XVII. CRAPĂ MUGURII ŞI MIJESC ILUZIILE.

CÂND WOKULSKI AJUNSE ACASĂ, era opt şi jumătate seara. Soarele nu apusese de mult, dar cel ce-ar fi privit cu luare-aminte cerul ar fi putut desluşi de pe acum licărirea stelelor mai puternice pe bolta abia întunecată. Pe străzi răsuna larma voioasă a pietonilor, iar în inima lui Wokulski era linişte şi voie bună.

Îşi reamintea fiecare mişcare, fiecare surâs, fiecare privire şi fiecare expresie a domnişoarei Isabela, căutând în ele cu grijă orice urmă de pornire ostilă sau de trufie. În zadar. Îl tratase ca pe un egal şi ca pe un prieten, îl invitase să-i viziteze mai des, ba chiar îl rugase să-i spună cu ce s-ar putea achita faţă de el… „Dacă aş fi cerut-o atunci în căsătorie? Ce-ar fi fost? …”

Se gândi iar la chipul ei care-i umplea sufletul, dar nu-şi aminti să fi desluşit nici o urmă de pornire potrivnică. Din contră, numai lumina unui surâs ştrengăresc.

„Ar fi răspuns că ne cunoaştem încă prea puţin, că ar trebui să-i dovedesc că merit să-mi fie soţie… Da… aşa mi-ar fi răspuns!” îşi repeta el mereu, amintindu-şi simpatia neîndoielnică pe care i-o arătase domnişoara Isabela.

„În general, am fost animat de prejudecăţi faţă de aristocraţie. Şi ei sunt oameni ca şi noi, ba poate înzestraţi cu sentimente mult mai delicate. Ştiind că suntem nişte bădărani în goană după avere, ne evită. Dar când găsesc în rândurile noastre inimi cinstite, şi le apropie… Ce soţie încântătoare ar putea fi! Fireşte, trebuie s-o merit. Şi încă pe deplin!”

Se simţi cuprins de o vie bunăvoinţă, întâi faţă de membrii familiei Lęcki, apoi de rudele lor mai îndepărtate, de magazinul lui şi de toţi câţi lucrau acolo, de toţi negustorii care întreţineau relaţii cu el; în sfârşit, faţă de ţara întreagă, de omenirea toată. I se părea că orice trecător de pe stradă îi e o rudă mai apropiată sau mai depărtată, mai veselă sau mai tristă. N-ar fi lipsit mult să se oprească pe trotuar şi să-i întrebe: „Care dintre voi aveţi nevoie de ceva? … Cereţi, porunciţi, vă rog frumos… în numele Ei!” „Până azi mi-am irosit viaţa în van! gândi. Am fost un egoist. Ochocki – ce suflet minunat! – vrea să dea aripi omenirii, şi pentru idealul lui uită de propria sa fericire! Faima, fireşte, e o prostie; munca pentru progresul obştesc rămâne baza…”

După un timp continuă, surâzând: „Femeia asta a făcut din mine un om bogat şi cu reputaţie: dacă se încăpăţânează, cine ştie ce mai poate face! … Poate chiar un sfânt, un martir care îşi va dărui munca şi viaţa pentru binele aproapelui… Fireşte, le voi dărui, dacă aşa va dori Ea! …”

Magazinul era închis, dar prin deschizăturile obloanelor se strecura o rază de lumină.

„Lucrează încă”, îşi spuse Wokulski.

O luă spre poartă şi intră pe uşa din spate. În prag se întâlni cu Zięba, care îl salută cu o plecăciune adâncă; în fundul magazinului mai erau câteva persoane. Klejn tocmai se urca pe o scară, ca să îndrepte ceva în rafturi; Lisiecki îşi îmbrăca paltonul, iar lângă Rzecki, care şedea la masa de lucru, în faţa registrului, văzu un om plângând.

— Vine patronul! exclamă Lisiecki.

Rzecki îşi duse mâna la frunte şi se uită la Wokulski; Klejn se înclină de câteva ori din vârful scării, iar omul care plângea se întoarse deodată şi i se aruncă la picioare.

— Ce s-a întâmplat?! … întrebă Wokulski mirat, recunoscându-l pe bătrânul încasator Oberman.

— A pierdut peste patru sute de ruble! Răspunse Rzecki, aspru. Fireşte, nu-i vorba de un abuz de încredere, de asta garantez cu capul, dar nici firma nu poate să piardă banii! Cu atât mai mult cu cât domnul Oberman are la noi economii de câteva sute de ruble! Deci, una din două, continuă domnul Rzecki, iritat, sau domnul Oberman plăteşte, sau domnul Oberman îşi pierde postul… Frumoase afaceri mai facem cu încasatori ca domnul Oberman…

— Am să plătesc, domnule! se văita încasatorul, plângând în hohote. Am să plătesc, dar vă rog ca suma să fie repartizată măcar pe câţiva ani. Cele cinci sute de ruble pe care le am la dumneavoastră sunt toată averea mea! Băiatul a terminat şcoala şi vrea să urmeze medicina, iar eu sunt în pragul bătrâneţii… Numai Dumnezeu ştie cât am trudit ca să-i strâng! … Ar trebui să mă nasc din nou ca să-i pot aduna a doua oară…

Klejn şi Lisiecki aşteptau sentinţa patronului.

— Da, zise Wokulski – firma nu poate pierde. Oberman va plăti!

— Cum porunciţi dumneavoastră! îngăimă casierul, distrus.

Klejn şi Lisiecki salutară şi ieşiră. După ei, oftând, se pregătea şi Oberman să părăsească magazinul, dar Wokulski îl opri:

— Oberman, ai să plăteşti suma, iar eu am să ţi-o restitui…

Încasatorul se aruncă la picioarele lui.

— Lasă… Lasă… se apără Wokulski, ajutându-i să se ridice. Dacă spui cumva vreun cuvânt despre înţelegerea noastră, retrag ceea ce ţi-am făgăduit! Pricepi, Oberman? … Ca nu cumva să le vină şi altora pofta să-mi piardă banii! Acuma du-te acasă şi taci!

— Înţeleg! Dumnezeu să vă dăruiască toată fericirea! răspunse încasatorul şi ieşi, încercând în zadar să-şi ascundă bucuria.

