XXXV

Cu acei bani am putut astfel să părăsesc odaia fără foc din Pantelimon şi să mă mut într-una de pe strada Traian, tot cu încă trei inşi în cameră, dar încălzită. Proprietăreasa, o femeie tomnatică şi cam prea împlinită, trăia cu un peşte, un ins care venea la ea doar seara, de altfel ca şi ceilalţi chiriaşi, îi găseam în pat (fiindcă şi ea ocupa prima cameră, de la intrare, ca şi ciurelarul de la care plecasem).

Aşadar puteam debuta la Popasuri. Câteva zile am stat în casă şi am scris. Am reluat ceva deja scris de pe vremea când eram la Cristur-Odorhei. Erau primele mele încercări, le citisem în cenaclul şcolii, mici schiţe care povesteau despre nedumerirea unui ţăran care nu înţelegea alt ţăran. Am dat amploare acestei nedumeriri, am intitulat una din ele Pârlitu (care voia să spună că ţăranul care stârnea nedumerirea era un pârlit, adică un prăpădit, nu chiar material, ci la minte), mi-am făcut o copie şi m-am dus la Timpul să-l caut pe Geo Dumitrescu…

Când m-a văzut intrând în redacţie a ridicat braţele în sus:

— Ce faci, domnule, unde ai dispărut? Te-am căutat pe Pantelimon 64 şi nu te-am găsit. Vroiam să-ţi anunţ vestea: ai fost angajat aici corector, aşa cum ţi-am promis… Du-te jos şi începi imediat lucrul. Vezi că ai şef pe unul Grigorescu, te aşteaptă. Uite pe-aici, mi-a arătat el o uşă mică, duce în tipografie şi acolo e un birou al corectorilor…

Am coborât şi am intrat în sala linotipurilor. Zumzetul maşinilor şi mirosul de plumb topit mi-erau familiare, totuşi m-au ameţit. În sfârşit, gândeam, eram angajat de astă dată în mod sigur, căci nu era nici o îndoială, Geo Dumitrescu i-a prevenit pe şefii acestui ziar că nu cunosc meseria de corector şi dacă totuşi mă angajează însemna că se va ţine seama de acest lucru şi că trebuia să fiu întâi învăţat.

Am străbătut atelierul şi am intrat în biroul corectorilor, despărţit de rest printr-un placaj.

— Bună seara, am spus, îl caut pe domnul Grigorescu.

Erau înăuntru patru sau cinci inşi instalaţi la o masă uriaşă, aplecaţi asupra şpalturilor, sub lumina puternică a unui bec care atârna aproape până jos din tavan.

— Eu sunt, a răspuns unul dintre ei, un ins mic de statură, cocoşat, elegant îmbrăcat, cu un chip aspru, sever, privire rapidă şi pătrunzătoare.

Mi-a strigat numele sigur că nu se înşela, şi mi-a spus că am lipsit. Nici nu mă apucasem de lucru, că şi lipsisem. Am vrut să-i explic, dar m-a întrerupt:

— Fă cunoştinţă cu viitorii dumitale colegi… Domnul Orleanu… Domnul Sachelarie… Domnul Ecovescu… Domnul Orleanu, a strigat apoi din nou acest domn (nu era chiar strigăt, era o voce ridicată, cu volum natural, cu timbru bărbătesc, care contrasta cu statura lui infirmă), domnul Orleanu, a reluat el apoi cu o voce obişnuită, învaţă-l pe noul nostru coleg corectura. Rapid! Arată-i semnele şi pe urmă dă-i un şpalt de probă. Nu e greu, mi-a spus el de astă dată amical, dar trebuie multă atenţie, fiindcă te fură fluxul textului şi nu mai vezi greşelile. Dar ele sunt, aici e tot secretul, să înveţi să le vezi.

Domnul Orleanu, un băiat cam de vârsta mea, vorbea, spre deosebire de domnul Grigorescu, în şoaptă, cu un aer confidenţial, şi cu dublu sens, semăna în această privinţă cu fostul meu coleg Dobrinescu. Avea ironie dar şi căldură, m-a învăţat într-adevăr rapid meseria.

