XXXII

Deocamdată, rătăcind pe Calea Victoriei, am intrat la Teatrul naţional. Biletele la galerie erau ieftine. De ce nu? Am văzut Faust, cu George Vraca în rolul savantului care nu-şi trăise tinereţea. Mă duceam pentru întâia oară la un spectacol de teatru şi cum citisem piesa, am fost uluit să văd ce pot face actorii cu un rol. Faust, un savant, era dinamic pe scenă, puţin fanfaron, oricum gălăgios, în timp ce eu îl credeam meditativ, cel puţin până nu i se reda tinereţea, totuşi îmi plăcea, avea grandoare, iar Mefisto, cu Bălţăteanu în rol, insinuant, viu, inteligent, însuşi spiritul diavolesc, mă înfiora. Tragedia Margaretei apărea însă ştearsă, din pricina strigătelor lui Vraca. Dar ceea ce nu apreciai bine în text, petrecerea din pivniţa lui Auerbach, te încânta pe scenă, cum Mefisto făcea să ţâşnească vinul din masă şi alte artificii ignorate mai târziu în teatru, cu abstractizarea extremă a decorărilor şi costumelor şi ciopârţirea operei de către regizori care puneau în scenă „o piesă a lor” nu a lui Goethe sau Shakespeare. Horaţio avea să apară nu ca prieten al lui Hamlet, ci ca intrigant şi trădător, nu numai al prieteniei, ci şi al ţării, iar regina, asasină a Ofeliei.

Deşi nu aveam bani m-am dus în zilele următoare şi am văzut pe Uranus Ciuta de Victor Ion Popa. După spectacol mi-a venit un gând: ce-ar fi să intru în cabinetul directorului? (teatrul „Muncă şi voie bună” era al său). Nu cumva?… Deşi era târziu, scriitorul era acolo şi m-a primit într-adevăr cu „voie bun”. Îi citisem cărţile, îmi plăcuseră, cu idilismul şi moldovenismele lor cu tot. I-am spus-o şi am început o discuţie despre ele care l-a încântat pe autorul lui Sfârlează cu fofează şi mi-a fost ruşine atunci să-i cer ceva. Totuşi, ghicind parcă, mi-a spus să mai trec pe la el.

Am trecut, dar auzind că nu lucrez nicăieri şi nici măcar n-am debutat, e greu, mi-a spus, e foarte greu, şi a rămas gânditor. Până la urmă a scos portofelul şi mi-a dat nişte bani, spunându-mi să nu mă jenez şi să-i primesc cu titlu de împrumut, când o să am, ştie el că o să viu şi să i-i dau înapoi. Un om simplu, cald, al cărui mare talent în teatru aveam să-l descopăr mult mai târziu văzând Take, Ianke şi Cadâr, piesă admirabilă în care sufletul generos, lipsit de prejudecăţi al lui Victor Ion Popa îşi găsise o albie potrivită.

Cămăruţa lăsată de Nilă era ea ieftină, dar nu avea sobă şi chiar dacă ar fi avut nu aveam eu lemne. M-am mutat pe Pantelimon, numărul 64, într-o odaie cu două paturi mari şi cu încă trei băieţi ca şi mine, tineri muncitori necalificaţi… Câştigau atât de puţin încât n-aveau banii necesari ca să plătească, peste chirie, lemnele pentru încălzit odaia. N-am plătit nici eu. Unul era un fel de ajutor de dulgher, altul ucenic la o croitorie, celălalt, care câştiga mai bine, era picolo la un restaurant. M-am împrietenit cu el şi a început să mă invite la acel birt şi să-mi dea acolo din mica lui porţie, spunându-i patronului ca îi sunt frate. Dar băieţii ăştia n-aveau nici bani de mâncare, în unele zile răbdau, în altele cumpărau cartofi, îi dădeau proprietăresei să-i cureţe, cereau de la ea puţin untdelemn şi îi prăjeau… Mâncam toţi… Proprietarul, un pitic, vindea ciurele în oraş. Camera lor era lângă a noastră, acolo trăiau şi găteau, era cald, aveau o sobă mare, ţărănească, spoită cu var. Miloasă, când veni iarna timpurie şi geamurile noastre începură să înflorească, aştepta să-i plece bărbatul în oraş şi deschidea uşa spre noi măcar să se dezgheţe geamurile.

