III.        DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL.

DE CÂŢIVA ANI ÎNCOACE ÎMI DAU seama cu tristeţe că în lume numărul funcţionarilor comerciali destoinici, ca şi cel al politicienilor înţelepţi, este tot mai mic, deoarece toţi fac ceea ce le dictează moda. Un vânzător modest îmbracă din trei în trei luni pantaloni după altă croială, o pălărie din ce în ce mai ciudată şi un guler cu reverul întors altfel decât până atunci. Tot aşa cu politicienii de azi. Şi ei îşi schimbă părerile din trei în trei luni: alaltăieri au crezut în Bismarck, ieri în Gambetta, iar azi în Beaconsfield, care până mai deunăzi era evreu.

Se vede treaba că au uitat un fapt: în prăvălie nu poţi să-ţi pui gulere la modă, ci doar să le vinzi, pentru că, altminteri, muşteriii rămân fără marfă şi prăvălia fără muşterii. Politica nu trebuie să se sprijine pe personalităţi norocoase, ci pe marile dinastii. Metternich a fost tot atât de celebru ca şi Bismarck, iar Palmerston, mai celebru decât Beconsfield, dar cine oare îşi mai aduce aminte de ei? În schimb, familia Bonapartc a zguduit din temelii Europa pe timpul lui Napoleon I, apoi din nou sub Napoleon al III-lea, care până în ziua de astăzi – deşi unii îl consideră un falit – continuă să influenţeze soarta Franţei prin credincioşii săi slujitori, Mac-Mahon şi Ducrot.

Veţi vedea ce o să fie în stare să facă micul Napoleon al IV-lea, care, pe tăcute, învaţă arta militară la englezi! Dar să lăsăm toate astea. Căci în acest caiet vreau să scriu nu despre familia Bonaparte, ci despre propria mea persoană, ca să se ştie cum s-au format bunii funcţionari comerciali, care, fără a fi învăţaţi, sunt totuşi buni politicieni. Pentru o astfel de treabă n-ai nevoie de şcoli înalte, ci de cele învăţate acasă şi în prăvălie.

Tatăl meu a fost în tinereţe militar, iar după aceea, aprod la Comisia Treburilor Interne. Era un om drept ca bradul, avea favoriţi şi mustaţă-n furculiţă. Purta un şal negru înfăşurat în jurul gâtului şi o ţintă de argint în lobul urechii.

Locuiam în Stare Miasto, cu o mătuşă care spăla şi cârpea rufe pentru feluriţi funcţionari. Aveam două odăi mici la etajul al patrulea. Nu prea era belşug în casă, dar destulă bucurie, cel puţin pentru mine. În cămăruţa noastră, mobila cea mai impozantă era o masă la care tata lipea plicuri când se întorcea de la birou. În odaia mătuşii locul de frunte îl ocupa albia. Ţin minte că în zilele însorite mă jucam cu zmeul pe stradă. Când ploua, stăteam în casă şi făceam baloane de săpun.

Pe pereţi, la mătuşa, atârnau numai icoane; dar oricât de multe ar fi fost acestea, nu egalau numărul Napoleonilor cu care îşi împodobise tata odaia. Unul era Napoleon la Cairo, altul Napoleon la Wagram, al treilea, la Austerlitz, al patrulea, lângă Moscova, al cincilea, în ziua încoronării, al şaselea, în apoteoză. Iar când mătuşa, scandalizată de atâtea poze lumeşti, a atârnat pe perete la capul patului un crucifix de alamă, tata, ca să nu-l jignească pe Napoleon, cum zicea el, a cumpărat basorelieful lui în bronz şi l-a aşezat şi pe el deasupra patului.

— Păgânule! se tânguia uneori mătuşa. Ai să vezi cum o să mai fierbi în smoală pentru năzdrăvăniile tale!

— Îiii! … împăratul nu va permite nimănui să-mi facă vreun rău! răspundea tata.

Adesea veneau la noi vechi colegi de-ai tatii: domnul Domański, tot aprod şi el, dar la Comisia Finanţelor, şi domnul Raczek, care avea în piaţa Dunaj o tarabă de zarzavaturi. Erau oameni simpli (domnului Domański îi cam plăcea să tragă la măsea), dar politicieni iscusiţi. Cu toţii, chiar şi mătuşa, susţineau cât se poate de hotărât că deşi Napoleon I a murit în exil, familia Bonaparte va ieşi din nou la liman. După primul Napoleon, va apărea al doilea, iar dacă şi acesta va sfârşi în mod tragic, va veni următorul, şi, până la urmă, unul dintre ei tot va face ordine în lume.

— Trebuie să fii gata la prima chemare! spunea tata.

— … pentru că nu ştii nici ziua, nici ora, adăuga domnul Domański.

Iar domnul Raczek, ca să arate că este de acord, scuipa până în camera mătuşii.

— Vezi că scuipi în albie, şi-o păţeşti! … striga mătuşa.

— Poţi să spui ce vrei dumneata, eu nu mă sperii! bombănea domnul Raczek, scuipând de astă dată spre sobă.

— Of! … Ce bădărani, gloata asta de grenadieri! se burzuluia mătuşa.

— Ştiu, dumitale ţi-au plăcut totdeauna ulanii… Ştiu, ştiu! (Mai târziu, domnul Raczek s-a însurat cu mătuşa mea…).

Hotărât ca şi eu să fiu gata când o suna ceasul dreptăţii, tata se ocupa personal de educaţia mea.

Mă învăţa să citesc, să scriu, să lipesc plicuri, dar mă instruia îndeosebi în arta militară. Începuse să mă muştruluiască încă din fragedă copilărie, când umblam cu cămaşa ieşită din pantaloni. Ţin minte că dându-mi comanda: „La dreapta!” sau: „Cu stângu-nainte, marş!”… mă trăgea de colţul cămăşii, în direcţia potrivită.

Instrucţia aceasta decurgea după un program bine stabilit.

Uneori mă trezea din somn noaptea, strigând: „La arme!” sau: „La umăr, arm’!” şi mă punea să fac exerciţii, cu toate văicărelile şi lacrimile mătuşii. La sfârşit îmi spunea:

— Ignaś! Fii întotdeauna gata, flăcăule, că nu ştim nici ziua, nici ora… Ţine minte că pe Bonaparte şi pe toţi ai lui i-a trimis Dumnezeu ca să facă ordine în lume. Şi nu va fi nici ordine, nici dreptate, până nu se va împlini testamentul împăratului.

Nu pot spune dacă credinţa nestrămutată a tatălui meu în Bonaparte şi în dreptate era împărtăşită şi de cei doi colegi ai lui. Uneori, domnul Raczek, când îl durea piciorul, înjura şi spunea, oftând:

— Ei, bătrâne prieten, cam de multişor aşteptăm să vină un nou Napoleon! încep să încărunţesc, mă rablagesc, şi el, nicăieri. Ca mâine ajungem cerşetori la poarta bisericii, şi atunci Napoleon o să vină poate doar ca să cânte prohodul cu noi.

— O să găsească el alţii, mai tineri!

Mai tineri! Cei mai buni au intrat în pământ înaintea noastră, iar ăi cu caş la gură nu-s buni de nimic. Unii nici n-au auzit de Napoleon!

— Al meu a auzit, şi va ţine minte! răspundea tata, arătând cu ochii spre mine.

Moralul domnului Domański era şi mai scăzut.

— Lucrurile merg din ce în ce mai rău, zicea el clătinând din cap. Mâncarea e tot mai scumpă, pentru o amărâtă de casă sunt în stare să-ţi ia toată leafa, şi toţi umblă să te înşele. Până şi rachiul de anason a ajuns apă chioară! înainte ţi-ajungea un păhărel ca să te înveseleşti. Astăzi? Bei o sticlă întreagă, şi eşti tot atât de treaz ca şi când ai fi băut apă! Nici Napoleon n-ar mai fi în stare să îndrepte lucrurile.

Dar tata îi răspundea:

— Lucrurile au să se îndrepte, deşi Napoleon a murit. Are să vină un nou Napoleon.

— Nu mai cred… suspina domnul Raczek.

— Dar dacă are să vină, ce-ai să zici? … îl întreba tata.

— Nu mai apucăm noi vremurile alea!

— Eu am să le apuc! răspundea tata. De Ignaś, nici nu mai vorbesc!

Cuvintele tatălui meu mi s-au întipărit adânc în minte, şi întâmplările de mai târziu le-au dat un caracter miraculos, aproape profetic.

Încă din 1840 tata începuse să sufere ba de una, ba de alta. Uneori lipsea de la serviciu mai multe zile în şir; în cele din urmă a căzut de-a binelea la pat.

Domnul Raczek venea să-l vadă în fiecare zi. O dată, privindu-i mâinile slăbite şi obrajii îngălbeniţi, a suspinat:

— Hei, bătrânul meu prieten, cred că n-o să mai apucăm noi timpurile unui nou Napoleon!

Tata i-a răspuns liniştit:

— N-am să mor până când n-am să aud vorbindu-se despre el!

Domnul Raczek a clătinat din cap, şi mătuşa şi-a şters lacrimile, crezând că tata aiurează. Ce puteau crede altceva când un om în pragul morţii vorbea de Napoleon?! …

Starea lui se înrăutăţise. Primise chiar sfintele taine, când, după câteva zile, domnul Raczek a venit repede, foarte tulburat şi, oprindu-se în mijlocul camerei, a zis:

— Hei, bătrânul meu prieten, a apărut un nou Napoleon! …

— Unde? a strigat mătuşa.

— Mai întrebi? în Franţa!

Tata s-a săltat deodată în capul oaselor, dar a căzut din nou pe perne. Pe urmă a întins mâinile spre mine şi, aruncându-mi o privire pe care am s-o ţin minte cât voi trăi, a şoptit:

— Să nu uiţi nimic…

Şi şi-a dat duhul.

Mai târziu, în viaţă, m-am convins cât de profetică a fost credinţa tatălui meu. Am văzut cu toţii a doua stea napoleoniană trezind din somn Italia şi Ungaria. Şi, cu toate că a apus la Sedan, nu cred să se fi stins pentru totdeauna. Ce însemnătate poate avea un Bismarck, un Gambetta sau un Beaconsfield! Nedreptatea va stăpâni lumea până când se va înălţa un nou Napoleon.

La câteva luni după moartea tatii, domnul Raczek şi domnul Domański, împreună cu mătuşa Suzana, au ţinut sfat cu privire la soarta mea.

Domnul Domański voia să mă ia la biroul său şi să facă din mine cu timpul un funcţionar; mătuşa se pronunţă pentru o meserie, iar domnul Raczek pentru branşa zarzavaturilor. Dar când m-au întrebat care-i dorinţa mea, le-am răspuns că vreau să lucrez într-un magazin.

— Te pomeneşti că asta-i soluţia cea mai bună! zise domnul Raczek. Şi la ce negustor vrei să lucrezi?

— La negustorul din Podwale, care are la uşă un iatagan şi în fereastră un cazac!

— Ştiu unde! zise mătuşa. La Mincel!

— Putem încerca! aprobă domnul Domański. Doar îl cunoaştem cu toţii pe Mincel.

Domnul Raczek în semn de încuviinţare scuipa până la sobă…

— Doamne milostive! gemu mătuşa. Te pomeneşti că mojicul ăsta începe să mă scuipe şi pe mine, acum, când frate-meu a murit… Oh! Nefericită orfană ce sunt! …

— Ei, asta-i! făcu domnul Raczek. Mărită-te, şi n-ai să mai fii orfană!

— Dar unde găsesc prostul care să mă ia?

— Eh! Păi şi eu m-aş însura cu mătăluţă, că tot n-are cine să-mi pună cataplasme, mormăi domnul Raczek, aplecându-se greoi să-şi scuture scrumul din lulea.

Mătuşa începu să bocească. Domnul Domański luă cuvântul şi zise:

— Ce mai tura-vura… Pe dumneata n-are cine să te ocrotească, iar dumnealui e fără gospodină. Luaţi-vă, strângeţi-l la piept şi pe Ignaś, căci aşa o să aveţi chiar şi un copil. Ba încă unul care n-o să vă coste prea scump, pentru că Mincel o să-i dea casă şi masă, iar voi numai îmbrăcăminte.

— Ei, ce zici? … întrebă domnul Raczek, uitându-se la mătuşă-mea.

— Daţi-l mai întâi pe copil la ucenicie, apoi poate c-o să-mi iau şi eu inima în dinţi, răspunse mătuşa. Întotdeauna am avut presimţirea că mă aşteaptă o soartă nenorocită…

— Să mergem atunci la Mincel! hotărî domnul Raczek, ridicându-se de pe scaun. Numai dumneata să nu-mi joci cumva festa! adăugă el, ameninţând-o cu pumnul pe mătuşă-mea.

