VI.         CUM ÎŞI FAC APARIŢIA OAMENI NOI PE ORIZONTURI VECHI.

ÎNCEPUT DE APRILIE, UNA DIN lunile care fac trecerea de la iarnă la primăvară. Zăpada s-a dus, dar vegetaţia n-a ieşit încă din amorţeală. Arborii sunt încă cerniţi, pajiştile arse, iar cerul cenuşiu pare o boltă de marmură străbătută de vinişoare ca aurul şi argintul.

Aproape cinci după amiază. Domnişoara Isabela stă în salonaşul ei şi citeşte cel mai nou roman al lui Zola, Une page d’amour 11. Citeşte cu gândurile aiurea, ridică mereu ochii, se uită pe fereastră şi îşi spune în gând, aproape fără să-şi dea seama, că ramurile copacilor sunt negre şi cerul cenuşiu. Citeşte din nou, priveşte prin cameră, şi gândurile ei pierdute îi spun că mobilele în husele lor azurii şi capotul ei albastru au şi ele parcă o nuanţă cenuşie şi că festoanele perdelelor albe par nişte ţurţuri mari de zăpadă îngheţată. Apoi uită la ce se gândea în clipa dinainte şi se întreabă: „La ce mă gândeam oare? … Ah, da, la cheta din săptămâna mare”… Şi deodată o apucă dorul să se plimbe cu trăsura, dar regretă că bolta cerului e atât de cenuşie şi că vinişoarele aurii care-o străbat sunt atât de firave… O chinuieşte o nelinişte surdă, aşteaptă parcă ceva, fără să ştie ce. Să se destrame norii, sau să intre feciorul şi să-i înmâneze o scrisoare prin care să fie şi ea invitată la cheta din săptămâna mare? Mai e aşa de puţin timp până atunci, şi n-a fost încă poftită!

Şi din nou îşi coboară ochii pe carte. A ajuns la capitolul în care domnul Rambaud, într-o noapte înstelată, repară păpuşa stricată a micuţei Jeannette. Alături, Hélčne plânge fără să ştie de ce, iar abatele Jouve o sfătuieşte să se mărite. Domnişoara Isabela o înţelege pe Hélčne, ţi dacă în clipa asta norii s-ar risipi şi ar răsări stelele, poate că şi ea ar izbucni în lacrimi. Pentru că nu mai sunt decât câteva zile până la chetă, şi ea n-a fost încă invitată. E sigură că va fi invitată. Totuşi, de ce atâta întârziere?

„Femeile care par să-l cheme pe Dumnezeu cu atâta ardoare sunt uneori fiinţe nefericite, a căror inimă e mistuită de patimă. Merg la biserică spre a-şi stinge această patimă”, constată abatele Jouve.

„Ce om de treabă, abatele! Cum vrea s-o liniştească pe sărmana Hélčne!” îţi spune domniţoara Isabela. Dar, deodată, zvârle cartea. Abatele Jouve i-a adus aminte că de două luni brodează un cordon pentru clopoţelul bisericii şi că nu l-a terminat încă. Se ridică din fotoliu şi apropie de fereastră măsuţa pe care se află ghergheful, o cutie cu fire de mătase şi un model colorat. Desfăşoară cordonul şi începe să brodeze atentă trandafiri şi cruci. Munca trezeşte în inima ei un sentiment de îmbărbătare.

O fiinţă atât de devotată bisericii ca ea nu poate să nu fie invitată la cheta din săptămâna mare! Alege firele de mătase, le trece prin urechea acului şi brodează mai departe. Mâna i se mişcă de sus în jos şi de jos în sus. Îşi mută ochii de la model la broderie şi se întreabă ce rochie să îmbrace în Vinerea mare, ce toaletă să-şi facă de Paşti… În curând gândul acesta îi absorbise toată atenţia, îi pironeşte ochii în gol şi-i opreşte mâna în loc. Rochia, pălăria, mantila şi umbrela. Toate trebuie să fie noi… Şi când te gândeşti că mai e atât de puţin timp şi că ea nu numai că n-a comandat nimic, dar nici nu şi-a ales măcar modelele! …

Îşi aduce aminte că serviciul ei de masă şi argintăria au fost trimise la bijutier, că s-a şi găsit un cumpărător şi că într-o zi, două vor fi vândute. Domnişoara Isabela simte o strângere de inimă pentru serviciul de masă şi pentru argintărie, dar în acelaşi timp şi o uşurare la gândul chetei şi al toaletelor noi. Ar vrea să iasă frumoase, dar ce modele să aleagă?

Dă la o parte ghergheful şi, de pe măsuţa pe care se află câteva volume de Shakespeare şi Dante, un album cu fotografiile celebrităţilor europene şi câteva reviste, ia Le Moniteur de la Mode 12 şi începe să-l răsfoiască foarte atentă. Iată o toaletă pentru dejun; iată rochii de primăvară pentru fetiţe, pentru domnişoare, pentru doamne, pentru mirese şi pentru mamele lor; iată rochii de vizită, de gală, de promenadă, şase modele de pălării din vreo zece feluri de stofe şi nu ştiu câte culori… Ce să alegi de aici, Dumnezeule? Nu-i chip fără să ceară sfatul domnişoarei Florentyna şi al premierei magazinului!

Plictisită, domnişoara Isabela aruncă jurnalul de mode şi se întinde pe canapea. Îşi împreunează mâinile ca pentru rugăciune, apoi, sprijinindu-se de spetează, îşi prinde capul în palme şi se uită la cer cu ochi visători. Cheta din săptămâna mare, toaletele noi, norii de pe cer, toate se amestecă în imaginaţia ei cu regretul pentru serviciul de masă şi cu unda de ruşine că e nevoită să-l vândă.

