XXXI

La Casa anticarilor, singurul loc la care reveneam neîncetat, deşi acum nu mai aveam bani să citesc cărţi, privirea îmi căzu într-o zi pe un titlu: Cum am cucerit viaţa de Georgescu Delafras. I-am cerut voie anticarului meu s-o citesc chiar acolo; şi în câteva ore am sorbit-o. Georgescu Delafras povestea cum, simplu băiat de la ţară cu şapte clase primare, ajunsese (prin „perseverenţă şi continuitate” desigur) unul dintre cei mai mari editori din Bucureşti. Iată, mi-am zis, omul care mă poate ajuta. Eu sunt mai bine înarmat, am studii secundare, am citit cel puţin o mie de cărţi, am nouăsprezece ani şi pot să fac orice… la editura lui, fireşte! Nu se poate să nu mă înţeleagă, el care a trecut pe unde treceam eu şi cunoştea neliniştea celui ameninţat cu eşecul. Eşecul ar fi însemnat, în cazul meu, întoarcerea la ţară, pe capul familiei, care trudise pentru mine patru ani… Cum aveam să-i răscumpăr acei ani şi ce să fac acolo în mijlocul unei lumi care ar fi rânjit: „Uite-l pe-ăsta, cheltui alde tat-său cu el degeaba atâţia bani, ca să se întoarcă tot la sapă”.

Am revenit în odăiţa mea şi i-am scris o scrisoare de. patru pagini. Am pus-o într-un plic şi a doua zi m-am dus cu ea pe strada Popa Nan. Vederea acelei clădiri, cu tipografie la subsol, care lucra şi scotea un zumzăit ca o muzică, m-a făcut visător. „Da, în sfârşit aici voi lucra, gândeam, şi odată întors acasă am să citesc şi să scriu.” Gândul nu m-a mai dus la învăţătură, vederea acelei clădiri care tipărea cărţi parcă m-a apropiat vertiginos de un scop pe care îl aveam în minte îndepărtat, după terminarea studiilor şi luarea licenţei, adică sa public o carte. De ce tocmai atunci? Da, am gândit, era prea târziu pentru mine să-mi mai continui studiile. Nici Caragiale nu şi le-a continuat, şi totuşi… O să citesc pentru mine, nu pentru examene, e prea îndepărtată ziua când puteam să mă înscriu la Universitate şi să-mi iau Licenţa… Opt ani… Nu, hotărât, editura asta îmi deschidea toate perspectivele… Puteam chiar, nu după multă vreme, să-mi adun povestirile mele, să mai scriu altele şi să fac un volum pe care chiar domnul Delafras să mi-l şi publice… De ce nu?

N-am predat scrisoarea imediat, m-am plimbat multă vreme de la un capăt la altul al străzii. Părăsirea gândului de a mai învăţa mă arunca în prada unei exaltări neaşteptate. Aveam senzaţia bizară că am câştigat, printr-un simplu act de voinţă, opt ani de viaţă, care îmi apăreau liberi, fără obstacole, ai mei singuri… Da, crezusem că sunt liber, dar abia atunci mă simţeam cu adevărat liber…

Am predat, după ce bătăile inimii mi s-au mai liniştit, plicul şi n-am luat în seamă vaga şi absenta nedumerire a funcţionarului, care mi-a spus:

— Patronul e în birou şi e singur, dacă vreţi îl anunţ şi vă poate primi, ce nevoie aveţi de scrisoare?

— Nu, am răspuns, am să viu mâine… A dat din cap cu neîncredere:

— Bine, zice, veniţi şi mâine!

După exaltarea din ajun a doua zi eram liniştit, chiar puţin mohorât, vizitat de îndoieli… Şi dacă… O să vedem… Fapt e că am viaţa înainte… istoria asta care părea aşa de simplă, cu examenele în particular, în realitate mă încătuşa…

Domnul Georgescu Delafras, un domn mic de statură, bondoc chiar, cum mi s-a părut atunci, nici tânăr, nici bătrân, m-a primit cu scrisoarea mea pe birou, nu grăbit, dar nici dispus să stea îndelung de vorbă cu mine, cum credeam. Întâlnirea a fost scurtă, îmi pledasem cauza în scrisoare, nimic nu mai era de adăugat din partea mea. S-a ridicat în picioare şi nici mie nu mi-a spus să stau. Că, scrisoarea mea, a început el, dovedeşte că am talent literar… Dar, n-are nimic pentru mine…

Atât, asta era totul şi şi-a desfăcut braţele într-un mic gest, nu neputincios, ci indiferent, n-avea adică nici un chef să ajute şi pe altcineva să cucerească viaţa ca şi el.

— Chiar nimic, am zis, în toată editura?