Apoi ieşi împreună cu domnul Domański. Cam peste o oră şi jumătate se întoarseră, amândoi îmbujoraţi la faţă. Domnul Raczek de-abia mai răsufla, iar domnul Domański cu greu se mai putea ţine pe picioare. Poate din pricina scărilor noastre, cu trepte prea înalte…

— Ce s-a întâmplat? întrebă mătuşa.

— Pe noul Napoleon l-au închis în pulberărie! răspunse domnul Domański.

— Nu în pulberărie, ci în fortăreaţă! A-u… A-u… îl corectă domnul Raczek, aruncându-şi şapca pe masă.

— Dar cu băiatul ce-aţi făcut?

— Mâine trebuie să-l ducem la Mincel, cu îmbrăcăminte şi cu rufărie, răspunse domnul Domański. Nu în fortăreaţă… A-u… A-u… ci la Ham-ham-hau… Cham. Nici eu nu ştiu prea bine unde.

— Aţi înnebunit, beţivanilor?! strigă mătuşa, scuturându-l pe domnul Raczek de braţ.

— Fără familiarităţi de felul ăsta! se burzului domnul Raczek. Familiarităţile să le lăsăm pentru după nuntă! Mâine Ignaś trebuie să meargă la Mincel cu rufărie şi îmbrăcăminte… Bietul Napoleon…

Mătuşa îi împinse afară pe uşă, întâi pe domnul Raczek, apoi pe domnul Domański, şi le aruncă şepcile după ei.

— Plecaţi de-aici, beţivanilor!

— Vivat Napoleon! strigă domnul Raczek.

Domnul’ Domański începu să cânte: „Omule, când pe aici vei trece, Te opreşte lâng-această piatră rece Şi culege-nvăţătura scrisă-n ea.

Cugetă asupra ei-nainte de-a pleca, Şi culege-nvăţătura scrisă-n ea…”

Vocea lui se auzi tot mai încet, ca şi cum domnul Domański ar fi coborât într-un puţ, apoi se stinse. Dar mai târziu răzbătu din nou până la noi, din stradă. Peste o clipă se auzi scandal; când m-am uitat pe fereastră, am văzut cum un poliţist îl ducea la primărie.

Acestea sunt întâmplările care au precedat intrarea mea în negoţ.

Prăvălia lui Mincel o cunoşteam mai demult, deoarece la el mă trimitea tata după hârtie şi mătuşa după săpun. Întotdeauna alergam acolo voios, fremătând de dorinţa să mă uit la jucăriile din vitrină. După câte îmi amintesc, era expusă acolo o păpuşă mare, îmbrăcată în cazac, care făcea tumbe şi dădea din mâini. În uşă atârnau o tobă, un iatagan şi un căluţ de piele, cu o coadă adevărată.

Interiorul magazinului făcea impresia unei pivniţe mari, al cărei fund nu l-am putut zări niciodată din cauza întunericului care domnea acolo. Ştiu numai atât, că după piper, cafea şi foi de dafin apucai spre stânga, unde era o tejghea, în dosul căreia se aflau, din tavan şi până la podele, dulapuri uriaşe pline cu sertare. Hârtia, cerneala, farfuriile şi paharele se vindeau la o masă aşezată în dreapta, unde erau dulapuri cu geamuri; după săpun şi scrobeală te duceai în fundul prăvăliei, unde se găseau butoaie şi lădiţe aşezate unele peste altele. Chiar şi tavanul era încărcat cu mărfuri; de el atârnau şiraguri lungi de băşici cu muştar şi cu vopsele, o lampă uriaşă cu abajur, care iarna ardea toată ziua, o plasă plină cu dopuri pentru sticle şi, în sfârşit, un pui de crocodil împăiat, lung de un cot şi jumătate.

Proprietarul magazinului era Jean Mincel, un bătrân cu faţa rumenă şi cu un smoc de păr alb sub bărbie. La orice oră din zi el stătea la fereastră, într-un fotoliu de paie, îmbrăcat cu un halat de barhet albastru, cu sorţ alb dinainte şi cu scufie albă în cap. În faţa lui, pe masă, se afla un catastif mare, în care îşi însemna încasările, iar sus, deasupra capului, atârna o legătură de bice, destinate îndeosebi vânzării.

Bătrânul primea banii, dădea restul clienţilor, scria în catastif, uneori moţăia, dar, cu toate nenumăratele-i îndeletniciri, controla cu o atenţie de necrezut mersul vânzărilor în tot magazinul. Pentru amuzamentul trecătorilor de pe stradă, din când în când trăgea de şnurul prins de cazacul care făcea tumbe în vitrină şi, ceea ce-mi plăcea mai puţin, tot el ne croia, pentru o vină sau alta, cu câte un bici luat din legătură.

Spun „ne croia”, deoarece eram trei candidaţi la pedeapsa corporală: eu şi doi dintre nepoţii bătrânului, Franc şi Jan Mincel.

Ochiul patronului şi dibăcia cu care ştia să se folosească de cureaua de căprioară le-am simţit pe propria mea piele chiar a treia zi după ce am intrat în serviciu.

Franc cântărea unei femei stafide de zece groşi. Văzând o stafidă căzută pe tejghea (bătrânul stătea în clipa aceea cu ochii închişi), am luat-o pe furiş şi am înghiţit-o; tocmai mă pregăteam să scot un sâmbure care-mi intrase între dinţi, când am simţit deodată o arsură pe spinare, de parcă m-ar fi atins cineva cu un fier înroşit.

— A, pungaşule! strigă bătrânul Mincel.

Până să-mi dau seama de situaţie, mă croi cu biciul de câteva ori. M-am făcut ghem de durere, dar din clipa aceea n-am mai îndrăznit să pun mâna pe ceva din prăvălie. Migdalele, stafidele şi chiar fisticurile aveau pentru mine un gust piperat.

După ce mă puse la punct, bătrânul atârnă biciul în legătură, făcu nota pentru stafide şi, cu o mutră din cele mai blajine, începu să tragă de şnurul cazacului. Uitându-mă la faţa lui surâzătoare şi la ochii pe jumătate închişi mai că nu-mi venea a crede că acest bătrânel voios are atâta putere în mâini. Şi de-abia atunci băgai de seamă că, privit din magazin, cazacul părea mai puţin caraghios decât văzut din stradă.

În prăvălia noastră se vindeau coloniale, galanterie şi săpun. Colonialele le vindea Franc Mincel, un tânăr de vreo 30, şi ceva de ani, cu părul roşcat şi cu o înfăţişare somnoroasă. El avea cel mai des de-a face cu biciul unchiului, deoarece trăgea din lulea, îşi ocupa cu întârziere locul în dosul tejghelei, dispărea nopţile de acasă şi, mai presus de toate, nu era destul de atent la cântărirea mărfurilor. Jan Mincel, mai tânăr decât Franc, conducea secţia de galanterie; în afara mişcărilor neîndemânatice, se mai distingea şi prin firea lui liniştită. Bătrânul îl bătea şi pe el pentru că şterpelea hârtie colorată, pe care scria epistole domnişoarelor.

Numai August Katz, care vindea săpun, nu era supus pedepselor. Omuleţul acela slăbănog era cât se poate de punctual. Venea cel dintâi la prăvălie, tăia săpunul şi cântărea scrobeala ca un automat; mânca ce i se dădea, în colţul cel mai întunecos al magazinului, aproape ruşinându-se că are nevoi omeneşti. La orele 10 seara se făcea nevăzut, nu se ştie unde.

În mediul acesta am petrecut opt ani, fiecare zi fiind asemenea celorlalte, aşa cum o picătură de ploaie toamna e aidoma celorlalte picături ale ploilor de toamnă. Mă sculam la 5 dimineaţa, mă spălam şi măturam prăvălia. La 6 deschideam uşa din faţă şi ridicam obloanele. În clipa aceea, de undeva, din stradă, apărea August Katz; îşi scotea haina, îşi punea sorţul şi, fără o vorbă, se instala între butoiul cu săpun de rufe şi un turn alcătuit din bucăţi de săpun galben de toaletă.

După aceea, pe uşa dinspre curte intra grăbit bătrânul Mincel, mormăind: „Morgen!” 1 îşi potrivea scufia pe cap, scotea catastiful din sertar, se aşeza în fotoliu şi trăgea de câteva ori şnurul de care era legat cazacul. După el intra Jan Mincel. Săruta mâna unchiului său şi se aşeza în spatele tejghelei pe care vara prindea muşte, iar iarna desena cu degetul sau cu pumnul felurite figuri.

De obicei pe Franc îl aducea altcineva în prăvălie. Intra cu ochii cârpiţi de somn, căscând, săruta mâna unchiului cu un aer indiferent, şi toată ziulica se scărpină în cap într-un chip care ar fi putut să însemne şi că-i e tare somn, şi că e tare mâhnit… Nu era dimineaţă în care unchiul, uitându-se la schimele lui, să nu strâmbe din nas şi să nu-l întrebe:

— Hai, spune! Unde mi-ai umblat, ştrengarule?

Între timp strada începea să se însufleţească, şi prin faţa vitrinei trecea tot mai multă lume, ba o slujnică, ba un tăietor de lemne, ba o cucoană cu capişon, ba un ucenic, ba un domn cu caschetă… alunecau cu toţii dintr-o parte sau din alta, asemenea unor figuri de panopticum. Prin mijlocul străzii treceau huruind încoace şi-ncolo căruţe, trăsuri, se rostogoleau butoaie… Din ce în ce mai multă lume, din ce în ce mai multe vehicule, până ce pe stradă se pornea parcă un şuvoi, din care, clipă de clipă, se desprindea câte cineva şi dădea buzna în prăvălia noastră după cumpărături.

— De trei groşi piper…

— Vă rog să-mi daţi un sfert de cafea…

— Orez…

— O juma de litră de săpun…

— Foi de dafin de un groş…

Treptat, magazinul se umplea, mai ales cu servitorime şi cu femei îmbrăcate sărăcăcios. În clipele acelea, Franc Mincel strâmba din nas de nu mai putea; trăgea şi împingea la loc sertarele, împacheta marfa în hârtie cenuşie, se urca repede pe scară, iar împacheta, făcând totul cu mutra jalnică a unui om care nu-i lăsat să caşte liniştit. Până la urmă se îmbulzeau atât de mulţi muşterii, încât Jan Mincel şi cu mine eram obligaţi să-l ajutăm pe Franc la vânzare.

Bătrânul scria, primea banii, dădea restul, şi din când în când îşi pipăia cu degetele scufia albă, al cărei ciucure albastru îi cădea în ochi. La răstimpuri trăgea de cazac, alteori lua fulgerător biciul ca să-l croiască pe vreunul dintre nepoţi. Rareori am putut înţelege de ce anume îi pedepsea, pentru că nepoţii nu prea erau dispuşi să mă lămurească asupra pricinii acestor porniri ale bătrânului.

Spre ora opt năvala cumpărătorilor scădea. Atunci, în fundul prăvăliei se ivea o slujnică grasă cu un coş cu chifle şi cu nişte căni; Franc îi întorcea spatele. În urma ei intra mama patronului nostru, o bătrânică slăbuţă, într-o rochie galbenă, cu o bonetă uriaşă în cap, cu ibricul de cafea în mână. În timp ce orânduia pe masă. Lucrurile aduse, bătrânica rostea cu glas răguşit:

— Guten Morgen, meine Kinder! Der Kaffee ist schon fertig! 2

Şi începea să toarne cafeaua în cănile albe de porţelan.

Atunci bătrânul Mincel se apropia de dânsa şi îi săruta mâna, răspunzând:

— Guten Morgen, meine Mutter! 3

După care primea o cană de cafea şi trei chifle.

Apoi veneau la rând: Franc Mincel, Jan Mincel, August Katz şi – la sfârşit de tot – eu. Fiecare îi săruta bătrânei mâna uscată, plină de vine albastre, şi îi spunea:

— Guten Morgen, Grossmutter! 4

Şi fiecare primea cana cuvenită şi cele trei chifle.

După ce ne beam în pripă cafeaua, slujnica lua coşul gol, şi ceştile murdare, bătrâna cana, şi plecau.

Dincolo, în stradă, vehicule şi şuvoiul de oameni se scurgeau necontenit într-o parte şi în alta, şi mereu se desprindea câte cineva ca să intre în prăvălie.