„Mi-e totuna”, îşi spune. Şi doreşte din nou, în gând, ca norii să se destrame măcar o clipă. Dar norii s-au îngroşat şi mai mult, iar în inima ei se adâncesc părerile de rău, ruşinea şi neliniştea. Privirea îi cade pe măsuţa de lângă canapea şi pe cartea de rugăciuni legată în fildeş. Ia cartea în mână şi încet, răsfoind filă cu filă, caută în ea rugăciunea Acte de résignation 13; o găseşte şi începe să citească: „Que votre nom soit béni ŕ jamais, bien que vous avez voulu m’éprouver par cette peine…” 14. Pe măsură ce citeşte, cerul cenuşiu se luminează, iar când rosteşte ultimele cuvinte „…et d’attendre en paix votre divin secour…” 15, norii se destramă, printre spărturile lor apare o fâşie de azur, salonaşul domnişoarei Isabela este dintr-o dată scăldat în lumină, iar sufletul ei, cuprins de linişte. E sigură că rugăciunea i-a fost ascultată, că va avea, la chetă, toaletele cele mai frumoase şi biserica cea mai bună.

În clipa aceea uşa se deschide uşor, şi domnişoara Florentyna, înaltă, îmbrăcată în negru, intră sfioasă, ţinând cu două degete o scrisoare:

— De la doamna Karolowa!

— A, în legătură cu cheta! rosteşte domnişoara Isabela cu un surâs fermecător. Astăzi n-ai fost de loc pe la mine, Flora!

— N-am vrut să te deranjez.

— Ce să-mi deranjezi? Plictiseala? … întreabă domnişoara Isabela. Cine ştie dacă n-ar fi fost mai vesel să ne fi plictisit aici împreună!

— Poftim… şopteşte sfioasa fată în rochie neagră, întinzându-i scrisoarea.

— Îi cunosc conţinutul! o întrerupe domnişoara Isabela. Rămâi puţin la mine, şi dacă n-ai nimic împotrivă, citeşte-mi tu scrisoarea.

Domnişoara Florentyna se aşază stângace pe fotoliu, ia cu un gest delicat cuţitaşul de pe birou şi taie plicul cu cea mai mare atenţie. Pune apoi cuţitaşul şi plicul pe birou, despătureşte hârtia şi, cu o voce înceată, melodioasă citeşte următoarele rânduri scrise în limba franceză: „Dragă Bela! Iartă-mă dacă mă amestec într-o chestiune pe care numai tu şi tatăl tău aveţi dreptul s-o rezolvaţi. Ştiu, scumpa mea, că ai renunţat la serviciul tău de masă şi la argintărie; mi-ai vorbit, de altfel, chiar tu despre asta. Ştiu de asemenea că s-a şi găsit un cumpărător, care vă oferă cinci mii de ruble, după părerea mea prea puţin, deşi în vremurile noastre e greu să te aştepţi la mai mult. După convorbirea pe care am avut-o însă în această privinţă cu Krzeszowska, încep să mă tem ca nu cumva aceste frumoase lucruri să nu ajungă în mâini nepotrivite.

Or, eu tocmai în privinţa asta aş vrea să te previn. Iată, ce îţi propun: să accepţi un împrumut de trei mii de ruble, şi serviciul de masă despre care e vorba şi argintăria să rămână la mine amanet. Socot că aceste obiecte se vor păstra mai bine la mine, astăzi, când tatăl tău se află într-o încurcătură atât de mare. Le vei putea lua oricând vei dori, iar dacă va fi să mor, le vei primi înapoi chiar fără restituirea sumei împrumutate.

Nu insist. Îţi fac doar o propunere. Gândeşte-te şi hotărăşte cum crezi că e mai bine. Dar, în primul rând, nu uita consecinţele. După cât te cunosc, cred că ai fi foarte afectată să afli odată că argintăria noastră de familie împodobeşte masa cine ştie cărui bancher sau că face parte din zestrea fiicei sale!

Mii de sărutări, Joanna.

P.-S. Imaginează-ţi ce fericire a dat peste azilul meu! Aflându-mă ieri în magazinul faimosului Wokulski, i-am cerut un dar pentru orfani. Contam pe vreo zece-cincisprezece ruble. Când colo, nici n-ai crede! Mi-a oferit o mie de ruble! Exact o mie de ruble! Şi mi-a mai spus că n-ar îndrăzni, să depună în mâinile mele o sumă mai mică. Încă vreo doi oameni ca Wokulski, şi simt că la bătrâneţe am să devin democrată.”

După ce termină lectura scrisorii, domnişoara Florentyna nu îndrăzneşte o bună bucată de vreme să-şi desprindă ochii de pe hârtie. În sfârşit, îşi ia inima în dinţi şi se uită la domnişoara Isabela; aceasta stă întinsă pe canapea, palidă, şi cu mâinile încleştate.

— Ce zici, Flora? întreabă ea după o clipă.

— Socot, răspunde Flora încet, că la începutul scrisorii doamna Karolowa a arătat foarte limpede care e situaţia ta.

— Ce umilire! şopteşte domnişoara Isabela, lovind nervoasă cu palma în canapea.

— Umilire? De ce? Pentru că primeşti de la cineva trei mii de ruble, punând amanet argintăria pe care străinii îţi oferă cinci mii? … Asta e umilire?

— Cum ne desconsideră… înseamnă că suntem într-adevăr ruinaţi!

— Ah, Bela! … o întrerupe, înviorându-se, domnişoara Florentyna. Tocmai scrisoarea asta e o dovadă că nu suntem ruinaţi! Mătuşii îi place să fie acră, dar ştie să te apere de nenorocire. Dacă v-ar fi ameninţat într-adevăr ruina, n-ar fi fost acră, ci afectuoasă şi delicată.

— Îi sunt foarte recunoscătoare!

— Nu trebuie să-ţi fie teamă! Mâine vom primi cinci mii de ruble, cu care vom putea duce casa şase luni… sau cel puţin trei! După aceea…

— După aceea o să ne scoată casa la licitaţie…

— O simplă formalitate, şi nimic mai mult! La drept vorbind, aţi putea fi chiar în câştig, pentru că astăzi o casă nu-ţi dă decât bătaie de cap! Şi-apoi vei moşteni de la mătuşa Hortensja cam o sută de mii de ruble. De altfel, adaugă după o clipă domnişoara Florentyna, ridicându-şi sprâncenele, s-ar putea ca tatăl tău să mai aibă ceva. Toată lumea spune aşa.