— Mi-a şi dăruit-o pe cea mai mare! zise Wokulski, gândindu-se la domnişoara Isabela.

Rzecki era nemulţumit.

— Dragul meu Stas, începu el îndată ce rămaseră singuri, ai face mai bine dacă nu te-ai amesteca în treburile magazinului! Am ştiut din capul locului că nu-i vei cere să dea înapoi suma întreagă. Nici eu nu i-aş fi cerut asta. Dar vreo sută de ruble, ca pedeapsă, tot ar fi trebuit să plătească, păcătosul! … Şi apoi, ce dracu, puteai să-l ierţi şi de toată suma, dar să-l fi ţinut pe jar măcar câteva săptămâni… În felul ăsta, mai bine să închidem imediat dugheana!

Wokulski începu să râdă:

— M-aş fi temut de mânia lui Dumnezeu dacă într-o zi ca asta l-aş fi pedepsit!

Rzecki făcu ochii mari.

— Ce zici? …

— N-are importanţă! De-abia acum mi-am dat seama că omul trebuie să fie milos.

— Ai fost întotdeauna, şi chiar prea milos! zise indignat domnul Ignacy. O să vină vremea să te convingi că oamenii n-au să se poarte la fel cu tine!

— Ba se poartă! răspunse Wokulski, întinzându-i mâna ca să-şi ia rămas bun.

Domnul Ignacy deveni zeflemitor:

— Se poartă frumos? N-aş vrea să ai nevoie vreodată să le pui la încercare mila şi dragostea!

— Le am, fără să-i pun la încercare. Noapte bună!

— Le ai! … Le ai! … Să te vedem când ai să fii la aman! Noapte bună, noapte bună! … încheie bătrânul închizându-şi cu zgomot registrele.

Wokulski porni spre casă.

„În sfârşit, se gândi, a venit vremea să-i fac o vizită şi lui Krzeszowski… Am să mă duc mâine… E un om cumsecade… I-a cerut scuze domnişoarei Isabela… Am să-i mulţumesc, şi să fiu al dracului dacă n-am să încerc să-i dau o mână de ajutor! Deşi cu un trândav şi un uşuratic ca el, greu să faci ceva… Ei, o să încerc… El şi-a cerut scuze domnişoarei Isabela, în schimb eu am să-l scap de datorii.”

Se simţea atât de sigur şi de liniştit, încât, o dată ajuns acasă, în loc să cadă pe gânduri, ca de obicei, se apucă de lucru. Luă un caiet gros, scris în cea mai mare parte, apoi o carte de exerciţii polono-engleze şi începu să transcrie propoziţiuni întregi, pronunţându-le încet şi încercând să-l imite cât mai bine pe domnul William Collins, profesorul său.

Când se întrerupea pentru câteva clipe, se gândea la baronul Krzeszowski, pe care plănuise să-l viziteze a doua zi, chibzuind prin ce mijloace să-l scape de datorii. Apoi gândul îi luneca spre Oberman, pe care-l salvase din nenorocire.

„Dacă binecuvântările au vreo valoare, îşi zicea el, tot capitalul de binecuvântări al lui Oberman i-l cedez ei, cu dobândă cu tot! …”

Apoi i se păru că darul lui nu e prea strălucit, pentru că reprezenta fericirea unui singur om. Omenirea întreagă n-o putea ferici; ar fi fost deci mai bine ca, pe măsură ce va ajunge s-o cunoască mai îndeaproape, să încerce măcar salvarea câtorva fiinţe.

„Al doilea o să fie Krzeszowski, îşi zise mai departe, deşi salvarea celor de teapa lui nu constituie un merit…”

Se lovi cu palma peste frunte, dădu la o parte caietul cu exerciţiile de engleză şi luă dosarul cu corespondenţa particulară, o mapă de marochin, în care-şi ţinea scrisorile, trecute după data sosirii într-o listă aflată la început.

— Aha! exclamă el. Uite şi scrisoarea Magdalenei mele şi a ocrotitoarelor ei! Pagina şase sute trei…

Găsi pagina şi citi cu atenţie cele două scrisori: prima, într-o formă elegantă, a doua, parcă ieşită din mâna unui copil. În prima era informat că Maria, fostă femeie de moravuri uşoare, învăţase lenjeria şi croitoria, distingându-se prin atitudinea ei pioasă supusă, blândă şi printr-o purtare bună. În scrisoarea a doua, Maria îi mulţumea pentru ajutorul primit până atunci şi-l ruga să-i găsească o slujbă: „Bunule domn Wokulski, dacă Dumnezeu ţi-a dat atâta bănet, te rog să nu mai cheltuieşti pentru mine, păcătoasa. Acuma pot s-o scot la capăt şi singură, numai să am unde lucra, iar oameni care să aibă mai mare nevoie decât mine, nefericită şi cu fruntea pătată de ruşine, găseşti la Varşovia câţi vrei…”

Wokulski simţi o strângere de inimă la gândul că cererea ei rămăsese câteva zile fără răspuns. Scrise imediat răspunsul şi chemă feciorul.

— Mâine dimineaţă, îi porunci, trimiţi scrisoarea asta la surorile Ordinului „Sfânta Magdalena”…

— Am înţeles! răspunse servitorul, încercând să-şi înăbuşe căscatul.

— Tot mâine să mi-l aduci aici pe căruţaşul Wysocki din strada Tamka. Ştii unde e?

— Da, cum să nu! Dar aţi auzit că…

— Să-i spui să vină dis-de-dimineaţă…

— Bine! Aţi auzit că Oberman a pierdut o groază de bani? A fost aici spre seară şi s-a jurat că se împuşcă sau că face nu ştiu ce altă prostie dacă nu aveţi milă de el. Eu i-am spus: „Nu fi prost, omule, zic, nu te-mpuşcă, mai aşteaptă, că bătrânul nostru are inimă bună…” Dar el de colo: „Şi eu cred tot aşa, zice, dar, oricum, o să fie mare tămbălău şi ceva-ceva tot o să-mi reţină, zice, iar în timpul ăsta fiu-meu trebuie să intre la Medicină şi mie, zice, bătrâneţea îmi moaie genunchii…”

— Te rog, du-te la culcare! îl întrerupse Wokulski.

— Mă duc, mă duc! răspunse feciorul burzuluit. La dumneavoastră e mai rău decât la închisoare! Nici să dormi nu poţi când vrei!