— Daţi-mi, vă rog, scrobeală…

— Migdale de zece groşi…

— Zahăr candel de un groş…

— Săpun de rufe…

Pe la amiază deverul scădea la tejghelele cu coloniale; în schimb, creştea numărul cumpărătorilor în partea dreaptă a prăvăliei, la Jan. Aici se cumpărau farfurii, pahare, maşini de călcat, râşniţe, păpuşi şi uneori umbrele mari, albastru-închis sau roşu-aprins. Cumpărătorii, femei şi bărbaţi, bine îmbrăcaţi, luau loc pe scaune, cereau să li se arate tot felul de obiecte, se tocmeau şi voiau să vadă mereu alte şi alte lucruri.

Îmi aduc aminte că în timp ce mă zbuciumam în partea stângă a prăvăliei, alergând de colo-colo şi împachetând mărfurile, mă frământa mai mult decât orice gândul: ce doreşte, la urma urmei, cutare sau cutare client din partea dreaptă? O să cumpere oare ceva? Adevărul este că în partea aceasta a magazinului se vindea destul de mult, venitul zilnic al raionului de galanterie fiind de câteva ori mai mare decât cel al raioanelor de coloniale sau săpun.

Bătrânul Mincel venea în prăvălie şi duminica. Dimineaţa îşi făcea rugăciunile, iar pe la amiază mă chema la un fel de lecţie.

— Sag mir: spune-mi. Was ist das?: Ce-i asta? Das ist eine Schublade: ăsta e un sertar. Ia uită-te ce-i în sertarul ăsta: Es ist Zimmt: scorţişoară. La ce foloseşte scorţişoara? Scorţişoara se întrebuinţează la supă, la desert. Ce este scorţişoara? E scoarţa unui arbore. Unde creşte acest arbore? În India. Priveşte globul şi uită-te unde este India. Dă-mi de zece groşi scorţişoară… O, du Spitzbub! 5… Dacă am să te ard de zece ori cu biciul, ai să ştii câtă scorţişoară trebuie să vinzi de zece groşi…

Astfel treceam de la un sertar la altul şi învăţam istoria fiecărui articol. Când Mincel nu era obosit, îmi dicta şi diferite socoteli, mă punea să fac adunări în catastif sau să redactez corespondenţa prăvăliei.

Bătrânul ţinea foarte mult la rânduială. Nu suferea fir de praf şi-l ştergea de pe cele mai mărunte obiecte. Numai bicele nu avea nevoie să le cureţe niciodată, datorită lecţiilor sale de duminică din domeniul contabilităţii, geografiei şi merceriei.

Treptat-treptat, în câţiva ani ne-am obişnuit atât de mult unul cu altul, încât bătrânul nu se mai putea lipsi de mine, iau eu începusem să-i consider până şi biciul ca făcând parte din relaţiile de familie. Mi-aduc aminte că o dată mi-a părut nespus de rău de o întâmplare: în loc să pună mâna pe bici fiindcă-i stricasem un samovar de preţ, bătrânul Mincel s-a mulţumit doar să-mi spună:

— Ce făcuşi, Ignaś? Ce ispravă făcuşi?

Aş fi preferat să fiu bătut cu toate bicele din lume decât să-i aud vocea aceea tremurândă şi să-i văd privirea înspăimântată.

Masa de prânz o luam, de obicei, în prăvălie. Întâi prânzeau cei doi tineri Mincel şi August Katz, apoi eu şi patronul. Sărbătorile ne adunam cu toţii sus şi ne aşezam la aceeaşi masă. În fiecare ajun de Crăciun, Mincel ne făcea cadouri, iar mama lui ne pregătea nouă şi fiului ei, în cea mai mare taină, un pom de Crăciun. În sfârşit, în prima zi a fiecărei luni toţi primeam salariul (eu primeam zece zloţi). Cu acest prilej, fiecare trebuia să arate ce economii făcuse: eu, Katz, cei doi nepoţi şi personalul de serviciu. A nu face economii, mai bine zis a nu pune la o parte în fiecare zi măcar câţiva groşi, era în ochii lui Mincel o crimă tot atât de gravă ca şi furtul. După câte mi-amintesc, prin prăvălia noastră au trecut câţiva vânzători şi câţiva ucenici care au fost concediaţi pentru că nu făceau economii. Ziua în care Mincel afla adevărul era ultima lor zi de lucru în prăvălie. Făgăduielile, jurămintele, sărutatul mâinilor, chiar şi căderea la picioarele patronului nu foloseau la nimic. Bătrânul nemişcat, în fotoliu, fără să se uite la suplicanţi, arăta cu un deget uşa şi spunea doar un singur cuvânt: „Fort! Fort! 6”. Principiul economiilor ajunsese la el un fel de obsesie.

Omul acesta blajin avea totuşi un cusur; îl ura pe Napoleon. Nu pomenea niciodată de el, dar când auzea numele lui Bonaparte, îl apuca parcă un acces de turbare, se învineţea, scuipa şi urla: „Nemernic! Spitzbub! Bandit!”…

Când am auzit prima dată aceste insulte nesăbuite, aproape că mi-am pierdut cunoştinţa; voiam să-i spun bătrânului câteva să mă pomenească şi apoi să mă duc la domnul Raczek, care între timp se însurase cu mătuşa mea; l-am văzut însă pe Jan Mincel făcându-i un semn lui Katz şi şoptindu-i ceva cu mâna la gură. Am ciulit urechile şi iată ce-am auzit din gura lui Jan:

— Bătrânul aiurează! Napoleon a fost un om curajos, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că i-a gonit pe hingherii de saxoni! Nu-i aşa, Katz?

August Katz a început să clipească repede, continuând să taie săpunul în bucăţi.

Am rămas uluit; din clipa aceea am simţit o simpatie deosebită pentru Jan Mincel şi pentru August Katz. Cu timpul, m-am convins că în prăvălia noastră existau două mari partide; unul, alcătuit din bătrânul Mincel şi din mama sa, ţinea grozav la nemţi, iar celălalt, compus din tinerii Mincel şi din Katz, îi ura de moarte. După câte îmi amintesc, numai eu eram neutru.

În anul 1846 a ajuns până la noi vestea evadării lui Ludovic-Napoleon din închisoare.

Pentru mine anul acela a fost important, deoarece am devenit funcţionar comercial, iar patronul nostru, bătrânul Jan Mincel, şi-a încheiat socotelile cu viaţa din pricini destul de ciudate.

În acel an, negoţul nostru slăbise întrucâtva, fie din cauza neliniştii generale, fie pentru că patronul nostru îl înjura pe Ludovic-Napoleon prea des şi prea tare. Oamenii începuseră să se uite la noi cu ochi răi, şi cineva (poate Katz?) ne-a spart într-o bună zi un geam.

Incidentul acesta, în loc să îndepărteze cu desăvârşire publicul, îl atrase, şi timp de o săptămână am avut un dever cum nu mai avusesem nicicând; toţi vecinii ne pizmuiau. După o săptămână, însă, vânzarea slăbi din nou, şi prăvălia deveni iar pustie.

Într-o seară – patronul lipsea, ceea ce era un fapt neobişnuit – fu aruncată din nou o piatră în prăvălia noastră.

Cei doi Mincel, speriaţi, dădură fuga la etaj şi-l căutară pe unchiul lor, iar Katz se repezi în stradă, după răufăcători.

În clipa aceea se iviră doi poliţişti care-l aduceau… ghiciţi pe cine? … Pe însuşi patronul nostru, în carne şi oase! Spuneau că el spărsese geamul, acum, ca şi prima dată…

În zadar încercă bătrânul să nege: nu numai că fusese prins asupra faptului, dar poliţiştii îi mai găsiră şi o piatră în buzunar. Aşa încât bietul om fu condus la primărie.

Desigur că acolo, după o serie de explicaţii, cazul fu lămurit. Dar din clipa aceea bătrânul îşi pierdu cu desăvârşire buna dispoziţie şi începu să slăbească, iar într-o bună zi nu se mai ridică din fotoliul de lângă fereastră. Se stinse cu bărbia rezemată de registrul comercial, ţinând în mână şnurul cu care făcea să se mişte cazacul.

Câţiva ani după moartea unchiului lor, nepoţii conduseră împreună prăvălia din Podwale; abia prin 1850 îşi împărţiră moştenirea. Franc rămase pe loc, cu secţia de coloniale; iar Jan, cu secţia de galanterie şi articole de toaletă, se mută pe strada Krakowska, în imobilul pe care-l ocupăm şi azi. După alţi câţiva ani. Jan se însura cu frumoasa Malgorzata Pfeifer, iar ea (fie-i ţărâna uşoară), rămânând văduvă, se mărită cu Stas Wokulski, care pe această cale moşteni firma condusă timp de două generaţii de familia Mincel.

Mama patronului nostru mai trăi încă timp îndelungat; când, în anul 1853, m-am întors din străinătate, am găsit-o perfect sănătoasă. Continua să coboare dimineaţa în prăvălie şi să spună:

— Guten Morgen, meine Kinder! Der Kaffee ist schon fertig…

Numai vocea ei devenea din an în an mai slabă; până la urmă amuţi pe vecie.

Pe vremea mea, patronul era un fel de părinte şi învăţător al ucenicilor săi şi în acelaşi timp servitorul cel mai credincios al magazinului; mama – sau soţia lui – se ocupa cu gospodăria, şi toţi membrii familiei erau angajaţi ai firmei. Astăzi, patronul se interesează numai de câştigul lui; de cele mai multe ori nu-şi cunoaşte meseria, şi grija lui cea mai mare e ca fiii săi să nu ajungă şi ei comercianţi. Nu vorbesc de Stas Wokulski, care are planuri mari, ci, aşa, în general. Cred că negustorul trebuie să stea în prăvălie şi să-i formeze pe cei care-l slujesc, dacă vrea ca aceştia să ajungă oameni de treabă.

Se spune că Andrassy a şi cerut un fond de şaizeci de milioane de guldeni pentru cheltuieli neprevăzute. Aşadar, şi Austria se înarmează! Cu toate acestea, Stas îmi scrie că nu va fi război, şi cum Stas n-a fost niciodată un flecar, însemnează că este, fără doar şi poate, foarte bine informat în treburile politice. În cazul ăsta, nu stă în Bulgaria de dragul afacerilor.

Sunt curios să ştiu ce-o să facă! Sunt foarte curios! …”

IV.

ÎNTOARCEREA.

DUMINICĂ, O ZI MOHORÂTĂ DE martie; se apropie amiaza, dar străzile Varşoviei sunt aproape pustii. Oamenii stau acasă, iar cei care totuşi au ieşit se adăpostesc prin ganguri; unii fug gheboşaţi prin lapoviţa care-i biciuie. Nu se aude aproape de loc huruit de roţi; trăsurile au înţepenit pe loc. Birjarii sar de pe capră şi intră sub coşul trăsurii, iar caii, uzi de ploaie şi ninşi parcă ar dori să se pitească sub oişte său să se ascundă sub propriile lor urechi.

Cu toate acestea – şi poate tocmai din cauza aceasta – domnul Ignacy stă în camera sa zăbrelită şi e foarte vesel. Afacerile magazinului merg strună, galantarele pentru săptămână viitoare sunt aranjate şi – faptul cel mai important – de pe o zi pe alta trebuie să se întoarcă Wokulski. În sfârşit, domnul Ignacy va avea cui să predea conturile şi povara conducerii magazinului, iar cel mult peste două luni va putea pleca în vacanţă. După douăzeci şi cinci de ani de muncă – şi ce muncă! – i se cuvine o odihnă mai îndelungată. Va medita numai asupra problemelor politice; se va plimba şi se va zbengui pe câmp şi prin păduri, va fluiera, şi chiar va cânta, ca în tinereţe. Ah, de n-ar fi durerile astea reumatice, care de altfel la ţară vor dispărea…

Şi cu toate că lapoviţa loveşte în ferestrele zăbrelite, cu toate că ninsoarea e atât de deasă încât în cameră s-a făcut întuneric, domnul Ignacy e într-o dispoziţie primăvăratică. Scoate de sub pat mandolina, şi după câteva acorduri, începe să cânte pe nas o romanţă: „Primăvara se trezeşte în toată natura…

Întâmpinaţi de cântecul duios al privighetorilor, În păduricea verde de lângă pârâu Înfloresc doi trandafiri minunaţi…”

Sunetele fermecătoare au trezit căţelul adormit pe canapea, care acum se uită ţintă cu singurul lui ochi la stăpânu-său, şi au atras în curte o umbră uriaşă. Umbra s-a oprit în faţa ferestrei zăbrelite şi încearcă să privească în odaie. Domnul Ignacy o zăreşte.

