XIII. DISTRACŢII BOIEREŞTI.

SOSI ÎN SFÂRŞIT ŞI ZIUA alergărilor, o zi senină, dar destul de răcoroasă, deci tocmai potrivită. Wokulski sări din pat la 5 dimineaţa şi se duse imediat să-şi vadă iapa. Îl primi destul de indiferentă, era însă sănătoasă, iar domnul Miller, plin de nădejdi.

— Ei? … râse el, atingându-l pe Wokulski cu cotul. Eşti nerăbdător, nu? … S-a trezit în dumneata sportivul! Şi noi, domnule Wokulski, cât ţin cursele, stăm ca pe jăratic! … Pariul nostru pe cincizeci de ruble stă-n picioare, nu-i aşa? … Pentru mine e ca şi cum aş avea banii în buzunar! Poţi să mi-i dai de pe acum.

— Am să ţi-i dau cu cea mai mare plăcere, răspunse Wokulski.

Şi se întrebă: „Oare va câştigă iapa? … Oare domnişoara Isabela mă va iubi cândva? Oare iapa nu va păţi nimic? … Dacă îşi rupe un picior? …”

Orele de dimineaţă se târâră ca trase de nişte boi slăbănogi. Wokulski trecu numai pentru o clipă pe la prăvălie, la prânz nu puse gura pe mâncare, apoi se duse în Saski Ogród, tot întrebându-se: „Oare iapa va câştigă? … Oare Isabela mă va iubi? …” Se stăpâni şi se îndreptă spre hipodrom abia pe la ora 5.

Pe aleea Ujazdowska înghesuiala echipajelor şi a trăsurilor devenise atât de mare, încât pe alocuri nu se putea înainta decât la pas. Şi cum la barieră circulaţia era blocată, fu silit să aştepte un sfert de oră, arzând de nerăbdare, până ce trăsura lui răzbi, în sfârşit, pe câmpia Mokotow.

La cotitura drumului, Wokulski se aplecă, şi prin norul de praf galben care i se aşeza în straturi pe faţă şi pe haine, îşi aruncă privirile spre hipodrom. Câmpul i se păru nespus de întins şi de mohorât, ca şi cum deasupra lui ar fi planat spectrul nesiguranţei. Departe, în faţă, văzu un şir lung de oameni strânşi într-un semicerc care creştea devenind tot mai dens.

În sfârşit, ajunse în faţa hipodromului, dar mai aşteptă vreo zece minute până ce se întoarse feciorul de la casă cu biletul. În jurul trăsurii se îngrămădea mulţimea spectatorilor fără bilete, în vuietul a mii de voci; lui Wokulski i se păru că toţi vorbesc numai despre iapa lui şi că-l iau în zeflemea pe negustorul care s-a apucat să se joace de-a cursele.

În sfârşit, trăsura fu lăsată să intre. Wokulski coborî repede şi alergă să-şi vadă iapa, căutând să pară un spectator indiferent.

După un timp destul de îndelungat o găsi. Era în mijlocul hipodromului, cu domnii Miller şi Szulc; se mai afla acolo şi un jocheu cu o şapcă jumătate galbenă, jumătate albastră, cu pardesiul aruncat pe umeri şi cu o ţigară de foi în gură. Pe câmpia întinsă, în mulţimea nesfârşită a oamenilor, iapa i se păru atât de mică şi de slăbuţă, încât, deznădăjduit, se gândi să lase totul baltă şi să se întoarcă acasă. Dar chipurile domnilor Miller şi Szulc erau radioase.

— Ei, iată-te! strigă directorul manejului. Şi arătând cu privirea spre jocheu, făcu prezentările: Domnul Young, cel mai bun jocheu din ţară – domnul Wokulski.

Jocheul duse două degete la cozorocul şepcii galbene-albastre, apoi, luându-şi ţigara din gură, scuipă printre dinţi.

Wokulski îşi zise că nu văzuse în viaţa sa un om atât de slab şi de mărunţel. Observă în acelaşi timp că jocheul îl cerceta de sus până jos, ca pe un cal, tot săltând pe picioarele lui strâmbe, ca şi cum avea intenţia să sară pe el şi să-l încalece.