— Da, nu pot să dau pe nimeni afară ca să te angajez pe dumneata… care… mă rog, în afară de talent literar, nu ştii nimic. Ce ştii? m-a întrebat.

— Pot învăţa, i-am răspuns.

— Nu, n-am unde. Cine să te înveţe?

Am înţeles că n-avea rost să insist. I-am cerut scrisoarea înapoi, mi-a dat-o, am rupt-o în faţa lui şi i-am aruncat-o pe birou. Vroiam astfel să-mi arăt dispreţul pentru neînţelegere şi micime sufletească crezând, în naivitatea mea, că o să-i pese. Şi am părăsit indignat încăperea fără să-i dau bună ziua.

„Dacă m-am hotărât ca de pe acum să fiu scriitor, mi-am spus afară liniştit, atunci să încerc să public ceva şi cu revista respectivă în mână s-o ţin ca un certificat că ştiu ceva pe lume. O scrisoare care dovedeşte talent e una, în timp ce numele tipărit sub o povestire era cu totul altceva.”

Dar unde să public? Mie îmi plăcea revista Gândirea, formatul ei elegant, desenele lui Demian… O nuvelă în Gândirea! De ce să nu încerc?

Mi-am vândut plapuma să am din ce trăi, puţinele cărţi pe care le aveam şi am început să scriu o nuvelă. Mergea bine. Din când în când ieşeam, îmi cumpăram pâine şi roşii, dormeam câteva ore şi mă întorceam la nuvela mea. O vecină îmi dădea târcoale, curioasă sau poate grijulie să vadă dacă mai trăiesc, îmi bătea în uşă.

— Ce este? o întrebam.

Ce să fie, nimic, nici ea nu ştia ce să spună. După o săptămână mi-am băgat manuscrisul în buzunar şi m-am dus acasă la domnul Nichifor Crainic. Ştiam că e ministru, dar, îmi spuneam că n-a încetat să fie scriitor, şi cum nuvelele care apăreau în Gândirea nu erau formidabile, a mea, îmi spuneam, în mod sigur va plăcea poetului şi îi va da drumul la tipar.

La poartă ministrul avea o gheretă cu un soldat.

— Bună ziua, zic.

Şi m-am apropiat ca acasă, între ţărani, când te opreşti la poarta unuia care şi el stă şi timpul curge peste el fără sfârşit. Era în glasul meu ceva ştiut, universal, un semn al nostru, al ţăranilor, care nu deschidem gura degeaba, chiar dacă nu vrem să spunem nimic. Un gând ne împinge, un sentiment pe care chiar dacă nu-l exprimăm, stăm împreună şi, vorbind, acel gând îşi găseşte înţelesul, sentimentul se limpezeşte.

— Ministrul, zic, o fi acasă?

Ca şi când aş fi spus „nea Stan, nea Gheorghe… Ce mai fac?”

— Da, zice, e acasă…

Cu voce scăzută, ca şi a mea, firească, da, e acasă, a fost pe la deal, a dus de dimineaţă o căruţă de băligar pe lot, dar pe la prânz aşa s-a întors… Ai ceva cu el? Nu, întrebam şi eu… Contigentul? A, contigentul! Treizeci şi nouă… De unde, din ce judeţ? Ilfov! A, chiar Ilfov.

— Şi nu pot să stau şi eu de vorbă cu el?

— Nu acum, zise santinela, acuma doarme…

— Aha! Şi când se scoală?

— Aşa pe la şase. Mai plimbă-te, zice, pe ici pe colo, un ceas-două şi întoarce-te pe la şase, şase jumătate.

Nichifor Crainic (Ion Dobre) m-a primit în biroul lui după ce santinela l-a anunţat că un scriitor îl roagă să-l primească. Era un om în puterea vârstei, tuciuriu, cu mustaţă şi chelie avansată, exact cum arăta în proaspăta Istorie a literaturii române de G. Călinescu, pe care apucasem s-o cumpăr din banii mei din Fierbinţi. Totuşi parcă puţin mai gras şi cu un chip mai puţin spiritualizat ca în acel desen. Se vedea că mânca şi bea zdravăn. Despre asta ştiam multe, se auzise şi în şcoală (totul se aude când e vorba de-un scriitor) cine era, din ce tată era născut, cum era adunat de prin cârciumi şi dus acasă beat mort. Ei şi? Cine ştie ce îl împingea la beţie. Treaba lui. Şi Poe şi Villon… Ştiam că îi luase apărarea lui Codreanu ca martor în procesul aceluia, când răspunsese agresiv la întrebarea acuzării dacă îl considera sau nu pe şeful legionarilor, trădător de ţară: „Trădător de ţară? Mă aşteptam să-mi puneţi o întrebare mai serioasă”, răspunsese el, ai fi zis eschivându-se dar vizibil în favoarea Căpitanului. Fiindcă întrucât întrebarea era neserioasă? Adică, nefondată? Era această întrebare o glumă de prost gust, acuzatul fiind hăt departe de aşa ceva? Era clar că ăsta era sensul răspunsului său, deşi ar fi putut spune mai simplu: „Nu, nu-l consider trădător de ţar”. Totuşi, după câte ştiam eu, nu îmbrăcase cămaşa verde în timpul celor câteva luni cât stătuseră legionarii la putere, însă după aceea generalul îl făcuse ministru al propagandei. Nu fusese, deci, legionar. Înţelesesem eu greşit poziţia sa în acel proces. Nu trebuia el să fie alături de legionari? Nu fusese! Numele lui nu apăruse nicăieri în acele zile verzi. Rămăsese deci poet…

