XXXIV

Aveam deci de aşteptat. Am vândut cu un preţ bun Istoria literaturii române de Călinescu, singura care îmi mai rămăsese, şi după câteva zile i-am făcut din nou o vizită lui Geo Dumitrescu pe Griviţei. Era opt seara. O doamnă mi-a spus că nu e acasă, dar că îl pot găsi la redacţia ziarului Timpul, unde fusese angajat.

Într-adevăr, era acolo. M-a întrebat ce-am făcut. Când a auzit felul cum mă primise poetul statistician a surâs. Dar s-a abţinut să facă vreun comentariu. Tot e bine, a adăugat, că l-am cunoscut pe acel Pavel. Înseamnă că o să se aranjeze. Stăteam deoparte în încăperea redacţiei, în picioare, când se apropie de noi un ins spelb, pe care îl cunoşteam, îl chema Virgil Untaru. Anul trecut, în desele mele ieşiri pe poarta Şcolii normale, nimerisem de câteva ori la cursurile lui Tudor Vianu şi într-o zi, la ieşire, m-am apropiat de un grup care discuta una din întrebările profesorului: dacă Rafael n-ar mai fi avut mâini ar mai fi rămas tot atât de mare artist? Printre ei Geo Dumitrescu, care m-a prezentat celorlalţi astfel: „Un viitor colaborator la Albatro”. Ceilalţi erau acest Virgil Untaru (care avea sub braţ Ulysse de Joyce), Marin Sârbulescu, un uriaş şi Tib Tretinescu, un băiat cu gâtul strâmb. „Şi tu de ce umbli cu Joyce sub braţ, l-a întrebat Geo, acasă nu poţi să-l laşi?” „Nu pot să-l las din mână, i-a răspuns Virgil Untaru înroşindu-se, îl citesc în tramvai.” „Sigur, a continuat Geo, James Joyce, cum să nu, câtuşi de puţin, noi ăştelanţii nu citim James Joyce, eu am tras de el inutil, imposibil de înghiţit, el vrea să ne facă să-l credem că e pasionant, îl citeşte în tramvai.” Untaru se prefăcea că râde, dar se vedea că suportă greu aceste ironii.

Şi acum aflam că toţi, afară de Tretinescu, erau angajaţi la Timpul. Sârbulescu, aplecat asupra unei mese, scria. Ce pot să-şi spună nişte tineri care nu se cunosc? Nu-şi spun nimic, dar stau împreună, ghidaţi de instinct: „Nu ne cunoaştem, dar cine poate să ştie ce este celălalt? Să stăm deci împreună să aflăm.” Desigur, fiecare poartă cu sine un mic semn. Ei şi ce dacă e mic?… fost viitor colaborator al unei reviste care nu mai exista, ce, era o glumă? Fusese revista lor, Albatrosul mă atinsese cu aripa lui, ei, era puţin?! Untaru mă întrebă dacă m-am înscris la facultate. I-am răspuns că nu, am pierdut această căruţă de mult, am aproape douăzeci de ani şi sunt abia absolvent a patru clase normale.

— Păcat, a zis, te-ar fi ajutat.

— Dacă mai stai pe-aici, zise Geo Dumitrescu, te luăm cu noi la Tiparul universitar.

Era ca o promisiune că acolo o să văd ceva deosebit. Sigur că mai stăteam. Fără să-mi spună şi nici eu nu l-am întrebat, ce urma să facem la acel Tipar. Alături pe un pupitru mare, se afla colecţia ziarului, am început s-o răsfoiesc şi curând am descoperit că Timpul avea o pagină (a doua) intitulată Popasuri, cu versuri, proză şi articole despre literatură. Frumoasă pagină, îşi merita într-adevăr numele, în restul ziarului nu găseai nimic, aici însă erai îndemnat să poposeşti, erau discutate cărţi, polemici cu un ziar Porunca vremii (despre care aveam să aflu curând că era violent antisemit) şi polemici şi cu alte reviste literare şi chiar cu scriitori despre care ştiam prea puţin. După vreun ceas Geo Dumitrescu a dat semnalul de plecare. Am ieşit toţi patru pe Brezoianu, apoi pe Bulevardul Elisabeta şi la a doua sau a treia la stânga grupul nostru a luat-o pe strada Elie Radu şi am intrat într-adevăr într-o tipografie. Am coborât trepte şi la intrare am dat într-un mic birou. De după el un ins gras, bondoc, cu ochelari, s-a uitat la noi şi a avut un surâs de încântare:

