XVI „EA”, „EL” ŞI CEILALŢI.

PE CÂND WOKULSKI SE PREGĂTEA să vină la masă, domnişoara Isabela se întorcea pe la 5 de la contesă. Era puţin indispusă, foarte visătoare şi tocmai de aceea, fermecătoare.

Avusese în acea zi clipe şi de fericire, şi de decepţie. Marele tragedian italian, Rossi54, pe care-l cunoscuse mai demult la Paris, venise la Varşovia, unde urma să dea o serie de spectacole. Îndată după sosire făcuse o vizită contesei şi se interesase îndeaproape de domnişoara Isabela. În ziua aceea trebuia să vină din nou, şi contesa o invitase şi pe nepoată-sa, anume pentru el. Rossi însă nu venise. Trimisese doar o scrisoare de scuze, justificându-se prin vizita neaşteptată a unui personaj sus-pus.

Acum câţiva ani, la Paris, Rossi reprezentase idealul domnişoarei Isabela; fusese îndrăgostită de el şi nu-şi ascunsese sentimentele, în măsura în care, se înţelege, îi era permis unei domnişoare de condiţia ei. Celebrul artist însă băgase de seamă şi venise zilnic în casa contesei, unde jucase şi declamase tot ceea ce dorise şi-i ceruse domnişoara Isabela. Când plecase în America, îi oferise un exemplar în italiană din Romeo şi Julieta, cu următoarea dedicaţie: „O biată muscă e mai puternică, mai luată în seamă şi mai fericită decât Romeo…”

Vestea sosirii lui la Varşovia şi faptul că n-o uitase o emoţionaseră mult pe domnişoara Isabela. Se dusese la mătuşa ei încă de la ora 1. Tot timpul îşi făcuse drum la fereastră, fiecare huruit de trăsură îi iuţise bătăile inimii, de fiecare dată când se auzise soneria tresărise; în timpul conversaţiei fusese distrată, îmbujorată la faţă… Dat Rossi nu venise! …

Şi tocmai în ziua aceea, când se făcuse atât de frumoasă! Se îmbrăcase, anume pentru el, într-o rochie de mătase crem (de departe făcea impresia unei dantele), în urechi avea cercei cu briliante (nu mai mari decât boabele de mazăre) şi un trandafir roşu pe umăr. Atât. Rossi putea să regrete că n-o văzuse! După o aşteptare de patru ore, se întorsese acasă mânioasă, dar, cu toată mânia, luă în mână Romeo şi Julieta şi, privind cartea, gândi: „Ce-ar fi dacă Rossi ar intra acum pe uşă? …”

Ar fi fost chiar mai bine aici decât la contesă. Fără martori, poate că i-ar fi şoptit vreun cuvânt mai fierbinte şi s-ar fi convins că ea preţuieşte darul lui de odinioară. Dar, mai presus de orice, s-ar fi convins (aşa cum arăta limpede oglinda cea mare) că în rochia crem cu trandafir pe umăr şi în fotoliul albastru ea părea o adevărată zeiţă.

Îşi aminti că Wokulski trebuie să vină la masă şi, fără voia ei, ridică din umeri. După Rossi, admirat de lumea întreagă, negustorul de galanterie i se păru atât de ridicol, încât îi făcu milă. Dacă Wokulski s-ar fi găsit în clipa aceasta la picioarele ei, poate că i-ar fi trecut degetele prin păr şi, jucându-se cu el, cum s-ar fi jucat cu un dulău uriaş, i-ar fi citit lamentaţia lui Romeo în faţa părintelui Laurenţiu:

— Cerul e acolo unde locuieşte Julieta. Orice prăpădit de căţel, pisică sau şoricel care trăieşte în cer se poate uita la ea; doar Romeo, nu! O biată muscă e mai puternică, mai luată în seamă şi mai fericită decât Romeo. Ea poate să atingă mâna scumpă a Julietei şi să fure de pe buzele-i fierbinţi mântuirea veşnică. Muştei îi este îngăduit, dar lui Romeo, nu, căci el e pribeag! … O, părinte, duhurile rele urlă când aud în iad cuvântul acesta; ai inimă cel puţin tu, sfinte duhovnic şi prieten, şi alungă de la mine cuvântul acesta îngrozitor: pribegia…” Domnişoara Isabela suspină: Cine ştie de câte ori a repetat fraza asta marele pribeag, gândindu-se la mine?! … Şi poate că n-avea nici măcar un duhovnic! … Wokulski ar putea fi unul; el ştie desigur cum poate fi cineva cuprins de disperare din cauza mea, el şi-a pus viaţa în joc pentru mine. Întoarse câteva file şi citi: „Romeo! De ce eşti tu Romeo? Leapădă-te de numele acesta sau… jură că vei fi credincios iubiri mele, şi atunci mă voi lepăda de neamul Capuleţilor… De altfel, numai numele tău de familie îmi sună ostil, căci tu, în realitate, nu eşti pentru mine un Montagu… O, ia-ţi un alt nume, căci ce este numele? … Ceea ce numim trandafir, sub alt nume ar avea acelaşi parfum. La fel şi Romeo: fără numele de Romeo, ar avea acelaşi preţ. Deci, Romeo, leapădă-te de numele tău, şi în locul a ceea ce nu-i nici măcar o părticică din tine, ia-mă pe mine… ah! … toată…”

Ce ciudată asemănare era între ei: el, Rossi, actor, iar ea, domnişoara Lęcka! Leapădă-ţi numele, leapădă-ţi profesia… Da, dar atunci ce-ar rămâne? … De altfel, cu Rossi s-ar putea căsători chiar o prinţesă de sânge, şi lumea n-ar putea decât s-o admire pentru sacrificiul ei…

Să se mărite cu Rossi… Să poarte de grijă garderobei lui de teatru şi poate chiar să-i coasă nasturi la cămăşile de noapte? …

Domnişoara Isabela se cutremură. A-l iubi fără nici o nădejde îi era de ajuns… Să-l iubească, şi uneori să poată sta de vorbă cu cineva despre această iubire tragică… Cu domnişoara Florentyna? Nu, ea n-are destul sentiment. Wokulski ar fi mult mai potrivit. S-ar uita în osci ei, ar suferi pentru sine şi pentru ea; ea i-ar povesti, plângând, suferinţa ei, el i-ar vorbi de a lui, şi ceasurile s-ar scurge atât de plăcut! Un negustor de galanterie în rolul unui duhovnic… în definitiv, ar putea să uite că-i negustor…

În aceeaşi clipă, domnul Tomasz se plimba prin biroul său, răsucindu-şi mustaţa căruntă şi gândind astfel: „Wokulski e un om extrem de priceput şi de energic! Dacă aş fi avut un administrator ca el (oftă), n-aş fi rămas fără avere… De, ce mai pot face?! … Acum însă îl am… Din vânzarea casei o să-mi rămână patruzeci, nu, cincizeci şi poate chiar şi şaizeci de mii de ruble… Dar să nu exagerăm! Să zicem cincizeci de mii de ruble… Fie şi patruzeci de mii… Am să-i dau lui banii, el îmi va plăti cam opt mii de ruble anual dobândă. Iar restul (dacă afacerea va merge bine în mâinile sale, aşa cum sper), restul dobânzilor îi voi spune să le capitalizeze… Peste cinci-şase ani, suma se va dubla, iar peste zece, va creşte poate de patru ori… Pentru că în operaţiile comerciale banii se înmulţesc vertiginos… Dar ce spun eu! … Dacă într-adevăr Wokulski e un negustor genial, ar trebui să dobândească, şi desigur dobândeşte, sută la sută! Dacă-i aşa, mă voi uita în ochii lui şi-i voi spune pe şleau: „Poţi să dai altora, stimabile, cincisprezece sau douăzeci la sută anual, dar nu mie, care mă pricep la afaceri!” Iar el, fireşte, văzând cine sunt, se va înmuia deodată şi poate că-mi va oferi un venit cum nici n-am visat…

Soneria din antreu sună de două ori. Domnul Tomasz se retrase în fundul biroului şi, aşezându-se în fotoliu, luă în mâini volumul de ştiinţe economice al lui Supinski, anume ales pentru acest scop. Mikolaj deschise uşa şi, peste o clipă, apăru Wokulski.