Ne-am împrietenit auzind că vreau să debutez ca scriitor. Şi el vroia. Practic la ora unu din noapte munca noastră se termina, paginile intrau la calandrare şi rotativa intra în funcţiune. Formidabilă această rotativă, cum vuia, şi din burta ei, după ce primea paginile sub formă de sul de plumb, ţâşnea ziarul proaspăt în fiecare secundă Timpul, Timpul, cu titlul roşu, mirosind puternic a cerneală. Toată lumea care îl făcuse se afla adesea acolo şi plecam toţi cu el în buzunar, după ce îl răsfoiam să nu fi scăpat ceva… Se întâmpla rar de tot, totuşi se întâmpla, uneori ne veneau cenzuri întârziate: se repagina, recalandra, adică se imprima pagina plată de plumb, într-un carton special, flexibil, după care se forma sulul de plumb. Se auzeau îngrijorări… Daţi-i drumul în viteză… e ora două… pierdem provincia…

Orleanu stătea departe, n-avea cu ce ajunge acasă după ora unu şi se culca pe masă. La fel şi domnul Sachelarie, care făcea singur ziarul economic-financiar Argus, director fiind celebrul Timoleon Pisani, care publica şi el pe pagina întâia câte-un articol intitulat Nu poci limba. Ce căuta acolo un astfel de articol într-un ziar al bursei şi al vieţii financiare? De fiecare dată îl citeam şi râdeam toţi de acest înverşunat duşman al neologismelor. Propunea de pildă ca în loc de tramvai, cuvânt englezesc, să spunem peşinealergător, în loc de cravată, cuvânt franţuzesc, gâtlegău, şi altele, în fiecare număr avea câte ceva.

Într-o zi i-am făcut o vizită cu Orleanu, să ne distrăm. Redacţia Argus-ului era în aceeaşi clădire şi avea administraţie comună cu Timpul, director Grigore Gafencu, care era în diplomaţie. Bătrânul, cu mustăţi uriaşe, ne-a primit însă foarte cordial, crezându-ne admiratori de-ai lui. I-am spus că suntem redactori de jos de la Timpul şi ne-am aşezat, ca doi domni gravi, în fotolii. Orleanu şi-a scos ţigareta şi a cerut voie să fumeze. Fumam şi eu, dar am uitat să aprind, atât de curios eram să văd ce-o să se întâmple.

— Domnule Pisani, i-a spus Orleanu fără obişnuitul lui surâs care se vroia fin, puţin batjocoritor (îi masca de fapt o timiditate discretă şi un complex de om de cultură autodidact), ce ziceţi dumneavoastră de cuvântul inefabil?

Bătrânul s-a zbârlit cu mult mai mult decât sperasem noi că avea să se întâmple, s-a ridicat peste birou agresiv şi a început să bolborosească:

— Inefabil… Ce e asta inefabil?… N-am auzit de acest… Cum? De unde l-aţi mai născocit?… Când o să încetaţi cu…

— Domnule Pisani, a continuat Orleanu neturburat, cuvântul există, a intrat în limbajul culturii şi chiar în vorbirea curentă.

— În vorbirea curentă? Inefabil? O să scriu un articol împotriva acestui cuvânt… Chiar în numărul de sâmbătă… Ce înseamnă, după voi, ce vrea să exprime acest cuvânt?

— Ceva care nu se poate exprima.

— Cum nu se poate exprima?

— Se referă la ceva care nu se poate exprima.

— De exemplu, a cerut bătrânul.

— De exemplu: femeia aceea e de o frumuseţe inefabilă.

— Ieşiţi afară, a răcnit bătrânul scos din sărite, având poate brusc bănuiala că acest cuvânt nici nu există şi că venisem acolo (ceea ce era adevărat) să ne batem joc de el.

Ne-a scăpat, n-am mai urmărit atenţi dacă avea să scrie sau nu un articol împotriva absurdului cuvânt, care ca şi altele, îi terorizau de atâţia ani conştiinţa. Mie totuşi îmi plăcuse şi îmi stârnea o afecţiune îngăduitoare. Mania lui era dintre cele inofensive, nu făcea rău nimănui, sau cel puţin nu ştiam eu, grija faţă de limbă, ridiculă în formele pe care le luase la el sau le avusese totdeauna, nu era grijă pentru chivernisire sau înşelătorie, ci una nobilă, dezinteresată.

La prima chenzină Orleanu mă preveni:

— Vezi că Sachelarie o să te atace mâine să-l împrumuţi cu bani.

— Cum, dar el nu-şi ia leafa?