— Ei, domnule Young, câştigăm, sau nu? întrebă directorul.

— Oh! … făcu jocheul.

— Şi ceilalţi doi sunt buni, dar iapa noastră-i grozavă! continuă directorul.

— Oh! confirmă jocheul.

Wokulski îl luă la o parte şi-i zise:

— Dacă vom câştigă, ai cincizeci de ruble peste învoială.

— Oh! … fu răspunsul jocheului. Apoi, uitându-se la Wokulski, adăugă: Dumneavoastră sunteţi un sportman pursânge, dar aveţi încă puţin trac. Anul viitor o să fiţi mai liniştit, Scuipă din nou la o lungime de cal şi plecă spre tribune. Wokulski îşi luă rămas bun de la domnii Miller şi Szulc, îşi mângâie iapa, se întoarse la trăsură şi porni s-o caute pe domnişoara Isabela.

Trecu pe lângă un şir de echipaje aşezate de-a lungul pistei, se uită la cai, la vizitii, feciori şi servitori, privi la doamnele de sub umbrele, dar pe domnişoara Isabela nu o zări.

„Te pomeneşti că nu vine!” îşi şopti şi i se păru că tot hipodromul se scufundă, cu oameni cu tot. La ce bun să arunce atâţia bani dacă ea nu e de faţă? Poate că bătrâna intrigantă Meliton îl păcălise, în înţelegere cu Maruszewicz!

Urcă treptele care duceau la tribuna arbitrilor şi cerceta pretutindeni. În zadar. La coborâre dădu peste doi domni care stăteau cu spatele spre el; unul din ei, înalt, cu înfăţişare de sportiv, vorbea tare:

— Tot citind de zece ani încoace criticile care ni se aduc pentru felul nesăbuit cum aruncăm banii în stângă şi în dreapta, m-am gândit să mă îndrept şi să-mi vând grajdul cu cai de curse. Şi acum iată: un îmbogăţit, care a făcut de curând avere, îşi lansează calul lui! … Ehei, mi-am zis eu, de-ăştia îmi sunteţi? … Nouă ne faceţi morala, dar când vă dă mâna. Ne imitaţi! … Atunci n-am să mă îndrept, n-am să-mi vând grajdul, nu…

Zărindu-l pe Wokulski, însoţitorul său îi făcu semn cu cotul, şi omul tăcu. Folosindu-se de această clipă, Wokulski vru să-i ocolească, dar domnul cel înalt îl opri.

— Vă rog să mă scuzaţi că am îndrăznit să fac câteva observaţii care… începu el, abia ducându-şi mâna la pălărie. Numele meu e Wrzesińki…

— Am ascultat cu plăcere observaţiile, deoarece, în fond, sunt de acord cu dumneata, răspunse Wokulski zâmbind. Iau parte la curse pentru prima şi ultima oară în viaţă!

Îşi strânseră mâinile. Când Wokulski se îndepărtă câţiva paşi, sportivul mormăi:

— Voinic om…

Wokulski îşi cumpără în sfârşit un program şi citi, parcă ruşinat, că în cursa a treia va alerga iapa Sultanka din Alim şi Klara, proprietara XX, călărită de jocheul Young în veston galben, cu mâneci albastre. Premiu: trei sute de ruble; calul câştigător va fi vândut pe loc.

— Am înnebunit! mormăi Wokulski îndreptându-se spre galerie.

Se gândea că domnişoara Isabela ar putea fi acolo şi îşi zicea că dacă n-o va găsi, se va întoarce imediat acasă.

Îl cuprinse jalea. Femeile i se păreau urâte, toaletele – primitive, cochetăria lor – respingătoare. Bărbaţii erau proşti, mulţimea – ordinară, muzica – asurzitoare. Urcând la galerie, râse în batjocură de scările ei scârţâitoare şi de pereţii învechiţi, pe care se vedeau urmele lăsate de ploaie. Cunoscuţii îl salutau, femeile îi zâmbeau, pe alocuri se auzeau şoapte: „Uite-l! Uite-l!”… iar el nu lua nimic în seamă. Se urcă pe banca cea mai înaltă a galeriei şi sg uită cu binoclul peste capetele mulţimii pestriţe şi zgomotoase care se întindea spre şosea până aproape de barieră; nu văzu însă decât vârtejuri de praf galben.