Luă scrisoare şi ieşi.

A doua zi, pe la 9 dimineaţa, servitorul îl trezi spunându-i că Wysocki aşteaptă.

— Să intre!

Peste o clipă se ivi căruţaşul. Era îmbrăcat curat, arăta bine şi părea voios. Se apropie de pat şi sărută mâna lui Wokulski.

— Dragă Wysocki, mi se pare că în casa ta ai o cameră liberă.

— Da, domnule, unchiu-meu a murit, şi nemernicii de chiriaşi n-au vrut să plătească, aşa că i-am gonit. Ticăloşii! Au bani de vodcă, dar chiria n-au de unde-o plăti!

— Bine. Închiriez eu camera! zise Wokulski. Numai că trebuie s-o faci lună…

Căruţaşul se uită la el mirat.

— O să locuiască în ea o croitoreasă tânără, continuă Wokulski. Poate să mănânce la voi, nevastă-ta să-i spele rufele… Vezi de ce are nevoie… Pentru mobilă şi rufărie plătesc eu… Băgaţi de seamă să nu-şi aducă pe cineva în casă! …

— Vai de mine! De câte ori o să aveţi nevoie de ea, v-o aduc aici, dar în ce priveşte vreun bărbat străin, asta nu! Numai să nu vă alegeţi cu vreo pacoste, boierule…

— Măi, dar prost mai eşti, Wysocki! N-am nevoie de ea pentru mine! Vreau numai să se poarte cum trebuie, să fie curată, harnică! De dus, să se ducă unde-i pofteşte inima! Numai la ea să nu vină cineva. Înţelegi? Zugrăveşte pereţii, spală podeaua şi cumpără ceva mobilă, mai ieftină, dar să fie nouă şi bună! Te pricepi?

— Ei, ba nu! Câtă mobilă am transportat eu în viaţa mea! …

— Bine. Nevastă-ta să vadă ce rufărie şi îmbrăcăminte îi trebuie şi să-mi spună.

— Am înţeles, boierule!

— Dar, ia ascultă! Fratele tău cum o mai duce?

— Bine, boierule. Mulţumită lui Dumnezeu şi dumneavoastră şade la Skierniewice, are bucata lui de pământ, şi-a luat un argat şi, acum a ajuns domn mare. Peste câţiva ani mai cumpără o fâşie de pământ, că vin la el de mănâncă un paznic de la calea ferată şi doi ungători. Iar acum i-au mărit şi leafa…

Wokulski îşi luă rămas bun de la căruţaş, apoi începu să se îmbrace.

„Aş vrea să dorm până în clipa când am s-o văd din nou”, îşi spuse în gând.

N-avea chef să treacă pe la magazin. Luă o carte şi începu să citească, hotărât ca între 1 şi 2 să se ducă la baronul Krzeszowski.

La 11 zbârnâi soneria în antreu şi se auzi zgomotul unei uşi deschise. Intră feciorul.

— Vă caută o fată…

— Pofteşte-o în salon!

Se auzi foşnetul unei rochii. Oprindu-se în prag, Wokulski o văzu pe Magdalena lui, uimitor de schimbată. Era îmbrăcată în negru, avea tenul puţin palid, dar sănătos, şi o privire timidă. Văzându-l, se îmbujoră la faţă şi începu să tremure.

— Ia loc, domnişoară Maria! zise el, arătându-i un scaun.

Fata se aşeză pe marginea scaunului tapisat cu pluş, cuprinsă de o ruşine şi mai mare. Clipea des, cu ochii în jos şi cu lacrimi aninate în gene. Nu mai semăna de loc cu cea de acum două luni.

— Domnişoară, ai şi învăţat croitoria?

— Da.

— Şi unde ai vrea să intri?

— Poate la vreun magazin. Sau o să plec după lucru… în Rusia…

— De ce tocmai acolo?

— Am auzit că acolo s-ar găsi mai uşor de lucru. Aici… cine mă primeşte? şopti fata!

— Dar dacă ai găsi de lucru de la vreun magazin, n-ai vrea să rămâi?

— Ba da… Numai că trebuie să ai maşină de cusut şi locuinţă, şi toate celelalte… Altfel, trebuie să intri slugă, Până şi vocea i se schimbase. Wokulski se uită lung la ea, apoi zise:

— Deocamdată rămâi în Varşovia. Vei locui în strada Tamka, la familia căruţaşului Wysocki. Sunt oameni de treabă. O să ai o cameră separată şi o să mănânci la ei. În ceea ce priveşte maşina şi toate cele necesare, le vei avea şi pe acestea. Am să-ţi dau o scrisoare de recomandaţie către un magazin de lenjerie. În câteva luni vom vedea dacă o poţi scoate la capăt. Uite, ai aici adresa familiei Wysocki. Te rog du-te îndată la ei, cumpără cele necesare împreună cu soţia lui Wysocki şi ai grijă să se facă rânduială în cameră. Mâine îţi trimit şi o maşină de cusut… Uite bani, ca să te poţi gospodări. Ţi-i împrumut. Mi-i vei da înapoi în rate când vei începe să câştigi.

Îi dădu câteva zeci de ruble înfăşurate într-un bilet adresat lui Wysocki. Cum fata se codea să primească, îi vârî în mână cu sila.

— Te rog! … Du-te imediat la Wysocki! Peste câteva zile o să primeşti prin el recomandaţia pentru magazinul de lenjerie. Dacă ai vreo nevoie urgentă, anunţă-mă. Şi acum, bună ziua! …

Se înclină şi se retrase în birou.

Fata mai rămase o clipă în mijlocul salonului. Apoi îşi şterse lacrimile şi ieşi, fericită şi uluită.

„O să vedem cum o să-i meargă”, îşi zise Wokulski, înainte de a-şi relua cititul.

La ora 1 porni spre casa baronului Krzeszowski, reproşându-şi că îl vizitează atât de târziu pe fostul său adversar.

„Nu-i nimic! Nu puteam să mă duc cât a fost bolnav. În schimb, i-am trimis o carte de vizită.”

Apropiindu-se de casa baronului, Wokulski observă fără voie că zidurile clădirii au o culoare verzuie, tot atât de nesănătoasă ca şi tenul gălbui al lui Maruszewicz, şi că storurile de la apartamentul lui Krzesowski erau ridicate.