— A… Salut! … exclamă domnul Tomasz, întinzându-i mâna.

Wokulski se înclină adânc în faţa părului alb al omului pe care ar fi fost bucuros să-l numească tată.

— Ia loc, domnule Stanislaw… O ţigară? … Te rog! … Ce mai e nou? … Tocmai îl citeam pe Supinski! Cap, nu glumă… Da, aşa-i popoarele care nu ştiu să muncească şi să facă economii vor pieri de pe faţa pământului… Economiile şi munca, iată totul! Cu toate acestea, mi se pare că socialiştii noştri încep să facă nazuri…

— N-au decât să facă dacă le place! răspunse Wokulski. Nu câştig nici o rublă de pe urma lor.

— Eu însă nu te voi părăsi! îl asigură domnul Tomasz cu convingere. După o clipă adăugă: Zilele acestea vând, adică permit să se scoată în vânzare casa mea. Am multe necazuri cu ea: chiriaşii nu plătesc, administratorii sunt hoţi, iar pe creditorii ipotecari sunt obligat să-i plătesc din propriul meu buzunar. Să nu te mire că până la urmă m-am săturat…

— Fireşte! zise Wokulski.

— Sper, continuă domnul Tomasz, să-mi rămână vreo cincizeci sau măcar patruzeci de mii de ruble…

— Cât credeţi că veţi primi pe casă? …

— O sută, o sută zece mii de ruble… în orice caz, suma care-mi rămâne ţi-o pun la dispoziţie, domnule Stanislaw.

Wokulski se înclină, dar ştia că domnul Tomasz nu va primi mai mult de nouăzeci de mii de ruble. Pentru că asta era suma de care dispunea în clipa aceea şi n-ar fi putut să se împrumute fără a-şi primejdui creditul.

— Am să-ţi dau întreaga sumă, domnule Stanislaw, continuă domnul Lęcki. Tocmai voiam să te întreb dacă primeşti…

— Fireşte…

— Şi ce beneficiu îmi vei asigura?

— Garantez douăzeci la sută. Dacă afacerea va merge bine, poate şi mai mult! răspunse Wokulski, convins că altcineva nu i-ar fi dat în ruptul capului mai mult de cincisprezece la sută.

„Şmecher! … gândi domnul Tomasz. Încasează, desigur, sută la sută şi mie îmi dă numai douăzeci…”

Însă nu-şi exprimă nici o obiecţie.

— Bine, iubite domn Stanislaw. Accept douăzeci la sută, numai să-mi plăteşti anticipat.

— Da, vă voi plăti anticipat… Din şase în şase luni… răspunse Wokulski.

Se temea ca domnul Tomasz să nu cheltuiască banii prea repede.

— Consimt şi la asta! zise domnul Tomasz pe un ton extrem de cordial. Iar toate câştigurile peste cele douăzeci la sută, te rog să nu mi le dai în mână, chiar dacă… te-aş implora, înţelegi? … ci să le adaugi la capital. O să crească, nu-i aşa? …

— Doamnele vă roagă să poftiţi! anunţă Mikolaj, apărând în uşa biroului.

Domnul Tomasz se ridică solemn din fotoliu şi, cu paşi tot atât de solemni, îşi conduse oaspetele în salon.

Mai târziu Wokulski încercă de multe ori să-şi aducă aminte de salonul acela şi de felul cum intrase acolo, dar nu era în stare să-şi amintească toate amănuntele. Ţinea minte că înainte de a intra se înclinase de câteva ori în faţa domnului Tomasz, că apoi îl învăluise o mireasmă plăcută, şi atunci se înclinase în faţa unei domnişoare în rochie crem, cu un trandafir roşu pe umăr, pe urmă în faţa unei alte doamne, înaltă, îmbrăcată în negru, care îl privise speriată, sau cel puţin aşa i se păruse lui.

