VII.         PORUMBELUL IESE ÎN CALEA ŞARPELUI.

SERVICIUL DE MASA ŞI ARGINtăria familiei Lęcki fuseseră vândute, şi giuvaergiul în persoană adusese banii domnului Tomasz acasă, oprindu-şi o sută şi câteva zeci de ruble drept comision şi taxe legale. Cu toate acestea conteza Karolova nu încetase să iubească pe domnişoara Isabela. Dimpotrivă, energia şi spiritul ei de sacrificiu, manifestate cu prilejul vânzării preţioaselor obiecte, treziseră în inima bătrânei doamne un nou izvor de sentimente familiale. Nu numai că insistase pe lângă domnişoara Isabela să primească în dar o rochie frumoasă, nu numai că o vizita în fiecare zi şi o invitase la ea, dar, mai mult (ceea ce era dovada unei bunevoinţe neobişnuite), îi oferise trăsura ei pentru Miercurea mare.

— Plimbă-te prin oraş, îngeraşule, îi spusese contesa, sărutând-o, fă-ţi cumpărăturile şi ai grijă ca în timpul chetei să fii frumoasă! … Atât de frumoasă, cum numai tu ştii să fii! … Atâta rugăminte am şi eu!

Domnişoara Isabela nu răspunse nimic, dar privirea şi faţa ei îmbujorată arătau că va îndeplini bucuroasă dorinţa mătuşii.

În Miercurea mare, fix la orele 11 dimineaţa, domnişoara Isabela se urcă în trăsura deschisă, împreună cu însoţitoarea ei nedespărţită, domnişoara Florentyna. Pe alee se simţeau adierile primăverii aducând mireasma tare şi atât de bine cunoscută care vesteşte plesnirea mugurilor şi îmbobocirea ghioceilor. Pajiştile cenuşii căpătaseră străluciri verzui şi soarele dogorea atât de tare, încât cele două domnişoare îşi deschiseră umbrelele.

— Minunată zi! suspină domnişoara Isabela uitându-se la cerul presărat pe alocurea cu nori albi.

— Unde porunceşte domnişoara să mergem? întrebă vizitiul în timp ce închidea uşa trăsurii.

— La magazinul „Wokulski”! răspunse domnişoara Isabela cu o grabă nervoasă.

Lacheul sări pe capră, iar cei doi murgi, bine hrăniţi, porniră în trap solemn, fornăind şi scuturându-şi capetele.

— Bela, de ce mergem la Wokulski?! întrebă domnişoara Florentyna, cam mirată.

— Vreau să-mi cumpăr mănuşi pariziene şi câteva flacoane de parfum…

— Bine, dar lucrurile astea le putem găsi şi în altă parte!

— Nu! Vreau să le cumpăr de acolo! răspunse scurt domnişoara Isabela.

De câteva zile o chinuia o nelinişte ciudată, o nelinişte cum simţise numai o dată în viaţa ei. Cu câţiva ani în urmă era în străinătate, vizitase o grădină zoologică şi văzuse într-o cuşcă un tigru uriaş care dormea rezemat de gratii cu o parte a corpului şi cu o ureche ieşită afară. Privindu-l, domnişoara Isabela simţise o dorinţă nestăpânită de a-l apuca de ureche. Duhoarea cuştii o dezgusta, iar labele puternice ale fiarei o înspăimântau cumplit. Totuşi, ar fi vrut să-i atingă măcar o ureche. Pornirea aceasta i se păruse primejdioasă şi chiar ridicolă şi, stăpânindu-se, trecuse, mai departe. Dar după câteva minute se întorsese uitându-se la celelalte animale şi căznindu-se să se gândească la altceva. În zadar. Se apropiase din nou de cuşcă şi, cu toate că tigrul, care între timp se trezise, îşi lingea mormăind labele, vârâse repede mâna printre gratii şi, galbenă la faţă, tremurând din tot corpul, îi atinse o ureche. Peste o clipă se ruşinase de fapta ei necugetată, dar simţise în acelaşi timp amara mulţumire a oamenilor care în acţiunile importante ascultă de un impuls inexplicabil.

De astă dată se trezise în ea o dorinţă asemănătoare. Îl dispreţuia pe Wokulski, inima ei înceta să mai bată numai la gândul că poate negustorul plătise pentru argintărie mai mult decât valoarea ei. Şi totuşi simţea o atracţie irezistibilă să intre în magazin, să-l privească pe Wokulski în ochi şi să cumpere câteva lucruri mărunte tocmai cu banii primiţi de la el. O cuprindea groaza la gândul întâlnirii, dar o forţă inexplicabilă o împingea să meargă într-acolo.

