XXXVII

Da, într-o seară fui oprit în trecere prin redacţie (treceam pe-acolo, şi nu pe jos prin gang) şi îmi făcui un nou prieten, un poet, însuşi şeful „paginei a doua” Popasuri a ziarului, Miron Radu Paraschivescu. Geo Dumitrescu se afla şi el acolo, dar de când începusem să lucrez nu mai schimbam în redacţie decât saluturi; în afara de cazurile când mă invita să mergem la Gambrinus la o bere. Venea Untaru, care începuse să semneze Virgil Ierunca, acest băiat care nu dormea nopţi în şir luând cofeină, atât de mult era pasionat după cărţi (anul trecut, în '47, Virgil Untaru, Ierunca, părăsea ţara şi cu anii, acest om de stânga în perioada războiului a evoluat încet, dar fără întoarcere, spre dreapta), venea Sârbulescu, „masivul” cum îl poreclisem eu, credeam că o să trăiască o sută de ani, a murit de inimă pe la cincizeci şi Sergiu Filerot.

Poetul, şeful „paginei a doua”, un om smead, subţirel şi mic de statură, cu un nas de pasăre, cu voce confidenţială, plăcută, afectuoasă, îmi ceru să iau loc că are ceva să-mi spună. Redacţia avea un birou comun cu secretariatul (Ştefan Roti), alături era biroul redactorului şef, Mircea Grigorescu, pe care nu-l cunoşteam.

Fără să-mi spună de ce, Miron Paraschivescu începu să mă întrebe: cine eram,.de unde veneam… De când începusem să scriu? Şi o întrebare ca o paranteză, bizară, care venea dintr-un interes al lui anterior întâlnirii noastre: cum scriu! N-am înţeles.

— Cum faci când scrii? preciza el. Te gândeşti dinainte, sau îţi vine?

— Doresc să scriu, îi răspunsei.

— Şi pe urmă îţi vine! zise el parcă triumfător.

Era mulţumit, îi confirmam ceva, sau mai bine zis îmi smulsese el confirmarea de care avea nevoie în secretul gândirii lui. Aş fi vrut să-i precizez că uneori mă gândeam şi dinainte la un subiect care nu venea singur, ci îl smulgeam din viaţa cunoscută, cu un efort de a exprima o idee, aşa cum îmi aminteam că făcuse Baudelaire în La charogne, dar am tăcut, nu vroiam să-i stric plăcerea acelui gând al său confirmat…

Şi pe urmă întrebările continuară. Ce citesc? Ce citeam? Nu prea mai aveam chiar atunci timp să citesc, i-am răspuns. L-a apucat un entuziasm. A început să râdă sufocându-se, aruncându-mi în acelaşi timp priviri înduioşătoare, paterne şi în mod surprinzător pline de admiraţie. N-am înţeles comportarea aceasta bizară, adică, era bine că nu citeam, sau era ceva de râs?… Făcusem ceva, şi acest ceva se afla în strânsă legătură cu bâlbâială mea, adică se potrivea şi de aceea era el atât de vesel? Îmi sugera însă o experienţă de viaţă şi de oameni în care eu ocupam un loc printre cei care îl interesau, încât mi-am simţit bătăile inimii de emoţie.

Timpul trecea însă şi eu eram aşteptat jos. I-am spus acest lucru. A râs iar:

— Dă-i în… mă-sii! Apoi a revenit: Bine, du-te! În clipa aceea s-a apropiat Geo Dumitrescu.

— Dom' Preda, îl aud că zice, cu vocea lui neutră (aşa avea să-mi zică totdeauna, dom' Preda sau domn Marin, pentru a evita o prietenie pe care n-o dorea) mâine după masă ce faci?

— Ce să fac, sunt liber.

— Nu te duci la statistică?

— Nu, poimâine.

— Hai să mergem mâine pe la Tib (ăsta era tipul cu gâtul strâmb, Geo îl agrea, dar eu, nu ştiu de ce, mă feream de el, dar şi el de mine), venim toţi, mai stăm de vorbă şi pe urmă mergem la Gambrinus. Nu ştii unde stă, să-ţi dau adresa… Vino aşa, pe la cinci.