„Ce-o fi prin galeriile astea în timpul anului?” se întrebă el. Îşi închipui cum pe băncile putrezite se aşază în fiecare noapte toţi faliţii decedaţi, cocotele care-şi ispăşesc păcatele, trântorii şi risipitorii de tot felul, alungaţi chiar şi din iad, urmărind sub licărirea tristă a stelelor cursele la care iau parte scheletele cailor pieriţi pe acest hipodrom. I se părea chiar că vede aievea, în clipa aceea, hainele putrezite ale asistenţei şi le simte mirosul de mucegai.

Îl trezi larma mulţimii, clopotul şi aplauzele… Se terminase prima cursă. Privind spre câmp, descoperi deodată echipajul contesei care intra pe hipodrom. Contesa şi doamna Zaslawska şedeau în fund, iar în faţă, domnul Lęcki şi Isabela.

Wokulski nici nu-şi dădu seama când părăsi în goană galeria şi ajunse pe peluză. Îmbrânci un om, cineva îl întrebă dacă are bilet… O ţinu într-o fugă până ajunse lângă echipajul contesei. Lacheul îl salută de pe capră, iar domnul Lęcki exclamă:

— Iată-l pe domnul Wokulski!

Wokulski salută doamnele. Doamna Zaslawska îi strânse mâna semnificativ.

— Domnule Stanislaw, e adevărat că ai cumpărat iapa lui Krzeszowski? îl întrebă domnul Lęcki.

— Da.

— Să ştii că i-ai jucat un renghi grozav. N-ai idee ce surpriză plăcută i-ai făcut fiicei mele!

Domnişoara Isabela se întoarse spre el surâzând:

— Am pariat cu mătuşa mea că baronul nu va fi în stare să-şi păstreze iapa până la curse, şi am câştigat. Al doilea pariu, că iapa va câştiga, l-am făcut cu doamna Zaslawska! …

Wokulski ocoli trăsura şi se apropie de domnişoara lsabela, care continuă:

— Într-adevăr, doamna Zaslawska şi cu mine am venit numai pentru cursa asta. Mătuşa mea zice că nu poate suferi alergările! … Ah, domnule, trebuie să câştigi! …

— Dacă vrei dumneata, voi câştigă! răspunse Wokulski uitându-se uimit la ea.

Niciodată nu i se păruse atât de frumoasă ca în clipa asta, când era cuprinsă de fiorii nerăbdării. Şi niciodată nu visase ca ea să-i vorbească atât de frumos. Se uită la cei prezenţi. Doamna Zaslawska era plină de voioşie, contesa surâdea, iar domnul Lęcki părea radios. Pe capră, lacheul contesei făcea prinsoare cu vizitiul că Wokulski va câştiga. În jurul lor, numai râsete şi veselie. Mulţimea, galeriile, echipajele, toate erau numai voie bună; femeile, în toaletele lor multicolore, păreau frumoase ca florile şi vioaie ca păsărelele, orchestra cânta fals, dar cu brio, caii nechezau, sportivii făceau pariuri, vânzătoarele de bere, portocale şi turtă dulce îşi lăudau marfa. Se bucura soarele, cerul şi pământul, iar Wokulski era într-o stare de spirit atât de ciudată, încât era gata să-i îmbrăţişeze pe toţi şi pe toate.

Cursa a doua se termină, şi orchestra începu iar să cânte. Wokulski se repezi spre tribună şi, întâlnindu-l pe Young, care se întorcea în clipa aceea de la cântar, cu şaua în mână, îi şopti:

— Domnule Young, trebuie să câştigăm! O sută de ruble peste învoială! Chiar de-ar fi să crape iapa!

— Oh! … făcu jocheul, privindu-l cu un fel de mirare înlemnită.