Intrând pe Krakowskie Przedmiescie văzu încă de departe firma cu inscripţia „J. Mincel şi S. Wokulski”, iar alături un magazin nou, încă neterminat, având la stradă cinci vitrine îmbrăcate în oglinzi. Câţiva muncitori spălau geamurile pe dinăuntru, poleiau şi pictau uşile şi cercevelele, iar alţii fixau nişte uriaşe bare, de alamă în faţa ferestrelor.

— Ce magazin se deschide aici? o întrebă ea pe domnişoara Florentyna.

— Cred că se mută Wokulski. Am auzit că şi-a luat un local mai spaţios.

„Magazinul ăsta e pentru mine!” îşi spuse în gând domnişoara Isabela.

Trăsura se opri, vizitiul sări de pe capră şi ajută celor două domnişoare să coboare. Dar când deschise cu zgomot uşa magazinului, domnişoara Isabela simţi că i se taie picioarele. O clipă îi trecu prin minte să se întoarcă la trăsură şi să plece cât mai repede. Totuşi, se stăpâni şi intră hotărâtă, cu capul sus.

Domnul Rzecki, care se afla în mijlocul prăvăliei, îşi frecă mâinile şi o salută cu o plecăciune până la pământ. În fund, domnul Lisiecki, netezindu-şi barba, prezenta, cu gesturi largi şi pline de demnitate, candelabre de bronz unei doamne care şedea pe scaun. Klejn, slăbănogul, alegea un baston pentru un tânăr care, la apariţia domnişoarei Isabela, se înarmă imediat cu ochelarii, în timp ce mult prea parfumatul Mraczewski se uita focos, răsucindu-şi mustăcioara, la cele două fetişcane rumene care o însoţeau pe doamna cu candelabrele şi care admirau minunatele servicii de toaletă.

Wokulski se afla în dreapta uşii, în dosul unui pupitru, aplecat deasupra registrelor.

Când intră domnişoara Isabela, tânărul care alegea bastoane îşi potrivi gulerul, cele două fete se uitară una în ochii celeilalte, domnul Lisiecki îşi întrerupse la jumătate fraza umflată despre stilul candelabrelor, menţinându-şi însă poza teatrală, iar doamna care-i asculta expunerea se mişcă greoi pe scaun. Câteva clipe domni liniştea. O curmă însă domnişoara Isabela, întrebând cu frumoasa ei voce de contraltă:

— Domnul Mraczewski este aici?

— Domnul Mraczewski! se grăbi să strige domnul Ignacy.

Mraczewski răsări deodată lângă domnişoara Isabela, cu capul plecat ca o trestie de baltă împurpurat ca o vişină şi răspândind ca o cădelniţă miros de parfum în jur.

— Am dori nişte mănuşi…

— Numărul cinci şi jumătate! exclamă Mraczewski apucând cutia cu mâinile care-i tremurau uşor sub privirile domnişoarei Isabela.

— Nu! îl întrerupse domnişoara, râzând. Cinci şi trei sferturi… Se vede că ai uitat! …

— Domnişoară, sunt lucruri pe care nu le poţi uita niciodată! Dacă însă dumneavoastră porunciţi să vă dau măsura cinci şi trei sferturi, sunt gata să vă servesc, în speranţa că în curând ne veţi onora din nou cu prezenţa dumneavoastră. Pentru că mănuşile cinci şi trei sferturi, adaugă el cu un oftat uşor, prezentându-i câteva cutii, vor fi desigur prea mari pentru mânuşiţele dumneavoastră!

— E extraordinar! şopti Ignacy clipind din ochi spre Lisiecki.

Acesta mişcă dispreţuitor din buze.

Doamna de pe scaun se întoarse spre candelabre, cele două fete spre o măsuţă de toaletă din lemn de măslin, tânărul cu ochelari începu din nou să-şi aleagă bastonul, şi viaţa magazinului îşi reluă mersul obişnuit. Numai Mraczewski, înfierbântat, sărea de colo-colo cu scăricica după el. Trăgea sertarele, scotea cutii peste cutii şi demonstra domnişoarei Isabela, vorbind când în polonă, când în franceză, că ea nu poate purta decât mănuşi cinci şi jumătate, că nu poate folosi alte parfumuri în afara flacoanelor originale „Atkinson” şi că mesuţele ei nu puteau fi împodobite decât cu bibelouri pariziene.