„Aha, e Pavel”, îşi spune el în gând.

Dar Ir, câinele, e de altă părere. Sare de pe canapea şi adulmecă neliniştit la uşă, ca şi cum ar fi simţit un străin.

Pe coridor se aude un zgomot, cineva dibuie clanţa; în sfârşit, uşa se deschide, în prag apare un om îmbrăcat într-o şubă presărată cu fulgi de zăpadă şi picături de ploaie.

— Cine-i? întreabă Ignacy, făcându-se roşu la faţă.

— Nu cumva m-ai uitat, bătrâne? … răspunde încet şi rar noul-venit.

Domnul Ignacy se fâstâceşte de tot. Îşi potriveşte pe nas ochelarii care îi tot alunecă; apoi trage de sub pat cutia ca un coşciug, ascunde repede mandolina, şi-o vâră înapoi la loc.

Între timp, oaspetele şi-a scos şuba şi căciula de miel, iar Ir, căţelul chior, după ce l-a mirosit, dă din coadă, gudurându-se şi chelălăind bucuros la picioarele lui.

— Domnul Ignacy, mişcat, se gârboveşte mai mult ca de obicei şi se apropie de oaspete.

— Mi se pare… spune el, frecându-şi mâinile, mi se pare că am plăcerea… Apoi îl trage pe oaspete la fereastră, clipind repede: Stas! … Doamne, ce-mi văd ochii? … Îl bate cu pumnul în pieptul voinic, îi strânge amândouă mâinile, şi la urmă, punându-şi palma pe capul lui ras, face o mişcare de parcă ar vrea să-i mângâie creştetul: Ha! Ha! Ha! … râse domnul Ignacy. Stas, în persoană! … Stas se întoarce de la război… Te pomeneşti că de-abia acum ţi-ai adus aminte că ai prăvălie şi prieteni! adăugă, dându-i un pumn în umăr. Să fiu al dracului dacă nu semeni mai degrabă a soldat sau marinar decât a negustor… De opt luni n-ai mai dat pe la prăvălie! Ce piept… Ce căpăţână…

Oaspetele râde şi el. Îl apucă pe Ignacy de gât şi îl sărută, de câteva ori, fierbinte pe amândoi obrajii, pe care bătrânul amploiat îi întinde rând pe rând, fără a îndrăzni însă să răspundă în acelaşi fel.

— Dar tu, bătrâne, cum o mai duci? întreabă oaspetele. Ai slăbit, eşti mai palid…

— O duc bine, m-am îngrăşat un pic.

— Ai încărunţit… Cum te simţi?

— De minune! Şi în prăvălie treburile merg bine, deverul a mai crescut. În ianuarie şi februarie am făcut vânzare de douăzeci şi cinci de mii de ruble… Dragul meu Stas! Ai lipsit de acasă opt luni… O nimica toată… Nu vrei-să stai jos?

— Ba da! răspunde oaspetele, în timp ce se aşază pe canapea, unde se urcă îndată şi Ir, punându-şi capul pe genunchii lui.

Domnul Ignacy îşi apropie scaunul.

— Vrei să mănânci ceva? Am nişte şuncă şi puţine icre negre…

— Mănânc cu plăcere!

— Poate vrei să şi bei. Am o sticlă de vin unguresc, destul de bun, numai că nu mi-a mai rămas decât un singur pahar întreg.

— O să beau din paharul de apă, răspunde oaspetele.

Domnul Ignacy începe să se foiască de colo-colo, deschizând rând pe rând dulapul, lădiţa şi sertarul mesei.

Scoate sticla de vin şi o ascunde din nou la locul ei, apoi pune pe masă şunca şi câteva chifle. Mâinile şi pleoapele îi tremură. Trebuie să treacă destulă vreme ca să se liniştească şi să adune la un loc rezervele amintite mai sus. Numai după ce bea un păhărel de vin, îşi recapătă echilibrul sufletesc, foarte zdruncinat.

În acest timp Wokulski înfulecă de zor.

— Ce mai e nou? întreabă Ignacy pe un ton mai liniştit, punând mâna uşor pe genunchii musafirului.

— Din punct de vedere politic? Are să fie pace!

— Atunci de ce se înarmează Austria?

— Cu cele şaizeci de milioane de guldeni? … Vrea să pună mâna pe Bosnia şi Herţegovina7.

Pupilele lui Ignacy se dilată.

— Austria vrea să pună mâna? … repetă el. Şi de ce?

— De ce? surâde Wokulski. Pentru că Turcia nu-i în stare s-o împiedice.

— Dar Anglia nu zice nimic?

— Anglia îşi va primi şi ea partea.

— Pe seama Turciei?

— Se-nţelege! întotdeauna cei slabi plătesc cheltuiala conflictelor dintre cei tari.

— Dar dreptatea? strigă Ignacy.

— Drept este să se înmulţească şi să prospereze cei puternici, iar cei slabi să piară. Altfel, lumea ar deveni un azil pentru invalizi, ceea ce ar fi într-adevăr nedrept.

Ignacy se trase înapoi cu scaun cu tot.

— Tu, Stas, tu vorbeşti aşa? … Vorbeşti serios, spune, nu glumeşti? …

Wokulski îşi îndreaptă spre el privirile liniştite.

— Da, eu vorbesc aşa. De ce te miri? Oare nu ni se aplică şi mie, şi ţie, tuturor aceeaşi lege? Prea mult m-am plâns pe mine însumi ca să mă mai înduioşeze soarta Turciei!

Domnul Ignacy lasă ochii în jos. Tace. Wokulski continuă să mănânce.

— Şi cum ţi-au mers treburile? îl întreabă apoi gazda, pe un ton obişnuit.

Ochii lui Wokulski sclipesc. Lasă chifla din mână şi se reazămă de spătarul canapelei.

— Îţi aduci aminte câţi bani am luat la plecare?

— Treizeci de mii de ruble! întregul nostru numerar!

— Şi cât crezi că am adus?

— Cinci… vreo patruzeci de mii… Am ghicit? … întreabă Rzecki, uitându-se la el şovăielnic.

Wokulski îşi toarnă un pahar de vin, îl bea încet, apoi rosteşte apăsat:

— Două sute cincizeci de mii de ruble, dintre care o mare parte în aur! Şi deoarece am dispus să mi se cumpere cu ei bancnote, pe care să le vând după încheierea păcii, o să am peste trei sute de mii de ruble…

Rzecki se aplecă spre el cu gura căscată.

— Nu te teme! continuă Wokulski. Am câştigat banii ăştia cinstit, chiar greu, foarte greu. Secretul e că am avut un asociat bogat şi că m-am mulţumit cu un câştig de patru şi cinci ori mai mic decât alţii. Aşa, capitalul meu a crescut mereu şi a fost într-o continuă mişcare… În plus, am avut un noroc orb… Ca jucătorul acela căruia i-a ieşit la ruletă de zece ori la rând acelaşi număr. Joc îndrăzneţ? … Da, în fiecare lună am riscat tot ce aveam, şi în fiecare zi mi-am pus viaţa în joc.

— Numai pentru asta te-ai dus acolo? întreabă Ignacy.

Wokulski se uită ironic.

— Te pomeneşti că ai fi vrut să ajung un fel de Wallenrod turc? …

— Să-ţi rişti viaţa pentru avere, când aveai aici bucata de pâine asigurată! … mormăie domnul Ignacy, clătinând din cap, cu sprâncenele ridicate.

Wokulski sare ca ars de pe canapea, tremurând de mânie.

— Bucata asta de pâine asigurată, zice el strângând pumnii, mi-a stat în gât şi m-a sufocat timp de şase ani! … Ţii minte de câte ori pe zi mi se pomenea de cele două generaţii ale familiei Mincel sau de bunătatea îngerească a neveste-mi? Am avut vreun cunoscut mai apropiat sau mai îndepărtat, în afară de tine, care să nu mă tortureze cu vorba, cu gestul sau măcar cu privirea? De câte ori nu m-au bârfit! Unii mi-au spus în faţă că mă hrăneşte fusta neveste-mi, că datorez totul muncii familiei Mincel şi nimic, absolut nimic, energiei mele, deşi eu am fost acela care le-am pus prăvălioara pe picioare şi i-am dublat veniturile! … Familia Mincel în sus, familia Mincel în jos! … Ei, acum să mă compare cu familia Mincel cât or pofti! Eu singur am câştigat într-o jumătate de an de zece ori mai mult decât au câştigat cele două generaţii ale familiei Mincel într-o jumătate de secol. O mie de Minceli ar fi trebuit să asude în dughenile lor, cu scufiile lor în cap, ca să câştige cât am câştigat eu în ploaia de gloanţe, în jurul baionetelor şi în secera tifosului! Acum ştiu câţi Minceli valorez, şi, pe dumnezeul meu, pentru un rezultat ca ăsta aş repeta aventura fără şovăire! Prefer să risc falimentul şi moartea decât să mă gudur pe lângă cei care cumpără în prăvălia mea umbrele, sau să cad la picioarele acelora care binevoiesc să-şi procure din magazinul meu closete…

— Nu te-ai schimbat de loc! şopteşte Ignacy.

Wokulski se potoleşte. Se reazemă de umărul lui Ignacy şi, uitându-se în ochii lui, rosteşte potolit:

— Nu eşti supărat pe mine, bătrâne?

— De ce să fiu? Nu ştiu oare că lupul nu-i făcut să păzească oile? … Desigur…

— Ce mai e nou pe aici? Hai, spune-mi!

— Ţi-am comunicat totul în rapoartele mele. Afacerile merg bine, cantitatea de mărfuri a crescut, iar numărul comenzilor, de asemenea. Va trebui să mai angajăm un vânzător.

— Să angajăm chiar doi. Vom mări magazinul. Va fi splendid!

— Un fleac, atâta tot!

Wokulski se uită la el dintr-o parte şi surâde, văzând că bătrânul îşi recapătă buna dispoziţie.

— Dar ce se mai aude prin oraş? Prăvălia, câtă vreme eşti tu aici, e firesc să meargă bine.

— Prin oraş…

— Dintre puşlamalele de pe vremuri n-a dispărut niciuna? îl întrerupe Wokulski, începând să măsoare cu paşi mari încăperea.

— Nu, niciuna! S-au înmulţit!

— A… a…

Wokulski se opreşte, ca şi cum ar sta în cumpănă. Îşi toarnă din nou un pahar de vin şi-l dă pe gât.

— Lęcki mai cumpără de la noi? …

— Mai mult pe datorie…

— Aşadar, cumpără! … (Wokulski răsuflă uşurat). Cum îi mai merg afacerile?

— Am impresia că-i în stare de faliment şi se pare că anul ăsta au să-i scoată, în sfârşit, casa la licitaţie!

Wokulski se apleacă spre câine şi începe să se joace cu el.

— Spune-mi, te rog… domnişoara Lęcka nu s-a măritat?

— Nu.

— Şi nici nu se mărită?

— Mă cam îndoiesc. Cine se însoară astăzi cu o domnişoară care are pretenţii mari şi nici un ban zestre? O să rămână fată bătrână, cu toată frumuseţea ei. Desigur…

Wokulski se îndreaptă de spate şi îşi dezmorţeşte mădularele. Privirea lui aspră este acum nespus de duioasă.

— Scumpul meu bătrân! spune el, apucându-l pe Ignacy de mână. Bunul meu prieten! Nici nu-ţi închipui cât sunt de fericit că te văd, şi încă în camera asta! Îţi aminteşti câte seri, câte nopţi am petrecut aici? … Cum îmi dădeai să mănânc? … Cum îmi dădeai hainele cele mai bune? … Îţi mai aduci aminte?

Rzecki se uită la el cu luare-aminte şi îşi spune că vinul lui trebuie să fie foarte bun dacă a fost în stare să-l facă pe Wokulski atât de vorbăreţ.

Wokulski se aşază pe canapea şi, rezemându-şi capul de perete, şopteşte, ca şi cum ar vorbi cu sine însuşi:

— Nici nu-ţi poţi închipui cât am suferit, singur, departe de toţi, neştiind dacă am să vă mai văd pe vreunul! Pentru că singurătatea cea mai grea nu e cea din jurul omului, ci pustiul din el însuşi, dacă părăsindu-şi ţara, n-a dus cu sine nici o privire caldă, nici un cuvânt blând şi nici o fărâmă de speranţă…

Domnul Ignacy se mişcă nervos pe scaun, gata să protesteze.