„Se vede că s-a făcut bine, îşi zise. Nu se cade încă să-l întreb aşa, pe neaşteptate, despre datoriile lui. Rămâne pe când am să vin a doua sau a treia oară. Am să-i plătesc cămătarii, şi sărmanul baron o să răsufle uşurat. Nu pot fi indiferent faţă de un om care şi-a cerut scuze domnişoarei Isabela! …”

Urcă la etaj şi sună. Se auzi zgomot de paşi, dar nimeni nu se grăbi să-i deschidă. Sună a doua oară. Zgomotul paşilor continua să se audă dincolo de uşă, ba chiar şi un fel de târşâit, de parcă ar fi tras cineva mobila din loc, dar nici acum nu-i deschise nimeni. Nerăbdător, trase de clopoţel cu atâta putere, încât fu cât pe ce să rupă cordonul. De-abia atunci se apropie cineva, desprinse calm lănţişorul, învârti cheia în broască şi trase zăvorul, mormăind:

— Trebuie să fie vreun cunoscut… Un evreu n-ar suna aşa…

…În sfârşit. Uşa se deschise, şi în prag apăru lacheul Konstanty. Văzându-l pe Wokulski, clipi repede şi, răsfrângându-şi buza de jos, întrebă;

— Ce este.

Wokulski ghici că nu se bucură de favoarea credinciosului servitor care fusese prezent la duel.

— Domnul baron e acasă? întrebă el.

— Domnul baron e bolnav şi nu primeşte pe nimeni! Acum e doctorul la dânsul!

Vizitatorul îi întinse cartea sa de vizită şi două ruble.

— Când ar putea fi văzut domnul baron?

— Acum curând nu prea… răspunse Konstanty ceva mai potolit. Domnul baron e bolnav de pe urma împuşcăturii, şi doctorii i-au spus să plece zilele astea în străinătate sau la ţară!

— Aşadar, înainte de plecare nu poate fi văzut? …

— Nu… nu se poate… Doctorii i-au poruncit să nu primească pe nimeni. Domnul baron are mereu temperatură…

Două măsuţe pentru jocul de cărţi, dintre care una cu un picior rupt, iar a doua cu postavul numai pete, precum şi mucurile lumânărilor din candelabre erau indicii suficiente pentru a pune la îndoială exactitatea afirmaţiilor lui Konstanty. Totuşi Wokulski îi mai dădu o rublă şi plecă, nemulţumit.

„Poate că baronul nu vrea să mă primească! … Ha, ha, ha! Atunci… n-are decât să-şi plătească singur datoriile şi să se apere de cămătari zăvorându-se în casă cu patru rânduri de chei!”

Baronul avea într-adevăr intenţia să plece la ţară şi, fără să fie sănătos, nu era nici prea bolnav. Rana din obraz i se cicatriza foarte încet, nu pentru că ar fi fost gravă, ci pentru că organismul pacientului era foarte zdruncinat. În clipa când sunase Wokulski la uşă, baronul nu zăcea în pat, dar, ce-i drept, înfăşurat la cap ca o babă pe timp geros, şedea în fotoliu, iar lângă el se afla nu doctorul, ci contele Licinski, căruia tocmai i se plângea de starea proastă a sănătăţii sale.

— Dracu s-o ia! Viaţa asta e aşa de nesuferită! Ce-i drept, tata mi-a lăsat moştenire o jumătate de milion de ruble, dar mi-a lăsat şi patru boli, dintre care fiecare costă un milion… Ce incomod e fără ochelari! … Ei, şi închipuieşte-ţi, dragă conte, că banii s-au dus, iar bolile au rămas. Şi cum m-am mai pricopsit şi eu cu alte câteva boli şi ceva datorii, situaţia e acum limpede: e de-ajuns să mă înţep cu un ac, că trebuie să trimit imediat şi după coşciug, şi după notarul public!

— Exact! încuviinţă contele. Nu socot însă necesar ca, aşa stând lucrurile, să te ruinezi cheltuind cu notarii publici!

— De fapt, pe mine mă ruinează portăreii…

În timp ce turuia pe nerăsuflate, baronul auzi vorbă în antreu, dar nu-şi dădu seama cine venise. Abia când uşa fu închisă, zăvorul tras şi lănţişorul pus la loc, strigă:

— Konstanty! …

Servitorul intră fără prea mare grabă.

— Cine a fost? … Desigur Goldcygier… Ţi-am spus să nu stai de vorbă cu ticălosul ăla, ci să-l apuci de guler şi să-i faci vânt pe scări! (Se întoarse spre Licinski.) Închipuieşte-ţi că mizerabilul mă sâcâie cu o poliţă falsificată în valoare de patru sute de ruble! Şi mai are obrăznicia să-mi ceară s-o onorez! …

— Dă-l în judecată! Da, exact!

— N-am să-l dau în judecată… Eu nu sunt procuror, şi n-am obligaţia să urmăresc falsificatorii! De altfel, nu vreau să iau o iniţiativă menită să nenorocească pe cine ştie ce prăpădit care îşi sparge capul ca să imite semnăturile altora! … Aştept deci să mă dea Goldcygier în judecată şi de-abia atunci, fără să acuz pe cineva, să declar că semnătura nu e a mea!

— Numai că de data asta n-a fost Goldcygier, mormăi Konstanty.

— Dar cine? … Administratorul? … Croitorul? …

— Nu… A fost domnul ăsta, zise servitorul, prezentându-i lui Krzeszowski cartea de vizită. E cumsecade, dar l-am gonit, căci aşa aţi poruncit…

— Cum?! … făcu mirat contele. Nu-l primeşti pe Wokulski?

— Da! confirmă baronul. E o figură sinistră. Adică… nu-i de rangul nostru.

Contele Licinski se înţepeni în fotoliu, cu o anumită afectare.

— Nu m-am aşteptat să aud una ca asta… din partea dumitale… exact!

Baronul se grăbi să-l lămurească:

— Nu lua cuvintele mele ca o defăimare. Domnul Wokulski n-a comis nici o faptă infamă, ci numai… o mică porcărie, care merge poate în comerţ, dar nu şi în societatea înaltă! …

Contele, din fotoliu, iar Konstanty, din prag, se uitau ţintă la el.