— Da, dar chiar azi se duce cu ea şi o pierde la curse. A avut moşii pe care le-a tocat în felul acesta, case, proprietăţi…

M-am uitat curios la domnul Sachelarie, când, cu chenzina în mână, ne-am dus toţi la bufetieră care îşi avea mica ei odăiţă chiar în tipografie să-i plătim ceea ce ne servise în cont în timpul celor două săptămâni care trecuseră: ouă, lapte, debreţini, brânză, cafele… Domnul Sachelarie a plătit şi el şi a plecat grăbit. Era nu atât bătrân, cât ros de ani, înalt, slab, cu gât puternic. Nu deschidea gura decât ca să spună cuvinte scurte şi memorabile, pe care apoi le repetam zile întregi… Viaţa e o fântână… Omul e soiul dracului… Norocul e chior… Felul cum le spunea, cu resemnare, sau cu dispreţ amuzat, le încărca de un umor în care zăcea experienţa lui de-o viaţă… nu-i părea rău, dar nici, privind în urmă, nu se entuziasma: un imens căscat pecetluia adesea acest trecut dominat de o singură patimă, fiindcă nici nevastă, nici copii nu avea. La bilanţuri şi la bursă îl ajutam cu rândul, fiindcă o cifră greşită într-unul din ele putea să stârnească derută în viaţa financiară. Unul citea cu glas tare, altul urmărea… Creditul minier… cifre… Astra română… alte cifre… Nu s-a adeverit ce-mi spusese Orleanu: nu m-a atacat nici atunci şi nici mai târziu de sume de bani. Ţineam toţi la el, ne înveselea adesea şi cu anecdote vechi (cunoscuse multă lume) şi era un corector bun.

Mai aveam o datorie de plătit, lui Sergiu Filerot şi după amiază m-am dus pe la el la Tipar. Pe cine găsesc însă? Tot grupul! (Din seara aceea nu mai fusesem cu ei nicăieri, fiindcă la ora când ei plecau, eu trebuia să fiu jos la corectură.) În mijlocul lor poetul statistician, extrem de iritat, cu ziarul Timpul în mână la pagina Popasuri. Am rămas tăcut deoparte. Ce se întâmplase? Nota n-o scrisese totuşi Sârbulescu, ci Untaru, şi acum dăduse peste ei poetul comunist. Cum, aproape că striga el, aşa se scrie despre o astfel de carte?

— Ce conştiinţe aveţi voi, care vă pretindeţi oameni de stânga, dacă nu sesizaţi conţinutul subversiv al unei astfel de lucrări? O notă se scrie? Şi încă şi aia aşa, la f… mă-sa?

Citisem şi eu cartea. În ce consta acel conţinut subversiv care trebuia să ne cutremure conştiinţele? În faptul că poeţii trubaduri francezi din secolul al XVI-lea trăiau în mizerie, în timp ce seniorii chefuiau şi benchetuiau. Ţipa la ei cu vocea lui subţire, îi beştelea, îi întreba de ce ţineau un condei în mână dacă despre astfel de cărţi demascatoare ei scriau astfel de notă mizerabilă?

— Păi, am zis eu atunci, după părerea dumneavoastră, ar fi trebuit ca acei trubaduri să se ducă şi să se facă frizeri, de ce vă miraţi că noi nu scriem nimic despre broşura dumneavoastră?

Era, fireşte, o remarcă intolerabilă. Cine eram eu?! S-a întors spre mine şi drept răspuns m-a ameninţat cu bătaia, literalmente, avea acest chef, şi nu numai pe mine, ci pe toţi cei grupaţi la pagina Popasuri din Timpul şi la Tiparul universitar, care totuşi îl tipărise, dar care refuzam să vedem conţinutul exploziv al broşurii lui apărute cu viza cenzurii.

Nici măcar nu şi-a dat seama că depăşise măsura şi să plece, a stat un timp interminabil, perorând în acelaşi stil. Până la urmă a încercat să smulgă o promisiune că totuşi se va scrie un articol „ca lumea”, dar nu i-a promis nimeni nimic. În sfârşit a plecat, nu furios, fiindcă furia lui era mică, ci otrăvit, neîmpăcat.