I-am găsit într-adevăr a doua zi adunaţi pe toţi la Tib. Numai Untaru lipsea. Tatăl lui Tib era ofiţer superior şi fiul, Tib adică, avea camera lui spaţioasă, mobilată bine şi o masă rotundă în mijloc, la care probabil scria, căci era şi el scriitor, publicase un volum de vioaie schiţe bucureştene. Şi împreună cu ei, cine? Miron Paraschivescu, pe care nu-l văzusem până atunci cu noi şi îndată ce mă aşezai pe scaun el începu, supărat dar prevenitor:

— Am vrut să te vedem, Tib, ca să-ţi spunem că ai făcut o faptă execrabilă. Cum e posibil ca tu să nu ştii cine suntem şi ce reprezentăm noi toţi cei de la Popasuri, pe care tu ne cunoşti şi ne urmăreşti? Ai văzut tu vreodată pe vreunul dintre noi că scrie articole antibolşevice, aluzii de vreun fel, reportaj, cum ai scris tu fără să te fi dus pe front, din burtă şi în aşa hal de minciună şi mistificare? Ce suntem noi după tine? Legionari „adevăraţi” dintre cei care au mai rămas şi pe care Mareşalul îi ocroteşte, sau redactori la Porunca vremii sau la Sfarmă piatră?

— Miroane, nu m-am gândit, se bâlbâi Tib.

Nu ştia ce să mai spună şi tăcu, dar nu prea opresat de cuvintele poetului, care, înnegurat, răsfoi ziarul (nu era Timpul) şi începu să ne citească din el, adică din reportajul lui Tib, pasagii întregi, într-adevăr,antibolşevice… expresiile curente… cei fără cruce şi credinţă… barbarii de la răsărit…

Miron Paraschivescu se opri şi izbucni în râsul acela al său înecat, care nu însemna numai entuziasm, ci şi o ironie la adresa cuiva sau ceva atât de copleşitoare încât ai fi zis că îi venea şi îţi venea şi ţie, auzindu-l, să te tăvăleşti pe jos de râs.

— Barbarii de la răsărit… a.ha, ha… a… ha, ha… Pe urmă îşi reveni, deveni brusc grav.

— Să fie ultima ta prostie pe care ai făcut-o. Passons… Să sperăm ca după război acest reportaj nu va trece în dosarul tău. Căci vor fi dosare! Vor cădea multe capete.

Se lăsa şi peste noi o tăcere grea. De unde ştia el, mă întrebam, ce va fi după război? Şi de unde era atât de sigur că războiul va fi pierdut de nemţi şi câştigat de ruşi? Dar poetul ne smulse din această apăsare prea dură pentru vieţile noastre tinere (el era mai bătrân, să fi avut treizeci şi ceva de ani), scoase din buzunar nişte hârtii şi ne spuse:

— Să vă citesc acum ceva, o schiţă… Se numeşte Pârlitu, iar autorul, a… ha, ha… se înăbuşi el scurt, nu vi-l spun. Ascultaţi…

Şi începu să citească. Eram neliniştit… Dacă această schiţă avea în paginile ei ceva asemănător cu ceea ce făcuse Tib, în alt sens, desigur… desigur în sens literar, şi o citea aici ca să mă ia şi pe mine la rost ca pe acela, pentru… cine poate să ştie, greşeli… necunoaşterea limbii… Dar curând mă liniştii şi inima începu să-mi bată iarăşi cu putere, ca aseară când stătuse de vorbă cu mine: se opri la un pasaj să-şi vie în fire de entuziasm.

— Cum a putut să-i zică, voi auziţi?

Şi reciti pasajul şi mima apoi o perplexitate extraordinară. Nu era nici o îndoială şi avui brusc revelaţia destinului meu confirmată spectaculos: îi plăcuse schiţa mea şi înţelesei că Geo Dumitrescu i-o dăduse, după ce o citise el însuşi sau poate n-o citise… Şi de aceea stătuse aseară de vorbă cu mine, să cunoască mai întâi animalul care o scrisese şi abia după aceea să-mi comunice verdictul.

A continuat lectura cu numeroase pauze ca să ne explice subtilităţile de limbaj, dialogul, intervenţiile autorului, care, a, ha, ha, era acolo, cu pârlitu-ăla, îl auzea vorbind, vorbeşte ca el… a, ha, ha…

De fapt nu citea, făcea ca la teatru, regiza, îşi schimba vocea potrivit cu replicile şi eroii, din când în când se oprea supărat şi îmi punea câte-o virgula (cam multe după mine şi mă corecta să zică eroii mei dă, în loc de de, pă, în loc de pe, n-avea nici o importanţă, gândeam, lasă-l să le pună). Termină lectura într-un triumf al lui personal, scrise pe manuscrisul meu cuvântul Popasuri, puse corpul de literă de cules şi numărul de coloane şi îi dădu manuscrisul lui Geo Dumitrescu.

— Pentru numărul de duininică, îi spuse.

Şi se ridică şi îşi îmbrăcă paltonul, care în mod curios îl făcea parcă şi mai mic.