— Judecă şi dumneata, dragul meu, continuă baronul. Am cedat iapa doamnei Krzeszowska, soţia mea legitimă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru suma de opt sute de ruble. Doamna Krzeszowska, ca să-mi facă sânge rău (nici nu ştiu măcar pentru ce), a hotărât s-o vândă. Şi s-a găsit un cumpărător: cine? domnul Wokulski! Domnul Wokulski, care, folosindu-se de slăbiciunea unei femei, a vrut să câştige două sute de ruble., plătind pentru iapă numai şase sute! …

— Dreptul lui! Da, exact! zise contele.

— E! Dumnezeule! … Ştiu că era dreptul lui… Dar un om care pentru faima sa zvârle mii de ruble, dar care, undeva, în umbră, câştigă de pe urma unei femei isterice douăzeci şi cinci la sută, e un om lipsit de bun-simţ… Nu e un gentleman… N-a comis nici o crimă, dar… e atât de inegal în fapte, încât, seamănă cu cel care dăruieşte prietenilor covoare şi şaluri scumpe şi în acelaşi timp şterpeleşte batistele din buzunarele necunoscuţilor. Poţi susţine că nu-i aşa? …

Contele tăcea. De-abia peste o clipă rosti:

— Da, exact! … Dar… eşti sigur?

— Absolut! Afacerea care a avut loc între doamna Krzeszowska şi Wokulski a fost făcută prin intermediul lui Maruszewicz, omul meu, şi informaţiile le am de la el.

— Da, exact! în orice caz, Wokulski e un bun negustor şi va conduce bine societatea noastră…

— Dacă n-o să vă tragă pe sfoară…

Konstanty, care rămăsese în prag, dădea din cap cu compătimire. Până la urmă îşi pierdu răbdarea şi interveni:

— Eh! … Ce tot vorbiţi! … Ruşine! … Parcă aţi fi copil! …

Contele se uită la el curios, iar baronul izbucni:

— Dar tu, caraghiosule, de ce vorbeşti când nu te întreabă nimeni? …

— Ei, vorbesc şi eu, că dumneavoastră şi la vorbă şi la faptă sunteţi ca un copil… Eu nu sunt decât un servitor, dar mai degrabă cred într-unul care îmi dă două ruble când vine în vizită decât într-unul care se împrumută de la mine cu trei ruble şi nu se grăbeşte să mi le dea înapoi. Aşa stau lucrurile. Astăzi domnul Wokulski mi-a dat două ruble, pe câtă vreme domnul Maruszewicz…

— Ieşi afară! … urlă baronul întinzând mâna după o carafă.

Konstanty crezu mai nimerit să pună între el şi stăpânu-său grosimea uşii.

— Ia te uită, ticălosul! … continuă baronul, extrem de iritat.

— Ai o slăbiciune pentru Maruszewicz? Exact? îl întrebă contele.

— E un băiat foarte cumsecade… M-a scos din multe încurcături… Mi-a dat multe dovezi de devotament! E ca un câine credincios! …

— Aşa! … mormăi contele, îngândurat.

După câteva clipe de tăcere, îşi luă rămas bun şi plecă.

Întors acasă, contele Licinski se gândi îndelung la Wokulski. I se părea firesc ca negustorul să câştige, chiar şi la o afacere cu un cal de curse, cu toate că dispreţuia acest gen de tranzacţii. Totuşi, considera drept foarte ciudat faptul că întreţinea legături cu Maruszewicz, un tip cel puţin suspect.

— Wokulski e un simplu parvenit, un îmbogăţit, mormăi contele. Ne-am cam grăbit să-l admirăm, deşi… societatea comercială o poate conduce… Se înţelege că îl vom controla îndeaproape.

Peste câteva zile, pe la 9 dimineaţa, Wokulski primi două scrisori: una de la doamna Meliton, a doua de la avocatul prinţului.

Nerăbdător, deschise prima scrisoare, în care doamna Meliton îi adresa numai următoarele cuvinte: „Astăzi, la Lazienki, la ora obişnuită”. Le citi de câteva ori, apoi parcurse fără plăcere scrisoarea avocatului, care îl invita tot pentru ziua aceea, la orele 11, la o întrevedere în chestiunea cumpărării imobilului Lęcki. Wokulski respiră uşurat: avea timp destul, La 11 fix intră în biroul avocatului, unde îl găsi pe bătrânul Szlangbaum. Fără să vrea, observă că bătrânul părea foarte grav în mijlocul mobilierului şi a tapiseriei de culoarea bronzului şi că avocatului îi stătea foarte bine în papuci de marochin de aceeaşi culoare cu mobilierul.

— Sunteţi un om norocos, domnule Wokulski! Începu Szlangbaum. De-abia v-aţi gândit să cumpăraţi o casă, şi preţul caselor a şi început să urce! Vă spun, pe cuvântul meu, că în şase luni, nu mai mult, veţi căpăta înapoi banii investiţi, ba veţi mai şi câştigă ceva pe deasupra! Iar pe lângă dumneavoastră, voi câştigă şi eu.

— Crezi? răspunse Wokulski, nepăsător.

— Nu cred, continuă evreul, fiindcă eu am şi început să câştig! Ieri avocatul baroanei Krzeszowska s-a împrumutat de la mine cu zece mii de ruble până la Anul nou şi mi-a dat o dobândă de opt sute de ruble!

— Cum adică?! Nici ea nu mai are bani? îl întrebă Wokulski pe avocat.

Avocatul râse:

— Are nouăzeci de mii de ruble la bancă, dar baronul a pus poprire pe ei. Frumos act dotal au iscălit, nu-i aşa? … Soţul pune poprire pe nişte bani care sunt proprietatea necontestată a soţiei cu care se află în proces de divorţ… Eu, ce-i drept, n-am întocmit niciodată astfel de acte dotale! Ha, ha, ha! …

Râzând, avocatul trase cu sete din lungul său ciubuc de chihlimbar.

— De ce s-a împrumutat baroana de la dumneata cu zece mii de ruble, domnule Szlangbaum? întrebă Wokulski.

