vezi, mi-a spus într-o dimineaţă.

Era îngândurat ca de obicei, absent cu alţii dar nu cu sine. Mi-a şoptit:

— Mă duc în concentrare.

Simplu, parcă mi-ar fi spus un lucru obişnuit, firesc şi fără implicaţii pentru soarta lui. A adăugat că odăiţa era plătită pe trei luni, puteam să stau, proprietarul ştie… Nu era scumpă chiria, un pol pe lună, după trei luni trebuia să plec sau s-o plătesc mai departe…

— Bine, Nilă!

Lucruri aveam, o plapumă, cearceafuri, restul, care era al lui, avea să vină Veta să le ia. Dar al cui era patul? Al proprietarului. Şi Nilă mi-a întors spatele şi a luat-o cu pas vioi spre poartă. Credeam că o să revină să-şi ia la revedere, fiindcă plecase fără să-mi spună un cuvânt mai mult, fără un gest, fără o privire care putea ţine loc de despărţire. Nu s-a mai întors niciodată, regimentul lui 5 Dorobanţi din Giurgiu intra în foc şi Nilă avea să moară un an mai târziu pe frontul rusesc.

Cu o mie de lei în buzunar mă simţeam la adăpost. Cu încă o mie pe care aveam s-o mai primesc de la C. F. R. puteam să mă bucur de libertatea mea multă vreme şi între timp să-mi caut un post. Gândul îmi mergea spre o bibliotecă, să fiu deci bibliotecar, să mă înscriu la un liceu şi să-mi realizez planurile, care erau atât de simple încât nici un nor nu-mi turbura zilele. Deocamdată eram absorbit de lectura unui mare roman, în trei volume, Casa de lut de Pearl Buck şi Mama, de aceeaşi autoare şi de un volum de mitologie greacă, pe care vroiam să-l asimilez în întregime, căci istoria Greciei antice mă prinsese încă din clasa întâia, mă pasiona.

La anticar (acest anticar se afla într-o mică piaţă nu departe de Cheiul Gârlei, într-un mic pavilion numit Casa anticarilor, erau vreo şase, nici acum nu ştiu cum îi zice, un oraş nu-l cunoşti bine nici dacă locuieşti în el zeci de ani) întâlnesc într-o zi, pe cine? Diaconescu! Cea mai proeminentă figură din Şcoala normală de la Cristur-Odorhei, elev pe clasa opta, puternică personalitate, respectat de toţi profesorii, îi dădeau zece fără să-l e-xamineze, fiindcă ceea ce ştia el depăşea mult manualele, era inutil să-i pui acestui băiat întrebări.

— Domnul Diaconescu! Ce e cu dumneavoastră aici? l-am întrebat eu. Nu sunteţi învăţător?

Mă cunoştea. Deşi doar pe clasa a treia, elevi dintr-a opta veneau la mine să le fac o lecţie model. Tema lecţiei. Introducerea. Expunerea subiectului. încheierea. Tema aceea trebuia formulată în scris, şi când era vorba de literatură nu era o glumă. Puşi în situaţia de a urmări o idee (şi mai târziu, în viaţa literară, am cunoscut scriitori talentaţi şi vânjoşi, cu sevă în ei, dar care chiar dacă ar fi mers aiurea şi s-ar fi izbit cu capul de un copac, după cum spusese la un moment dat tot unul dintre ei„ tot n-ar fi găsit o idee) veneau la mine cu manualul pe care nu-l înţelegeau şi mă rugau să le fac eu lecţia; şi le-o făceam. Şi Diaconescu aflase şi ne împrietenisem.

Era un ins mic de statură, totdeauna bine îmbrăcat, matur înainte de vreme, destinat unui viitor strălucit… Ce căuta el la Casa anticarilor? M-am uitat la el. Costum impecabil, pantofi bine lustruiţi, stăpânire de sine de bărbat precoce, ironie spusă cu întoarcerea capului într-o parte, să vadă şi alţii comedia, sau valoarea ignorată.

— În aceste timpuri, zise, când Europa e turbure, Portrete lirice de domnul Ion Pillat ne asigură de permanenţa poeziei.

Şi îmi arătă orgolios volumul pe care tocmai îl găsise şi îl cumpărase.

Mă întrebă ce fac în Bucureşti.

— Bine, zic, şi i-am dezvăluit gândurile necomplicate care stăpâneau viaţa mea.

El mă ascultă atent, îmi spuse că planul era realizabil dacă îl urmăream cu perseverenţă şi continuitate, cum spunea adolescentul lui Dostoievski şi mă invită pe Ia el.

Locuia, ce întâmplare, pe-aproape de Cărămidari, într-o odăiţă însă mai luminoasă şi mai bună decât a mea, cu chiuvetă şi lumină electrică.

— Întâi, zise, să mâncăm (între timp se făcuse seară). Poeţii mâncau şi ei, continuă punând cartea lui Pillat pe noptieră. Nu ştim încă prea bine ce făcea Eminescu, cum îşi lua micul dejun, unde îşi lua prânzul şi cu cine. Vorbesc de viaţa lui cotidiană. Exemplarele deosebite ale speţei noastre ne interesează în cele mai mici amănunte… Dar romanul pe care l-a scris domnul Cezar Petrescu despre poetul nostru cel mai mare e neinspirat, nu se vede geniul, fiindcă asta ne interesează.