De-abia după o clipă observă că persoana în rochie crem era domnişoara Isabela. Şedea într-un fotoliu, aplecată nespus de graţios spre el. Uitându-se blând în ochii lui, ea îi şopti:

— În calitate de asociat al dumitale, tatăl meu va trebui să facă o practică îndelungată până să te satisfacă. În numele său te rog să fii îngăduitor…

Îi întinse mâna, pe care Wokulski de-abia îndrăzni s-o atingă.

— Domnul Lęcki, ca asociat, va trebui să aibă numai un avocat de încredere şi un contabil care să-i controleze din când în când socotelile, răspunse el. Restul rămâne pe seama noastră.

I se păru că spusese ceva cât se poate de stupid şi se înroşi.

— Trebuie să fii foarte ocupat la magazin… observă domnişoara Florentyna, persoana în negru, a cărei spaimă parcă mai crescuse.

— Nu chiar aşa de mult. Eu mă ocup numai de procurarea fondurilor de rulment şi de întreţinerea relaţiilor cu furnizorii şi clienţii cărora le procur marfa. De sortimentul mărfurilor şi de stabilirea valorii lor se ocupă administraţia magazinului.

— Ce bine ar fi dacă omul ar putea să aibă întotdeauna încredere în străini! suspină domnişoara Florentyna.

— Am un excelent procurist şi totodată prieten, care conduce afacerile mai bine decât mine!

— Eşti un om fericit, domnule Stanislaw! … zise domnul Lęcki. Anul ăsta nu pleci în străinătate?

— Intenţionam să mă duc la Paris, la expoziţie.

— Te invidiez! interveni domnişoara Isabela. De două luni nu visez decât expoziţia de Ia Paris, dar papa nu prea pare dispus pentru această călătorie…

— Plecarea noastră depinde în întregime de domnul Wokulski, răspunse domnul Tomasz. Te sfătuiesc deci să-l inviţi cât mai des la masă şi să-i dai bucate gustoase, ca să fie bine dispus.

— Făgăduiesc că de câte ori domnul Wokulski va fi drăguţ cu noi, am să controlez personal prepararea meniului, deşi nu ştiu dacă intenţiile bune sunt de-ajuns…

— Vă sunt recunoscător, răspunse Wokulski. Asta însă nu poate avea nici o înrâurire asupra călătoriei dumneavoastră la Paris, deoarece depinde numai de voinţa dumneavoastră…

— Merçi! … şopti domnişoara Isabela:

Wokulski înclină capul. „Ştiu eu ce-nseamnă acest merçi, gândi el. Pentru un merçi ca ăsta plăteşti cu gloanţe…”

— Nu doriţi să mergem la masă? … întrebă domnişoara Florentyna.

Trecură în sufragerie. La mijloc se afla o masă rotundă pentru patru persoane. Wokulski fu aşezat între domnişoara Isabela şi tatăl ei, având în faţă pe domnişoara Florentyna. Era calm. Atât de calm, încât simţi un fel de spaimă. Îl părăsise nebunia iubirii şi chiar se întreba dacă „ea” era femeia pe care o iubea! … Pentru că nu ştia dacă e posibil să fii îndrăgostit în halul în care era el, şi în acelaşi timp să fii atât de liniştit aflându-te numai la un pas de cauza nebuniei tale! … Era atât de liniştit, încât vedea limpede fiecare tresărire a comesenilor săi, ba, mai mult (fapt foarte amuzant!), uitându-se la domnişoara Isabela, îşi făcu următoarea socoteală: „Rochia, cincisprezece coţi de soie écrue a câte o rublă, fac cincisprezece ruble… Dantela, zece ruble; lucrul, cincisprezece… în total, patruzeci de ruble. Rochia costă patruzeci, cerceii vreo sută cincizeci, iar trandafirul zece groşi…”

Mikolaj începuse să servească masa. Wokulski, fără nici o poftă de mâncare, înghiţi câteva linguri de supă rece de raci, bău vin de Porto, apoi gustă din friptură şi bău bere. Surâse fără să ştie de ce şi, dintr-o pornire ştrengărească de şcolar, hotărî să facă gafe. După prima înghiţitură de friptură puse furculiţa pe suport, lângă farfurie, gest la care domnişoara Florentyna tresări; domnul Tomasz începu să povestească plin de vervă despre o serată la Tuilleries, în cursul căreia, la cererea împărătesei Eugenia dansase menuetul cu nevasta unui mareşal.