— Dă-mi voie să-ţi amintesc că la început ţi-am trimis scrisori foarte mişcătoare, poate chiar prea sentimentale. Am fost însă descurajat de răspunsurile tale laconice…

— Crezi că îţi reproşez ceva?

— Cu atât mai puţin poţi să reproşezi ceva celorlalţi oameni din prăvălie, care nu te cunosc aşa cum te cunosc eu!

Wokulski îşi revine.

— Dar eu n-am nici o pretenţie de la nimeni! Poate îţi reproşez un pic ţie pentru că mi-ai scris aşa de puţin despre… oraş… În plus, foarte adesea Curierul se rătăcea la poştă, pierdeam şirul informaţiilor, şi atunci eram chinuit de presimţirile cele mai rele.

— De ce? face domnul Ignacy, mirat. Doar aici nu era război!

— Da, aşa-i… Chiar petreceaţi bine de tot. Îmi amintesc că în decembrie aţi avut minunate „tablouri vivante”. Cine a luat parte?

— Eu nu mă duc la prostii dintr-astea…

— Da, aşa-i! Eu însă aş fi dat în ziua aceea zece mii de ruble să le pot vedea. O prostie şi mai mare! … Nu-i aşa?

— Desigur, deşi multe fapte îşi pot găsi explicaţia în singurătate, în plictiseală…

— Sau în nostalgie, îl întrerupe Wokulski. Nostalgia m-a chinuit în fiecare clipă de răgaz, în fiecare ceas de odihnă. Mai toarnă-mi vin, Ignacy!

Bea. Apoi începe din nou să umble prin cameră, vorbind cu glas stins:

— Prima dată m-a apucat în seara când am trecut Dunărea. Eram singur în barcă, cu călăuza, un ţigan. Neputând să mă înţeleg cu el, priveam împrejurimile. Malurile erau nisipoase, ca şi la noi. Şi pomii semănau cu sălciile noastre, iar dealurile erau acoperite cu aluniş şi cu pâlcuri de pini. Mi s-a părut o clipă că mă aflu în ţara mea şi că până să înnopteze am să vă revăd. A venit însă noaptea, şi, o dată cu ea, malurile au pierit. M-am trezit singur pe o apă nesfârşită, în care se oglindeau puzderie de stele… Atunci am început să mă gândesc că sunt atât de departe de casă, că singura legătură dintre mine şi voi erau stelele acelea, că în clipa aceea poate că nimeni dintre voi nu se uita la ele, că nimeni nu-şi aducea aminte de mine, nimeni… Am simţit un fel de sfâşiere lăuntrică, şi abia atunci mi-am dat seama cât de adâncă era rana din sufletul meu!

— E drept că stelele nu m-au preocupat niciodată, şopteşte, domnul Ignacy.

— Din ziua aceea m-a cuprins o boală ciudată, continuă Wokulski. Atâta timp cât eram ocupat cu corespondenţa, cu socotelile, cu recepţionarea mărfurilor, cu agenţii mei, atâta timp cât ridicam şi încărcăm căruţele stricate sau păzeam să nu se strecoare vreun hoţ, eram oarecum liniştit. Dar când lăsam treburile şi puneam jos tocul, fie şi pentru o clipă, simţeam o durere, ca şi cum – înţelegi, Ignacy? – ca şi cum mi-ar fi pătruns în inimă un grăunte de nisip! Uneori mi se întâmpla să simt acea înţepătură surdă, acel sâmbure de nelinişte, de teamă, chiar când mergeam, când mâncam, vorbeam, meditam cu capul limpede, mă uitam la un peisaj frumos, râdeam sau eram vesel. Starea asta repetată, nespus de obositoare, făcea ca evocările să stârnească în mine o adevărată furtună sufletească. Un pom cu o formă cunoscută, un deluşor pleşuv, culoarea unui nor, zborul unei păsări, chiar şi adierea vântului trezeau în mine, fără nici un motiv, o disperare atât de adâncă, încât fugeam de oameni. Căutam un loc pustiu, unde să mă pot arunca la pământ şi să urlu de durere, ca un câine, neauzit de nimeni. Alteori, fugind aşa, până şi de mine însumi, mă apuca noaptea, şi atunci, din tufişuri, din trunchiurile răsturnate, din vreascurile căzute la pământ îmi ieşeau în întâmpinare umbre cenuşii care dădeau trist din capetele lor cu ochi stinşi. Şi totul, foşnetul frunzelor, huruitul îndepărtat al căruţelor, şopotul apelor se contopeau într-o singură voce jalnică: „Vai, trecătorule, ce ţi s-a întâmplat?”… Ce mi s-a întâmplat?

— Nu înţeleg nimic! intervine Ignacy supărat. Ce fel de nebunie mai e şi asta?

— Dorul…

— Dorul după ce?

Wokulski tresare.

— După ce? Dorul de… După tot… După ţară…

— De ce nu te-ai întors?

— Şi ce-aş fi făcut dacă mă întorceam? De altfel, nici nu puteam!

— Cum nu puteai?! se miră Ignacy.

— Nu puteam, şi gata! Nu aveam de ce să mă întorc! răspunde Wokulski, nervos. Mi-era totuna să mor aici sau acolo. Mai dă-mi vin! încheie el brusc, întinzând mâna.

Rzecki se uită la faţa lui aprinsă şi dă sticla la o parte.

— Lasă, eşti şi aşa destul de iritat…

— De-aia vreau să beau!

— Ba să nu bei! îl întrerupse Ignacy. Vorbeşti prea mult… Poate chiar mai mult decât ai vrea!

Wokulski se linişteşte. Se gândeşte o clipă şi răspunde, clătinând din cap:

— Te înşeli!

— Ba de loc, şi am să-ţi dovedesc îndată! Şopteşte Ignacy. Tu n-ai plecat acolo numai ca să faci bani!

— Desigur! răspunde Wokulski, după o clipă de tăcere.

— Ce nevoie ai tu de trei sute de mii de ruble, când îţi ajung o mie pe an? …

— Da, aşa-i!

Rzecki se apleacă la urechea lui:

— Şi am să-ţi spun ceva: banii ăştia nu i-ai adus pentru tine!

— Cine ştie? Poate că ai ghicit!

— Ghicesc mai multe decât îţi închipui tu…

Wokulski izbucneşte deodată în râs:

— Aha, care va să zică, aşa crezi! Te asigur că nu ştii nimic, visător bătrân!

— Mă tem că nu eşti treaz, şi de aceea vorbeşti ca un nebun. Mă înţelegi, Stas?

Wokulski continuă să râdă.

— Ai dreptate, nu sunt obişnuit să beau. Şi vinul mi s-a urcat la cap. Dar uite că mi-am revenit! Pot să-ţi spun numai atât: că te înşeli! Şi acum, ca să mă salvezi de la o beţie totală, bea singur pentru succesul planurilor mele!

Ignacy îşi umple paharul şi, strângând tare mâna lui Wokulski, spune:

— Pentru reuşita marilor, tale proiecte!

— Mari… Pentru mine, în realitate, însă, foarte modeste!

— Fie şi aşa! consimte Ignacy. Sunt bătrân, aşa că mi-e mai comod să nu ştiu nimic! Sunt atât de bătrân, încât nu mai am decât o singură dorinţă: o moarte frumoasă. Dă-mi cuvântul că atunci când va sosi clipa, mă vei înştiinţa…

— Da, când va veni timpul, vei fi peţitorul meu…

— Am mai fost o dată, dar fără noroc… zice Ignacy.

— Cu văduva, acum şapte ani?

— Acum cincisprezece ani.

— Nu te laşi! râde Wokulski. Ai rămas acelaşi!

— Şi tu ai rămas acelaşi. Pentru reuşita proiectelor tale! Oricum ar fi, ştiu doar atât: trebuie să fie demnă de tine. Ei, şi acum nu mai spun nimic…

După ce goleşte paharul, Ignacy îl izbeşte de podea; zgomotul îl trezeşte pe Ir.

— Să mergem în prăvălie! încheie bătrânul. După anumite conversaţii e bine să discuţi şi despre afaceri!

Scoate cheia din sertar şi ies. Afară îi izbeşte în ochi zăpada. Rzecki deschide uşa magazinului şi aprinde câteva lămpi.

— Ce de mărfuri! … se miră Wokulski. Te pomeneşti că toate sunt noi?

— Aproape. Vrei să vezi? Uite porţelanurile. Îţi atrag atenţia că…

— Mai târziu… Dă-mi registrul!

— Registrul veniturilor?

— Nu, al debitorilor!

Rzecki deschide biroul, ia registrul şi îşi trage fotoliul mai aproape. Wokulski se aşază şi îşi aruncă ochii pe listă. Caută un nume.

— O sută patruzeci de ruble! citeşte el. Nu-i cine ştie ce…

— Cine-i ăsta? întreabă Ignacy. A… Lęcki…

— Domnişoara Lęcka are un cont propriu… Foarte bine! continuă Wokulski, apropiindu-se de registru ca şi când scrisul ar fi neclar. A… a… alaltăieri a cumpărat un portmoneu! Trei ruble? Cred că-i prea scump…

— Ba de loc! sare Ignacy. Un portmoneu admirabil! I l-am ales chiar eu!

— Ce model era? întreabă Wokulski parcă în treacăt, în timp ce închide registrul.

— Din galantarul ăsta! Uită-te, sunt ca nişte adevărate bijuterii!

— Sunt sigur că a răscolit multe până şi l-a ales! …

Am auzit că e pretenţioasă…

— Nu le-a răscolit de loc! De ce le-ar fi răscolit? răspunde Ignacy. S-a uitat la ăsta de aici…

— La ăsta?

— Da! voia să-l ia.

— Aha! şopteşte Wokulski, luând în mână portmoneul.

— Dar eu am sfătuit-o să ia altul, uite aici unul asemănător!

— Ei, dar ştii că portmoneul ăsta e frumos?

— Celălalt, pe care i l-am dat eu, era şi mai frumos.

— Ăsta îmi place parcă mai mult… Am să-l iau pentru mine; al meu tot nu mai e bun de nimic!

— Stai să-ţi găsesc altul mai bun! exclamă Rzecki.

— Mi-e totuna. Arată-mi şi alte mărfuri… Poate să mai am nevoie de ceva!

— Butoni ai? Cravate, galoşi, umbrele…

— Dă-mi o umbrelă. O umbrelă şi… o cravată. Alege-mi-le tu. Astăzi am să fiu singurul client! Şi unde mai pui că am să plătesc bani peşin…

— Sănătos obicei! răspunde Rzecki, voios.

Scoate repede din sertar o cravată, iar din vitrină, o umbrelă, şi i le înmânează râzând.

— Îţi iau numai şapte ruble pe ele… Cu rabat, ca la un negustor ce eşti. O umbrelă superbă, nu te costă mai nimic!

— Să ne întoarcem acum la tine! hotărăşte Wokulski.

— Nu vrei să vizităm magazinul? îl întreabă Ignacy.

— Nu mă interesează.

— Cum, nu te interesează propriul tău magazin? Un magazin atât de frumos! … se miră Ignacy.

— Ba da, fireşte! Cum poţi crede aşa ceva? Numai că sunt cam obosit.

— Ai dreptate! Ce e drept, e drept. Hai să mergem!

Stinge lămpile şi, lăsându-i pe Wokulski să treacă înainte, încuie uşa după el. Afară îi întâmpină din nou zăpada udă şi Pavel, care aduce masa…

V.

DEMOCRATIZAREA UNUI NOBIL ŞI VISURILE UNEI DOMNIŞOARE DIN LUMEA BUNĂ.

DOMNUL TOMASZ LĘCKI NU locuia în casa lui ci într-un apartament luat cu chirie, alcătuit din opt camere, în apropiere de aleea Ujazdowska. Locuia acolo cu unica sa fiică, Isabela, şi cu verişoara ei, domnişoara Florentyna.

Avea un salon cu trei ferestre, un birou al lui, un birou al fiicei sale, un dormitor pentru sine, un dormitor pentru domnişoara, o sufragerie, o cameră pentru domnişoara Florentyna şi un cabinet de toaletă, fără a mai socoti bucătăria şi odăile pentru oamenii de serviciu, şi anume: pentru bătrânul fecior Mikolaj, pentru nevasta lui, care era bucătăreasă, şi pentru domnişoara Anusia, camerista.