Wokulski se aplecă atât de mult asupra pupitrului, încât vinişoarele de pe frunte i se umflară ca nişte coarde. Continuă să facă socoteli în gând: „29 şi cu 36 fac 65, şi cu 15 fac 80, şi cu 73 fac… fac…”

Aici se întrerupse şi se uită pe sub sprâncene la domnişoara Isabela, care stătea de vorbă cu Mraczewski. Îi vedea pe amândoi dintr-o parte: vânzătorul o fixa cu priviri arzătoare, iar domnişoara Isabela îi răspundea ostentativ, surâzând şi privindu-l îngăduitoare.

„29 şi cu 36 fac 65, şi cu 15…” socotea în gând Wokulski. Dar deodată i se rupse peniţa. Fără să ridice capul, luă o peniţă nouă din sertar… În clipa aceea, printre cifre răsări o întrebare: „Oare o iubesc? … Prostii! … Un an de zile am fost ca nebun, mi s-a părut că sunt îndrăgostit… 29 şi cu 36… 29 şi 36… Nicicând n-aş fi crezut că-mi e atât de indiferentă… Ia te uită cum îl priveşte pe măgarul ăla… Da, desigur, cochetează până şi cu vânzătorii! Te pomeneşti că face la fel şi cu căruţaşii, cu servitorii! … Acum m-am liniştit… O, Dumnezeule! Şi cât am dorit liniştea asta!”

În magazin mai intrară câteva persoane, pe care Mraczewski le salută fără grabă, în timp ce făcea pachetele.

Domnişoara Isabela se apropie de Wokulski şi, arătând spre el cu umbrela, spuse apăsat:

— Flora, fii bună şi plăteşte-i dumnealui. Hai să mergem!

— Casa e aici! interveni Rzecki, venind repede spre domnişoara Florentyna.

Luă banii şi se duseră amândoi în fundul magazinului.

Domnişoara Isabela înaintă încet spre pupitrul în spatele căruia stătea Wokulski. Era foarte palidă. S-ar fi părut că omul acesta exercită asupra ei o atracţie magnetică.

— Dumneavoastră sunteţi domnul Wokulski?

Wokulski se ridică de pe scaun şi răspunse cu indiferenţă:

— La dispoziţia dumneavoastră.

— Nu cumva dumneavoastră mi-aţi cumpărat serviciul de masă şi argintăria? întrebă ea cu glas gâtuit.

— Da, domnişoară.

Domnişoara Isabela stătu la îndoială. După o clipă însă faţa i se îmbujora şi continuă:

— Desigur aveţi intenţia să le revindeţi?

— În scopul acesta le-am şi cumpărat!

Roşeaţa de pe faţa domnişoarei Isabela se accentua.

— Viitorul cumpărător locuieşte în Varşovia? întrebă ea.

— Nu intenţionez să le vând aici, ci în străinătate, unde voi obţine un preţ mai mare, răspunse el, desluşind o întrebare în ochii ei.

— Speraţi să obţineţi un câştig însemnat?

— Le-am cumpărat ca să câştig, nu?

— Probabil de aceea tatăl meu nu ştie că argintăria noastră se află în posesiunea dumneavoastră! spuse ea, ironică.

Lui Wokulski îi tremurară buzele.

— Serviciul şi argintăria le-am cumpărat de la giuvaergiu şi n-am făcut nici un secret din operaţia asta! Într-o atare chestiune nu amestec terţe persoane. Nu intră în obiceiurile mele comerciale.

Cu tot răspunsul lui rigid, domnişoara Isabela răsuflă uşurată. Chiar şi ochii i se mai îmblânziră şi îşi pierdură sticlirea duşmănoasă.

— Dar dacă tatăl meu s-ar răzgândi şi ar vrea să le răscumpere, cu ce preţ i le-aţi putea ceda?

— Cu preţul de cumpărare. Bineînţeles, plus dobânda respectivă de şase… până la opt la sută pe an!

— Aţi renunţa în cazul acesta la câştigul scontat? De ce? îl întrerupse ea, zorită.

— Pentru că orice comerţ se bazează nu pe câştigurile scontate, ci pe circulaţia continuă a capitalului.

