XXX

L-am găsit gata pregătit să ieşim, să mă înveţe cum se face o piaţă. Şi-a luat o plasă şi am pornit-o pe jos spre Piaţa Mare. Pe drum a început să-mi vorbească despre fete şi cât sunt ele de drăguţe, dar că dacă vroiai să le placi trebuie să arăţi bine îmbrăcat, pieptănat şi cu cravată la gât. Şi m-a măsurat o clipă. Nu purtam cravată şi pantalonii mei nu erau călcaţi ca ai lui…

— Să vezi, zice, dacă mă uit eu la una, cum întoarce capul… Ia uite ce frumoasă e asta care vine.

Şi într-adevăr fata zâmbi când, ajungând în dreptul nostru, Diaconescu o salută şi îi spuse:

— Sărut mâna, domnişoară! Plimbare plăcută… Puteam să facem cunoştinţă, îmi şopti, dar nu acuma. Duminică ieşi cu mine şi ai să vezi. Dar să te pui la punct, nu aşa…

Am ajuns în piaţă şi l-am urmărit cum târguia şi se tocmea pentru un firicel de mărar. Nu se grăbea şi totdeauna ieşea, după cum îmi demonstra el, în câştig. Cunoştea toate legumele şi de câte anume legături avea nevoie. Îşi făcea socoteli: asta da, asta nu, fiindcă mai mâncase cu o zi înainte felul cutare, pentru mâine o să-şi facă iar o ciorbă şi o să cumpere o pasăre, să facă pilaf.

— Să vii, zice, şi mâine, să mănânci la mine şi să vezi ce bun e. A cumpărat o pasăre şi ne-am despărţit. A doua zi m-a făcut să descopăr un nou poet, nu mare, dar de o blândeţe ca un balsam: Francis Jammes, în traducerea tot a domnului Ion Pillat. Poetul ăsta iubea măgarii şi românul traducea astfel:

şi ar fi vrut, când avea să moară, să intre în rai cu măgarii.

— Pe lângă marii damnaţi, Villon, Poe, Baudelaire, apar pe lume şi astfel de poeţi, mi-a spus Diaconescu cu o expresie de încântare extremă, vrând parcă să-mi spună că trebuie să rămân deschis pentru toţi, adică şi pentru cei mai mici. Ei corespund, a continuat el, infinitelor stări afective ale lectorului, care nu e totdeauna, mon semblable, mon frere, când citeşte Spleen-urile baudelairiene. Noi ştim ca măgarul nu e dulce, e încăpăţânat şi imprevizibil, te poate trânti să-ţi sune oasele. Dar poetului îi plac, aşa i se par lui… E frumos şi senin acest domn care ieşea la plimbare pe câmp printre poteci şi se gândea să intre în rai în asemenea tovărăşie…

În acest timp trupele române se apropiau de Odesa. Războiul era încă pe-aproape, dar nu ne interesa. Singurul efect în Bucureşti era faptul că apăruse pâine amestecată cu mălai; când era proaspătă, era bună. Adesea întâlneam nemţi pe marile bulevarde, totdeauna în grupuri, în linie de patru sau cinci, în ţinută impecabilă, raşi, uniforme gri-bleu, frizaţi, descheiaţi la gât, cu boneta pe-o parte, în acelaşi pas, automate bizare într-o lume pestriţă, care se dădea la o parte din calea lor: nu erau ei ceva nefiresc? Diaconescu avea faţă de război o atitudine de spectator: „Dacă nemţii nu câştigă imediat, se împotmolesc ca armata lui Napoleon. Dar nu se ştie. Să vedem. Au lăsat Anglia necucerită… Poate vor să se înţeleagă cu englezii, după ce distrug bolşevismul.”

Mai multe nu ştia nici el şi nici eu. Mă miram că nu era încă militar. Mi-a spus că în primăvară va fi încorporat. Zilele lui august însă treceau în discuţii despre poezie şi literatură, cu Diaconescu, în plimbări duminicile, în care el vroia să-mi arate cum se poate face cunoştinţă cu o fată (fără totuşi să-mi demonstreze ceva concludent), şi mia mea se topea. Firesc, i-am spus într-o zi că nu mai aveam bani, să-mi împrumute cinci sute de lei şi i-i dau înapoi, am de încasat salariul meu pe o lună de la C. F. R. Fără ezitare a deschis cufărul şi mi-a dat banii. În acelaşi timp mă întrebam de ce dracu nu mă dusesem eu atâta vreme să-mi încasez acei bani de la C. F. R. M-am dus în zilele următoare. Funcţionarul de la ghişeul la care am fost îndrumat mi-a răspuns însă că nu mai aveam nimic de încasat. Gata, simplu, din momentul plecării mele din Fierbinţi, s-a calculat că încasasem ceea ce mi se cuvenea, ba chiar pe câteva zile în plus şi fusesem ras, „liber la îmbarcare” a mai adăugat acel funcţionar, care, contrariu a ceea ce spunea despre ei, aveau şi humor în anumite situaţii date.