Se servi apoi şalău, pe care Wokulski îl atacă cu cuţitul şi cu furculiţa. Domnişoara Florentyna fu cât pe-aci să leşine, domnişoara Isabela se uită la vecinul ei cu o milă îngăduitoare, iar domnul Tomasz… domnul Tomasz începu şi el să mănânce peşte cu cuţitul şi cu furculiţa!

„Ce proşti sunteţi!” îşi spuse Wokulski, plin de dispreţ faţă de ei. Mai ales că domnişoara Isabela şopti, de altfel fără răutate: „Papa, va trebui să mă înveţi şi pe mine cum se mănâncă peştele cu cuţitul!”, ieşire care musafirului i se păru cu totul lipsită de tact.

„După cum văd, până la sfârşitul mesei o să mă lecuiesc complet de dragoste…” îşi spuse el în încheiere.

— Scumpa mea, vorbi domnul Tomasz, a nu mânca peştele cu cuţitul este, în realitate, o prejudecată… Nu-i aşa că am dreptate, domnule Wokulski?

— Prejudecată? … N-aş crede! răspunse Wokulski. E numai transplantarea unui obicei din condiţiile unde este aplicabil în condiţii unde nu este!

Domnul Tomasz tresări.

— Englezii consideră asta aproape o insultă… declară domnişoara Florentyna.

— Englezii au peşti de mare, care pot fi mâncaţi numai cu furculiţa. Dacă ar fi avut peşti cu oase, ca ai noştri, i-ar fi mâncat poate şi ei aşa…

— O, englezii respectă întotdeauna formele! se apără domnişoara Florentyna.

— Da, respectă formele în condiţii normale, răspunse Wokulski. În împrejurări excepţionale, însă, aplică regula: „Procedează cum e mai comod”. Am văzut, de altfel, cu ochii mei lorzi foarte distinşi care mâncau cu degetele berbec cu orez şi beau supa direct din oala în care fiersese!

Lecţia era dură. Domnul Tomasz însă o primi mulţumit, iar domnişoara Isabela aproape cu admiraţie. Negustorul acesta care mâncase cu lorzii şi enunţa o teorie atât de îndrăzneaţă în favoarea folosirii cuţitului la peşte crescu în stima ei. Cine ştie dacă teoria asta nu i se părea mai importantă decât duelul cu Krzeszowski…

— Prin urmare, eşti împotriva etichetei? întrebă ea.

— Nu. Dar nu înţeleg să fiu sclavul ei!

— Există însă o societate care respectă întotdeauna eticheta.

— Nu ştiu. Am frecventat societăţi din cele mai înalte şi am văzut că în anumite condiţii oamenii uită de etichetă.

Domnul Tomasz aplecă uşor capul, domnişoara Florentyna se învineţi, iar Isabela se uită la Wokulski aproape binevoitoare. Poate chiar mai mult… Erau clipe când i se părea că Wokulski e un fel de Harun-al-Raşid travestit în negustor, şi atunci în inima ei se trezea admiraţia şi chiar simpatia. Da, putea fi confidentul ei. Putea discuta cu el despre Rossi!

După îngheţată, domnişoara Florentyna, complet dezorientată, rămase în sufragerie, iar ceilalţi trecură la cafea, în biroul domnului Tomasz. Tocmai în clipa în care Wokulski îşi termina de băut cafeaua, Mikolaj îi aduse domnului Tomasz o scrisoare, prezentată pe tavă.