— Aţi venit, bă? Uite-acuma mergem, mai am puţină treabă… Şi şi-a întors faţa de la noi şi a continuat o discuţie cu un subaltern care îi spunea că are necazuri cu cei de la Pepegaz, cu cei care trebuiau să le livreze nu ştiu ce, hârtie de-o anumită calitate, să le ridice nişte comenzi… Untaru îi răsfoia cărţile de pe birou. Mă uitam şi eu. Printre ele o broşură, dar nu rău tipărită, iar autorul era chiar poetul comunist de la statistică. Dar nu era un volum de poezii.

— Aveţi fiecare câte-un volum cu dedicaţie, zise grasul, zilele astea a apărut, a trecut pe-aici şi vi le-a lăsat.

Şi le împărţi. Mie îmi întinse doar mâna şi mă întrebă cine sunt. Răspunse Geo Dumitrescu în locul meu, iar grasul nu păru mirat că numele meu nu-i spunea nimic. Dar n-avea importanţă, simpla mea prezenţă în grup era suficientă ca să ghicească; eram fie un nou poet, critic, sau prozator.

— Mergem, zise el.

Ieşirăm şi refăcurăm drumul spre Brezoianu. În colţ însă ne oprirăm şi intrarăm într-un restaurant, mă uitai să văd: Gambrinus. Nu ştiam de unde, dar numele îmi era cunoscut. Plin de lume, cu săli mari şi cu etaj, cu boltă şi scări uriaşe. Era de fapt o berărie, chelnerii cărau halbe de la tejghea la care berea curgea neîncetat în valuri de spumă. Ne aşezarăm la o masă şi un chelner se apropie şi-şi apropie capul de umărul grasului; îl cunoştea şi aceasta ne întrebă:

— Luăm, bă, câte-o chestie d-aia?

Cum să nu, dar până atuncea bere. Bineînţeles, zise chelnerul şi curând se întoarse şi ne aşeză înainte halbe şi încă pe-atâtea de rezervă. Le apucarăm de toartă, ciocnirăm şi le golirăm pe jumătate. Eu ameţii imediat. Ceilalţi răsfoiau broşura poetului comunist de la statistică în timp ce grasul îi privea batjocoritor, dar cu afecţiune.

— Mi-a spus că trebuie să scrieţi despre ea, zise el.

— O să dam o notă, răspunse Geo Dumitrescu preocupat, rece, fără ironie, deşi ironia exista, dar era greu să-ţi dai seama din ce reieşea.

— Hî, făcu Marin Sârbulescu şi avu un surâs strâmb, timid şi fermecător.

Faţă de statura lui uriaşă blândeţea surâsului era cuceritoare.

— Ce hî? zise Geo Dumitrescu cu aceeaşi răceală, fără umor, deşi umorul răzbătea, dar ai fi zis ca el n-avea chef de glume. Vrei să spui că nu-ţi place? continuă. O să-i spun lui Miron să te pună chiar pe tine să scrii nota.

— Şi ce, zise uriaşul, ai vrea s-o înjur?

— Cum s-o înjuri dacă nici n-ai citit cartea! Avea o falsă uluire stăpânită şi se uită la noi toţi luându-ne martori: am zis că trebuie înjurată? Asta e cam într-o ureche, îţi interpretează cuvintele cum i se năzare lui! Citeşte-o întâi şi pe urmă faci nota. Îţi place, nu-ţi place, te priveşte.

Dar şi grasului îi sticleau ochii sub lentilele groase ale ochelarilor, între timp Untaru o şi citise, răsfoia ultimele pagini. De-atunci am aflat că eşti pierdut dacă forţezi mâna recenzentului; poetul statistician făcuse această imprudenţă, transmiţându-le prin bondocul gras care o tipărise că trebuie să se scrie despre ea. Asta rămâne totdeauna de văzut dacă trebuie, şi ai mai multe, şanse să fii bine primit dacă laşi libera opinie să se exprime, într-un minut se şi decisese să se scrie despre cartea poetului o notă, în timp ce dacă ar fi tăcut, poate că s-ar fi scris un articol, încreţindu-şi fruntea în semn că era stăpânit de cea mai sinceră obiectivitate, Geo Dumitrescu i se adresă lui Untaru:

— Ei, cume?!