— Dar aşa mi s-a spus, am protestat eu indignat, că mai am de primit o mie de lei.

— Cine v-a spus? m-a întrebat el luându-şi brusc ochelarii de la ochi şi interogându-mă fără încredere, dar totuşi curios.

Ei? Cine îmi spusese? Niculescu? Te pomeneşti că idiotul ăsta… Ce să fac acuma cu spusele lui Niculescu, în faţa unui funcţionar care avea scripte cu date precise? În realitate nu ştiusem nimic clar despre salariul meu, cât era, câte zile lucrasem şi dacă mai aveam sau nu ceva de primit.

„Ce pot să fac? m-am întrebat. N-am de unde să-i dau lui Diaconescu banii înapo”. Şi vizitele mele la el au încetat. Bine că nu ştia unde stau. N-a trecut însă o săptămână şi a survenit catastrofa. Eram în odăiţa mea, când am auzit o voce autoritară în curte:

— Unde stă domnul Marin Preda?

Erau mai multe odăiţe în acea curte şi o voce i-a răspuns şi i-a arătat-o pe a mea. Am auzit o bătaie în uşă şi am sărit din pat în prag se afla Diaconescu, un domn sever, indignat, străin şi implacabil.

— Ai spus, a început el, că îmi dai banii în câteva zile. Au trecut două săptămâni şi ai dispărut. Ce înseamnă asta? Ţi-am spus că adun bani pentru sora mea, nu sunt bogat, muncesc cu un scop. E o lipsă de sensibilitate şi de conştiinţă să mă tragi pe sfoara în felul ăsta. Te rog să-mi dai imediat banii înapoi.

Eu eram încă stupefiat de faptul că mă găsise. Nu-mi aminteam să-i fi dat adresa. Am început sa mă bâlbâi, copleşit. Că n-am bani… Că…

— Cum n-ai bani? Nu ţi-ai încasat leafa de la C. F. R.? a continuat el uitându-se bănuitor în jur, în mizerabila mea odăiţă.

— N-am încasat, nu mai aveam nimic de primit.

— Atunci nu trebuia să te împrumuţi.

— N-am ştiut… Când m-am dus acolo…

Şi i-am explicat ce se întâmplase. M-a crezut imediat, dar jignirea tot nu-i trecea. Totuşi s-a îmblânzit.

— Trebuia să vii să-mi spui. De ce sa mă laşi să cred că eşti un om care a pus mai mult preţ pe fuga de sinceritate decât pe o prietenie. Nu e nimic, n-ai, am înţeles… Dar să eviţi să mă vezi… Credeai că n-o să te înţeleg?

Avea dreptate, mă bâlbâisem lamentabil la prima mea ciocnire liberă cu viaţa, vrusesem într-adevăr să-l trag pe sfoară, recunoşteam în sinea mea acest lucru, fără să ştiu de ce nu alesesem calea simplă a mărturisirii. Preferasem să las în urmă un om care mă făcuse să descopăr pe Baudelaire, decât să… Preferăm să fugim în mod laş, decât să mărturisim un lucru neînsemnat. Ne despărţim de oameni pe care îi admirăm, numai pentru că… Ei, pentru ce? Pentru nimic…

— N-are importanţă, a continuat el aşezându-se în sfârşit pe pat, trăgându-şi uşor pantalonii cu dunga bine călcată. Ţi-a fost frică să înfrunţi o mică situaţie imprevizibilă, dar să fii atent că vei avea de înfruntat situaţii infinit mai grele şi mai complexe. Nu fugi!… Cinci sute de lei nu e o avere, nu te mai gândi, am uitat… Caută-ţi totuşi un serviciu. Ce faci toată ziua? Fiindcă n-o să poţi trăi aşa, o să mori de foame. Te-ai înscris măcar la liceu? Ai spus că ai un plan…

— Nu m-am înscris…

— Păi pierzi anul, cursurile au început. Nu cunoşti pe nimeni să te ajute? Eu nu pot, trebuie să plec, am aranjat să lipsesc până la întâi octombrie, dar şi aşa, la U. C. B. n-am nici o trecere să te recomand…

„U. C. B.?! Ferească Dumnezeu, am gândit. Dacă afla tata o să creadă… soarta de la început a lui Ilie…”

— Măcar ai încercat undeva?

