XXXVIII

Am publicat apoi la Popasuri, aproape la rând, încă patru sau cinci nuvele, scrise sub impulsul debutului, apoi m-am oprit. Venise primăvara, lepădasem de mult urâtul meu palton de aba, îmi cumpărasem două costume de la Galeriile Lafayette şi spre surpriza mea, deşi aveam două salarii, banii nu-mi ajungeau să mă mut din Tutunari, fiindcă deşi camera îmi plăcea, proprietăreasa mă anunţase că vrea să mai aducă un chiriaş peste mine. I-am răspuns că voi plăti chiria spre dublu, numai să rămân singur. Era totuşi cu mult mai puţin decât dacă aş fi închiriat o garsonieră centrală sau chiar semicentrală.

Într-o zi i-am făcut o vizită lui Sergiu Filerot, la Tiparul universitar. Nu aveam încă un volum, dar vroiam să-l sondez: când voi avea (şi asta putea fi curând, chiar prin toamnă), o să-l tipărească? Aşa, cât al poetului statistician de pildă. L-am găsit însă într-o stare de spirit schimbată. Nu i-am spus nimic. Stătea cu capul în hârtii şi tăcea. Pe urmă a chemat pe cineva, a cerut doua cafele şi la cafea a luat de alături de pe birou un manuscris şi mi l-a întins. Era un volum de poezii, al său, cartonat, bătut la maşină, intitulat Om. Chiar sub titlu am văzut o ştampilă parcă ameninţătoare prin literele ei groase şi verzi, aplicate ca o sancţiune: cenzurat. Va să zică Filerot avea un volum, vrusese să-l tipărească şi…

Am tăcut neştiind ce să spun. Mi l-a luat înapoi, l-a pus pe birou şi a continuat să lucreze la fel de puţin comunicativ şi de sumbru. Mi-aminteam de cuvintele lui spuse parcă într-o doară sau din lăudăroşenie, la fraţii Rochus, ca o să ne arate el nouă… şi uite că nu putea. „Ce-o fi înăuntru?” m-am întrebat.

— Filerot, dă-mi-l şi mie să-l citesc.

Şi-a ridicat privirea, care nu mai sclipea veselă după ochelari şi mi-a răspuns:

— Nu vezi ce scrie pe el? Vrei să intru în puşcărie?

— Nu spun la nimeni! Îl iau acasă şi mâine seară ţi-l aduc înapoi.

Nu mi-a răspuns. Am plecat şi am uitat de întâmplare. Ca să ne pomenim, câteva săptămâni mai târziu, tot grupul de la Popasuri cu ştirea uluitoare că, împotriva cenzurii, Sergiu Filerot tipărise un volum de versuri pe care până atunci îl ţinuse ascuns. Ne-am dus la el, şi de astă dată, vesel şi jovial ca şi înainte, ni l-a dat fiecăruia cu dedicaţie.

— Luaţi, bă, zice, citiţi!

— Filerot, zic, ţi-a dat drumul cenzura, l-ai trimis din nou?

— Nu, zice, e acelaşi volum.

— Păi ce-ai să faci, Filerot?

— O să văd eu!

Am râs toţi, râdea şi el, „masivul” puţin strâmb, Geo Dumitrescu admirativ, totuşi îngrijorat, Ierunca depăşit. Ei, gândeam, Filerot ne minte, face pe nebunul, altfel n-ar fi aşa de vesel. M-am dus acasă şi l-am citit. Era într-adevăr subversiv, versuri „tari” despre războiul pe care îl duceau armatele noastre, prin care poetul exprima presentimentul dezastrului final: ne înhămasem la un car străin, care avea să se sfărâme, al lui Hitler, şi muream zadarnic pe întinse pustiuri de zăpadă şi sârmă ghimpată, în '42, când zeul războiului părea să fie de partea lui Hitler, starea aceasta de spirit a lui Sergiu Filerot ne uimi pe toţi. A difuzat cartea şi a fost imediat arestat.

Am fost toţi şi l-am văzut la Malmaison, pe Plevnei, dar nu înăuntru, ci din stradă. A apărut după gratii, care dădeau chiar spre trotuar, cu figura lui grasă, vesel, cu ochelari, ţinându-se cu mâinile de barele de fier.

— Ce faceţi, bă? ne-a zis.

Am stat în faţa lui lungi minute. Nici măcar nu ne dădeam seama: noi eram liberi, puteam merge în voie unde doream, ne puteam întâlni când vroiam, sau sta acasă şi… Şi iată, unul din noi călcase draconica cenzură ca să exprime starea noastră de spirit, fără să-i pese de ceea ce avea să i se întâmple. Am citit abia atunci, în privirea lui, cum stătea cu mâinile de barele de fier şi se uita la noi, cât de mult îl fascina prezenţa noastră, cât de mult îl fascinase, fără să ne-o arate, cât fusese liber.

— Filerot, am strigat, ce faci, Filerot?

— Bine, zice, ce faceţi voi?

Ce facem noi? Ce puteam face? Ce să-i răspundem? Nici noi nu ştiam ce facem. În orice caz nu ceea ce făcuse el. Şi-a lipit obrazul lui gras de gratii şi se uita la noi cu o nostalgie ironică, afectuoasă. „'Pentru voi am făcut totul”, părea el să ne spună şi noi ştiam prea bine acest lucru.

— Filerot, îi strigam, Filerot, nu mai mergem la Gambrinus, unde tu plăteai, şi ne duceai şi acasă cu taxiul? Filerot, tu nu ne-ai dat să-ţi citim volumul, să decidem dacă era bine sau nu să înfrunţi cenzura, suntem totuşi alături de tine, Filerot…

— Veniţi, bă, la procesul meu, la Curtea marţială, ne-a spus el fără emfază, parcă ne-ar fi spus, ne vedem, bă, mâine, la Tiparul universitar, ca de obicei, stăm de vorbă şi pe urmă mergem la Gambrinus.

