XXXVI

Îmi plăcuse cartierul Ferentari (unde stătea Gheorghe al lui Costică brutarul) cu căsuţele acelea cu pompă în curte şi multă verdeaţă. M-am dus chiar pe Tutunari, dar Gheorghe nu mai era acolo, în schimb, ciudăţenie, camera lui era liberă. Am închiriat-o eu. Avea un geam mititel, ca la pitici, dar da spre grădină, avea lumină electrică, podea de lemn, mobilată, pat mare cu saltea de lână şi cearceafuri albe, o măsuţă lângă fereastră. Era perfect! Aveam eu să câştig de-aici înainte zece mii de lei pe lună, dar n-aveam chef să dau două mii pe una centrală şi elegantă, cât aflasem că m-ar costa. Mai târziu, mai vedem, acum îmi plăcea aici.

E bine sa ai două servicii, nu-ţi mai pasă de şefi. În orice caz nu-ţi pasă de cel care ar dori prea mult să-ţi pese. N-aş fi putut spune că domnul Bosch făcea parte dintre aceştia, dar nici că era un director care nu te lua la ochi dacă nu-l salutai la sosire şi la plecare. Nu mi-am dat seama că toţi o făceau, era şi plasat astfel (în apropierea uşii) încât nu-l puteai evita. Dar eu gândeam că n-avea nevoie de salutul nostru şi nu observasem decât târziu fenomenul. Venea primul şi pleca ultimul şi în acele minute stătea în picioare (era înalt, impunător, puţin chel, cu mustaţă de modă veche), nu răspundea la bună dimineaţa, bună ziua, care i se adresau, nici nu se uita, dar era la postul lui, fără să pară că ne observă curgerea, defilare dezordonată în aparenţă, pe care totuşi o primea.

A început să vină pe lângă mine, să vadă cum muncesc. Nu zicea nimic, se uita, dar nu pleca. După câteva săptămâni fusesem dat la trioare, care erau foarte ingenios construite. Aveam alături casete pline cu cartoane, care erau perforate diferit, după semne de statistică secrete pentru mine şi maşina le arunca în interiorul ei şi le împrăştia ghidându-se după acele găuri, pentru ca diagrama, sus, să înscrie nişte cifre. Se putea greşi în această muncă? N-aveai cum, totuşi domnul Bosch întârzia prea mult lângă mine. Era un semn? Desigur, mi-a explicat un coleg, un fost student cu care mă împrietenisem. Era un băiat distins, care până avea să fie plasat în învăţământ se angajase acolo ca şi mine.

— E nemulţumit de tine, mi-a spus, nu-i dai bună ziua… Dă-i şi tu bună ziua, nu mai trece aşa pe lângă el ca şi când tu ai fi marele şef şi nu el.

Am dat din umeri:

— Ei şi? Mai am un serviciu, la care ţin mai mult, pot să plec oricând de-aici.

— Nu pleca, zice, aici ai leafă mai mare şi o să ai şi pensie mai mare.

— Pensie? am strigat. Care pensie…?

„Auzi idiotul, gândeam. Asta vrea să-mi sugereze ideea că o să stau acolo la trioare până la pensie!” Nici nu începusem să trăiesc şi el îmi comprima viaţa sărind peste patruzeci de ani ca şi când curând aveau să se şi scurgă şi eu trebuia să mă gândesc de pe acum la ce-o să fac după. Nu m-a trecut un fior, dar nici n-am râs ca de obicei, fiindcă nu era de râs. Într-adevăr, gândeam, ce e o viaţă? Da, iată, patruzeci de ani în faţa acelor maşini, nici o schimbare şi hop, declinul… Intuisem atunci fulgerător de ce singurul lucru care putea aduce furtuni să mişte această viaţă erau femeile… Cel exasperat putea da iama în ele, cu a doua sa forţă vitală care zăcea în el (prima se consuma sub supravegherea unui domn Bosch) şi să simtă că trăieşte… Trădarea, gelozia, şi chiar crima care ar surveni (şi de care ziarele de senzaţie erau pline), fie că ar ucide el pe vreuna, soţia care l-ar înşela, fie că l-ar ucide pe el alta înşelată de el sau părăsită, toate astea n-ar mai fi obstacole de temut…

Eram în pauză, într-un chioşc Herdan de alături, avea excelenţi biscuiţi şi brioşi şi iaurt proaspăt. Fostul student era de o neruşinare simplă, sub ochii vânzătorului întindea mâna şi fura biscuiţi din raft, îi băga în buzunar şi nu-i plătea. Mă miram de ce chioşcarul nu zicea nimic. Ca să aflu că nu vedea bine, era un om bătrân, dar cât de rău vedea! O mână întinsă în aer era pesemne pentru el o ceaţă… „Şi tu cum ai observat?” l-am întrebat pe fostul student. N-a vrut să-mi spună.