Ideile nu vin decât când vor ele. O inerţie inexplicabilă a minţii le împiedică adesea să se formeze şi să ţâşnească în conştiinţă sub formă de idee-acţiune sau nu vin la toată lumea. Nu ştiam ce să mai fac, dar nici nu mă mişcăm. Trimisesem de mult nuvela la Gândirea, dar nu primisem nici un răspuns. Adesea gândeam că numai cu pâine şi apă, o să mă îmbolnăvesc de oftică şi o să mor. Eram chiar încredinţat dar nu făceam nimic. Proprietarul avea altă idee: că, zise el odată în faţa ciorbei de fasole care îi aburea în faţă, „cine mănâncă mereu numai pâine goală, se tâmpeşte la ca”. Am râs de această idioţenie şi am intrat în odaie cu pâinea în mână, s-o mănânc şi să-mi văd de scris. Dar parcă avea dreptate, scrisul nu prea mergea, scriam o altă nuvelă într-adevăr fără nici un gând, nici nu ştiam ce scriu, am rupt-o şi am aruncat-o.

De revelion unul din băieţi plecă, găsise undeva de lucru într-o suburbană, proprietăreasa puse afară pe gard un bilet „de închiriat”, şi veni altul. Asta aduse cu el un acordeon, ne cânta din el seara înainte să adormim, câştiga ceva mai bine şi plăti el lemnele să ni se facă foc, bineînţeles numai o dată pe zi, să fie cald spre seară, când se întorcea el de la un depozit unde căra ceva cu spinarea.

Şi într-o zi îmi veni o idee. Era mică, dar trebuia încercat. Să mă duc, mi-am spus, la băiatu-ăla care vrusese să mă publice în efemera lui revistă Albatros, anul trecut prin primăvară, când îi trimisesem o schiţă care fusese reţinută. În amorţeala lunilor de internat scrisesem totuşi ceva bun, iată, va apărea, primisem răspunsul prin poşta redacţiei şi făcusem după aceea o vizită Ia „sediul” revistei, o simplă odaie pe Calea Griviţei şi un singur redactor, care se prezentase: Geo Dumitrescu. Era chiar odaia lui… Dar revista fusese interzisă pentru orientarea ei „roşie”, cum mi s-a spus. Roşie? În primul număr era elogiat Baudelaire, de la care se luase titlul celebrei poezii, în care poetul era comparat cu albatrosul care înfruntă, sus, furtunile, dar exilat jos, în mijlocul huiduielilor, aripile lui de uriaş îl împiedică să meargă. Ce era roşu aici? Dar intrasem în război şi pesemne muzele trebuiau să tacă. Să mă duc, mi-am spus, să-i mai fac o vizită. El cunoaşte lumea presei şi a redacţiilor literare, cine ştie?

L-am găsit tot acolo şi după ce i-am spus, s-a gândit puţin, apoi a scos o carte de vizită şi a scris ceva pe ea, către un domn Al. Cerna-Rădulescu, secretar de redacţie la un ziar de pe Sărindar. Am citit cele câteva cuvinte de recomandare: erau simple şi patetice, în numele unor principii de colegialitate şi nu numai atât, era rugat să stea de vorbă cu mine şi să mă ajute. Eram scriitor.

— Care sunt celelalte principii, în afară de cele de colegialitate? l-am întrebat.

— E un om de stânga, mi-a răspuns Geo Dumitrescu. Dar să nu-i vorbeşti despre asta.

Ca şi când aş fi ştiut ce putea să însemne asta: un om de stânga… Stânga, dreapta erau pentru mine noţiuni necunoscute în orientarea politică a cuiva. L-am găsit pe Cerna-Rădulescu în tipografie. Purta un pulover „roşu” şi era foarte prins, mi-a spus să-l aştept vreo oră până termină ziarul de paginat şi pe urmă stăm de vorbă.

— Ştii să faci corectură? m-a întrebat apoi la fel de grăbit. Ne-a plecat un corector, l-a concentrat, ziarul merge şi fără el, dar pot să-ţi fac loc.