Wokulski porunci vizitiului său să tragă mai aproape de echipajul contesei şi se apropie de doamne. Îl izbi faptul că în jurul lor nu era nimeni. E drept că mareşalul şi baronul se apropiaseră la un moment dat, dar fiind primiţi rece de domnişoara Isabela, se retrăseseră peste câteva clipe. Tinerii însă se înclinau de departe şi le ocoleau.

„Înţeleg! îşi zise Wokulski. I-a răcit ştirea despre scoaterea casei la licitaţie! Acum, domnişoară Isabela, ai prilejul să afli cine te iubeşte cu adevărat, fără să se gândească la averea ta!”

Clopotul sună pentru cursa a treia. Domnişoara Isabela se urcă pe perna trăsurii, cu obrajii îmbujoraţi. Young trecu călare pe Sultanka, la câţiva paşi de ea. Jocheul părea plictisit.

— Poartă-te bine, drăguţo! … strigă domnişoara Isabela.

Wokulski se urcă în trăsura lui şi luă binoclul. Era atât de atent, încât uită pentru o clipă de existenţa domnişoarei Isabela. Secundele se lungeau prefăcându-se parca în ore. I se părea că e legat de trei cai care urmează să se ia la întrecere. Şi că orice mişcare nepotrivita îl poate rupe în bucăţi. I se părea că iapa nu e destul de aprinsă şi că Young e prea nepăsător. Fără voia lui auzea conversaţiile din jur:

— Young va ajunge primul! …

— Dar… ia uită-te la murg! …

— Aş da zece ruble să câştige Wokulski… Le-ar da peste nas conţilor…

— Krzeszowski ar turba de necaz…

Clopotul sună. Cei trei cai porniră în galop.

— Young conduce…

— A trecut curba…

— Prima curbă; murgul se apropie de el.

— A doua… E tot în frunte…

— Dar şi murgul aleargă…

— Vesta roşie a rămas în urmă…

— Curba a treia… Young încă nu se uită înapoi…?

— Murgul se căzneşte să-l ajungă…

— Ia uite! … Ia uite! … Vesta roşie îl întrece pe murg…

— Murgul a rămas în urmă… A pierdut…

— Vesta roşie îl întrece pe Young…

— Nu se lasă nici el! Cravaşează! …

— Dar… dar… Bravo, Young! … Bravo, Wokulski! Iapa aleargă ca vântul! … Bravo! …

— Bravo! … Bravo! …

Clopotul sună. Young câştigase. Sportivul cel înalt lua iapa de frâu şi, conducând-o în faţa tribunei, anunţă, strigând:

— Sultanka! … Călăreţ, jocheul Young! … Proprietarul, anonim…

Mulţimea începu să urle:

— Ce anonim! … E Wokulski! Bravo, Wokulski! …

— Proprietar, domnul Wokulski! încuviinţă gentleman-ul înalt.

Apoi trimise iapa la licitaţie.

Numele lui Wokulski trezi în rândurile mulţimii un entuziasm rar întâlnit. Nici o cursă nu aprinsese spectatorii în aşa măsură; oamenii se bucurau că un negustor din Varşovia învinsese doi aristocraţi.

Wokulski se apropie de echipajul contesei. Domnul Lęcki şi cele două doamne îl felicitară; domnişoara Isabela tăcea.

În clipa aceea veni în grabă sportivul cel înalt.

— Domnule Wokulski, spuse el, iată banii. Premiul de trei sute de ruble şi opt sute de ruble pentru iapă. Am cumpărat-o eu!

Wokulski se întoarse spre domnişoara Isabela.

— Îmi permiteţi, domnişoară, să depun în mâinile dumneavoastră aceşti bani ca dar pentru azilul doamnelor?

Domnişoara Isabela luă banii cu un surâs şi cu o privire fermecătoare.

În clipa aceea cineva îl atinse cu cotul pe Wokulski. Era baronul Krzeszowski. Palid de furie, acesta se apropie de trăsură şi, întinzând mâna spre domnişoara Isabela, strigă în franţuzeşte:

— Mă bucur, verişoară, că adoratorii tăi triumfă! … Îmi pare rău numai că triumfă pe socoteala mea… Respectele mele doamnelor! adăugă înclinându-se în faţa contesei şi a doamnei Zaslawska.