— Nu ştii?! se miră evreul. Preţul caselor e în urcare, şi avocatul i-a explicat doamnei baroane că nu va putea cumpăra imobilul sub şaptezeci de mii. Ea ar fi preferat să-l cumpere cu numai zece mii, dar de, ce să-i faci…

Avocatul se aşeză la birou şi luă cuvântul:

— Aşadar, stimate domn Wokulski, imobilul familiei Lęcki (înclină puţin capul) va fi cumpărat, în numele dumneavoastră, nu de mine, ci de domnul S. Szlangbaum, aci prezent (înclină din nou capul) …

— Pot să-l cumpăr, de ce nu? încuviinţă evreul.

— … pentru suma de nouăzeci de mii de ruble, nici un ban mai puţin, şi numai prin li-ci-ta-ţie… adăugă avocatul, apăsând pe fiecare silabă.

Szlangbaum înclină din cap:

— De ce nu? Nu-s banii mei… Vreţi să plătiţi, veţi avea concurenţi la licitaţie… Să am eu atâtea mii câţi oameni pot fi închiriaţi aici, în Varşovia, pentru orice afacere – şi încă oameni cumsecade şi catolici – apoi aş fi mai bogat decât Rotschild!

— Aşadar, vor fi concurenţi serioşi! … repetă avocatul. Admirabil! Acum voi preda banii domnului Szlangbaum…

— Nu-i nevoie, zise evreul.

— Vom întocmi apoi un act, în baza căruia domnul S. Szlangbaum contractează de la onoratul domn S. Wokulski o datorie în valoare de nouăzeci de mii de ruble, pe care o asigură prin imobilul cumpărat de dânsul. Dacă domnul S. Szlangbaum nu va restitui până la 1 ianuarie 1879 suma de mai sus…

— Şi n-o voi restitui…

— Atunci imobilul cumpărat de la prea onorabila familie Lęcki trece în proprietatea onorabilului S. Wokulski.

Evreul zise, făcând cu mâna un semn de indiferenţă:

— Poate trece chiar în clipa asta… Nici n-am să mă uit vreodată la el!

— Perfect! exclamă avocatul. Mâine actul va fi gata, iar peste o săptămână sau… să zicem… zece zile, imobilul va fi al nostru. Numai că mă tem să nu pierzi la el, stimate domnule Stanislaw, vreo zece-cincisprezece mii de ruble.

— Am numai de câştigat, răspunse Wokulski.

Apoi îşi luă rămas bun.

— A, era să uit… zise avocatul, conducându-l în salon. Conţii noştri înfiinţează societatea comercială, dar reduc în oarecare măsură participările şi cer un control foarte amănunţit al afacerilor.

— Au dreptate.

— Contele Licinski pare a fi deosebit de prudent. Nu pricep ce s-a întâmplat cu el…

— Scoate bani? Trebuie să fie prudent! Atâta timp cât scotea numai vorbe, era mai curajos…

— Nu, nu, nu-i asta! îl întrerupse avocatul. Aici se petrece ceva, şi voi încerca să aflu ce anume… A încercat cineva să ne aranjeze!

— Nu pe noi, ci pe mine! surâse Wokulski. În definitiv, mi-e totuna şi nu m-aş supăra de loc chiar dacă domniile lor n-ar adera la societatea noastră comercială…

Îşi luă încă o dată rămas bun de la avocat şi porni repede spre magazin, unde îl aşteptau câteva treburi importante, care-l reţinură neaşteptat de mult. De-abia la unu şi jumătate ajunse în parcul Lazienki.

Răcoarea pătrunzătoare a parcului, în loc să-l liniştească, îl enervă şi mai mult. Alerga atât de repede, încât uneori se întreba dacă nu atrage atenţia trecătorilor. Atunci încetinea pasul, dar simţea că nerăbdarea îi sfâşie pieptul.

„Sigur că n-o să le mai întâlnesc!” îşi spunea el, disperat.

Abia lângă iaz, pe fondul tufelor verzi, zări mantia cenuşie a domnişoarei Isabela. Stătea pe malul apei – era cu contesa şi cu tatăl ei – şi arunca bucăţele de turtă dulce lebedelor, dintre care una ieşise pe uscat, arătându-şi labele urâte, şi se aşezase la picioarele ei.

Domnul Tomasz fu primul care-l zări.

— Ce întâmplare! exclamă el. Dumneata în parc, la ora asta? …

Wokulski se înclină în faţa doamnelor; observă încântat şi uimit îmbujorarea de pe obrajii Isabelei.

— Vin aici de câte ori mă simt obosit de lucru, ceea ce se întâmplă destul de des…

— Cruţă-ţi sănătatea, domnule Wokulski! … îl avertiză domnul Tomasz solemn, ameninţându-l cu degetul. Ah! Stai să-ţi spun! (Scăzu glasul). Imaginează-ţi că baroana Krzeszowska e dispusă să dea şaptezeci de mii de ruble pentru imobilul meu… Desigur că voi obţine o sută de mii, sau poate chiar o sută zece mii… Licitaţiile astea sunt o binecuvântare.

— Atât de rar te văd, domnule Wokulski, şuşoti contesa, încât mă văd silită să-ţi vorbesc îndată despre o chestiune care mă interesează…

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, doamnă…

— Domnule! exclamă ea cu o umilinţă comică, împreunându-şi mâinile. Te implor să-mi dai un balot de pânză pentru orfanii mei… Vezi cum am învăţat să cerşesc?

— Poate că doamna contesă binevoieşte să accepte două! …

— Numai în cazul când al doilea va fi un balot de pânză groasă…

— O, dragă mătuşă, asta-i prea mult! … o întrerupse domnişoara Isabela, râzând. Dacă nu vrei să te ruinezi, adăugă ea întorcându-se spre Wokulski, fugi de-aici! Te iau cu mine spre sera de portocali… Dumnealor vor rămâne să se odihnească.

— Bela, nu ţi-e frică? … o întrebă contesa.

— Cred că nu te îndoieşti, mătuşă dragă, că în societatea domnului Wokulski nu mi se poate întâmplă nimic rău!

Wokulski simţi cum i se urcă sângele la cap; pe buzele contesei flutura un surâs imperceptibil…

Era una din clipele în care natura îşi ţine în frâu marile forţe şi îşi opreşte mersul etern, ca să îngăduie fericirea fiinţelor mărunte şi neînsemnate.