Ne-am împrăştiat şi ne-am regăsit câteva săptămâni mai târziu la procesul lui. Intrasem în clădire fără nici o autorizaţie, sau poate aveam autorizaţie, nu ştiam nimic. Lume nu era, tribunalul gol. L-am zărit pe Filerot în dreapta estradei judecătorului între două baionete, precedat însă de câţiva dezertori, al căror proces, fără avocaţi, a fost scurt. Noi însă, prin strădaniile fratelui lui Filerot, ştiam că el, Filerot, avea ca apărător un celebru avocat în care ne pusesem mari speranţe şi ale cărui teze de apărare le cunoşteam. A început să pledeze bombastic, spunând că clientul său, civilul bondoc şi gras din boxă, poet imprudent şi obscur, avea ceva cu glanda tiroidă, care glandă putuse să-l aducă spre manifestări incontrolabile, aşa cum spunea avizul unor celebrităţi medicale, aviz pe care îl înmâna preţios şi sigur de el, judecătorilor… Piesa de la dosar, acuzatoare, ridică el vocea, adică volumul de versuri Om, nu era emanaţia unui spirit lucid, ci a unei dereglări care se identifica cu articolul… paragraful… cerea instanţei să-l considere iresponsabil…

Credeam cu toţii că acest truc îl va salva pe prietenul nostru. Instanţa însă nu ţinu seama de asemenea subtilităţi şi asemenea somităţi şi aflarăm a doua zi că Sergiu Filerot fusese condamnat la moarte.

Citisem Ultimele ore ale unui condamnat la moarte, de Hugo, dar experienţa lecturii, care poate cutremura conştiinţa noastră în timp ce citim, (o experienţă a spiritului) nu coincide şi nu e acelaşi lucru cu viaţa noastră concretă, care nu totdeauna angajează spiritul, deşi oroarea poate fi cu mult mai mare. Nu ştiam cine era şi ce făcuse condamnatul lui Victor Hugo, dar eram alături de cel care îşi imagina supliciul, adică scriitorul! Acum ştiam cine era condamnatul, dar nu puteam să-mi imaginez că supliciul va avea loc. Adică cum? Filerot va fi omorât, împuşcat? De ce? El? Pentru ce? Era printre noi, făcea parte din viaţa noastră, de ce să fie el împuşcat? Atunci trebuia să fim toţi împuşcaţi, tot grupul! Şi cum acest lucru nu-l concepeam, dar nici nu ne desolidarizam de el, în ziua când am aflat sentinţa; am luat volumul lui de versuri şi în singurătatea camerei mele am scris cu nepăsare de ceea ce putea să mi se întâmple, pe coperta ultimă, cu litere apăsate, în câteva fraze, cuvinte despre destinul unui poet, într-un timp istoric turbure şi primejdios.

Cine doreşte să fie arestat? Nimeni. Dar cine vrea să stea acasă astupându-şi urechile când un prieten a păţit-o, pentru gânduri care au fost comune?

Mă aşteptam, de la o zi la alta, să fiu ridicat de-acasă, sau toţi împreună să fim arestaţi la redacţie. Fiecare avea la el volumul Iui Filerot, probă sigură a adeziunii la conţinutul lui. Fireşte, gândeam, chiar la moarte n-aveam să fim condamnaţi, dar nici ieftin n-aveam să scăpăm. Porneam de la gândul că, torturat, Filerot spusese la anchetă cui îi mai dăduse el volumul. Sau chiar dacă nu spusese şi nu fusese torturat, anchetatorul, fără să fie prea abil, avea să caute în jurul arestatului şi să afle foarte simplu cine îi sunt prietenii.

Zilele treceau însă şi nu ne aresta nimeni. Mulţi ani mai târziu, prin '57 sau '58, am înţeles de ce. Mecanismul represiunii lui Antonescu nu era bine pus la punct. Nu era, adică, rodat. A aresta pe toată lumea care era prietenă cu condamnatul, era o subtilitate la care acest mecanism încă nu ajunsese.

În acele zile am vizitat-o pe doamna Niculescu, mama lui Filerot, ca să aflu ştiri despre el. Mică figură care semăna cu fiul ei, nu aşa grasă, dar la fel de liniştită şi tăcută. Mi-a spus că fiul ei nu e acasă, şi a vrut să închidă uşa, crezând că sunt un străin oarecare. Locuiau pe Colentina în două odăi modeste, care le aparţineau. Tatăl murise. Mi-a spus că băiatul (aşa îl vedea ea, un băiat) nu fusese împuşcat, pedeapsa i se comutase în muncă silnică pe viaţă şi că fusese trimis deocamdată într-un lagăr militar.

L-am revăzut pe Sergiu Filerot după război. Arăta neschimbat, ca şi Bezuhov, cu care semăna şi la chip şi la impulsul care îl determinase să se vâre singur în mecanismul orb al represiunii; scăpase ca şi eroul tolstoian ca prin minune din faţa plutonului de execuţie, dar nu ştiam cum, în ce împrejurări, fusese mareşalul însuşi cel care îi comutase pedeapsa, sau altă autoritate militară din ordinul acestuia, în urma unui raport favorabil, misterios sau de rutină, pedeapsa cu moartea fiind menită doar să înspăimânte? N-aveam să aflu, fiindcă el n-a vrut să-mi povestească. A lucrat un an, doi, la un ziar, pe urmă ne-am pierdut unul de altul.