Domnişoara Isabela se apleacă şi îi ia mâinile între ale sale.

— Flora, cui spui tu poveştile astea? … Cum, tu crezi într-adevăr că eu nu sunt decât o domnişoară de măritat care nu vede nimic şi nu înţelege nimic? … Crezi că eu nu ştiu, adaugă ea încet, crezi că n-am băgat de seamă că de o lună de zile împrumuţi banii de masă de la Mikolaj? …

— Poate că tatăl tău intenţionat vrea să se creadă că…

— Oare tot intenţionat vrea ca în fiecare dimineaţă să-i pui câteva ruble în portmoneu?

Domnişoara Florentyna se uită în ochii ei şi clatină din cap.

— Ştii multe, dar nu ştii tot! răspunde ea. Uite, sunt aproape două săptămâni de când găsesc la tatăl tău în buzunar câte zece, cincisprezece…

— Aşadar, se împrumută…

— Tatăl tău nu împrumută niciodată bani în oraş! Fiecare creditor vine cu banii acasă şi primeşte chitanţa sau dobânda în biroul tatălui tău. Nu-l cunoşti!

— Bine, dar de unde are bani?

— Nu ştiu! Văd că are, şi mi se spune că a avut întotdeauna.

— De ce acceptă atunci să vindem argintăria?! insistă domnişoara Isabela.

— Poate că vrea să-şi bată joc de neamuri…

— Dar cine i-o fi răscumpărat poliţele?

Domnişoara Florentyna face din mâini un gest de resemnare.

— Nu le-a răscumpărat Krzeszowska, de asta sunt convinsă. N-au mai rămas decât mătuşa Hortensja, sau…

— Sau?

— Tatăl tău în persoană. Tu ştii oare câte lucruri face numai şi numai ca să-şi neliniştească familia şi ca să-şi bată apoi joc de toţi?

— Bine, dar de ce să mă neliniştească şi pe mine, pe noi! …

— Nici prin gând nu-i trece că eşti îngrijorată! O fiică, nu-i aşa, trebuie să aibă nemărginită încredere în tatăl ei!

— Ah, aşa! şopteşte domnişoara Isabela şi cade pe gânduri.

Verişoara în rochie neagră se ridică încet din fotoliu şi iese fără zgomot.

Domnişoara Isabela se uită din nou prin camera care i se pare iar cenuşie, la ramurile negre care se mişcă uşor dincolo de ferestre, la cele două vrăbii care ciripesc, sfătuindu-se poate cum să-şi clădească cuibul, la cerul care acum este iar plumburiu şi întunecat. Îşi aminteşte din nou de chetă şi de toaletele pe care trebuie să şi le facă, dar acum toate acestea i se par atât de neînsemnate, atât de ridicole, încât amintirea lor o fac să ridice din umeri.

Alte gânduri o frământă. N-ar fi mai bine să încredinţeze serviciul contesei Karolowa? De unde are tatăl ei bani? Dacă a avut bani tot timpul, de ce a îngăduit Florei să se împrumute de la Mikolaj? … Şi dacă n-a avut, de unde are acum? Pe de altă parte, dacă amanetează serviciul şi argintăria mătuşii sale, poate că pierde prilejul să le vândă convenabil. Dar dacă le vinde şi încap – aşa cum îi scrie contesa – pe mâinile cine ştie cui?

Îşi întrerupse brusc şirul gândurilor, căci urechea ei fină a prins un zgomot în camerele mai îndepărtate. Zgomotul unor paşi de bărbat, egali, liniştiţi. Când ajung în salon, covorul îi înăbuşă puţin, în sufragerie se aud mai tare, în dormitor amuţesc, ca şi cum cel care vine ar merge în vârful picioarelor.

— Poftim, papa! rosteşte domnişoara Isabela, auzind bătăi în uşă.

Domnul Tomasz intră, şi Isabela vrea să se ridice de pe canapea, dar tatăl ei o opreşte. El o îmbrăţişează, o sărută pe frunte şi, înainte de a se aşeza lângă ea, îşi aruncă privirea în oglinda mare de pe perete. Îşi vede acolo chipul frumos, mustăţile albe, jacheta impecabilă, de culoare închisă, pantalonii atât de bine întinşi pe picior de parcă atunci au ieşit din mâinile croitorului, şi constată satisfăcut că totul e aşa cum trebuie să fie.

— Aud, începe el surâzând, că primeşti scrisori care îţi strică buna dispoziţie.

— Ah, papa, dacă ai şti cu ce ton scrie mătuşa! …

— Desigur cu tonul unei persoane bolnave de nervi, şi tu n-ar trebui să i-o iei în nume de rău!

— Dacă ar fi numai atâta! Mă tem însă că are dreptate şi că argintăria noastră ar putea într-adevăr să ajungă pe masa unui bancher!

Fata îşi apropie capul de umărul tatălui ei. Domnul Tomasz se uită fără să vrea în oglinda de pe măsuţă şi constată că ei doi formează în clipa asta un grup foarte frumos. Îl impresionează mai ales teama întipărită pe faţa fiicei sale, care contrastează cu calmul său. Surâde:

— Masă de bancheri! … Argintăria strămoşilor noştri a fost văzută pe mesele tătarilor, ale cazacilor, ale ţăranilor răsculaţi, şi asta nu numai că n-a fost pentru noi o ruşine, ci, dimpotrivă, ne-a făcut chiar cinste! Cine luptă trebuie să şi piardă câteodată!

— Atunci a fost datorită războaielor, şi în război… începe domnişoara Isabela.

— Crezi că ceea ce se petrece azi nu-i tot un război? … S-au schimbat numai armele: în locul coasei sau al iataganului, oamenii se luptă cu ruble. Joasia a înţeles perfect situaţia. A vândut nu un serviciu de masă, ci moşia familiei şi a dărâmat ruinele castelului ca să clădească hambare!

— Aşadar suntem învinşi… şopteşte domnişoara Isabela.

— Nu copila mea, răspunde domnul Tomasz. Înălţând capul. Noi abia de acum vom începe să învingem, şi cred că de acest lucru se tem soră-mea şi cei de teapa ei! Au dormit atât de adânc, încât îi supără orice manifestare de vitalitate, orice pas îndrăzneţ făcut de mine, adaugă el ca şi cum ar vorbi cu sine însuşi.