— Aşteaptă răspunsul…

— Ah, de la contesă… observă domnul Tomasz, uitându-se la adresă. Îmi permiteţi…

— Dacă n-ai nimic împotrivă, îl întrerupse domnişoara Isabela întorcându-se cu un surâs spre Wokulski, putem trece în salon. Între timp, papa va răspunde…

Ştia că scrisoarea fusese scrisă de mâna domnului Tomasz, care şi-o trimisese singur, pentru că întotdeauna după masă simţea nevoia să aţipească măcar o jumătate de oră.

— Nu te superi? îl întrebă domnul Tomasz pe Wokulski, strângându-l de braţ.

Musafirul ieşi din birou împreună cu domnişoara Isabela. În salon, aceasta se aşeză graţioasă pe fotoliu şi-i arătă cu mâna un alt fotoliu, la numai câţiva paşi de al său.

Rămânând singur cu ea, Wokulski simţi sângele zvâcnindu-i în tâmple. Tulburarea lui crescu şi mai mult când observă că domnişoara Isabela se uită la el cu o privire ciudată, ca şi cum ar fi vrut să-l străpungă până în adâncul sufletului, să-l înlănţuiască. Nu mai era Isabela de la cheta de Paşti şi nici Isabela de la cursele de cai, ci o persoană care cugeta şi simţea şi care dorea să-l întrebe ceva, adresându-i-se cu toată sinceritatea.

Wokulski se uita la Isabela în tăcere şi aştepta, atât de curios să afle ce-i va spune, încât ar fi fost în stare să-l ucidă pe cel care i-ar fi deranjat.

Domnişoara Isabela nu ştia ce să facă. De mult nu fusese atât de tulburată. Îi treceau prin minte, în goană, frânturi din propriile ei fraze: „A cumpărat serviciul”, „a pierdut anume la cărţi cu papa”, „m-a ofensat”. Apoi: „Mă iubeşte”, „a cumpărat un cal de curse”, „s-a bătut în duel”, „a mâncat cu lorzii în societăţile cele mai înalte…” Dispreţ, mânie, admiraţie, simpatie… Rând pe rând, sentimentele îi biciuiau sufletul ca picurii, de ploaie deasă, iar dincolo de această furtună clocotea nevoia ei de a-şi împărtăşi cuiva necazurile zilnice, îndoielile şi iubirea tragică pentru marele actor.

„Da, poate fi… va fi confidentul meu! …” se gândea ea înecându-şi privirile în ochii uimiţi ai lui Wokulski, stând aplecată uşor înainte, ca şi cum ar fi vrut să-l sărute pe frunte. Apoi, ruşinată – nici ea nu ştia de ce – se retrase, rezemându-se de speteaza scaunului, se îmbujoră şi îşi lăsă încet în jos genele lungi, ca şi cum ar fi fost cuprinsă de somn. Privind-o, Wokulski îşi aduse aminte de minunata unduire a aurorei boreale şi de melodiile ciudate, fără tonuri şi fără cuvinte, care răsună uneori în sufletul omului, ca un ecou îndepărtat al unei lumi fericite. Visător, asculta tictacul febril al ceasornicului de pe masă şi zvâcnetul repezit al sângelui în tâmple, mirându-se că aceste două bătăi, atât de rapide, erau totuşi mult mai leneşe decât fuga gândurilor sale.

„Dacă există raiul, îşi zise el, cei binecuvântaţi să-l cunoască nu pot simţi o fericire mai mare decât cea pe care o simt eu acum.”

Tăcerea durase atât de mult, încât începuse să fie supărătoare; domnişoara Isabela fu prima care-şi dădu seama de situaţie.

— Ai avut o neînţelegere cu domnul Krzeszowski…

— În legătură cu alergările de la hipodrom… se grăbi Wokulski să completeze. Baronul era supărat că i-am cumpărat calul…

O clipă ea îl privi cu un surâs blajin.