Faţa contesei se întunecă; domnul Lęcki rămase cu gura căscată, iar domnişoara Isabela păli. Cu un gest obraznic baronul îşi aşeză pe nas ochelarii care-i căzuseră şi, uitându-se din nou la domnişoara Isabela, continuă:

— Da, aşa-i… Am un noroc orb cu adoratorii verişoarei mele…

— Domnule baron! … interveni doamna Zaslawska.

— N-am spus nimic rău. Decât că am noroc cu…

Wokulski, care se afla în spatele lui, îi atinse braţul:

— O clipă, domnule baron…

— Ah, dumneata erai? răspunse baronul, întorcându-se spre el.

Se îndepărtară puţin.

— M-ai provocat, domnule baron!

— Te rog să mă ierţi…

— Atât nu-i de-ajuns…

— N-ai vrea cumva să-ţi dau satisfacţie?

— Întocmai!

— Atunci îţi stau la dispoziţie, încuviinţă baronul, căutând o carte de vizită. Ah! Fir-ar să fie! N-am cărţi de vizită la mine… Poate că ai dumneata, domnule Wokulski, un carneţel şi un creion? …

Wokulski îi dădu cartea sa de vizită şi un blocnotes, în care baronul îşi scrise adresa şi numele, fără a uita să tragă şi o codiţă sub ultima literă.

— Îmi va face plăcere, adăugă el, înclinându-se în faţa lui Wokulski, să-mi pot încheia socotelile pentru Sultanka…

— Îmi voi da silinţa să vă dau satisfacţie, domnule baron.

Se despărţiră, înclinându-se unul în faţa celuilalt extrem de amical.

— Să ştiţi că iese scandal! observă mâhnit domnul Lęcki, care văzuse acest schimb de politeţe.

Fiind enervată, contesa se hotărî să plece fără să mai aştepte sfârşitul curselor. Wokulski abia avu timp să se apropie de trăsură şi să-şi ia rămas bun de la doamne, înainte de a porni caii, domnişoara Isabela se aplecă şi, întinzându-i vârful degetelor, şopti:

— Merçi monsieur! 44…

Wokulski încremeni de bucurie. Mai rămase la o cursă fără să ştie ce se petrece în jurul său, iar în pauză plecă şi el şi se duse direct la Szuman.

Doctorul şedea lângă fereastra deschisă, îmbrăcat într-un halat vătuit, uzat, şi făcea corecturile unei broşuri de treizeci de pagini, pentru care avusese nevoie de mii de observaţii şi pe care o scrisese în patru ani încheiaţi. Era un studiu asupra culorii şi formei părului populaţiei din Polonia. Savantul doctor spunea că lucrarea sa se va răspândi în cel mult zece-cincisprezece exemplare, dar, pe ascuns, comandase la tipografie patru mii de exemplare fiind sigur că va apărea şi ediţia a doua. Cu toate ironiile pe care le făcea el însuşi la adresa capacităţii sale favorite, cu toate lamentările sale că lucrarea nu va trezi interesul nimănui, Szuman era convins în fundul sufletului că nu va exista om pe care să nu-l intereseze în cel mai înalt grad problema culorii părului şi a raportului dintre lungimea firului şi diametrul său. Când sosi Wokulski, tocmai se gândea dacă nu-i bine să scrie ca motto al studiului său aforismul: „Arată-mi părul, şi-ţi voi spune cine eşti”.

Când Wokulski, obosit, se lăsă pe canapea, doctorul începu:

— Ce ageamii sunt corectorii ăştia! … Am aici câteva sute de cifre cu trei zecimale şi, imaginează-ţi, jumătate sunt greşite! … Ei cred că o miime sau chiar o sutime dintr-un milimetru nu înseamnă nimic; nu ştiu, profanii, că tocmai în asta stă totul! Să mă ia toţi dracii dacă în Polonia este posibilă nu numai găsirea, dar chiar tipărirea tabelelor de logaritmi! Un bun polonez transpiră la a doua zecimală, la a cincea are temperatură, iar la a şaptea cade trăsnit de apoplexie… Tu cum o mai duci? Ce mai e nou?