— Făcut de tine, papa?

— Da. Au crezut că-i voi ruga să mă ajute. Joasia ar fi fost bucuroasă să mă vadă arendaşul ei. Numai că eu le-am mulţumit frumos pentru pensia oferită şi m-am apropiat de burghezie. Am câştigat ascendenţa faţă de burghezi şi asta îi sperie pe cei din lumea noastră! Au crezut că am să mă dau la fund, şi acum văd că pot să mă ridic iar!

— Tu, papa?

— Da, eu! Până acum am tăcut, pentru că nu găsisem omul capabil să mă secundeze. Astăzi însă l-am găsit, am găsit pe cineva care mă înţelege, şi deci voi începe să acţionez!

— Pe cine? întreabă domnişoara Isabela, uitându-se mirată la tatăl ei.

— Un oarecare Wokulski, negustor, om de fier. Cu ajutorul lui voi organiza burghezia, voi înfiinţa o societate pentru comerţul cu Orientul şi voi ridica astfel industria…

— Tu, papa?

— Vom vedea cine o va lua înaintea, hai să zicem, eventualelor alegeri pentru consiliul municipal!

Domnişoara Isabela ascultă cu ochii larg deschişi.

— Dar omul ăsta, şopteşte ea, omul despre care vorbeşti, papa, nu-i vreun afacerist, vreun… aventurier? …

— Cum! Nu-l cunoşti? se miră domnul Tomasz. E doar unul din furnizorii noştri!

— Magazinul i-l cunosc, e foarte frumos, răspunde domnişoara Isabela adunându-şi gândurile. Am văzut acolo un funcţionar bătrân care face impresia unui om bizar, dar care e extrem de politicos… Ah, mi se pare că zilele trecute l-am cunoscut şi pe proprietarul magazinului… Un bădăran…

— Wokulski, bădăran? se miră domnul Tomasz. E drept că-i puţin rigid, dar ce om politicos!

Domnişoara Isabela clătina din cap.

— Un om dezagreabil, răspunde înviorată. Acum mi-l amintesc… Intrând marţi în magazin, l-am întrebat care e preţul unui evantai. Să-l fi văzut cum s-a uitat la mine! … N-a răspuns nimic, şi-a întins doar mâna lui enormă, roşie, spre un vânzător (un băiat destul de elegant) şi a mormăit supărat: „Domnule Moravski, sau Mvaczewski, nu-mi aduc bine aminte, doamna întreabă ce preţ are evantaiul…” A, papa, ţi-ai găsit un asociat care nu-i de loc interesant! … râde domnişoara Isabela.

— E un om de o neobişnuită energie, un om de fier, răspunde domnul Tomasz. Aşa sunt ei. Îi vei cunoaşte, de altfel, pentru că am de gând să organizez aici câteva întruniri. Toţi sunt originali, dar ăsta-i mai original decât toţi.

— Cum, papa, vrei să-i primeşti în casă?

— Trebuie să mă sfătuiesc cu unii dintre ei. Cât despre ai noştri, adaugă el uitându-se în ochii fiicei sale, te asigur că îndată ce vor auzi cine vine la mine, niciunul n-are să lipsească din salonul nostru!

În clipa aceea intră domnişoara Florentyna şi-i pofteşte la masă. Domnul Tomasz oferă braţul fiicei sale şi trec toţi trei în sufragerie. Masa este servită, şi Mikolaj aşteaptă, îmbrăcat în frac şi cu o cravată mare, albă la gât.

— Îmi vine să râd de Bela, spune domnul Tomasz, adresându-se verişoarei care serveşte supa în farfurii. Închipuieşte-ţi, Flora, că Wokulski a făcut asupra ei impresia unui bădăran! Tu îl cunoşti?

— Cine nu-l cunoaşte astăzi? răspunde domnişoara Florentyna, întinzând lui Mikolaj o farfurie pentru stăpânul casei. Da, nu e prea elegant, dar face impresia…

— … unui trunchi de copac cu mâini roşii! continuă domnişoara Isabela, râzând.

— Mie mi-a amintit de Trost. Ştii, Bela, colonelul acela de vânători de la Paris! răspunde domnul Tomasz.

— Mie îmi evocă statuia unui gladiator în triumf, adaugă domnişoara Florentyna cu vocea ei melodioasă. Îl mai ţii minte, Bela, pe gladiatorul acela din Florenţa, cu spada ridicată? Are faţa aspră, chiar sălbatică, dar frumoasă.

— Şi mâinile roşii? … întreabă domnişoara Isabela.

— I-au degerat în Siberia! o lămureşte apăsat domnişoara Florentyna.

— Ce-a făcut acolo?

— Şi-a ispăşit păcatele tinereţii, spune domnul Tomasz. Asta i se poate ierta.

— Ah, aşadar este şi un erou! …

— Un erou şi un milionar! adaugă domnişoara Florentyna.

— Milionar? repetă domnişoara Isabela. Încep să cred că papa a avut o bună inspiraţie când şi l-a ales ca asociat. Deşi…

— Deşi? … întreabă tatăl ei.

— Ce-o să spună lumea despre asociaţia asta?

— Cine are puterea în mâini are şi lumea la picioarele lui.

Tocmai în clipa în care Mikolaj serveşte friptura, se aude soneria în vestibul. Bătrânul servitor iese şi, după o clipă, se întoarce aducând o scrisoare pe un platou de argint, sau poate de alpaca…

— De la doamna contesă…

— Pentru tine, Bela, spune domnul Tomasz, luând scrisoarea. Îmi permiţi să înghit în locul tău această nouă pilulă?

Deschide scrisoarea şi începe s-o citească, apoi, râzând, i-o întinde domnişoarei Isabela.

— Poftim, strigă el, Joasia întreagă! Nevricale şi iar nevricale!

Domnişoara Isabela împinge puţin farfuria la o parte şi, neliniştită, începe să citească repede. Dar, treptat, faţa i se înseninează.

— Ascultă, Flora, e ciudat!