Imobilul avea mari calităţi: era sănătos, călduros, vast şi luminos. Avea scări de marmură, instalaţie de gaz aerian, sonerii electrice şi apă curgătoare. Fiecare cameră, la nevoie, putea să comunice cu celelalte, sau să rămână complet separată. Locuinţa era mobilată îndestulător, nici sărăcăcioasă, nici prea încărcată, iar fiecare piesă se distingea mai degrabă prin simplitate şi confort decât prin podoabe bătătoare la ochi. Bufetul sugera siguranţa că argintăria nu va dispărea, patul te făcea să te gândeşti la o odihnă sigură şi binemeritată, masa putea să suporte o greutate cât de mare, pe scaune te puteai aşeza fără teamă, iar în fotolii puteai medita în linişte.

Cine intra aici se putea mişca în voie; nu trebuia să se teamă că se va împiedica de ceva sau că va sparge vreun obiect. În aşteptarea gazdei, nimeni nu se plictisea, deoarece era înconjurat de lucruri care meritau să fie văzute. În acelaşi timp, prezenţa unor obiecte vechi, care serviseră poate câtorva generaţii, imprimau încăperilor un oarecare aer solemn.

Pe fondul acesta grav se profilau în contururi precise locatarii casei.

Domnul Tomasz Lęcki era un om trecut de 60 de ani, de statură mijlocie, gras, sangvin. Avea mustăţi albe, nu prea mari, iar părul, tot alb, şi-l pieptăna peste cap. Ochii îi erau cenuşii şi ageri, se ţinea drept şi călca apăsat. Pe stradă lumea îi făcea loc să treacă, iar oamenii de rând spuneau: „Ăsta trebuie să fie boier de viţă veche!”

Într-adevăr, în familia domnului Lęcki fuseseră un şir întreg de senatori. Tatălui său îi rămăsese câteva milioane, şi chiar el, în tinereţe, dispusese de ceva avere. Mai târziu, însă, o parte din ea fusese înghiţită de evenimentele politice, iar restul, de călătoriile prin Europa şi de traiul pe picior mare. Pentru că domnul Tomasz trăise înainte de 1870 la curtea franceză, apoi la cea vieneză şi italiană. Victor Emanuel8, fermecat de frumuseţea fiicei sale, îl onorase cu prietenia lui şi voise chiar să-i dea titlul de conte. Nu-i deci lucru de mirare că domnul Tomasz, după moartea marelui rege, purtase două luni doliu la pălărie.

De câţiva ani însă domnul Tomasz nu mai părăsise Varşovia, având prea puţini bani pentru a mai putea străluci pe la curţile regeşti… În schimb, locuinţa sa devenise centrul lumii elegante şi rămăsese aşa până în clipa în care se răspândise ştirea că domnul Tomasz îşi tocase nu numai averea sa, dar şi zestrea domnişoarei Isabela.

Primii care se făcuseră nevăzuţi fuseseră pretendenţii la mâna fetei. Apoi cucoanele cu fete urâte. Cu restul rupsese relaţiile însuşi domnul Tomasz, limitându-se numai la legăturile cu membrii familiei. Dar când observase şi aici o scădere a temperaturii sentimentale, se retrăsese complet din societate şi chiar, spre indignarea multor persoane onorabile, se înscrisese la clubul negustorilor, ca proprietar de case în Varşovia. La club i se propusese preşedinţia, dar nu acceptase.

Numai fiica sa mai frecventa salonul bătrânei contese Karolowa şi casele câtorva dintre prietenele sale, ceea ce făcuse să se răspândească zvonul că domnul Tomasz ar mai avea ceva avere şi că rupsese relaţiile cu societatea pe de o parte dintr-o pornire extravagantă, pe de altă parte pentru a afla cine sunt adevăraţii săi prieteni, ca să poată alege pentru fiica sa un soţ care s-o iubească pentru ea însăşi, şi nu pentru zestrea ei.

Aşa că în jurul domnişoarei Lęcka începuse să se strângă din nou o droaie de admiratori, iar pe măsuţa din salonul ei se puteau vedea teancuri de cărţi de vizită. Nu primeau însă musafiri, ceea ce nu stârnea o critică prea aspră din partea pretendenţilor, mai ales că se răspândise un al treilea zvon, şi anume că în curând casa lui Lęcki avea să fie scoasă la licitaţie.

De data aceasta se produse în societate o mare tulburare. Unii susţineau că domnul Tomasz ar fi un falit declarat, alţii erau gata să jure că-şi ascunsese averea ca să asigure fericirea unicei sale fiice. Candidaţii la căsătorie şi familiile lor erau într-o nesiguranţă chinuitoare. Aşa că pentru a nu risca nimic şi pentru a nu pierde nimic, tinerii se mulţumeau să-şi prezinte omagiile domnişoarei Isabela, fără a se angaja prea mult. Îşi depuneau pe tăcute în casa ei cărţile de vizită, rugându-se Celui-de-sus să nu fie cumva invitaţi înainte de a se fi limpezit situaţia.

Cât despre întoarcerea vizitelor din partea domnului Tomasz, nici nu putea îi vorba. Justificarea putea fi găsită în pornirile sale excentrice şi în tristeţea care-l cuprinsese după moartea lui Victor Emanuel.

În vremea aceasta, domnul Tomasz ieşea să se plimbe pe alee, iar serile juca whist la club. Trăsăturile feţei îi erau întotdeauna atât de liniştite, iar ţinuta atât de mândră, încât admiratorii fiicei sale nu mai ştiau ce să creadă. Prudenţii rămâneau în expectativă; alţii însă, mai curajoşi, începură din nou să-i facă ochi dulci domnişoarei, să suspine discret şi să-i strângă mâna emoţionaţi. La toate acestea ea răspundea printr-o indiferenţă glacială, uneori aproape dispreţuitoare.

Domnişoara Isabela era o făptură nespus de frumoasă. Totul în înfăţişarea ei era neobişnuit şi perfect. De statură mai mult înaltă, foarte bine proporţionată, avea părul bogat, blond, cu reflexe cenuşii, nasul mic, drept, buzele puţin răsfrânte, dinţii ca perlele, mâini şi picioare desăvârşite. O impresie deosebită făceau ochii ei, uneori întunecaţi şi visători, alteori scânteietori de voioşie, câteodată de un albastru-clar şi reci ca gheaţa.

Impresionant era jocul fizionomiei sale. Când vorbea, îi vorbeau buzele, sprâncenele, nările, mâinile, întreaga făptură, şi mai ales ochii, prin care ai fi zis că vrea să-şi dăruie sufletul celui cu care discuta. Când asculta, ai fi zis că vrea să soarbă sufletul celui din faţa ei. Ochii ei ştiau să atragă, să dezmierde, să plângă fără lacrimi, să ardă şi să îngheţe. Uneori ai fi putut crede că, visătoare, e gata să te cuprindă cu braţele, să-şi rezeme capul de umărul tău. Dar când, fericit, te topeai de bucurie, făcea deodată un gest care spunea că-i cu neputinţă s-o îmbrăţişezi, deoarece sau se va feri, sau te va respinge, sau – mai simplu – va porunci feciorului să te dea pe uşă afară…

Reacţiunile sufleteşti ale domnişoarei Isabela erau un fenomen interesant.

Dacă cineva i-ar fi cerut să răspundă, sincer, ce este lumea şi ce este ea însăşi, ar fi răspuns, desigur, că lumea e o grădină vrăjită plină de castele fermecătoare, iar ea, o zeiţă sau o nimfă, închisă într-un corp omenesc.

Domnişoara Isabela trăise din leagăn într-o lume frumoasă, care era nu numai supraomenească, dar şi supranaturală.

Dormea în puf, se îmbrăca în mătăsuri şi dantele, şedea în fotolii de abanos sau de palisandru, sculptate şi tapisate, bea din cupe de cristal, mânca din vase de argint şi porţelan, scumpe ca aurul.

Pentru ea nu existau anotimpuri, ci numai o veşnică primăvară, plină de o lumină dulce, de flori vii şi de miresme. Nu existau ziua şi noaptea, căci uneori luni de-a rândul se culca la orele 8 dimineaţa şi lua prânzul la orele 2 după miezul nopţii. Pentru ea nu existau longitudini şi latitudini, deoarece la Paris, Viena, Roma, Berlin sau Londra găsea aceiaşi oameni, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi mobile şi uneori aceleaşi mâncăruri: supa de alge din Oceanul Pacific, stridiile din Marea Nordului, peştele din Atlantic sau din Mediterană, vânatul din toate ţările, fructele din toate colţurile lumii. Pentru ea nu exista nici măcar forţa gravităţii, deoarece scaunele îi erau puse la îndemână, farfuriile aşezate în faţă, pe stradă era dusă cu trăsura, pe scări, condusă.

Vălurile o fereau de vânt, landoul, de ploaie, zibelina, de frig, umbreluţa şi mănuşile, de soare. Şi aşa trăia zi de zi, lună de lună, an de an, deasupra oamenilor şi chiar deasupra legilor naturii. În două rânduri fusese prinsă de furtuni îngrozitoare: o dată în Alpi, a doua oară în Mediterana. Până şi cei mai curajoşi oameni din jurul ei căzuseră pradă panicii; numai domnişoara Isabela ascultase râzând zgomotul asurzitor al stâncilor năruite şi trosniturile vaporului, fără să bănuiască măcar posibilitatea primejdiei. Natura îi oferea un spectacol grandios, cu trăsnete, pietre prăbuşite şi vârtejuri marine, aşa cum altă dată îi arătase luna deasupra lacului Geneva sau deasupra cascadei Rinului, şi împrăştiase norii care acopereau soarele. Doar acelaşi lucru fac în fiecare zi maşiniştii de la teatre, şi nu stârnesc panică, nici măcar printre cucoanele nervoase!

Viaţa aceasta de veşnică primăvară, în care foşneau mătăsurile, creşteau numai arbori sculptaţi, iar argila era acoperită cu picturi artistice, viaţa aceasta îşi avea lumea ei specifică. Lumea ei erau prinţesele şi prinţii, contesele şi conţii, nobilimea de ambele sexe, foarte veche şi foarte bogată. Se mai aflau acolo, ca gazde, cucoane măritate şi domni însuraţi, matroane veghind asupra manierelor alese şi bunelor moravuri, precum şi domni vârstnici, care ocupau locurile de cinste la masă, dădeau sfaturi şi binecuvântări celor tineri şi jucau cărţi. Erau episcopi, reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ, sau înalţi demnitari, a căror prezenţă păzea lumea de neorânduieli sociale şi de cutremure. În sfârşit, mai erau şi copiii, mici heruvimi, trimişi de ceruri ca vârstnicii să poată organiza cu ei serbări.

În populaţia stabilă a lumii vrăjite apărea din când în când şi câte un muritor de rând, care izbutea să se ridice pe aripile celebrităţii până la înălţimile Olimpului. De obicei era vorba de vreun inginer care lega oceanele între ele, făcea săpături sau construia ceva în Alpi; sau un căpitan care în luptele împotriva sălbaticilor îşi pierduse compania, iar el, acoperit de răni, se salvase datorită iubirii unei prinţese negre; sau un navigator care descoperise o nouă parte a lumii, naufragiase cu corabia pe o insulă nelocuită şi gustase chiar şi carne de om.

Veneau pictori vestiţi şi, mai ales, poeţi inspiraţi, care scriau versuri frumoase în albumele conteselor tinere, se dăruiau unor iubiri neîmpărtăşite şi eternizau numele crudelor zeiţe întâi în gazete, apoi în volumaşe tipărite pe hârtie velină.

Toată această lume, printre care se strecurau cu băgare de seamă lachei galonaţi, dame de companie, verişoare sărace şi verişori ahtiaţi după posturi înalte, toată lumea aceasta o ducea într-o sărbătoare fără sfârşit.

Începând de la amiază, îşi făceau vizite unii altora sau se întâlneau prin magazine. Spre seară, înainte de cină, în timpul cinei şi după cină, petreceau. Apoi mergeau la concerte sau la teatre, ca acolo să vadă altă lume, tot atât de artificială, unde eroii foarte rar mănâncă sau muncesc, dar unde, în schimb, vorbesc cu ei înşişi fără încetare. O lume în care infidelitatea femeilor devine izvorul unor mari catastrofe şi în care amantul, ucis de soţ în actul al cincilea, înviază a doua zi în actul întâi, pentru a comite aceleaşi erori şi pentru a vorbi în gura mare de unul singur, fără a fi auzit de persoanele aflate alături. După ieşirea de la teatru, se adunau din nou în saloane, şi lacheii le serveau băuturi reci şi calde, artiştii plătiţi le cântau, tinerele soţii ascultau povestirile căpitanului rănit despre prinţesa neagră, domnişoarele discutau cu poeţii despre afinităţile sufleteşti, domnii în vârstă îşi expuneau inginerilor părerile lor asupra ingineriei, iar cucoanele de vârstă mijlocie îşi disputau prin vorbe în doi peri şi prin ocheade navigatorul care mâncase carne de om. Apoi luau supeul, în timpul căruia gurile mâncau, stomacurile digerau, iar pantofii conversau despre sentimentele unor inimi împietrite şi despre visurile unor capete goale. La urmă se despărţeau, ca printr-un somn real să capete forţe noi pentru somnul vieţii.