Încercasem la trei biblioteci, nici măcar nu vruseseră să stea de vorbă cu mine. „N-avem loc” (şi un gest cu mâna să ies afară). Cumpărasem Universul, mă dusesem la câteva instituţii să fiu angajat funcţionar… Nimic… Studii puţine, mi se răspunsese şi cu o privire de neîncredere: eram prea mic, nu se angaja un funcţionar fără state de serviciu, şi mai ales la vârsta asta.

— De ce nu te întorci la internat? zise atunci Diaconescu nedumerit. Mi-ai spus că ţi-ai luat capacitatea… Ştiu, n-ai bani de taxe, dar să vorbim cu directorul, nu poate să te lase aşa pe drumuri…

Am ridicat privirea. Era o idee.

— Ai dreptate, i-am spus, mă întorc la internat.

De ce nu? Toate punţile nu fuseseră tăiate cu Şcoala normală. Erau tăiate numai în gândul meu, dar poate că domnul lonaşcu găsise pentru mine o soluţie, nimeni nu-mi spusese că nu puteam să mă mai întorc şi să urmez acolo cursul superior.

— Mă învoiesc mâine dimineaţă de la serviciu şi vin cu tine, a mai spus Diaconescu văzând cât de abătut arătam. De ce să nu-ţi dea o bursă? Atâţia neisprăviţi o primesc. Vin mâine şi te iau.

Şi a plecat. Scena care a avut loc însă la şcoală a fost şi mai lamentabilă, de astă dată pentru amândoi. Cât am intrat în hol ne-am întâlnit cu domnul Lascăr, care parcă ne-ar fi aşteptat.

— Ce e cu dumneata aici? a strigat el. Dumneata nu mai ai dreptul să intri în această şcoală… Iar dumneata, cine eşti? Ucebe, a silabisit el cu dispreţ, apucându-l cu o smucitură pe Diaconescu de braţ, care avea într-adevăr pe mânecă o banderolă U. C. B., ieşi imediat afară din hol, nu primim aici pe toţi măturătorii de stradă.

Diaconescu a zvâcnit din umeri cu acelaşi dispreţ pentru individul din faţa lui:

— Sunt absolvent al Şcolii normale, şi nu vă permit…

Dar cel care nu putea permite era celălalt, instalat într-o clădire în care era stăpân şi a chemat portarul să ne dea afară. Şi ne-a şi dat. Simpla lui prezenţă, deşi umilă, dar hotărâtă, ne-a convins că trebuie să ieşim.

— Un imbecil, un zbir, a zis Diaconescu în stradă. Arăta liniştit, stăpân pe sine, deloc jignit de cele întâmplate… Da, dar ce era de făcut cu mine?

— O să te descurci, o să găseşti undeva un loc, mi-a spus el încrezător.

Şi l-a înjurat de mamă cum îl înjurasem şi eu anul trecut pe individul care ne dăduse afară, spunând că mi-l făcusem duşman din cine ştie ce prostie, peste care un bărbat adevărat ar fi trebuit să treacă. Dar câţi sunt cu adevărat bărbaţi?… Şi cu aceste cuvinte liniştitoare ne-am despărţit la prima răspântie de străzi, el cu gândul la sora lui pentru care muncea, eu în faţă cu libertatea mea, care ajunsese la limită.