„Scumpa mea Bela! Uită, îngeraşul meu, scrisoarea mea precedentă, în concluzie, serviciul tău nu mă interesează de loc, şi când te vei mărita, îţi vom găsi altul. Dar ţin foarte mult să faci neapărat cheta numai cu mine, şi tocmai despre asta voiam să-ţi scriu în scrisoarea mea precedentă, şi nu despre serviciu. Bieţii mei nervi! Dacă nu vrei să fie zdruncinaţi de tot, atunci acceptă te rog rugămintea mea.

Epitaful din biserica noastră va fi minunat. Wokulski al meu – un om de treabă – oferă o fântână, păsări cântătoare artificiale, un minavet care va cânta numai bucăţi grave şi o mulţime de covoare. Hozer va aduce florile, iar câţiva muzicanţi amatori vor organiza, un concert de orgă, vioară, violoncel şi voce. Sunt încântată. Dar dacă printre toate aceste jucării minunate mi-ai lipsi tu, m-aş îmbolnăvi. Aşadar, primeşti? Te îmbrăţişez şi te sărut de mii de ori, a ta mătuşă care te iubeşte, Joanna.

P.-S. Hai să mergem mâine la magazin să-ţi comanzi o toaletă de primăvară. Aş muri dacă ai refuza-o.

Domnişoara Isabela nu mai poate de bucurie. Prin această scrisoare i se realizează toate speranţele.

— Wokulski e un om excepţional! spune râzând domnul Tomasz. A luat-o pe Joanna cu asalt. Acum soră-mea nu numai că n-o să-mi mai critice asociatul dar va fi în stare chiar să se războiască cu mine pentru el!

Mikolaj începe să servească puii.

— Trebuie să fie un om foarte inteligent! observă domnişoara Florentyna.

— Wokulski? … Hm, relativ! zice domnul Tomasz. E foarte energic, dar în ceea ce priveşte talentul combinaţiilor, n-aş spune că excelează.

— Mi se pare că a dat dovezi în privinţa asta…

— Toate sunt numai dovezi de energie, răspunde domnul Tomasz. Talentul pentru combinaţii, inspiraţiile geniale se pot cunoaşte în anume împrejurări, cum ar fi, de pildă… jocul de cărţi. Joc cu el destul de des pichet, care cere neapărat să şti să faci combinaţii. Rezultatul este că am pierdut opt până la zece ruble şi am câştigat vreo şaptezeci, deşi nu mă consider o mare inteligenţă, adaugă el cu modestie.

Domnişoara Isabela scapă furculiţa din mână, devine palidă şi, luându-şi fruntea în palme, şopteşte:

— A! … a! …

Tatăl ei şi domnişoara Florentyna sar de pe scaune.

— Ce s-a întâmplat, Bela? … întreabă domnul Tomasz, speriat.

— Nimic, răspunde fiica lui, ridicându-se de la masă. O migrenă. De o oră simţeam c-o să-mi vină… Nu-i nimic, papa…

Şi după ce sărută mâna tatălui, iese, ducându-se în camera ei.

— O migrenă bruscă trece repede, zice domnul Tomasz. Du-te la ea, Flora. Eu ies în oraş, trebuie să mă întâlnesc cu câţiva cunoscuţi, dar nu stau mult, mă întorc devreme. Până atunci, ai grijă de ea, scumpa mea Flora. Ai grijă, te rog ai grijă! mai spune domnul Tomasz, cu înfăţişarea calmă a omului care-şi închipuie că fără recomandările sau intervenţiile sale nimic n-ar merge cum trebuie pe lume.

— Mă duc îndată. Să fac numai puţină ordine aici, răspunse domnişoara Florentyna, pentru care ordinea în casă este o chestiune mai importantă decât migrena cuiva, indiferent cine ar fi el.

Înserarea a coborât deasupra pământului… Domnişoara Isabela este din nou singură în camera ei; se întinde pe canapea şi îşi acoperă ochii cu amândouă mâinile. Din faldurile rochiei care-i cad până la pământ apare pantoful îngust şi o parte din ciorap, dar nimeni nu le vede şi nici ea nu ia nimic în seamă. În clipa asta sufletul îi este din nou zbuciumat de supărare, regret şi ruşine. Mătuşa ei îşi cere scuze, şi ea va face cheta la cel mai frumos epitaf, în cea mai frumoasă toaletă; totuşi, este nefericită… I se pare că a intrat într-un salon plin de lume şi că a văzut deodată pe rochia ei nouă o pată de grăsime, o pată mare, întunecată, de parcă s-ar fi tăvălit cu rochia pe scara de serviciu, şi gândul o dezgustă într-atât, încât o apucă ameţeala.

Ce situaţie îngrozitoare! … De o lună de zile se împrumută de la servitorul lor, şi de zece zile tatăl ei îşi câştigă banii de buzunar la cărţi… Poţi să câştigi! Sunt nobili care câştigă cu miile, dar nu pentru nevoile de fiecare zi şi mai ales nu de la negustori. Ah, dacă i-ar sta în puteri, ar îngenunchea în faţa tatălui ei şi l-ar implora să nu se mai aşeze la masa de joc cu oamenii aceia, cel puţin nu acum, când starea lor materială este atât de grea. Peste câteva zile, când va primi bani pe serviciu, îi va da câteva sute de ruble, cu rugămintea să le piardă la joc cu Wokulski, ca să-l plătească mai larg decât îl va răsplăti ea pe Mikolaj pentru banii împrumutaţi.

