XXXIII

Poetul comunist de la statistică era elegant îmbrăcat şi nu prea prietenos. Când a auzit că vreau să debutez, că adică sunt scriitor, i-a sărit ţandăra.

— Ce e asta, toţi vreţi să ajungeţi scriitori, de ce nu vă apucaţi să învăţaţi o meserie? Umblaţi toată ziua prin cârciumi, scrieţi lucruri ceţoase cu care umpleţi revistele şi nu munciţi, să vi se dea, altceva nu ştiţi…

Eram în biroul lui şi era singur, însemna că era mare şef… La intrare zărisem o sală imensă, cu zeci de funcţionari, toţi la un loc, unii la mese, în faţa unor maşini mici, alţii în picioare, în faţa altor maşini, acestea însă mari cât nişte trioare, cu care de altfel şi semănau.

— Vreau să muncesc, i-am spus, de-aia am şi venit la dumneavoastră.

— Vrei să munceşti, vrei să munceşti, se izmeni el cu gândul pesemne la altcineva, fiindcă nu vedeam de ce m-ar fi imitat pe mine, îi răspunsesem cu toată gravitatea. Am mai angajat unul, a continuat el, am fost la domnul Manuilă cu insistenţă, ca pe urmă să nu stea nici două săptămâni… S-a cărat… Păi în ce situaţie mă puneţi, bă?

Avea un glas subţire, fără forţă, dar indignarea în el era mare.

— Nu te recomand, decise iritat. De ce să te recomand? Mai bine învaţă o meserie. Uite, am un unchi, patron de frizerie. Du-te acolo la el şi învaţă chestia asta, fă-te frizer, câştigi bine, bacşişul e bacşiş şi scoate-ţi din cap fumurile de scriitor, că mori de foame pe stradă…

— Fumurile, i-am răspuns, mă privesc, nu fac rău la nimeni cu ele, vreau să lucrez într-un loc pe măsura studiilor mele, cât de modest ar fi.

— Ei, ce studii ai? Şi auzind răspunsul meu iar maimuţări pe cineva, dar cu cuvintele mele (refuzam să cred că se referă la mine, nu-i făcusem nimic şi nu înţelegeam de ce ar fi fost atât de pornit împotriva mea), am patru clase normale, am patru clase normale, astea sunt studii?

— Sunt, toată familia mea a muncit ca să le urmez, ca să ajung frizer nu era nevoie de atâta trudă.

Se mai calmă. Puse mâna pe telefon.

— Pavele, zise, vino te rog puţin până la mine.

Închise. Urmă o tăcere. Nu-mi spunea să plec, se gândise pesemne la ceva chemându-l pe acel Pavel. Tresării. Pavel, ăsta era numele orbului. Cine o fi? Îşi vârî nasul în hârtii. După câteva minute intra pe uşă un domn subţirel, fără frizură, tuns perie, cu trăsături fine, prelungi, şi mişcări domoale, controlate.

— Uite dragă, îl întâmpină poetul, mai recomandă şi tu scriitori, că eu m-am săturat. Ia-l cu tine şi staţi de vorbă. Dacă ai încredere, încearcă. E inteligent, are ceva studii, fă-i un loc jos la maşini, vorbeşte cu domnul Bosch, el are totdeauna locuri libere la direcţia lui. Vrea să fie scriitor, mai adăugă el scos din pepeni, dar n-are ce mânca…

Nu-i spusesem că n-aveam ce mânca, şi nici că vroiam să mi se dea ceva fără să fac nimic, ca acei scriitori care veniseră la el şi fugiseră, la care făcea aluzie, şi care îl puseseră în grea dificultate faţă de acel Manuilă, pe lângă care el insistase. Am înţeles că era bine instalat în acel institut şi că numai aşa, bine instalat, puteai fi scriitor… Alţii nu puteau să viseze să fie scriitori decât dacă erau şefi într-un birou, bine îmbrăcaţi şi cu relaţii asigurate… Manuilă, Bosch, direcţie… un Pavel care putea să rişte pentru unul nou, el nu, se săturase… Bine că totuşi mă încredinţase unui altuia… Se debarasa, dar nu fără să facă nimic. Cineva (aşa înţelegeam) mai încrezător în oameni, putea fi împins în faţa acelui Manuilă să-şi ia răspunderea pentru mine. El era, în conştiinţa poetului scârbit de aşa-zişii scriitori şi de pretenţiile lor, mai eficient decât el…

Domnul Pavel îmi făcu semn: să mergem. Era un om tăcut, la el în birou nu-mi puse decât câteva întrebări fără importanţă. Dar când auzi că sunt de la ţară se gândi câtva timp şi mă întrebă dacă l-am citit pe poetul Dumitru Corbea. Îi răspunsei că nu.