— Interesant! zise acesta, dar se roşi şi izbucni în râs.

— Ei, vezi?! se adresă Geo Dumitrescu uriaşului, ai fi zis supărat, şi era chiar supărat, dacă n-ai fi simţit în cuvintele lui nepăsarea.

Ameţeala după prima halba mi se împrăştie la a doua. Ni se aduse ceea ce grasul numea „chestie d-ai”. Era mămăligă la cuptor aurie cu unt şi straturi groase de brânză şi ouă, se pare o specialitate a berăriei.

După ce o mâncarăm şi băurăm a doua halba scoaserăm ţigări. Deodată Geo Dumitrescu începu să râdă. Spuse că nouă ne e suficientă porţia asta, dar cu Sârbu ce facem, că lui nu i-a ajuns nici pe-o măsea. Chemă chelnerul din proprie iniţiativă şi îşi desfăcu mâinile: avem aici, zise el, şi clienţi mai corpolenţi, să mai aducă o chestie d-aia dacă nu cumva Sârbu dorea altceva. Uriaşul însă îşi dădu cuvântul că nu mai dorea nimic, numai bere. Auzi! Bere! Dar asta mai vroiam şi noi! Apoi mi se adresă, ce fac, de ce n-aduc nuvela aceea să debutez? Dacă n-ar fi pierdut-o (adică pe cea care i-o trimisesem anul trecut pentru Albatros) ar fi dat-o acum la Popasuri… s-o aduc eu neapărat chiar zilele astea dacă am păstrat o copie. Sau dacă nu-mi mai plăcea, să aduc altceva… Discuţia reveni apoi asupra poetului comunist de la statistică şi fui invitat să povestesc cum mă primise. Eu însă tăcui şi Geo Dumitrescu îmi respectă discreţia. Nume de ziare, reviste şi polemici de care eram străin urmară în discuţie amestecându-se cu rumoarea berăriei. Mă simţeam atât de bine, încât aveam sentimentul că starea mea de spirit se transmitea şi că n-avea nici o importanţă faptul că nu scosesem până atunci nici un cuvânt. Acest lucru avea să mi se întâmple multă vreme. Veseli toţi, trăindu-şi bucuria de a fi, grupul lor, angajaţi la un ziar, puneau la cale noi polemici, în special cu acelaşi ziar Porunca vremii, râzând, citând pasagii tari care trecuseră prin cenzură, furia celui cu care polemizau; temerea voalată a lui Untaru că ar putea-o păţi, stârnind ironiile răsucite ale celui care avea un ascendent asupra tuturor, Geo Dumitrescu. Grasul se uită la ceas, stârnind proteste. Să stea, unde se grăbea aşa? El le spuse cu un glas care te făcea să înţelegi că aşa se întâmpla totdeauna:

— Voi mâine sunteţi liberi până seara, în timp ce eu la opt dimineaţa trebuie să fiu la Tipar.

Ei şi? Grasul zâmbi şi mai rămase, dar nu mult, chemă chelnerul şi ceru nota. Când plăti scoase un teanc de bani.

— Nu înţeleg, zise Geo parcă scârbit, cum poate cineva să aibă atâţia bani! Nu te jenează când stai cu portofelul plin? Împrumută-l şi pe el cu vreo mie de lei, zise aruncându-mi o privire, ţi-i dă îndărăt la prima leafă pe care o s-o încaseze de la statistică.

Grasul râse, luă, fără să numere şi fără să ezite, o felie din teanc şi mi-i întinse. Adăugă că nu chiar la prima leafă să i-i înapoiez, ci la a doua şi să trec pe la el când vreau, să stăm de vorbă… Ne ridicarăm. Ne duse pe toţi cu un taxi acasă. Îl chema Niculescu şi era, acolo la Tiparul universitar, şef al tipografiei, director fiind profesorul Bagdasar. Poet, semna Sergiu Filerot…