Dar are ea oare dreptul să procedeze aşa? Are ea oare dreptul măcar să-i vorbească despre întâmplarea asta? …

Wokulski? … Wokulski? … se întreabă domnişoara Isabela. Cine e acest Wokulski, înfăţişat ei astăzi dintr-o dată sub atâtea aspecte şi din atâtea părţi? Ce legătură poate fi între ei şi mătuşa ei, între el şi tatăl ei? …

Abia acum îşi dă seama că de câteva săptămâni, în jurul ei se vorbeşte mereu despre omul acesta. Un negustor oarecare a dăruit de curând câteva mii de ruble în scop de binefacere, dar nu mai ţine minte dacă e vorba de un negustor de haine de damă sau de unul de blănuri. A auzit apoi că tot un negustor ar fi realizat o avere mare în timpul războiului din Bulgaria, dar nu ştia dacă era vorba de cizmarul de la care îşi cumpără pantofi sau de coaforul ei. De-abia acum înţelege că negustorul care a dat bani în scop de binefacere şi acela care a făcut avere sunt una şi aceeaşi persoană, adică acel Wokulski care pierde la cărţi când joacă cu tatăl ei şi pe care mătuşa ei, contesa Karolowa, renumită prin grandomanie, îl numeşte: „Wokulski al meu, om de treabă!”…

În clipa asta îşi aminteşte chiar şi figura omului care, în magazin, nu-i adresase nici un cuvânt, ci se ascunsese după nişte uriaşe vase japoneze, uitându-se încruntat la ea. Şi cu ce ochi o privise…

Odată intrase cu domnişoara Florentyna într-o cofetărie să ia o ciocolată şi să se amuze. Se aşezaseră lângă o fereastră în faţa căreia erau adunaţi câţiva copii zdrenţăroşi. Copiii se uitau la ea, la ciocolată şi la prăjituri cu lăcomia şi curiozitatea unor animale flămânde. La fel o privise şi negustorul…

Domnişoara Isabela se cutremură. Acesta este asociatul tatălui ei? … Ce gânduri nutreşte? … De unde i-a venit tatălui ei ideea să înfiinţeze o societate comercială, să-şi facă atâtea planuri mari, el, care înainte nici n-a visat aşa ceva? … Vrea să se ridice în fruntea aristocraţiei cu ajutorul burgheziei, vrea să fie ales într-un consiliu municipal care n-a existat şi nu există…

Atunci Wokulski nu-i decât un speculant! Poate chiar un escroc care are nevoie de un nume cunoscut pentru speculaţiile lui! S-au mai întâmplat asemenea fapte! Câte nume ilustre de aristocraţi germani şi maghiari n-au fost amestecate în operaţii comerciale pe care ea nu le înţelege de loc. Şi tatăl ei poate şi mai puţin! …

S-a întunecat… Pe stradă s-au aprins felinarele şi lumina lor şovăitoare se strecoară până în salonaşul domnişoarei Isabela, proiectând pe plafon cadrul ferestrei şi faldurile perdelelor, zugrăvind parcă o cruce pe un cer luminos care se acoperă treptat de nori groşi.

„Unde am mai văzut eu o cruce, o lumină şi un nor asemănător?” se întreabă domnişoara Isabela. Prin faţa ochilor încep să i se perinde locurile pe care le-a văzut în viaţă, lăsându-se purtată de reverie.

Se vede trecând cu trăsura printr-o localitate cunoscută. Peisajul seamănă cu un inel uriaş alcătuit din păduri şi munţi verzi, iar trăsura ei coboară la vale, pe marginea inelului. Coboară oare? Pentru că nici nu se apropie, nici nu se îndepărtează de vreun reper. Mai degrabă pare că stă pe loc. Şi totuşi coboară, se vede după soare, care se reflectă în aripa lăcuită a trăsurii, legănându-se încet şi rămânând mereu în urmă. Aha, se aude un huruit! … Să fie huruitul unei trăsuri pe vreo stradă? … Nu, e huruitul unei maşini care lucrează undeva, în fundul acestui inel de munţi şi păduri. Acolo, jos, se vede chiar un fel de baltă de fum negru şi abur alb, care se pierde în verdeaţă.

Domnişoara Isabela priveşte la tatăl ei, care stă alături şi îşi cercetează cu atenţie unghiile, aruncând din când în când un ochi distrat asupra peisajului. Trăsura se află, ca şi mai înainte, pe marginea inelului. Pare că stă pe loc. Numai soarele, care se reflectă în aripa lăcuită, rămâne în urmă, încet, încet. Această imobilitate aparentă sau această mişcare misterioasă o irită nespus. „Înaintăm sau nu?” îl întreabă pe tatăl ei. El nu-i răspunde. Ca şi cum nici n-ar fi auzit-o. Se uită la unghiile lui frumoase şi îşi aruncă din când în când ochii spre peisajul înconjurător…

Deodată (trăsura continuă să se legene şi huruitul se aude mereu), din mijlocul bălţii de fum negru şi abur alb, răsare un om. Are părul tuns scurt, faţa oacheşă, seamănă puţin cu Trost, colonelul de vânători (sau, poate, cu gladiatorul din Florenţa), şi mâinile lui, uriaşe, sunt roşii. E îmbrăcat într-o cămaşă mânjită de smoală, cu mânecile suflecate până peste coate; în mâna stângă, lipită de piept, ţine ca un evantai nişte bonuri de casă, iar în dreapta, ridicată deasupra capului, o hârtie pe care vrea s-o arunce înaintea trăsurii. Restul corpului îi e cufundat în fum.

„Ce vrea să facă, papa?” întreabă domnişoara Isabela, speriată.

„Joacă pichet cu mine”, răspunde tatăl, cu cărţile de joc în mână.

„Vai, ce groaznic!” „Nici oamenii ca el nu fac rău femeilor”, continuă domnul Tomasz.

Şi abia acum îşi dă seama domnişoara Isabela că omul în cămaşă o priveşte într-un fel foarte ciudat, ţinând o carte de joc deasupra capului.

Fumul şi aburii care clocotesc în vale îi acoperă din când în când obrazul aspru şi cămaşa descheiată. Apoi se cufundă în abur şi piere. I se mai văd doar ochii, lucind şters, iar mâna goală până la cot, mâna în care ţine cartea de joc, pluteşte deasupra fumului… „Ce înseamnă cartea asta, papa?”… întreabă ea.

Dar tatăl se uită flegmatic la cărţile lui şi nu răspunde. Parcă nici n-a auzit-o!

„Când plecăm odată de aici?”…

Şi cu toate că trăsura se leagănă, iar soarele, oglindit în aripa ei, rămâne în urmă, fumul din vale se mai vede încă, şi în mijlocul lui tot se mai întrezăreşte umbra omului cu cartea ridicată deasupra capului.