Vântul de-abia adia, atât ca să răcorească puişorii adormiţi în cuiburi şi să uşureze zborul insectelor care se grăbeau să ajungă la vreun ospăţ de nuntă. Frunzele arborilor se legănau atât de gingaş, de parcă ar fi fost mişcate de razele de lumină care alunecau încet, şi nu de un suflu material. Pe alocuri, în tufişurile mustind de umezeală, luceau picături colorate de rouă, fărâme dintr-un curcubeu căzut din cer.

De altfel, totul încremenise: soarele şi arborii, snopii de lumină şi umbrele, lebedele pe iaz, roiurile de ţânţari în valul sclipitor al apei azurii. Lui Wokulski i se părea că şuvoiul repede al timpului a zburat de pe pământ, lăsând doar câteva fâşii albe pe cer, şi de acum înainte nu se va mai schimba nimic: totul va rămâne aşa, pe vecie. El va păşi de-a pururea cu domnişoara Isabela prin acest zăvoi luminos, înconjuraţi de coroanele verzi ale arborilor, în al căror frunziş luceau, din loc în loc, ca nişte briliante negre, ochii curioşi ai păsărelelor. Că el va fi mereu cu inima plină de o linişte nesfârşită, iar ea va fi întotdeauna visătoare şi îmbujorată; că în faţa lor vor zbura mereu sărutându-se doi fluturi albi, ca în clipa aceasta…

Se aflau la jumătatea drumului spre seră, când domnişoara Isabela, îngrijorată se vede de liniştea naturii şi a lor, începu să vorbească:

— Ce zi minunată, nu-i aşa? în oraş e înăbuşitor! … Aici e o răcoare atât de plăcută! Îmi place foarte mult parcul Lazienki; la ora asta e lume puţină, şi fiecare îşi poate găsi un colţişor numai pentru sine. Îţi place singurătatea?

— M-am obişnuit cu ea.

— Ai fost la Rossi? … adăugă ea, îmbujorându-se şi mai mult. Nu l-ai văzut pe Rossi? …

Şi se uită uimită în ochii lui.

— N-am fost, dar… mă voi duce.

— Noi, mătuşa şi cu mine, am fost până acum la două spectacole.

— Am să mă duc la toate…

— Ah, ce bine-mi pare! Te vei convinge că e un artist mare. Joacă minunat! mai ales în rolul lui Romeo, deşi… nu mai e în prima tinereţe… Mătuşa şi cu mine îl cunoaştem personal încă de Ia Paris… E un om foarte plăcut, dar mai presus de orice e un tragedian genial… În jocul lui, realismul cel mai adevărat se îmbină cu idealismul cel mai poetic…

— Trebuie să fie într-adevăr un actor mare dacă trezeşte în dumneata atâta admiraţie şi simpatie!

— Ai dreptate. Îmi dau seama că în viaţă nu voi face nimic extraordinar, dar ştiu cel puţin să apreciez talentele neobişnuite… în orice domeniu… chiar şi pe scenă… Închipuieşte-ţi însă că Varşovia nu-l apreciază aşa cum se cuvine…

— E posibil? … Şi doar e străin! …

— Iar dumneata eşti răutăcios! … răspunse ea surâzând. Voi socoti însă că ironia dumitale a fost făcută la adresa Varşoviei, şi nu a lui Rossi… într-adevăr, mi-e ruşine când mă gândesc la oraşul nostru… Eu, dacă aş fi fost publicul (dar publicul la genul masculin!), l-aş fi acoperit cu buchete de flori, iar mâinile mi s-ar fi umflat de aplauze… Aici aplauzele sunt destul de zgârcite; cât priveşte florile, nimeni nu se gândeşte la ele… Da, într-adevăr, suntem încă barbari…

— Aplauzele şi florile sunt lucruri atât de mărunte, încât… la viitoarea reprezentaţie Rossi va avea, poate, mai degrabă prea multe decât prea puţine, zise Wokulski.

— Eşti sigur? îl întrebă ea, uitându-se cald în ochii lui.

— Da… Sunt sigur!

— Voi fi foarte fericită dacă profeţia dumitale se va împlini. Dar nu eşti de părere să ne întoarcem?

— Orice lucru care vă face plăcere merită întreaga admiraţie…

— Te rog! îl întrerupse ea, râzând. Acum ţi-ai făcut singur un compliment…

Porniră înapoi.

— Îmi închipui ce uimit va fi Rossi, continuă domnişoara Isabela, când va fi ovaţionat! E cuprins de îndoieli şi aproape regretă că a venit la Varşovia… Artiştii, inclusiv cei mari, sunt oameni ciudaţi: nu pot trăi fără glorie şi fără omagii, aşa cum noi nu putem trăi fără mâncare şi aer. O muncă sau un sacrificiu, fie cât de mari, dar făcute pe tăcute, nu-i mulţumesc. Ei trebuie neapărat să ocupe primul plan, să atragă privirile tuturor, să domine miile de inimi… Rossi spune că ar prefera să moară pe scenă cu un an mai devreme, în faţa unui public numeros şi emoţionat, decât cu un an mai târziu, înconjurat de numai câţiva oameni. Ciudat, nu? …

— Dacă o sală plină reprezintă pentru el fericirea supremă, are dreptate!

— Dumneata crezi că există fericire care să merite a fi plătită cu ani de viaţă?

— Există şi nefericiri care merită să fie evitate în felul acesta! răspunse Wokulski.

Domnişoara Isabela rămase pe gânduri; din clipa aceea merseră în tăcere.

Intre timp, contesa, care rămăsese pe malul iazului, continua să dea de mâncare lebedelor, vorbind cu domnul Tomasz:

— Nu crezi că Wokulski îi cam dă târcoale Isabelei? …

— Nu cred!

— Ba chiar destul de insistent! Negustorii de astăzi ştiu să facă proiecte îndrăzneţe!

— De la proiect şi până la executarea lui e un drum foarte lung, răspunse puţin iritat domnul Tomasz. Chiar dacă ar fi aşa, asta nu mă preocupă de loc! Nu pot fi stăpân pe gândurile domnului Wokulski, iar în ceea ce-o priveşte pe Bela, sunt liniştit!

— În definitiv, eu n-am nimic împotrivă, adăugă contesa. Orice s-ar întâmplă, sunt de acord cu voinţa divină, dacă săracii mei vor avea ceva de câştigat! … Şi câştigă mereu… Azilul meu va fi în curând primul din oraş, şi totul se datoreşte slăbiciunii pe care domnul Wokulski o are pentru Bela…

— În sfârşit… Uite-i că se întorc! … o întrerupse domnul Tomasz.