— După aceea ai avut cu el un duel care ne-a neliniştit foarte mult… continuă, mai încet. Apoi… apoi baronul mi-a cerut scuze… (Îşi lăsă ochii în jos.) În scrisoarea pe care mi-a trimis-o vorbeşte despre dumneata cu mult respect şi prietenie…

— Sunt foarte… foarte fericit… bâigui Wokulski.

— Pentru ce, domnule?

— Pentru că faptele s-au desfăşurat aşa cum s-au desfăşurat… Baronul e un om distins…

Domnişoara Isabela îi întinse mâna şi, lăsând-o câteva clipe în palma lui înfierbântată, zise:

— Cu toată neîndoielnica bunătate a baronului, eu îţi mulţumesc numai dumitale. Îţi mulţumesc… Sunt servicii care nu pot fi uitate repede şi într-adevăr… (vorbea mai rar şi mai încet) într-adevăr m-aş simţi bine dacă aş şti că-ţi pot face un serviciu pe măsura amabilităţii dumitale…

Wokulski îi lăsă mâna şi se aşeză mai bine în fotoliu.

Era atât de ameţit, încât nici nu luase în seamă cuvântul „amabilitate”.

— Fie! răspunse. Dacă porunciţi dumneavoastră, sunt gata să-mi recunosc chiar şi… meritele! Pot oare în schimb să vă rog ceva?

— Da.

— Vă rog numai atât: îngăduiţi-mi să vă fiu de folos în măsura puterilor mele. Întotdeauna şi în orice împrejurare…

— Domnule! … Dar uzezi de un truc! făcu Isabela surâzând. Eu vreau să-mi plătesc o datorie, şi dumneata mă sileşti să contractez altele noi! Se poate aşa ceva? …

— De ce nu? … Nu îngădui oare şi comisionarilor publici să-ţi facă servicii?

— Dar pentru asta li se plăteşte! răspunse domnişoara Isabela, uitându-se ştrengăreşte în ochii lui.

— Singura deosebire între ei şi mine este că pe ei trebuie să-i plătim, iar pe mine nici nu se cade, nici nu se poate!

Domnişoara Isabela dădu din cap.

— Rugămintea mea, continuă el, nu depăşeşte graniţa relaţiilor celor mai obişnuite dintre oameni. Femeile poruncesc întotdeauna, iar noi le îndeplinim întotdeauna poruncile. Asta-i tot. Oamenii care fac parte din aceeaşi sferă socială cu dumneata n-ar trebui să se roage pentru nimic; pentru ei, împlinirea dorinţelor zilnice e o obligaţie, chiar o lege! Eu în schimb mi-am făcut singur loc în viaţă şi astăzi te implor să-mi acorzi favoarea aceasta, întrucât îndeplinirea poruncilor dumitale însemnează pentru mine un fel de înnobilare. O, Doamne! Dacă vizitiii şi lacheii pot purta culorile blazonului dumitale, de ce n-aş merita şi eu cinstea asta?

— Cum, tocmai dumneata vorbeşti aşa? … Eşarfa mea nu mai pot să ţi-o ofer, fiindcă ai luat-o singur, cu forţa. Iar ca să ţi-o cer înapoi… e prea târziu, ţinând seama de scrisoarea baronului.

Îi întinse din nou mâna, şi Wokulski i-o sărută cu respect. Din camera alăturată se auzi zgomotul unor paşi înfundaţi, şi domnul Tomasz intră odihnit, radios. Pe faţă i se citea atâta cordialitate, încât Wokulski îşi zise în gând: „Aş fi un mizerabil dacă cele treizeci de mii de ruble ale tale nu ţi-ar aduce zece mii de ruble anual!”

Rămaseră câteşitrei de vorbă un sfert de oră, discutând despre ultima serbare de la „Dolina Szwajcarska”, dată în scop de binefacere, despre sosirea lui Rossi şi despre călătoria la Paris; în sfârşit, Wokulski îi părăsi cu regret, promiţând să vină mai des şi să plece la Paris, o dată cu ei.

— Ai să vezi ce vesel o să fie acolo! îi spuse domnişoara Isabela la despărţire.