Cuprinsă de nelinişte, domnişoara Isabela îşi adună toate amintirile, toate gândurile, pentru a ghici ce vrea să însemne cartea pe care o ţine în mână omul acela.

Să fie oare banii pe care i-a pierdut la pichet cu tatăl ei? Nu. Sau darul pe care l-a făcut societăţii de binefacere? Nici asta. Poate mia de ruble pe care a dat-o mătuşii ei pentru azil, sau poate chitanţa pentru fântână, şi pentru păsărelele şi covoarele oferite ca să împodobească epitaful Mântuitorului? … Nu, nici asta nu poate fi… Căutarea aceasta în necunoscut o nelinişteşte.

Treptat, treptat, domnişoara Isabela este cuprinsă de spaimă. Nu cumva sunt poliţele tatălui ei, răscumpărate de curând de cineva? Dacă-i aşa, cum va lua banii pe argintărie şi serviciu, va plăti în primul rând datoria asta, ca să scape de un astfel de creditor. Numai că omul înecat în fum se uită stăruitor în ochii ei, fără să arunce cartea. Poate că… Ah! …

Domnişoara Isabela se ridică repede, se împiedică în întuneric de un taburet şi, cu mâinile tremurânde, sună. O dată, de două ori… Nu-i răspunde nimeni. Iese în goană în vestibul şi se ciocneşte cu domnişoara Florentyna, care o prinde de mână şi o întreabă mirată:

— Ce-i cu tine, Bela? …

Lumina din vestibul o mai trezeşte puţin. Surâde.

— Flora, adă, te rog, lampa în camera mea. Papa e acasă?

— A plecat acum câteva clipe.

— Dar Mikolaj?

— Se întoarce îndată. S-a dus cu o scrisoare la comisionar. Te mai doare capul? întreabă domnişoara Florentyna.

— Nu! răspunde râzând domnişoara Isabela. Am aţipit puţin şi am avut un coşmar…

Domnişoara Florentyna ia lampa şi intră în salonaşul verişoarei sale. Domnişoara Isabela o urmează, se întinde pe canapea, îşi fereşte cu mâna ochii de lumină şi spune:

— Ştii, Flora, m-am răzgândit! Nu-mi mai vând argintăria unui străin. Ar putea într-adevăr să ajungă Dumnezeu ştie în ce mâini. Fii bună, aşază-te la biroul meu şi scrie mătuşii că… că primesc propunerea ei. Să ne împrumute trei mii de ruble şi să-şi ia serviciul şi argintăria.

Domnişoara Florentyna se uită la ea mirată, apoi răspunde:

— E cu neputinţă, Bela!

— De ce?

— Acum un sfert de oră am primit o scrisoare de la doamna Meliton. Argintăria şi serviciul de masă s-au vândut!

— Aşa de repede? Cine l-a cumpărat? strigă domnişoara Isabela, apucând-o pe verişoara sa de mână.

Domnişoara Forentyna e tulburată.

— Pare-se că un negustor rus… rosteşte ea, dar se simte că nu spune adevărul.

— Flora, tu ştii ceva! Te rog, nu-mi ascunde nimic! o imploră domnişoara Isabela, cu ochii plini de lacrimi.

— Bine, am să-ţi spun, numai să nu afle tatăl tău că ştii!

— Cine le-a cumpărat? … Spune! Cine le-a cumpărat? …

— Wokulski! răspunde domnişoara Florentyna.

Ochii domnişoarei Isabela se usucă într-o clipă şi capătă un luciu de oţel. Respinge supărată mâinile verişoarei, păşeşte prin cameră în lung şi-n lat, apoi se aşază într-un fotoliu în faţa ei. Nu mai e o fată frumoasă, speriată şi contrariată, ci o doamnă din lumea mare, care are de gând să judece un om de serviciu şi, poate, să-l concedieze.

— Spune-mi, verişoară, rosteşte ea cu frumoasă-i voce de contraltă, ce complot ridicol uneltiţi împotriva mea?

— Eu? Complot? protestează domnişoara Florentyna, apăsându-şi mâinile pe piept. Nu te înţeleg, Bela!

— Da. Tu, doamna Meliton şi acel… erou de comedie… acel Wokulski…

— Eu şi Wokulski?! … repetă domnişoara Florentyna.

De data aceasta mirarea ei este atât de sinceră, încât nimeni n-ar mai putea-o bănui.

— Să zicem că nu complotezi, continua domnişoara Isabela. Totuşi ştii ceva…

— Despre Wokulski ştiu ceea ce ştie toată lumea. Are un magazin, de unde cumpărăm şi noi, a făcut avere în timpul războiului…

— Dar că-l atrage pe papa într-o societate comercială nu ştii?

Ochii expresivi ai domnişoarei Florentyna se fac mari, mari de tot.

— Îi atrage pe tatăl tău într-o societate? … Vai de mine! În ce societate?

Şi pare atât de îngrozită, încât domnişoara Isabela nu se mai îndoieşte de nevinovăţia ei. Străbate din nou de câteva ori încăperea, cu mişcările unei leoaice închise în cuşcă, după care întreabă brusc:

— Spune-mi cel puţin ce crezi tu despre el?

— Eu? Despre Wokulski? … Ce să cred? Nimic! Doar că trebuie să fie ahtiat după celebritate şi relaţii!

— După părerea ta, a oferit o mie de ruble azilului numai ca să-şi facă reclamă?

— Desigur! Pentru binefaceri a dat de două ori mai mult!

— Atunci de ce a cumpărat serviciul şi argintăria mea?

— Poate cu gândul să le vândă cu câştig, răspunde domnişoara Florentyna. În Anglia obiectele astea sunt foarte preţuite.

— Dar de ce… de ce a răscumpărat poliţele tatii?

— De unde ştii că le-a răscumpărat? Ce interes ar fi avut?

— Nu ştiu nimic, şopteşte domnişoara Isabela, înfrigurată, dar presimt totul, înţeleg totul! … Vrea să se apropie de noi…

— Doar a făcut cunoştinţă cu tatăl tău…

— Atunci înseamnă că vrea să se apropie de mine!

izbucneşte domnişoara Isabela, mânioasă. Mi-am dat seama de asta din…

Dar îi e ruşine să adauge: „Din privirile lui”.