În afară de lumea aceasta vrăjită, mai era încă una, cea banală.

Despre existenţa acestei lumi aflase şi domnişoara Isabela. Îi plăcea chiar s-o şi privească, pe fereastra landoului, a vagonului sau a locuinţei sale. Din acest cadru şi de la o asemenea depărtare, a doua lume i se părea pitorească şi chiar simpatică. Se uita la plugarii care arau încet pământul, la harabalele trase de câte o mârţoagă costelivă, la oamenii care cărau fructe şi legume, la bătrânul care spărgea piatră pe şosea, la comisionarii care forfoteau grăbiţi, la florăresele frumoase şi obraznice, la o familie alcătuită din tată, mamă obeză şi patru copii, care se ţineau de mână doi câte doi, la un fante plebeu care trecea într-o droşcă, umflându-şi pieptul cât se poate de caraghios. Se uita uneori şi la vreo înmormântare, şi îşi spunea că lumea aceasta, deşi inferioară, era totuşi frumoasă; mai frumoasă chiar decât tablourile genre 9, deoarece se mişca şi se schimba în fiecare clipă.

Domnişoara Isabela mai ştia că, aşa precum în sere cresc flori şi în podgorii struguri, în lumea aceasta inferioară cresc toate lucrurile de care are ea nevoie. De acolo proveneau servitorii ei credincioşi Mikolaj şi Anusia, acolo se lucrau fotoliile sculptate, porţelanurile, cristalurile şi perdelele, acolo se năşteau parchetarii, tapiţerii, grădinarii şi domnişoarele cusătorese.

Aflându-se odată într-un magazin, ceruse să fie condusă în atelierul de croitorie, şi tabloul celor câtorva zeci de lucrătoare care croiau, însăilau şi potriveau pe manechine faldurile rochiilor i se păruse foarte interesant. Nu se îndoia că îndeletnicirea aceasta le făcea o mare plăcere, deoarece domnişoarele care îi luau măsura sau îi probau rochiile erau întotdeauna cu surâsul pe buze şi păreau foarte interesate ca rochiile să-i vină bine.

Domnişoara Isabela mai ştia de asemenea că în lumea aceasta, obişnuită, există oameni nefericiţi, şi poruncea să i se dea câţiva zloţi fiecărui sărac care-i ieşea în cale. Odată, întâlnind o mamă nenorocită ţinând la piept un copil galben ca ceara, îi dăruise brăţara ei, iar copiilor murdari care cerşeau le dădea bomboane şi-i săruta cu un sentiment pios. I se părea că într-unul din aceşti sărmani – poate chiar în fiecare – sălăşluieşte Hristos, care îi ieşise în cale numai şi numai pentru a-i da prilejul să facă o faptă bună.

În genere, oamenii din popor o înduioşau. Îşi amintea cuvintele Sfintei Scripturi: „Vei munci în sudoarea frunţii”. Era sigură că săvârşiseră cine ştie ce păcat greu, de vreme ce fuseseră osândiţi la muncă, şi un înger ca ea trebuie să le deplângă soarta, deoarece pentru ea munca cea mai grea era apăsarea pe butonul soneriei electrice sau rostirea vreunei porunci.

O singură dată lumea de jos îi făcuse o impresie puternică.

Într-o zi vizitase o uzină metalurgică din Franţa. Coborând din munţi într-o regiune plină de păduri şi lunci, sub un cer albastru, zărise o prăpastie plină de nori de fum negru şi de aburi albi şi auzise un vuiet asurzitor, huruit şi pufăit de maşini. Apoi văzuse furnalele, ca turnurile unor castele medievale, gâfâind sub puterea flăcărilor. Zărise nişte roţi grele care se învârteau fulgerător, nişte schelării mari care alunecau singure pe şine, văzuse şuvoaie de metal incandescent şi, printre toate acestea, muncitori pe jumătate goi, semănând cu nişte statui de oţel cu privirile sumbre. Deasupra lor, o învâlvorare sângerie, huruit de roţi, gemetele burdufurilor de forjă, loviturile ciocanelor şi suflul nerăbdător al cazanelor, iar sub picioare, tremurul pământului îngrozit…

Atunci i se păruse că de la înălţimea Olimpului plin de fericire coborâse în prăpastia deznădăjduită a lui Vulcan, unde ciclopii făuresc trăsnetele în stare să facă fărâme întreg Olimpul. Îşi adusese aminte de legendele titanilor răzvrătiţi şi de declinul frumoasei lumi căreia îi aparţinea, şi pentru prima dată în viaţă, ea, zeiţa, în faţa căreia se plecau mareşali şi senatori, fusese cuprinsă de spaimă.

— Oamenii ăştia sunt înfiorători, papa! … şoptise, adresându-se tatălui ei.

Tatăl rămăsese tăcut. Îi strânsese doar braţul, mai tare.

— Cred însă că nu vor face nici un rău femeilor… continuase ea.

— Da, femeilor nici chiar ei nu le vor face nici un rău… răspunsese domnul Tomasz.

În clipa aceea domnişoarei Isabela îi fusese ruşine că arătase îngrijorare numai pentru soarta femeilor, astfel că adăugase repede:

— Şi dacă n-au să se poarte urât cu noi, n-au să vă facă ceva rău nici vouă!

Dar domnul Tomasz zâmbise clătinând din cap. Pe vremea aceea se vorbea mult despre apropiatul sfârşit al lumii vechi, şi domnia-sa simţea adânc situaţia, fiindcă scotea din ce în ce mai greu bani de la oamenii săi de afaceri.

Vizitarea fabricii rămăsese ca o dată importantă în viaţa domnişoarei Isabela. Cu un respect religios, ea citea poeziile strămoşului ei Zygmunt, şi i se părea că găsise o întruchipare a Comediei nedivine. De atunci visase adesea, în amurg, că pe muntele scăldat în soare, de unde coborâse cu trăsura până la fabrică, se aflau tranşeele Sfintei Treimi, iar în valea aceea plină de fum şi de aburi era tabăra democraţilor răsculaţi, gata în orice clipă să pornească la atac şi să-i năruie frumoasa ei lume.

De-abia atunci înţelesese cât de mult îşi iubea ea patria sufletului, patria în care candelabrele de cristal înlocuiau soarele, covoarele – pământul, iar statuile şi coloanele – arborii. Această a doua patrie cuprindea aristocraţia tuturor popoarelor, strălucirea tuturor timpurilor şi cele mai frumoase cuceriri ale civilizaţiei.

Şi toate acestea trebuiau să se prăbuşească, să piară sau să se spulbere în vânt? … Să piară tinerii cavaleri care cântă cu atâta sentiment, dansează cu atâta graţie, duelează cu surâsul pe buze sau sar în mijlocul lacului după o floricică scăpată din mână? … Să piară dragele ei prietene care o înconjoară, o dezmiardă, stau la picioarele ei, îi povestesc atâtea mici taine sau îi scriu scrisori lungi, lungi, exprimându-şi duioasele simţăminte cu o ortografie atât de îndoielnică?

Dar servitorii aceştia, care se poartă cu stăpânii lor ca şi cum le-ar fi jurat iubire eternă, fidelitate şi supunere? Dar modistele, care o salută întotdeauna cu surâsul pe buze, care nu uită nici cele mai mici detalii ale toaletelor şi-i cunosc amănunţit toate triumfurile? Dar caii superbi, al căror zbor poate fi invidiat şi de o rândunică? Dar câinii inteligenţi şi devotaţi ca nişte oameni? Dar parcurile în care mâna omenească a ridicat movile, a îndrumat şuvoaie, a dat forme noi arborilor? … Toate acestea să dispară oare? …

Aceste meditaţii imprimaseră pe faţa domnişoarei Isabela o nouă expresie: o tristeţe blândă, care o făcea şi mai frumoasă, şi mai femeie.

Înţelegând că lumea bună este o lume superioară, domnişoara Isabela aflase încetul cu încetul că te poţi ridica şi menţine la înălţimea ei cu ajutorul, numai cu ajutorul celor două perechi de aripi pe care ţi le dă obârşia şi averea. Iar obârşia şi averea sunt legate de anumite familii alese, aşa cum este legată floarea şi fructul de portocală de pomul lor. Şi este foarte posibil ca Dumnezeu, văzând două suflete cu nume alese, legate printr-o unire sacră, să le înmulţească veniturile şi să le trimită un îngeraş, care va face să dăinuie gloria familiei prin virtuţile sale, printr-o bună purtare şi prin frumuseţe. De aici decurge necesitatea încheierii de căsătorii potrivite, lucru la care se pricep atât de bine cucoanele bătrâne şi domnii vârstnici. Totul depinde de buna alegere a numelor şi a averilor. Iar iubirea, nu aceea înnebunitoare, visată de poeţi, ci iubirea cu adevărat creştinească, apare de-abia după sfânta taină. Nu e nevoie decât de două condiţii: soţia să ştie să se poarte cum trebuie în casă, iar soţul să o conducă în lume cu gravitate.

Aşa era odinioară, şi era bine, după părerea generală a matroanelor. Astăzi însă oamenii uitaseră asta, şi era rău! Se înmulţesc mezalianţele, şi familiile decad.

„Nu există fericire în căsătorie”, şoptea domnişoara Isabela, căreia tinerele căsătorite îi povesteau uneori din secretele lor conjugale.

Ascultându-le, o cuprinsese sila de căsătorie şi căpătase un uşor dispreţ pentru bărbaţi.

Un bărbat în halat, care cască lângă soţia sa, căruia îi miroase gura a tutun când o sărută şi care îi spune: „Lasă-mă în pace!” sau, mai simplu: „Eşti o proastă!”… Un bărbat care face scandal în casă pentru o pălărie nouă, dar în afară cheltuieşte banii pe echipajele oferite actriţelor, nu e de loc o creatură interesantă. Partea proastă este că orice bărbat a fost înainte de căsătorie un adorator fierbinte, care suferea când nu-şi vedea aleasa inimii mai multă vreme şi se înroşea când dădea ochii cu dânsa. Ba unii ameninţau chiar că se împuşcă din dragoste…

Iată de ce domnişoara Isabela îi înnebunise pe bărbaţi cu răceala ei, încă de la 18 ani. Când Victor Emanuel îi sărutase mâna, insistase pe lângă tatăl ei să părăsească Roma chiar în ziua aceea. La Paris o ceruse de soţie un conte francez putred de bogat. Îi răspunsese că ea este poloneză şi că nu se va căsători niciodată cu un străin. Unui magnat din Podolia îi spusese că îşi va oferi mâna aceluia pe care-l va iubi, ceea ce nu era cazul cu el, iar cererea în căsătorie a unui milionar american se mulţumise s-o respingă printr-un hohot de râs.

Bineînţeles, în câţiva ani această atitudine crease în jurul ei un gol. Era admirată şi adorată, însă de departe, pentru că nimeni nu voia să rişte un refuz sarcastic.

După trecerea primului simţământ de dezgust, domnişoara Isabela înţelesese că trebuie să ia lucrurile aşa cum sunt şi se hotărâse să se mărite, cu condiţia ca viitorul ei soţ să-i placă, să aibă un nume şi o avere corespunzătoare. Se găsiseră, într-adevăr, oameni simpatici, bogaţi şi cu titluri de nobleţe, dar, din nefericire, niciunul nu întrunise toate cele trei condiţii. Aşa că mai trecuseră câţiva ani!

Deodată se răspândi ştirea despre ruina domnului Tomasz, şi din întreaga legiune de pretendenţi rămăseseră în jurul domnişoarei Isabela numai doi concurenţi serioşi: un baron şi un mareşal, bogaţi, dar bătrâni.