— Va să zică pensie, zic, tu te şi gândeşti la pensie?

— De ce nu?! Când ieşi la pensie şi un pol contează.

— Un pol? am strigat iar. Şi să te gândeşti cu patruzeci de ani înainte la un pol?

— Te gândeşti… Voi nu vă luptaţi la ţară să păstraţi o viaţă întreagă o brazdă de pământ? Aşa e şi polul ăsta.

— Şi dacă mori dracului înainte de pensie, am spus eu sumbru, atunci ce-i mai faci?

— De ce să mori? Tata are optzeci de ani şi se ţine bine.

— Bine, zic, o să-l salut pe domnul Bosch la sosire şi la plecare, dar cum ai observat tu că n-o făceam?

— Se observă, răspunse el filosofic.

— Te pomeneşti că au observat şi ceilalţi!

— Toată lumea.

— I-auzi!

Şi eu care nu observasem nimic la nimeni, decât că prietenul ăsta proaspăt al meu, absolvent al unei facultăţi, fura biscuiţii şi brioşii unui bătrân! Începui să mă uit mai atent în jur, dar nu descoperii nimic. Toată lumea lucra în tăcere şi când cineva se ridica şi se ducea undeva avea o hârtie în mână, sau se ducea să verifice ceva, tot în legătură cu vreo diagramă sau grafic…

Veneam la Institut direct de la ziar, unde dormeam cu Orleanu pe masă, să câştig timp, după-amiază încercam în odaia mea să scriu sau să citesc ceva, mă apuca somnul. Iar cele două zile pe săptămână, când aveam program de la cinci la opt, erau cele mai grele. De la statistică mă duceam direct la ziar şi moţăiam pe şpalt, când nu-mi pica chiar capul pe el. „Domnul Preda!” striga atunci Grigorescu şi o formidabilă palmă în masă mă făcea să sar în sus ca şi când aş fi primit palma aceea chiar în cap. De dorinţa de a debuta, uitasem, până ce într-o zi am venit la redacţie cu schiţa aceea Pârlitu în buzunar şi i-am dat-o lui Geo Dumitrescu.

Nu mă simţeam totuşi obosit. Oraşul era frumos seara când ieşeam de la statistică şi o luam în jos spre Sărindar, deşi luminile nu se mai aprindeau feeric, vitrinele nu mai aveau chenare multicolore şi reclamele înalte care anul trecut scânteiau într-o aprindere şi stingere neîncetată, de albastru şi roşu, şi care mă făceau să simt că trăiesc, cum spune Hemingway, într-o sărbătoare continuă, dispăruseră şi ele. Camuflajul aruncase la începutul războiului oraşul în întuneric, şi continua şi acum, deşi războiul era departe… Tramvaiele circulau seara cu aşa-numitele lumini oarbe, care nu se vedeau de sus, şi mergeau cu viteză redusă, iar în staţii vatmanii se orientau după semne ştiute numai de ei. Oraşul mi se părea acum mai misterios, fiindcă se vedea cerul plin de stele şi cu întunericul serilor eram învăţat, mie mi se părea că e lumină, ca în unele nopţi de la ţară, când în plin miez de noapte vedeai omul ca ziua şi îl recunoşteai, iar pământul devenea parcă albicios. Oamenii forfoteau pe străzi, şi din când în când câte-o lanternă se aprindea şi se stingea scurt. Eu vedeam totuşi, după ce ora crepusculului se stingea şi oraşul cădea într-un întuneric total, culoarea rochiilor la femei, albeaţa gulerelor, părul revărsat pe umeri al fetelor. Mă mişcam repede strecurându-mă cu uşurinţă printre oameni. Urcam spre Sfântul Gheorghe, ajungeam la Piaţa Brătianu, o luam la stânga pe bulevardul Elisabeta, coteam pe după frumoasa clădire a librăriei „Cartea Românească” şi coboram apoi pe Sărindar. Statistica mă lăsa de obosit şi corectura mă aştepta de odihnit.

Dimineţile, când o luam înapoi spre statistică, tot pe jos, ca şi întoarcerile acasă pe la ora două după masă, nu-mi alungau cu nimic euforia în care trăiam… Zece mii de lei, pe care abia aşteptam să-i văd pe toţi în mână, să mă îmbrac şi să-mi cumpăr cu ei cărţi, se aflau, desigur, la sursa acestei euforii. Dar nu era numai atât… începeam să am în jurul meu prieteni… Marele oraş, în care rătăcisem până atunci atâta vreme căutându-mi în el un rost, începea să fie şi al meu. Blocurile, marile lui bulevarde, tramvaiele, restaurantele, cinematografele şi teatrele îmi plăceau, ca altădată uliţele, gardurile, salcâmii care acopereau satul…