— Nu cumva te înşeli, Bela?

— Nu, nu mă înşel! Ceea ce trăiesc în clipa de faţă nu este o presimţire, ci mai degrabă o revelaţie! Nici nu-ţi închipui de când îl cunosc sau, mai bine zis, de când mă urmăreşte! Acum îmi aduc aminte că anul trecut nu era spectacol, nu era concert sau conferinţă la care să nu-l întâlnesc. Astăzi, toate astea, şi mai ales fizionomia lui lipsită de inteligenţă îmi apar îngrozitoare.

Domnişoara Florentyna se dă înapoi cu fotoliu cu tot.

— Cum crezi că ar îndrăzni? întreabă ea în şoaptă.

— Să mă placă? … o întrerupe domnişoara Isabela, râzând. Nici prin gând nu mi-ar trece să-i interzic! Nu sunt nici atât de naivă, nici nu fac pe modesta, ca să nu văd că pot plăcea… Doamne-Dumnezeule… chiar şi servitorilor! … Cândva mi se părea supărător, cum mi se par supărători cerşetorii care îţi aţin calea pe străzi, sună pe la porţile oamenilor sau cer ajutor prin scrisori. Abia azi am înţeles bine cuvintele Mântuitorului: „De la fiecare, după fiecare”. De altfel, adaugă ea dând din umeri, bărbaţii mă onorează cu curtea lor într-un mod atât de puţin ceremonios, încât nu mă mai mir de insistenţele sau de ocheadele lor impertinente. Mă mir mai curând când se întâmplă altfel! Dacă într-un salon întâlnesc un om care nu-mi vorbeşte de simpatia şi de suferinţele sale, sau care tace, posomorât, într-un colţ, fără a trăda simpatie şi suferinţă, sau măcar unul care să pară de o indiferenţă glacială, ceea ce ar fi totuşi semnul simpatiei şi suferinţelor, simt că-mi lipseşte ceva! Ca şi cum mi-aş fi uitat evantaiul sau batista acasă… O, îi cunosc! Îi cunosc pe toţi aceşti donjuani, poeţi, filosofi şi eroi, toate aceste suflete duioase, dezinteresate, sfâşiate, visătoare sau cuceritoare… Cunosc întreagă această mascaradă şi te asigur că mă amuză nespus. Ha, ha, ha! … Ce caraghioşi mai sunt…

— Nu înţeleg, Bela… zice domnişoara Florentyna, lăsându-şi braţele în jos.

— Nu înţelegi? Atunci… nu eşti femeie!

Domnişoara Florentyna face un gest de împotrivire, apoi de îndoială.

— Ascultă! reia domnişoara Isabela. De un an de zile mi-am pierdut locul în societate. Nu tăgădui, fiindcă aşa e, ştim cu toţii! Astăzi suntem ruinaţi…

— Exagerezi…

— Ah, Flora, nu mă mai consola şi nu minţi! Ai auzit doar în timpul mesei că până şi cele zece-cincisprezece ruble pe care le are acum tatăl meu sunt câştigate la cărţi de la… (Domnişoara Isabela vorbeşte tremurând din tot trupul. Ochii i-au devenit sticloşi, iar pe faţă i-au apărut pete roşii.) Şi tocmai acum vine acest… negustor, ne răscumpără poliţele şi serviciul de masă, atrage în mrejele lui pe tatăl şi pe mătuşa mea, mă încercuieşte din toate părţile, aşa cum face vânătorul cu vânatul urmărit. Nu mai e vorba de un adorator trist, de un pretendent care poate fi respins, ci de un… cuceritor! … El nu oftează, ci se strecoară în bunele graţii ale mătuşii, îl leagă pe tata de mâini şi de picioare, iar pe mine mă va lua cu forţa, dacă nu va izbuti să mă silească să-i cedez de bunăvoie… Îţi dai seama ce infamie rafinată?

Domnişoara Florentyna e înspăimântată.

— Atunci, e foarte simplu. Spune-i…

— Cui şi ce? … Mătuşii, care e gata să-l susţină pentru a mă obliga să-l accept pe mareşal? … Sau tatălui meu? Să-l sperii şi să grăbesc catastrofa? Un singur lucru am să fac: nu voi îngădui tatălui meu să se lase atras în nici un fel societăţi chiar dacă va trebui să mă târăsc la picioarele lui, chiar dacă va trebui să i-o interzic în numele mamei! …

Domnişoara Florentyna o priveşte cu admiraţie.

— Adevărul este, Bela, că exagerezi! Cu energia şi geniala ta perspicacitate…

— Tu nu-i cunoşti pe oamenii ăştia, dar eu i-am văzut la lucru! În mâinile lor şinele de oţel se îndoaie ca nişte panglici! Îngrozitor! Pentru scopurile lor sunt în stare să pună în mişcare toate forţele pământului; forţe pe care noi nici nu le bănuim! Sunt în stare să te distrugă, să te prindă în mreje, să se gudure, să rişte totul, ba chiar să aştepte răbdători! …

— Prea te laşi influenţată de romane!

— Nu-i vorba de influenţe, ci de presimţirile mele, care mă pun în gardă… Sunt sigură că omul acesta s-a dus la război numai şi numai ca să mă cucerească! Şi acum, abia întors, mă şi încercuieşte din toate părţile… Dar să se ferească! Vrea să mă cumpere? Bine, n-are decât! Numai că va trebui să mă plătească scump! Vrea să mă prindă în mrejele lui? Poftim, n-are decât să le întindă… Am să mă strecor printre ele, chiar de-ar fi nevoie să mă arunc în braţele mareşalului… O, Dumnezeule! Nu mi-am închipuit niciodată cât e de adâncă prăpastia în care alunecăm până nu i-am văzut fundul. Din saloanele Quirinalului să ajung într-o dugheană… N-ar fi o decădere, ci o dezonoare…

Domnişoara Isabela se aşază pe canapea şi, prinzându-şi capul între mâini, începe să plângă în hohote.