N-am mai auzit de-atunci nimic despre el. O fi murit pe front? (Căci mai târziu aveam să aflu că erau făcuţi rapid ofiţeri şi trimişi în foc) sau, cumva, în '49, se găsea în vreun sat şi îi învăţa pe copii? Dar cum avea el şi cu cine să mai citească şi să discute despre Baudelaire şi Francis Jammes?! Când Arghezi şi Blaga erau interzişi? Trecut printr-un război şi printr-o revoluţie care era în curs, pierdusem contactul cu generaţia mea… N-am mai auzit nimic nici despre Niculescu, ce-o fi făcut el acolo pe şantierul din Fierbinţi, dacă s-a întors la şcoală şi ce s-a ales de el. Despre unul dintre turnătorii cei mai fideli ai domnului Lascăr am auzit că a ajuns cercetător la Academie. M-am mirat. Pe cine dracu să torni la Academie şi cui, când acolo cercetările nu pot fi turnate, ci doar apreciate sau dispreţuite. Aşa credeam, nu ştiam că multe se pot petrece şi cu cercetările… Pe Amuza cel misterios l-am întâlnit într-o zi, prin '49, în tramvai. „Amuza, am exclamat, ce faci, ce-ai ajuns?” Tăcere. „Du-te dracului, i-am spus, unde lucrezi?” Mister. Nici un cuvânt. „Unde lucrezi, spune, ce, e secret? Spune orice, că nu mă interesează, spune şi tu o minciună”. „Sunt cartograf zice. „Ce e aia cartograf? N-ai ajuns învăţător?” Iarăşi tăcere. „Cartograf unde? am repetat. La ce instituţie?” La ce instituţie?! Ce glumă! Cum să spună tocmai instituţia?! Pe Dobrinescu tot aşa, l-am întâlnit întâmplător pe stradă… „Ei, i-am spus, n-ai fugit în ţări străine? Măcar ai ajuns învăţător?” Călca tot aşa, aşezat, cu atenţia puţin împrăştiată, dar mulţumit, cu o expresie împărţită între amintiri şi realitate. Lucra la editura sindicatelor, redactor sau ceva asemănător. Şi mi-a făcut cu ochiul: e de lucru acolo, e interesant, în general viaţa e interesantă, dacă nu ajungi rege în Terra Nova, ajungi totuşi ceva şi nimeni nu te împiedică să-ţi meargă totuşi gândul, aşa domol, cine ştie, cât suntem tineri (şi eram) nimic nu era pierdut… Nici despre el, de-atunci, n-am mai auzit… Bârzoi, cel chinuit la vioară, mi-a dat într-o zi un telefon şi ne-am întâlnit la Capşa. Era ofiţer superior, procuror militar şi tot ce-am putut auzi de la el… duşmanii poporului… în numele legii… Hai să nu mai vorbim despre asta… Nici nu vorbisem, i se păruse lui că vorbise, am înţeles, totuşi, că nu dormea bine, că gemea şi bolborosea în somn chinuindu-şi nevasta, se trezea în miez de noapte, când nu trebuia să fie la orele cinci dimineaţa în incinta închisorilor şi să citească sentinţele care nici măcar nu erau ale lui, şi nici ale judecătorilor… „Despre ce să vorbim atunci, Bârzoi, gândeam, dacă tu nu ai identitate? În acel an şcolar '40-'41 eram legaţi prin ură. Ţi-aminteşti cum ne-am bătut odată cu disperare, fără să ştim de ce? Tu ai sărit la mine, ne-am rupt gulerele de la cămăşi, ne-am însângerat obrajii, ne-am tăvălit pe jos gâfâind, căutându-ne gâturile să ne ucidem, să dispară unul din noi doi, deşi te ajutam la lecţii, îţi arătam dificultăţile. Îmi plecam fruntea lângă a ta, cu toate că nici eu nu stăteam prea bine, iar soarta ta, neliniştile tale, le simţeam deznădăjduite, fără ieşire… Ne-am redresat, inocenţa vârstei a făcut ca ura să se retragă, iar acum e uitată… Ei, ce-ai ajuns tu…”. Masa s-a terminat fără destăinuiri, ne-am despărţit şi nu ne-am mai văzut ca şi când n-am fi existat… Cine mi-a spus de soarta unui altuia, care a plecat în anii războiului în Germania să se instruiască, să se facă ofiţer? Nu era din clasa mea, ci dintr-a opta, dar eram prieteni. S-a întors, a fost trimis pe front la întoarcerea armelor contra celor care îl instruiseră, un glonţ l-a lovit în gât, a început să verse sânge a început sa horcăie şi a murit pe linia întâi fără ajutor… un flăcău blond, cu ochi albaştri de basarabean, frumos, împlinit la douăzeci de ani, a cărui soră avea să-l plângă fără să-l înţeleagă, prinsă de isteriile vârstei, după cum mi s-a povestit…

Ce să scriu despre generaţia mea împrăştiată, prinsă de valurile istoriei şi a cărei soartă îmi scăpa? mă întrebam în faţa mesei mele de scris la Sinaia, în acea iarnă bogată în zăpadă a anului '49. Să scriu despre un tânăr care îşi căuta un drum, singur în marele oraş şi necunoscând pe nimeni? Ce mi se mai întâmplase?