I-am spus că vreau să debutez în literatură şi anume la Gândirea, şi am scos manuscrisul din buzunar.

— Îţi place Gândirea?

— Da.

— De ce?

— Pentru că a publicat mari scriitori români, şi…

Şi m-am poticnit. Eram neinformat în ce priveşte curentele şi tendinţele nu numai ale revistelor, ci şi ale întregii literaturi. Nu mi se părea pe atunci important dacă un scriitor era ortodoxist, tradiţionalist, ermetic, mesianic, suprarealist sau mistic… Totul era să fie bun. Şi Nichifor Crainic era bun, ca şi Gândirea de care era legat. Într-o revistă tot trebuie să public, gândeam, asta nu înseamnă că o să adopt tendinţele acelei reviste, în oricare aş fi publicat, tot dădeam o tendinţă. O să văd mai târziu ce e şi cu aceste tendinţe, nu-mi spărgeam, în acele clipe, capul, să răspund de ce îmi place Gândirea.

— Măi băiete, mi-a spus poetul, văd că ai o figură de călugăr şi o credinţă că manuscrisul tău e bun. O fi! Dar eu sunt ministru, şi îmi pare rău, nu am timp şi nici pasiune pentru debutanţi. Caută-ţi un obscur descoperitor de talente, ţine-te de el până te lansează şi după aia dă-i un picior în cur şi urmează-ţi destinul. Eu ştiu, voi veniţi în urma noastră, eşti sau nu unul care să ne contemple sfârşitul, puţin îmi pasă, dar eu mă hrănesc acum din rodul credinţei mele şi după pofta pe care o am, ar trebui să domnesc un veac! Aruncă-te în viaţă! Defineşte-ţi credinţa! Şi poate ne vom întâlni şi mă vei sfida: în acele clipe, duşmănindu-ne, vom avea amândoi certitudinea permanenţei noastre pe acest pământ.

Şi punct. A bătut cu palma în masă. A urmat o tăcere ca un piuit după o lovitură dată într-o nicovală. Dar eu n-am înţeles nimic din ceea ce îmi spusese, în loc de aceste cuvinte găunoase, nu putea să ridice un.deget şi să mă pună în legătură cu unul din cei ce făceau Gândirea şi să mă scoată din impas? Nu, nu putea. S-a ridicat şi a dispărut din încăpere. Biroul său mi s-a părut mai pustiu decât câmpia, mort, inexistent, cu covor pe jos, cu cărţi în rafturi negre, cu uşi în dreapta şi în stânga…

Pe unde era ieşirea? Am găsit-o, m-am pomenit în stradă, fără să-mi uit de astă dată manuscrisul (pe care totuşi l-am pierdut)…

„Ion Dobre! Dobre eşti, mi-am spus, nu Crainic, un Crainic nu se poartă astfel… Ai ajuns ministru, şi la poarta ta stă un ţăran, să ştie când dormi tu şi când te trezeşti, şi noi doi, eu şi santinela ta, să credem că eşti de-al nostru, ostenit după trudă şi să aşteptăm să-ţi termini somnul, ca să ne auzi vorbind de-ale noastre şi să vedem cum îi facem… Tatăl tău a fost găzar şi mai degrabă el decât tine o fi avut nostalgia paradisului despre care ai scris o ilizibilă carte. De ce bei? Ce te nelinişteşte? Dacă zici că te hrăneşti din rodul credinţei tale, atunci de ce…”

Dar interogaţiile mele se rupseră brusc. „Nu trebuia, mi-am zis, să mă duc la unul aşa mare. Oricum, e ministru, chiar că n-o fi având nici un chef şi nici timp să se ocupe de un debutant. Da, dar unde să mă duc? Să las manuscrisul unui necunoscut, se pierde printre atâtea manuscrise… Da, trebuie mai întâi să-l copiez şi să încerc totuşi la Gândirea …