Ne-am dus la fraţii Rochus din apropiere, am cerut bere, salam, pâine şi „mult muştar”, am râs de poetul care ne ameninţase că ne trage palme, l-am trimis la origine şi am hotărât să-l ignorăm mai departe. Arizi, aşa credea el că se rezolvă conflictele de idei, cu bătaia, ce individ bizar! Ce-o să facă ăsta, ne întrebam, dacă vine la putere? Ne beleşte pe toţi, dacă acum când nu avea încă această putere; avea astfel de apetituri… Am tăbărât şi noi cu reproşuri pe Sergiu Filerot, care tipărise broşura. L-am luat în balon, am râs de el, cum a putut să bage bani într-o asemenea cărţulie fără sare şi piper, care avea pretenţia să ne îndrume pe noi… Nu-l chemase nimeni să ne fie şef, dar el aşa credea, că e şeful nostru…

Sergiu Filerot, care nici el nu debutase, lua, după cum aveam să ne dăm seama curând, în acele clipe, o hotărâre irevocabilă, cu grave consecinţe:

— O să vă arăt eu ce înseamnă poezie şi să vă învăţ minte să mă mai luaţi peste picior…

Şi n-a mai adăugat nimic, tăcea, privirea îi sticlea sub ochelari, surâdea mereu şi asemeni tuturor oamenilor graşi expresia chipului său era aceeaşi, de băiat bun abia ieşit din adolescenţă, tăcut şi jovial. Cuvintele lui au trecut neobservate, la vârsta aceea şi lăudăroşenia făcea parte din psihologia debutantului, deşi sunase bizar la el.

Pe la începutul lui martie primii ştirea, prin Sergiu Filerot, care primise la rândul lui un telefon de la poetul statistician, să mă prezint la Institutul de statistică (deci nu era un om rău, nu ţinea ranchiuna pentru replica mea). Aşadar statistica! Uitasem de ea. Te pomeneşti, mi-am zis, că s-a aranjat ceva şi acolo.

Mă prezentai la domnul Pavel în birou, căci el mă căutase, aflai de la poetul însuşi care îmi vorbi într-adevăr fără urmă de resentiment şi domnul Pavel îmi spuse că eram angajat jos la maşini, să mă prezint domnului Bosch, care era la curent.

Aşadar, două slujbe, de unde până atunci căutasem zadarnic să găsesc doar una.

— Ştiu, mi-a spus domnul Pavel, că între timp te-ai angajat la un ziar, dacă vrei, alegi, ziarul sau Institutul, dar poţi să faci şi una şi alta.

— Bineînţeles, i-am răspuns, le fac pe amândouă.

— E în regulă. Îţi urez succes.

Am coborât în sala de maşini şi m-am prezentat domnului Bosch, care avea biroul chiar la intrare în sală, în dreapta. M-a pus să fac o cerere de angajare şi m-a dat în primire unei doamne, care la rândul ei m-a dus şi m-a predat de astă dată unei domnişoare. Era o fată isteaţă şi bine îmbrăcată, m-am simţit jenat de costumul meu de la Taica Lazăr, care între timp se uzase la mâneci şi nici cămaşa nu era prea curată, era murdară de tuşul de pe şpalturi, care se lua repede, chiar în ziua când o schimbai. „Trebuie să-mi cumpăr alt costum şi tot ce-mi trebuie, mi-am zis, nu pot veni aici, printre cucoanele astea, şifonat şi cu pantalonii burlan. Şi trebuie să mă şi mut, de astă dată într-o cameră a mea singur, am cu ce plăti.”

Domnişoara mi-a dat în primire o maşină de calculat şi hârtii. Trebuia să adun şi să înmulţesc şi să fac totalul acelor cifre, care veneau de la alte maşini, de la cele mari, trioarele, care chiar asta făceau, triau nişte cartoane şi rezultatul parţial se înscrie pe o diagramă.

— Ce sunt cifrele astea? am întrebat-o.

— Cifre! zice.

Adică nu ne interesează ce sunt, nici nu e nevoie, treaba noastră e să le adunăm şi să le predăm domnului Bosch. Totuşi mi-a explicat: reprezentau tot ce există în ţară, de la găini şi vite, până la oameni şi alte bunuri mobile şi imobile.

Am început să manipulez butoanele, care erau simple. Am apăsat pe cel roşu: ceva s-a zbătut în interiorul maşinii, ca o fiinţă vie, apoi pe hârtie a apărut o cifră şi tăcere: totalul! Clar! Fata a stat lângă mine în ziua aceea, până s-a convins că am prins secretul şi pe urmă s-a îndepărtat.