— Un duel! răspunse Wokulski.

Doctorul sări din fotoliu şi se apropie de el aşa de repede, încât poalele desfăcute ale halatului îi dădură aspectul unui liliac.

— Ce? … Duel? … strigă el, cu ochii sclipitori. Şi poate crezi că am să te asist în calitate de medic? … Crezi poate că am să stau să mă uit cum doi zănatici trag unul în altul şi pe deasupra să-i mai şi pansez? … Nici nu-mi trece prin gând să mă amestec în asemenea caraghioslâcuri? De altfel, nu sunt chirurg şi de mult mi-am luat rămas bun de la medicină?

— De aceea nici n-ai să vii în calitate de medic, ci de martor.

— A… Aşa se schimbă treaba! răspunse doctorul fără ezitare. Cu cine? …

— Cu baronul Krzeszowski.

— Trage bine! mormăi doctorul, răsfrângându-şi buza de jos. Şi pentru ce?

— M-a împins cu cotul la curse.

— La curse? … Dar ce-ai căutat tu la curse? …

— Am pus un cal să alerge şi am câştigat premiul…

Szuman se lovi cu palma peste ceafă, apoi se aplecă spre vizitator şi începu să-i întoarcă pleoapele, pe rând, uitându-se cu atenţie la ochii lui.

— Crezi că am înnebunit? îl întrebă Wokulski.

— Încă nu. Ia spune, glumeşti, sau e ceva serios?

— Cât se poate de serios! Nu accept nici un compromis şi cer condiţii severe.

Doctorul se întoarse la biroul său, se aşeză pe scaun şi-şi sprijini bărbia în mâini; după câteva clipe de gândire, spuse:

— Vreo fustă, nu-i aşa? … Şi cocoşii se bat…

— Szuman… ia seama! îl întrerupse Wokulski cu vocea înăbuşită, săltându-se de pe canapea.

Doctorul se uită iarăşi la el cu o privire cercetătoare.

— Care va să zică, aşa stau lucrurile! … mormăi el. Bine! Voi fi martorul tău. Dacă-i vorba să-ţi rupi gâtul, rupeţi-l lângă mine; poate că-ţi voi putea fi de vreun ajutor…

— Ţi-l trimit îndată pe Rzecki. Adăugă Wokulski, strângându-i mâna.

De la doctor se duse la magazin, avu o scurtă convorbire cu domnul Ignacy, apoi se duse acasă şi se culcă înainte de orele 10. Adormi buştean. Avea nevoie de emoţii puternice, numai aşa îşi putea recăpăta echilibrul sufletul său chinuit.

A doua zi, pe la 5 după amiază, Rzecki şi Szuman se duseră la contele englezit, care era martorul lui Krzeszowski. Cei doi prieteni ai lui Wokulski tăcură tot drumul; doar o singură dată se auzi vocea lui Ignacy:

— Doctore, ce zici de toate astea?

— Ceea ce am mai spus, răspunse Szuman. Ne apropiem de actul al cincilea. E vorba sau de sfârşitul unui om capabil, sau de începutul unei întregi serii de nerozii…

— Dintre cele mai rele, căci sunt politice! adăugă Rzecki.

Doctorul ridică din umeri şi întoarse capul; domnul Ignacy, cu eterna lui politică, i se părea de nesuferit!

Contele englezit îi aştepta, în tovărăşia unui alt gentleman, care se uita fără întrerupere pe fereastră, la nori, mişcându-şi din două în două minute gâtlejul în aşa fel, încât făcea impresia că înghite ceva cu dificultate. Avea aerul unui om zăpăcit; în realitate, era un om neobişnuit, un vânător de lei şi un profund cunoscător al antichităţilor egiptene.

În biroul contelui, la mijloc, se afli o masă acoperită cu postav verde, înconjurată de patru scaune cu spetează înaltă; pe masă, patru topuri de hârtie, patru creioane, două tocuri şi o călimară cât o cadă.