Acum, domnişoara Isabela îşi dăduse seama că şansele unei căsătorii în lumea bună scăzuseră foarte mult şi se hotărâse să reducă din pretenţii. Dar întrucât baronul şi mareşalul, cu toată averea lor, trezeau în ea o scârbă de neînvins, tărăgăna hotărârea definitivă de la o zi la alta. Între timp, domnul Tomasz rupsese relaţiile cu societatea înaltă; mareşalul, nemaiputând aştepta răspunsul, plecă la ţară, iar baronul, întristat, plecă în străinătate. Aşa că domnişoara Isabela rămăsese singură, singurică. Ştia, desigur, că şi unul şi altul s-ar întoarce la prima chemare, dar pe cine să aleagă? Cum să-şi înăbuşe scârba? … Şi, mai presus de toate, este oare posibil să te jertfeşti aşa, când tot mai ai speranţa să-ţi refaci cândva averea, când tot mai speri să fii cândva liberă să alegi? Dacă lucrurile se vor schimba, va alege, fiindcă ştia acum ce greu îi venea să trăiască în afara saloanelor.

O singură împrejurare îi uşura în mare măsură acceptarea unui soţ de convenienţă, şi anume împrejurarea că nu fusese niciodată îndrăgostită. La aceasta mai contribuia temperamentul ei rece, credinţa că măritişul va avea loc fără floricele poetice şi, în sfârşit, o dragoste ideală, cea mai stranie din câte ar fi putut cunoaşte.

Văzuse odată într-o galerie de sculptură statuia lui Apollo, care făcuse asupra ei o impresie atât de puternică, încât cumpărase o copie reuşită şi o aşezase în salonaşul ei. De atunci o privea ore întregi, se gândea la ea şi… cine ştie câte sărutări încălziseră mâinile şi picioarele zeului de marmură! … Şi minunea se înfăptuise: piatra dezmierdată de o femeie îndrăgostită înviase, şi într-o noapte, când fata adormise plângând, zeul coborâse de pe piedestalul său şi venise la ea cu o cunună de lauri pe cap, iluminat de o strălucire mistică. Pe urmă se aşezase pe marginea patului, se uitase lung la ea cu ochii lui din care privea eternitatea şi, în sfârşit, cuprinzând-o într-o îmbrăţişare puternică, îi şterse cu sărutările buzelor lui albe lacrimile şi-i răcorise fierbinţeala.

De atunci venise tot mai des, iar când Isabela leşina în îmbrăţişările lui, el, zeul luminii, îi şoptea despre tainele cerului şi ale pământului, care până atunci nu fuseseră spuse în vorbe de muritor. Din iubire pentru ea, zeul făcuse o minune şi mai mare: pe chipul lui divin lăsase să apară, pe rând, trăsăturile înfrumuseţate ale oamenilor care o impresionaseră cândva.

O dată semănase cu generalul, întinerit, erou câştigând o bătălie şi privind din şa moartea câtorva mii de viteji. Altă dată îi reamintise chipul unui celebru tenor, căruia femeile îi aruncau flori la picioare, iar bărbaţii îi deshămau caii de la trăsură. Alteori se transforma într-un prinţ vesel şi frumos, descendent al uneia dintre cele mai vechi case princiare; apoi devenea un pompier neînfricat, care obţinuse Legiunea de Onoare pentru că salvase de la etajul al cincilea trei persoane din flăcări, altă dată era un mare pictor, care zugrăvise pe pânză bogăţia fanteziei sale, pentru a se transforma apoi într-un gondolier veneţian sau într-un atlet de circ de o frumuseţe şi o forţă neobişnuite.

Fiecare din aceşti oameni ocupaseră un timp gândurile intime ale domnişoarei Isabela; fiecăruia îi dăruise suspinele ei cele mai discrete, ştiind totuşi bine că pentru un motiv sau altul nu-i poate iubi. Fiecare dintre ei i se arătase, graţie zeului, în visuri pe jumătate reale. Iar din aceste viziuni, ochii domnişoarei Isabela căpătaseră o nouă expresie, o îngândurare suprapământeană. Uneori privea undeva, dincolo de oameni, dincolo de lume; iar de când îşi potrivea atât de ciudat deasupra frunţii părul cu reflexe cenuşii, prin pletele ei flutura parcă un suflu tainic, şi oamenilor li se părea că au în faţă un înger sau o sfântă.

Aşa o văzuse cu un an în urmă Wokulski, şi de atunci inima lui nu-şi mai găsise astâmpăr.

Cam în aceeaşi vreme rupsese şi domnul Tomasz relaţiile cu societatea şi, ca semn al preferinţelor sale revoluţionare, se înscrisese la clubul negustorilor, unde juca whist cu tăbăcarii şi cu negustorii de perii şi de rachiuri, pe care odinioară îi dispreţuise atât, şi unde enunţa în dreapta şi în stânga principiul că aristocraţia nu trebuie să se închidă în cercul ei exclusivist, ci să ia conducerea burgheziei luminate şi, prin ea, conducerea poporului, în schimbul acestor asigurări, tăbăcarii, negustorii de perii şi de rachiuri binevoiau să recunoască fuduli că el este singurul aristocrat care şi-a înţeles îndatoririle faţă de ţară şi care şi le îndeplineşte conştiincios. Ar fi putut adăuga: „Şi le îndeplineşte în fiecare zi, de la orele 9 seara până la miezul nopţii”.

În timp ce domnul Tomasz ducea povara situaţiei sale, domnişoara Isabela se consuma în singurătatea şi în liniştea frumoasei sale locuinţe. Uneori, Mikolaj moţăia adânc în fotoliu, iar domnişoara Florentyna, cu urechile bine înfundate cu vată, adormea de-a binelea; numai în camera domnişoarei somnul nu cobora, fiind alungat de amintiri. Atunci Isabela sărea din pat şi, cu un capot uşor pe ea, se plimba ore întregi prin salon, pe covorul care-i înăbuşea paşii, la lumina slabă a celor două felinare din stradă.

Umbla de colo-colo, iar gândurile triste şi amintirea fiinţelor care fuseseră cândva lângă ea se îmbulzeau acum în uriaşa încăpere. Iată, aici moţăie bătrâna prinţesă; alături, cele două contese care voiseră să afle de la prelat dacă un copil poate fi botezat în apă de roze. Dincolo, un grup de tineri îşi îndreptaseră spre ea privirile pătimaşe sau încercaseră printr-o indiferenţă prefăcută să-i aprindă curiozitatea. Din alt colţ, un mănunchi de fete o alintaseră cu privirile, o admiraseră sau o invidiaseră. Peste tot lumină, foşnete, conversaţii care de cele mai multe ori se învârteau în jurul frumuseţii ei, ca nişte fluturi în jurul florilor. Unde apăruse ea, totul pălise; celelalte femei îi formau doar cadrul, iar bărbaţii îi fuseseră toţi sclavi.

Şi toate acestea pieriseră! … Acum în salon e frig, întuneric, pustiu… E singură, singură, cu păienjenişul nevăzut al tristeţii, care învăluie întotdeauna în reţeaua-i cenuşie locurile unde am fost fericiţi şi de unde a zburat fericirea. A zburat! … Domnişoara Isabela îşi frânge degetele, ca să n-o podidească lacrimile, fiindcă se ruşinează de ele chiar în singurătate şi beznă.

Toţi o părăsiseră, toţi, în afară de contesa Karolowa, care, în clipele de melancolie, venea aici şi, aşezându-se comod pe canapea, începea să bodogănească şi să geamă.

— Da, Bela dragă, îi spuse ea într-o zi, trebuie să recunoşti că ai făcut câteva greşeli de neiertat. Nu vorbesc de Victor Emanuel, pentru că n-ai fi fost decât un capriciu trecător al regelui, care era cam libertin şi, de altfel, plin de datorii. Pentru acest gen de relaţii trebuie să ai mai mult… nu spun tact, ci experienţă! continuă contesa, lăsându-şi pleoapele în jos cu modestie. Dar să laşi să-ţi scape, sau – dacă vrei – să-l respingi pe contele de Saint-Auguste, asta-i prea de tot! Tânăr, bogat, atât de prezentabil, şi, în plus, cu o carieră strălucită! … În clipa de faţă e în fruntea unei delegaţii la sfântul scaun, şi sunt sigură că va obţine o binecuvântare specială pentru toată familia lui! Şi când te gândeşti, contele de Chambord îi spune „cher cousin” 10… Ah, Dumnezeule!

— Mătuşă, cred că e prea târziu să ne mai facem sânge rău, şopti domnişoara Isabela.

— Parcă eu vreau să te mâhnesc, sărmana mea copilă? Şi aşa te aşteaptă lovituri de care te-ar putea mângâia numai o credinţă adâncă! Tatăl tău a pierdut totul, chiar şi ce mai rămăsese din zestrea ta, nu?

— Ce pot face eu?

— Totuşi, numai tu poţi să faci ceva! Şi va trebui să faci! rosti contesa apăsat. Mareşalul nu este, ce-i drept, un Adonis, dar… Dacă datoriile noastre ar fi uşor de îndeplinit, n-am mai avea nici un merit. De altfel, Doamne-Dumnezeule, cine ne opreşte să ne păstrăm în fundul sufletului un ideal care să ne mângâie în clipele grele? În sfârşit, trebuie să te asigur că poziţia unei femei frumoase, măritată cu un bătrân, nu este din cele mai rele. Toţi se interesează de persoana ei, vorbesc despre ea, îi proslăvesc sacrificiul… Unde mai pui că un soţ bătrân este mai puţin pretenţios decât unul în puterea vârstei…

— Vai, mătuşă…

— Bela lasă fleacurile! N-ai şaisprezece ani, şi viaţa trebuie luată în serios! Nu e admisibil ca pentru o idiosincrasie oarecare să sacrifici existenţa tatălui tău, dar nici măcar existenţa Florei şi a servitorilor voştri! Şi, în sfârşit, gândeşte-te cât bine ai putea face tu, cu inimioara ta nobilă, dacă ai dispune de o avere serioasă!

— Dar bine, mătuşă dragă, mareşalul e respingător! Lui nu-i trebuie o soţie, ci o infirmieră care să-l şteargă la gură!

— Nu insist pentru mareşal… Mai este şi baronul…

— Baronul este şi mai bătrân! îşi vopseşte părul, se fardează şi are pete pe mâini!

Contesa se ridică de pe canapea:

— Nu mai insist, scumpa mea, mai ales că nu sunt peţitoare! Asta-i meseria doamnei Meliton. Îţi atrag însă atenţia că tatăl tău se află în marginea prăpastiei!

— Bine, dar mai avem casa!

— Care va fi vândută cel mai târziu după Sfântul Ioan, aşa că se va duce pe gârlă şi partea ta!

— Cum? O casă care a costat o sută de mii de ruble să fie vândută pentru şaizeci?

— Da, fiindcă nu valorează mai mult; tatăl tău a plătit-o prea scump. Ştiu asta de la arhitectul care a vizitat-o din ordinul doamnei Krzeszowska.

— În definitiv, mai avem serviciile… argintăria… izbucni domnişoara Isabela, frângându-şi mâinile.

Contesa o sărută de câteva ori.

— Scumpa mea, suspină ea, trebuie să-ţi frâng şi de astă dată inima… Ascultă… Tatăl tău mai are de plătit cambii în valoare de vreo câteva mii de ruble, şi cambiile, auzi tu… au fost cumpărate, de cineva… acum câteva zile, la sfârşitul lui martie. Bănuim că treaba asta a făcut-o Krzeszowska! …

— Ce neruşinare! … Dar destul! Pentru acoperirea celor câteva mii de ruble ajunge serviciul şi argintăria mea!

— Desigur, ele valorează incomparabil mai mult, numai crezi tu că astăzi se găseşte cineva care să cumpere lucruri atât de scumpe?

— În orice caz, am să încerc! spuse domnişoara Isabela înfierbântată. Am s-o rog pe doamna Meliton, şi sunt sigură că are să mă ajute…

— Gândeşte-te bine! Nu-i păcat să vinzi nişte amintiri atât de frumoase?

Domnişoara Isabela izbucni în râs.

— Ah, mătuşă… Crezi că ar trebui să ezit între a vinde serviciul sau a mă vinde pe mine? … Mobila nu voi permite niciodată să ne-o ridice… Şi Krzeszowska asta! … Ne-a cumpărat cambiile! … Ce neruşinare!

— Nu se ştie sigur. Poate că nu le-a cumpărat ea!

— Asta ar însemna că avem un duşman şi mai rău decât ea!

— Poate că le-a plătit mătuşa Honorata, încercă bătrâna s-o liniştească. Ştiu şi eu? Poate vrea să-l ajute pe Tomasz, dar să-l şi ameninţe totodată! Ei, acum plec, scumpa mea. Rămâi cu bine, adieu…

Aşa se încheiau convorbirile lor, duse într-o polonă împestriţată cu franţuzisme, din care cauză semănau totdeauna cu un obraz acoperit de spuzeală.