În timp ce vorbea pusese masa şi aprinsese o lampă de petrol de gătit. Avea ciorbă, mâncare de zarzavat cu carne, un fel de ghiveci măcelăresc, salată de vinete, brânză şi unt. L-am întrebat cine îi găteşte.

— Eu, mi-a răspuns el dând capul într-o parte, ironic la adresa cui l-ar dispreţui şi nu fără mândrie. Cei mai buni bucătari sunt tot bărbaţii, aici la Bucureşti, în lumea civilizată. Numai ţăranii consideră că bucătăria e treaba muierii şi tot ce face în acest sens un ţăran ţine de măcelărie: taie un porc, un viţel…

Avea dreptate şi am râs.

— Deci liceul în particular, a continuat el cu o voce scăzută, dar limpede, foarte bine, eu sunt funcţionar la U. C. B. („iarăşi U. C. B.! am exclamat în sinea mea, U. C. B.-ul ăsta e o adevărată salvare pentru toată lumea”), dar am intrat greu şi numai fiindcă am avut faţă de alţii avantajul studiilor. La toamnă mă duc la postul meu, sunt învăţător, dar în timpul vacanţei am vrut să câştig nişte bani, pentru sora mea, care e şi ea la liceu, pe clasa a cincea. Să-ţi arăt.

Şi se duse şi trase de sub pat un cufăr, îi deschise capacul şi îmi arătă un teanc de bani.

— Într-adevăr poţi învăţa liniştit dacă găseşti o slujbă, continuă el invitându-mă la masă.

Ciorba era excelentă, de mult nu mai mâncasem ceva aşa de bun. În internat numai foamea ne împiedica să ne dăm seama cât de infectă era mâncarea. Din mia mea făceam economie, mâneam numai pâine cu roşii şi adesea un corn cu lapte.

— Îţi cumperi ca mine o lampă cu gaz, un tacâm şi două farfurii şi îţi faci acasă. Piaţa te învăţ eu, mergi cu mine mâine după masă să vezi ce să cumperi şi cum să te tocmeşti.

Cărţi avea puţine, în franţuzeşte, Valery, Mallarme, Baudelaire (şi o traducere a acestuia de Şerban Bascovici). Am uitat de Portretele lirice ale domnului Pillat şi am citit din Baudelaire, întâi din original, apoi tălmăcirea lui Şerban Bascovici. Nu citisem până atunci nimic din. poetul francez şi auzind Stârvul, Spleen, Albatrosul, Corespondenţele, am avut un şoc. Citisem Villon, cu dicţionarul în mână şi după ce îl descifrasem îl recitisem luni de zile, prizonier total al celebrelor Balade. După Eminescu era al doilea poet care mă făcea să simt că poezia e un miracol care ne scoate din efemer şi ne face să ne simţim eterni. Şi tatei îi plăcea poezia… Coşbuc…

O auzise la şcoală, recitată de copii la sfârşitul anului şi adesea repeta aceste versuri, a căror imagine simplă îl făcură să aibă o idee a ceea ce înseamnă un om în mijlocul omenirii. Şi acum, iată, un altul care putuse scoate astfel de accente contemplând cu iubita de braţ un stârv plin de viermi. Iluminarea din final în care poetul afirmă că deşi iubita lui va ajunge ca acel stârv, el va păstra în suflet spiritul descompusei sale iubiri, m-a făcut să tresar. Da, iată ideea genială care salvează o formidabilă descripţie care nu promitea nimic bun şi cum nu există un univers deosebit al poeziei, iar altul separat, nepoetic, vulgar… Un stârv! Şi cum a ţâşnit scânteia divină din sufletul poetului! Atunci am înţeles şi n-am uitat că se poate scrie despre orice, că un om, un animal, un mediu social, un lucru au în conştiinţa artistului o importanţă egală. Să scrii despre bufniţe!… Ce se putea scrie? Că sunt prevestitoare de rele? O idee comună. Baudelaire descoperea că ele iubesc nemişcarea şi meditează, şi că numai omul poartă pentru totdeauna osânda de a fi vrut să schimbe locul. Dar despre pisici? Ce să scrii despre o pisică? Edgar Poe, ale cărei povestiri fantastice le citisem, arăta că o pisică putea împinge la crimă. Baudelaire le iubea ochii, în care contempla ora… Fără o idee, gândeam, nu există operă de artă durabilă.

I-am spus lui Diaconescu acest gând al meu şi el a confirmat, corectându-mă însă. Uneori poezia îşi ajunge ei însăşi, fără a exprima neapărat o idee originală. Bacovia de exemplu, în admirabila Lacustră, are doar un sentiment că plouă şi totul se prăbuşeşte. Şi încă aici exista ideea că un gol istoric îl cuprinde şi se simte ca pe vremea locuinţelor lacustre ale strămoşilor noştri, dar alteori nu descrie decât un peisaj dezolant şi cerul plumburiu, pe care îl străbate un corb diametral.

— Ba nu, zic, şi acolo apare un sentiment, care e de fapt o idee, că natura ne apasă cu elementele ei:

— Da, dar nu e o idee prea originală. Domină descripţia peisajului, învăluit în poezia sumbrului.

Ne-am despărţit la sugestia lui discretă că dimineaţa trebuie să se scoale devreme, deşi eu aş fi vrut să mai rămân. Poezie, da, dar el avea o slujbă, nu se putea duce obosit de nesomn. Urma să ne vedem a doua zi pe la orele şase.