— E un mare poet, citeşte-l! spuse el.

Se ridică de la birou, îmbrăcă un fel de raglan, prea subţire pentru vremea de afară şi plecarăm. O luarăm pe jos. Îmi spuse că mă invită la masă. Străbăturăm drumul de la Splaiul Independenţei până la Piaţa Victoriei, tot pe jos.

— Nu vă e frig cu capul gol? îl întrebai eu, care aveam o claie de păr pe cap.

El tăcu mai departe. Avu doar un gest: nu-i era frig… Locuia în două odăi într-o curte pe Şoseaua Ştefan cel Mare, nu prea mari, dar cu tot confortul. Ne întâmpină o doamnă mică de statură, atrăgătoare, care nu se miră că avea un musafir. Era cald, un cămin tihnit… Tăcerea soţului se transmisese şi soţiei. Ne aşezarăm la masă şi până să fim serviţi, domnul Pavel se scufundă în lectura unui ziar.

— Şi ce vrei să scrii? mă întrebă el în timpul mesei.

— Acum nu mă gândesc la scris, îi răspunsei. E greu să scrii când nu mănânci decât pâine şi stai în frig. Ba chiar începi să uiţi că eşti o vieţuitoare pe pământ şi poţi să şi mori fără să mai ridici un deget să te aperi. Nici nu-ţi mai dai seama că eşti în primejdie…

El tăcu multă vreme şi după expresia chipului său înţelesei că nu mă aproba.

— Ascultă, Marine, zise în cele din urmă, tu ştii că există în închisori oameni care luptă pentru o cauză? Şi ei stau în frig şi nu mănâncă decât pâine şi apă.

Am tresărit. În închisori ştiam că erau şi legionarii care luaseră parte la rebeliune, adică nu ştiam precis dacă mai erau sau nu.

— Ce fel de oameni? am întrebat. A tăcut iar.

— Vrei să mergi cu mine să-i vezi?

— Nu mi-aţi spus despre ce oameni e vorba.

— Sunt comunişti.

Comunişti? Aşadar domnul Pavel era comunist, ca şi poetul…

— Mergem într-o zi, dacă vrei, şi îi vizităm… Trăiesc în beciuri, supuşi la un regim de exterminare… Mă întrebai pe drum dacă nu mi-e frig. Nu mi-era frig…

Adică se gândea la ei în acele clipe, de aceea era aşa tăcut. Şi la ce folosea acelor comunişti că el umbla cu capul gol iarna şi tuns scurt? Întrebarea pe care mi-o pusese, ce vreau să scriu, ascundea ceva, dar nu-mi dădeam seama ce anume. Parcă ar fi vrut să spună că nu poţi scrie dacă nu ştii ce, şi că acest ce trebuia lămurit. Putea fi? Şi eu vroiam. El continua însă să tacă, enigmatic, sau poate pentru că nu era vorbăreţ, sau poate fiindcă nu ne cunoşteam bine, deşi eu ştiam din Dostoievski că o destăinuire e ca o fatalitate, vii tocmai din Siberia ca s-o faci, împins de un demon interior… Avea el legături cu acei comunişti închişi în beciuri? Ce fel de legături? Nu mi le putea dezvălui şi mie? Şi cum de nu-l arestau, şi pe el şi pe poetul iritat că scriitorii nu munceau? Ideile unui regim, chiar dacă nu le urmăreşti în presă sau în discursuri, (şi eu nu le urmăream) plutesc în aer, ţi se insinuiază fără să vrei şi ştiam că erau urmăriţi şi închişi comuniştii, cu toate că nu-i văzusem până atunci nicăieri. Iată că acum cunoscusem doi, un ins cu o ranchiună împotriva scriitorilor, al doilea însă, domnul Pavel, venea cu o enigmă, se învăluia într-o tăcere pe care n-o înţelegeam. De ce credea el că Dumitru Corbea era un mare poet? Nu auzisem de Dumitru Corbea, singurul nume tainic care îi scăpase din gură.

— Şi-a dat paltonul şi căciula, zise soţia lui, de aia umblă aşa. O să facă într-o zi o meningită.

Era alături de el, dar era îngrijorată. Iar eu eram nedumerit: înţelegeam, şi-a dat căciula şi paltonul acolo în închisoare, dar de ce s-a mai tuns şi aşa scurt?