Domnişoara Isabela şi Wokulski apărură în capătul aleii.

Domnul Tomasz îi privi şi de-abia acum observă deplina armonie dintre ei, atât în ceea ce privea statura, cât şi gesturile lor. El, cu un cap mai înalt, bine legat, păşea ca un fost militar; ea, ceva mai scundă, dar mai zveltă, înainta ca şi cum ar fi plutit. Chiar şi îmbrăcămintea lui Wokulski jobenul alb şi pardesiul de culoare deschisă se potriveau cu mantia cenuşie a domnişoarei Isabela.

„De ce poartă asemenea joben? …” se întrebă domnul Tomasz cu amărăciune. Apoi se gândi la ceva năstruşnic. Wokulski era un parvenit care, pentru dreptul de a purta joben alb, ar trebui să-i plătească cel puţin cincizeci la sută din capitalul împrumutat! Gândul acesta însă i sa păru chiar lui neserios.

— Ce frumos e acolo, pe alei, mătuşică dragă! exclamă domnişoara Isabela, apropiindu-se. Noi două n-am fost niciodată în partea aceea. Parcul Lazieski e frumos numai când te poţi plimba prin el repede şi departe!

— Atunci roagă-l pe domnul Wokulski să te însoţească mai des, răspunse contesa pe un ton deosebit de graţios.

Wokulski se înclină, domnişoara Isabela încreţi puţin din sprâncene, iar domnul Tomasz zise:

— Nu sunteţi de părere să ne întoarcem acasă? …

— Ba da, răspunse contesa. Dumneata mai rămâi, domnule Wokulski?

— Da. Îmi permiteţi să vă condus până la trăsură?

— Poftim. Bela. Dă-mi braţul!

Contesa şi domnişoara Isabela porniră înainte, urmate de domnul Tomasz şi de Wokulski. Bătrânul era atât de amărât, de înciudat şi de apăsat din pricina jobenului alb, încât surâse în silă, ca să evite o nepoliteţe. În sfârşit, ca să-l amuze într-un fel pe Wokulski, începu să-i vorbească din nou de imobilul său, de la care spera să obţină un câştig net de patruzeci, ba chiar de cincizeci de mii de ruble.

Cifrele însă îl indispuseră pe Wokulski, care îşi propusese ca peste suma de treizeci de mii de ruble să nu mai adauge nici un ban.

Numai după ce se apropie trăsura şi cele două doamne se urcară, iar domnul Tomasz porunci vizitiului să pornească, dispăru în Wokulski dezgustul şi se trezi regretul după domnişoara Isabela.

„Atât de puţin!” oftă el, uitându-se spre şoseaua Lazienki, pe unde în clipa aceea trecea sacaua verde a pompierilor, care stropea drumul.

Porni din nou spre seră, pe vechiul drum, căutând în nisipul mărunt urmele lăsate de pantofii ei. Numai că între timp vremea se schimbase. Vântul sufla acum puternic, tulburând faţa iazului, alungind fluturii şi păsărelele şi aducând în locul lor nori care adumbreau din când în când sclipirea soarelui.

„Ce plictiseală!”

Se întoarse pe şosea, se urcă în trăsură şi, cu ochii închişi, se lăsă în voia legănării ei uşoare. I se părea că e o pasăre aşezată pe o ramură mişcată de vânt în toate părţile, dar îndată surâse, deoarece îşi aduse aminte că legănatul acesta uşor îl costă cam o mie de ruble anual.

„Sunt un prostănac! Un prostănac! De ce mă bag printre oameni care sau nu-mi înţeleg sacrificiile, sau îşi bat joc de strădaniile mele? … La ce-mi foloseşte trăsura? … N-aş putea să merg cu o birjă sau cu un omnibus zgomotos, cu perdeluţe de stambă? …”

Când ajunse în faţa casei, îşi aduse aminte de promisiunea făcută domnişoarei Isabela în privinţa lui Rossi.

„Ei bine! Va fi ovaţionat! … Şi încă să vezi cum! … Spectacolul e mâine…”

Spre seară trimise servitorul la magazin, după Oberman. Casierul veni repede, întrebându-se cu teamă dacă Wokulski nu se răzgândise cumva şi avea să-i ceară banii pierduţi…

Dar Wokulski îl salută foarte prieteneşte, ba chiar îl pofti în biroul său, unde stătură de vorbă vreo jumătate de oră. Despre ce? …

Întrebarea aceasta trezi în servitorul lui Wokulski o mare curiozitate. Era vorba despre banii pierduţi? … Îşi lipi de gaura cheii când un ochi, când o ureche, şi văzu multe, auzi multe, dar nu înţelese nimic. Văzu cum Wokulski îi dă lui Oberman un pachet întreg de bancnote a câte cinci ruble şi auzi următoarele cuvinte:

— La Teatrul Mare… la balcon şi galerie… Uşierul va duce o cunună, iar buchetele vor fi aruncate pe deasupra orchestrei… „Măi, ce-o mai fi şi asta? se întrebă servitorul. Te pomeneşti că banditul ăsta de patron începe să facă afaceri cu biletele de teatru! Sau o fi altceva?! …”

Văzându-l pe casier că se pregăteşte de plecare, dădu fuga în anticameră, ca să-l descoasă:

— Ei, s-a terminat chestia cu banii? … Ce mi-am mai bătut gura să te ierte! Până la urmă mi-a spus: „O să vedem, am să fac tot ce va fi cu putinţă! …” Văd că ţi-ai aranjat treburile… Spune-mi, jupânul e bine dispus? …

— Ca întotdeauna! răspunse casierul.

— Măi, da’ mult aţi mai stat de vorbă! Trebuie să fi vorbit şi despre altele, nu numai despre banii pierduţi… Te pomeneşti că aţi discutat şi despre teatru. E mare amator de teatru! …

Oberman se uită la el cu o privire de lup şi ieşi fără să scoată un cuvânt. La început servitorul rămase cu gura căscată de uimire, dar revenindu-şi, îl ameninţă din urmă cu pumnul:

— Aşteaptă! … mormăi el. Am să ţi-o plătesc eu… Faci pe grozavul, hai? … Ai furat patru sute de ruble şi nici nu vrei să stai de vorbă cu oamenii! …