— Bună ziua, domnule, şi vă mulţumesc pentru lămuriri! şopti domnişoara Isabela, văzând că Flora terminase cu plata.

Wokulski se înclină şi se aşeză din nou. Revenind la registrele sale.

Când feciorul luă pachetele şi domnişoarele se suiră în trăsură, domnişoara Florentyna spuse pe un ton plin de reproşuri:

— Ai stat de vorbă cu el, Bela?

— Da, şi nu-mi pare rău. Mi-a înşirat numai minciuni, dar…

— Ce însemnează acest dar? întrebă domnişoara Florentyna tulburată.

— Nu mă întreba… Nu-mi vorbi nimic, dacă vrei să nu izbucnesc în lacrimi aici, în stradă! Iar peste o clipă adăugă în franţuzeşte: Am făcut rău venind aici. Dar… mi-e totuna! …

— Socot, Bela dragă, spuse cu gravitate însoţitoarea ei, subţiindu-şi buzele, că ar trebui să vorbeşti despre asta cu tatăl tău sau cu mătuşa.

— Vrei să spui că ar trebui să stau de vorbă cu mareşalul sau cu baronul? Pentru asta nu va fi niciodată prea târziu. Astăzi însă nu am curajul necesar!

Conversaţia se întrerupse. Domnişoarele ajunseră acasă fără să mai scoată un cuvânt. Domnişoara Isabela fu enervată toată ziua.

După plecarea domnişoarei Isabela din magazin, Wokulski se apucă din nou de socoteli şi adună fără greşeală două coloane lungi de cifre. La jumătatea celei de a treia se opri şi se miră de liniştea care îi stăpânea sufletul. După un an întreg de zbucium şi de dor, cu dese accese frenetice, de unde venea oare indiferenţa aceasta subită? Dacă l-ar fi luat cineva şi l-ar fi aruncat brusc dintr-o sală de bal într-o pădure sau dintr-o temniţă înăbuşitoare pe un câmp rece şi întins, n-ar li fost mai impresionat şi mai uluit!

„Se vede că un an de zile am fost stăpânit de o demenţă parţială, îşi spuse Wokulski în gând. N-a fost primejdie pe care să n-o înfrunt, n-a fost sacrificiu pe care să nu-l accept pentru ea, şi acum, numai că am văzut-o, şi gata! Ce ton! Cât dispreţ faţă de un biet comerciant… „Plăteşte-i dumnealui!”… Ciudate mai sunt cucoanele din lumea mare! Un trântor, un cartofor, chiar un escroc, numai să aibă un nume, este pentru ea o societate aleasă, măcar că nu seamănă cu tat-su, ci cu lacheul maică-şi! În schimb, negustorul e un om de nimic! … Dar ce-mi pasă? N-aveţi decât să putreziţi în pace! …”

Adună din nou o coloană, fără să observe ce se petrece în magazin.

„De unde o fi ştiind, se gândi, că eu am cumpărat serviciul şi argintăria? … M-a întrebat dacă n-am plătit mai mult decât valorează! I-aş dărui cu plăcere fleacurile astea! Îi sunt pe veci recunoscător; dacă n-ar fi fost pornirea mea nebunească pentru ea, n-aş fi făcut avere şi aş fi mucegăit în prăvălia asta! Acum te pomeneşti c-am să mă simt trist fără părerile mele de rău, fără disperările şi speranţele mele… Tâmpită e viaţa! … Fiecare dintre noi urmărim o iluzie, o ascundem în suflet, şi când, în sfârşit, ne-am scuturat de ea, ne dăm seama că a fost o nebunie… N-aş fi crezut niciodată că poate exista un leac atât de minunat! Acum o oră îmi simţeam sufletul înveninat, iar acum sunt atât de liniştit… şi parcă gol! Ca şi cum sufletul m-ar fi părăsit şi aş fi rămas numai piele, carne şi îmbrăcăminte. Acum ce-am să fac? … Cu ce să-mi umplu viaţa? … Trebuie să plec la Paris, la expoziţie, şi de acolo în Alpi! …”

În clipa aceea Rzecki se apropie de el în vârful picioarelor şi-i şopti:

— Grozav mai e Mraczewski! Ce zici? Cum se pricepe să vorbească cu clientele!

— Ca un coafor care şi-a luat nasul la purtare! răspunse Wokulski, fără să-şi ridice ochii din registre.

— Dacă i-au dat nas! râse bătrânul.