— Domnule, îmi spuse, debutezi. Scrie! Dar tot aşa, de-astea ( şi le luă cu palma pe dedesubt, astea la care se referea, şi care puteau să-l încânte pe el atât de mult…). Să nu scrii altele, cel puţin o vreme, mă avertiză el. Mai târziu lărgeşti aria, te priveşte, dar pentru început e bine aşa, să te ţii de acest filon. Pe urmă, e adevărat, trebuie să-l depăşeşti.

Şi a plecat. Iar noi ne-am pus ca şi el paltoanele şi ne-am dus la locul ştiut să sărbătorim evenimentul…

Sârbulescu, masivul, cum îi spuneam eu cu infinită simpatie, fiindcă vederea lui te calma ca o forţă liniştită a naturii, era cel mai comunicativ, deşi nu vorbea mult.

— Ei, vezi? zise el când ciocnirăm halbele cu bere. Hî, ai văzut?

Ei, na! Bineînţeles că văzusem. Cum să nu fi văzut ceea ce se petrecuse? Ceva însă nu mergea. Geo Dumitrescu era tăcut, totuşi atent, însă rezervat, circumspect, inamic al efuziunilor deplasate şi de gust îndoielnic, represiv contra sentimentelor lăbărţate, pe care cu un umor şi o ironie ai fi zis amară (îl făcea pe feciorelnicul Untaru, care începuse să semneze Ierunca, să roşească) le lua în derâdere. În seara aceea părea chiar scârbit de ceva, poate de pata aceea de cerneală de pe mână, cu care se născuse şi pe care o remarcasem de la prima noastră întâlnire. Era semnul unui destin? Poate că da, dar el îl privea cu neîncredere, încă mirat, dacă nu chiar sceptic…

— Fă şi tu cinste aicea, mi se adresă iar masivul cu un entuziasm controlat, nu de propria sa natură, ci de prezenţa „şefului generaţiei”, cum avea să fie numit mai târziu Geo Dumitrescu. Acuma, mai adăuga masivul, gata…

— Gata, ce? zise într-adevăr Geo Dumitrescu cu un dispreţ interogativ. Trebuie să vii să-i spui un lucru pe care el singur îl ştie de mult? Nu trebuia să debuteze la Albatros încă de anul trecut? Ce-ţi lucesc aşa ochii de entuziasm? El e mai liniştit. Parcă ai fi scris tu Pârlitu, dacă judecăm după figura ta bovină.

Veselia mea, auzind aceste cuvinte necruţătoare, izbucni fără măsură. Însuşi masivul râdea, ca şi când cine ştie ce lucru măgulitor se spusese la adresa lui. Gambrinusul, ca întotdeauna, era plin de bucureşteni. Berea, aici, avea în ea ceva în plus faţă de altele, nimeni nu ştia ce, şi al cărei secret pe urmă s-a pierdut. Am mai cerut un rând şi ceva de mâncare, aveau peşte, am comandat peşte.

— Un scriitor, continuă Geo Dumitrescu, nu trebuie deranjat cu invitaţia la congratulări reciproce. Ai vrea să-ţi spună şi el ce-i spui tu, numai că el n-o să-ţi spună, aici e surpriza. Nu-l cunoşti!

Dar ce-mi spusese Sârbulescu! Nimic! Era primul meu admirator, ce avea cu el? Ce făcusem eu să spună că eram greu de cunoscut, că numai el, Geo, mă cunoaşte? Sugestia lui era spre reţinere, dar ce strica puţin entuziasm? Masivul se supără de astă dată:

— Dacă îl preţuieşti aşa de mult, de ce l-ai publicat pe Nic Smeureanu şi nu l-ai publicat pe el?

— Pentru că nu mi-a trecut prin cap că o să ne desfiinţeze revista şi proza lui Nic Smeureanu o aveam dinainte, răspunse Geo prompt.

— Hî! făcu masivul şi el ironic.

— Ce hî? zise Geo sarcastic. Reţinusem nuvela De capul ei, s-o public într-unul din numerele viitoare.

— De ce nu imediat!

— Pentru că numărul care urma imediat era în întregime consacrat Istoriei literaturii române a lui Călinescu. Era urgent. Ai văzut ce campanie furibundă se dezlănţuise împotriva acestei capodopere. Şi acest număr a fost interzis, pe urmă a fost ucis şi Albatrosul. Călinescu, emoţionat, mi-a cerut să-i trimitem şi lui numărul care era paginat. L-am trimis.

— Hî! făcu iar masivul neîncrezător.