Am răspuns că ştiu, deşi nu ştiam, dar mă gândeam că o să învăţ repede…

— Durează, zice, vreo două săptămâni, fiindcă administraţia i-a plătit celuilalt aceste două săptămâni şi nu angajează altul până nu trece acest termen. Până atunci îţi dau însă altceva, tot la corectură, la o revistă săptămânală pe care o fac eu, cu corectură cu tot. Îţi cedez locul.

S-a sculat şi mi-a adus un vraf de şpalturi, dă-le drumul, zice, şi a dispărut. Era o revistă de humor. Am lucrat la acele şpalturi şi n-am găsit aproape nici o greşeală. A doua zi însă când am revenit, omul care îmi cedase locul era foarte supărat.

— Mi-ai spus că ştii, nu cunoşti nici semnele care se fac pe margine ca să indici greşeala. Nu-i nimic, le-am citit eu, dar ce-i facem? N-ai ochi încă, meseria asta se învaţă, nu e grea, dar cine să te înveţe, fiindcă eu n-am timp.

Mi-a adus noi şpalturi şi m-a ţinut două săptămâni, când mi-a spus că locul acela liber s-a ocupat… Şi mi-a dat de înţeles că nici la revista aceea nu mai puteam să stau. Totuşi am încasat ceva bani…

M-am întors la Geo Dumitrescu, căci aşa ne înţelesesem, să viu să-i spun… N-a fost mirat de nereuşită, se gândea…

— Să intri, zice, funcţionar la „Institutul de statistic”. Cunosc pe cineva acolo, un poet, şi poate să-ţi găsească ceva… Au tot felul de posturi…

Dar nu mi-a dat nici o recomandare scrisă, mi-a spus însă numele poetului şi a adăugat că e comunist, nu-l cunoaşte bine, să încerc… Şi dacă nu se aranjează nimic să vedem, poate intru la Timpul să învăţ acolo corectura şi pe urmă să mă angajez, a adăugat, că el însuşi era fără serviciu, dar avea perspectiva apropiată să intre acolo în redacţie, la acel ziar, la pagina culturală. Am reţinut şi eu perspectiva ca după el să intru şi eu la corectură, dar până atunci să încerc la institutul acela de statistică. Ce bine făcusem că venisem la acest băiat. Iată, fără să aibă aerul, calm şi eficient, fără să-mi dea iluzii care să mă entuziasmeze, cum îmi dăduse Georgescu Delafras cu cartea şi editura lui, fără să mă lase fără speranţă, fostul redactor şef al efemerului Albatros, nu numai că îşi cerceta cunoştinţele să găsească pentru mine o soluţie, dar era alături de mine, fără cuvinte umflate, gânditor, grav, şi fără chiar să ne spunem prea multe cuvinte. Era el însuşi poet, scosese sau avea să scoată curând un volum de versuri Aritmetică, versuri admirabile, parcă noi pentru mine, ironice, şi de o claritate scăpărătoare.

Am plecat de la el cu sentimentul că nu mai eram singur în Bucureşti. Înainte să plec se uitase discret la pantofii mei a căror talpă se desfăcuse. Eram veşnic cu picioarele ude, călcând prin lapoviţă, dar eram învăţat, când eram mic puteam să mă joc cu alţi copii ore întregi prin zăpadă, desculţ fără să-mi îngheţe picioarele. „Îţi trebuie, mi-a spus ca şi când eu n-aş fi ştiut, iar dacă ştiam nu trebuia să mai ignor faptul, o pereche de pantofi noi. Şi a adăugat după puţină gândire: Ai putea să răceşti! ar fi dezagreabi”. Nu răcisem niciodată şi nu ştiam cât ar putea fi de dezagreabil, dar grija lui pur constatativă, fără inutile efuziuni, m-a mişcat. „Îţi dau eu o pereche, a zis apoi. Sunt cam vechi, dar sunt mai buni decât cei pe care îi porţi.” Cu o ironie fără surâs. Dar eu m-am înveselit: aşa era, oricare alţi pantofi nu puteau fi mai răi decât fleşcăiturile pe care le purtam eu în picioare. Am încălţat pantofii. Erau uscaţi, şi mi se potriveau. M-am ridicat. Da, aşa mai mergea. „Normal, a zis el cu aceeaşi ironie. Până îţi cumperi alţii din leafa de la statistică, sunt buni şi ăştia.”

Deci era încredinţat că voi reuşi acolo unde mă trimitea.