Dar văzând că-l deranjează, se retrase. Wokulski căzu din nou pe gânduri. Se uită în treacăt la Mraczewski şi abia atunci observă că tânărul are ceva neobişnuit în toată făptura lui.

„Da, îşi zise, e un nătărău, şi, bineînţeles, fiind nătărău, place femeilor!”

Îi venea să râdă şi de privirile cu care-l încercuise domnişoara Isabela pe frumosul vânzător, şi de propriile sale închipuiri de care scăpase atât de repede şi de uşor.

Deodată tresări; cineva rostise numele domnişoarei Isabela. În magazin nu mai rămăsese nici un client.

— Măi, bine ştii să le vrăjeşti! îi spunea Klejn lui Mraczewski, zâmbind melancolic.

— Ai văzut? Mă mânca din ochi! se împăună Mraczewski, oftând cu o mână pe inimă şi răsucindu-şi cu cealaltă mustăcioara. Peste câteva zile, cum te văd şi mă vezi, o să primesc un bilet, parfumat, şi-apoi prima întâlnire! O să-mi spună: „Pentru dumneata trec peste toate principiile în care am fost educată”, şi după aia o să scâncească: „Nu mă dispreţuieşti?” Înainte e ca o beţie, iar după aia rămân aşa, ca năuc…

— Nu te mai bărbieri! îl întrerupse Lisiecki. Matildele pe care le cunoşti mătăluţă le dai gata cu o fripturică şi o bere!

— Matildele sunt pentru fiecare zi, iar cucoanele numai pentru sărbători. Isa însă va fi sărbătoarea mea cea mare. Pe onoarea mea că nici o femeie nu m-a băgat încă în draci ca asta… Dar şi ea îmi făcea ochi dulci!

Uşa se dădu de perete, şi în magazin intră un bărbat cu părul aproape cărunt, care ceru un breloc pentru ceasornic. Vorbea atât de zgomotos, de parcă ar fi vrut să cumpere toate bibelourile japoneze din prăvălie.

Wokulski ascultase încremenit lăudăroşeniile lui Mraczewski, cu impresia că o greutate copleşitoare îi striveşte capul şi pieptul.

„La urma urmelor, ce-mi pasă mie de toate astea?” îşi spuse el.

După domnul cărunt intră în magazin o cucoană care ceru o umbrelă, apoi un personaj între două vârste care avea nevoie de o pălărie. După el intră un tânăr şi întrebă de o tabacheră şi, în sfârşit, trei domnişoare. Una dintre ele voia neapărat mănuşi „Szolc”, pentru că altele nu purta.

Wokulski puse registrul deoparte, se ridică încet din fotoliu şi, luându-şi pălăria de pe pupitru, se îndreptă spre uşă. I se tăia respiraţia şi simţea că-i vâjâie capul.

Domnul Ignacy se grăbi să-i iasă înainte.

— Pleci? îl întrebă el. Nu vrei să vizitezi noul magazin? …

— Nu vreau să vizitez nimic. Sunt obosit! răspunse Wokulski, ferindu-şi privirile.

După ce ieşi, Lisiecki se apropie de Rzecki şi-l bătu pe umăr.

— Am impresia că şeful nu prea e în apele lui! şopti el.

— Deh! răspunse domnul Ignacy. Organizarea unei afaceri atât de mari cum e cea de la Moscova nu-i jucărie! Asta-i lesne de înţeles.

— De ce se apucă de asemenea treburi?

— Ca să aibă din ce vă mări salariile! răspunse domnul Ignacy, încruntat.

— N-are decât să înfiinţeze sute de întreprinderi noi, chiar şi la Irkuţk, dacă-i vorba aşa! Să ne mărească salariile în fiecare an, încuviinţă Lisiecki, că n-am nimic contra. Totuşi, îmi pare tare schimbat, şi astăzi mi s-a părut mai schimbat ca niciodată. Evreii, domle, adăugă el, evreii, cum au să miroasă planurile lui Wokulski, au să-şi şi arate colţii…

— Ei, evreii…

— Evreii, da evreii! N-au să permită să le pună beţe-n roate un oarecare Wokulski, care nu-i evreu şi nici măcar evreu botezat.

— Wokulski are de gând să-şi facă legături în nobilime, răspunse Ignacy. Şi nobilii au capitaluri!

— Cine ştie care-i mai rău. Evreul sau nobilul! aruncă Klejn în treacăt, încruntat, şi amărât.