Dar Geo nu-i mai răspunse. Se apleacă asupra peştelui, care tocmai ne sosise. Era primul joc la care luam parte de cucerire de admiratori, fără de care se părea că un scriitor nu poate trăi. De aceea nici nu intervenisem, deşi discuţia mă jena. Un admirator abstract, cititorul anonim, cum să stai de vorbă cu el despre lucrările tale? Şi de aceea nu e lipsită de dramatism lupta pe care o dă, cel puţin la început, un artist să-i cucerească pe cei din jur.

Şi într-adevăr, în sâmbăta următoare Orleanu, căruia şeful nostru, Grigorescu, îi încredinţase pagina Popasuri, primi printre şpalturile sale nuvela mea Pârlitu. Avea un surâs mai accentuat ca de obicei, nu era un invidios, şi citind-o, la un moment dat izbucni în râs, semn neobişnuit la el. Aceste mici semne ale primilor noştri cititori nu le uităm şi în cronicile sofisticate care se scriu mai târziu despre noi, când, deşi pe drumul consacrării cu cărţi de maturitate, am vrea totuşi să regăsim aceste semne simple, că, adică, scrisul nostru trezeşte uimire, cititorul e prins, luat cu noi şi dus în lumea din care vrem să căutăm un înţeles.

— E bună, zise el după ce o termină, ridicând fruntea din şpalt. Felicitări!

— Îmi rezerv plăcerea s-o citesc şi eu mâine după masă, la cafea, zise Grigorescu. După câte înţeleg, e un debut?

— Da, zise Orleanu în locul meu… Şi încă unul reuşit.

Orele au trecut repede peste mine, până ce, împreună cu Orleanu, ne-am dus la rotativă şi am aşteptat primele numere ale Timpului. Când, cu ele în mâini, am deschis pagina, am trăit, cred, aceeaşi senzaţie pe care trebuie s-o simtă marinarul când iese prima oară în larg şi vede marea. Aici ea era cuprinsul ţării, zecile de mii de cititori care vor deschide mâine la prânz ca şi mine Timpul cu frumosul lui titlu roşu, cei cărora le plăcea pagina Popasuri şi se vor opri şi vor fi curioşi să afle ce noutăţi mai erau în literatură. Acum marea era pentru mine senină, aveam noroc, dar ştiam, din biografii, că furtunile şi valurile ameninţătoare nu mă vor feri. Da, dar asta mai târziu, acum eram fericit, cerul era senin, primejdiile îndepărtate.

Am băgat amândoi ziarul în buzunar şi am ieşit. Noaptea de martie, a acelui an '42, era limpede şi rece. Ne-am oprit o clipă pe strada pustie, ascultând vuietul familiar al rotativei, pentru mine singurul vuiet din afară care suna ca un cântec al destinului: ceva începea şi ceva se termina; gata, de-aici înainte soarta mea n-avea să se mai schimbe, n-aveam să mai ajung nici comandant de armate, cum visam adesea, nici mare om de stat, nici să cuceresc noi insule şi să-i supun pe băştinaşi; istoria, acest fluviu care înainta spre necunoscut, şi la al cărui capăt viu simţisem atâţia ani că eram eu, aveau s-o facă alţii, mie îmi rămânea doar acest teritoriu de cucerit şi singurul cu care puteam s-o influenţez: cuvântul scris. Nu era mult, dar nici puţin.

Orleanu mă întrebă dacă nu dau şi eu un coniac. Un coniac? Unde, la această oră? Chiar alături, în colţ. Nu ştiam? E un mic birtaş care ştie că noaptea târziu ies ziariştii de pe Sărindar şi de la Universului vor să dea un pahar pe gât să se cureţe de plumb, şi ţine deschis până dimineaţa la cinci. Ce plăcere! Cum să nu, mai încape vorbă?

Am intrat şi ne-am aşezat la o masă. Micul birt nu era însă plin, cum credeam, doar două mese mai erau ocupate. Dacă nu doream cumva înainte nişte crenvurşli calzi, cu muştar şi chifle proaspete? ne-a întrebat birtaşul. Auzi! Cum să nu! Pe urmă ne-a adus coniac şi ne-au prins zorile. De o rară discreţie, Orleanu nu mi-a spus nimic de proiectele sale literare, deşi mă aşteptam, ce nu era ca genialul Mitică! să ne ameţim amândoi cu vorbe şi pahare reînnoite. Deşi am stat mult, am băut şi am vorbit puţin… Despre colegii noştri, ciudatul domn Ecovescu, cu care el, Orleanu, ducea un duel de prioritate, când pe faţă când înăbuşit de autoritatea lui Grigorescu, istorii noi despre bătrânu Sachelarie, prăpădindu-ne de râs, şi ce iniţiative în comun să luăm şi să presăm administraţia să ne mărească salariile, care erau mai mici decât la alte ziare.

Ne-am despărţit vorbind clar şi călcând drept…