După ce se aşezară cu toţii, contele cuvântă astfel:

— Domnilor, baronul Krzeszowski recunoaşte că l-ar fi împins cu cotul pe domnul Wokulski, deoarece e un om distrat, da, exact. În consecinţă, deci, la cererea noastră…

Aici contele se uită la tovarăşul său, care, cu o mână solemnă, înghiţi iar un nod.

— La cererea noastră, continuă contele, baronul, e gata să-şi ceară scuze, fie şi în scris, domnului Wokulski, pe care îl stimăm cu toţii, da, exact… Ce aveţi de spus, domnilor, la propunerea noastră?

— Nu suntem împuterniciţi pentru negocieri de împăcare! răspunse Rzecki, în care se trezise fostul ofiţer maghiar.

Savantul egiptolog deschise larg ochii şi înghiţi de două ori la rând.

Pe faţa contelui trecu o expresie de uimire, dar se stăpâni şi răspunse cu un ton de politeţe seacă:

— În cazul acesta, să auzim condiţiile…

— Binevoiţi să ni le indicaţi dumneavoastră! Spuse Rzecki.

— O! vă rugăm, dumneavoastră întâi… stărui contele.

Rzecki îşi drese glasul.

— În cazul acesta voi îndrăzni să propun… Adversarii vor lua poziţie la o distanţă de douăzeci şi cinci de paşi, vor face câte cinci paşi înainte…

— Exact! …

— Pistoale ghintuite… Se trage până la prima rănire… încheie Rzecki, cu vocea mai joasă.

— Exact!

— Termenul, dacă se poate, mâine înainte de amiază…

— Exact!

Rzecki se înclină fără să se ridice de pe scaun.

Contele luă o coală de hârtie şi, în mijlocul tăcerii generale, scrise procesul-verbal, pe care Szuman îl copie imediat. Cele două documente fură semnate şi, în mai puţin de trei sferturi de oră, totul fu gata. Martorii lui Wokulski îşi luară rămas bun de la gazdă şi de la partenerul său, care se cufundase din nou în studierea norilor.

Când ajunseră în stradă, Rzecki se adresă lui Szuman:

— Foarte simpatici domnii, din aristocraţie…

— Să-i ia dracu! … Să vă ia dracu pe toţi, cu prejudecăţile voastre, stupide cu tot! … răcni doctorul, ameninţând cu pumnul.

Seara, domnul Ignacy aduse pistoalele şi intră la Wokulski. Îl găsi singur, bând ceai. Rzecki îşi turnă şi el o ceaşcă, apoi începu:

— Ascultă, Stas, oamenii ăştia ţin foarte mult la onoarea lor. Baronul, care, după cum ştii, e foarte distrat, este dispus să-ţi ceară scuze…

— Aici nu încap scuze!

Rzecki tăcu. Luă o înghiţitură de ceai şi îşi frecă fruntea. După o pauză adăugă:

— Fireşte, cred că te-ai gândit la afaceri… în cazul…

— Nu va fi nici un caz! îi răspunse Wokulski mânios.

Domnul Ignacy mai rămase un sfert de oră fără să scoată o vorbă. Ceaiul i se păru sălciu; începu să-l doară capul. Goli ceaşca, se uită la ceasornic şi se ridică se plece. La despărţire spuse:

— Mâine, la orele şapte şi jumătate dimineaţa.

— Bine.

După ce prietenul, său ieşi, Wokulski se aşeză la birou, scrise pe o foaie de hârtie vreo cincisprezece rânduri, iar pe plic puse adresa lui Rzecki. I se părea că aude într-una vocea dezagreabilă a baronului: „Mă bucur, verişoară, că adoratorii tăi triumfă… Îmi pare rău numai că triumfă pe socoteala mea…”

Şi oriunde se uita, vedea chipul frumos al domnişoarei Isabela, îmbujorat de ruşine.

În inimă-i fierbea o tulburare surdă. Simţea că mâinile i se prefac în drugi de fier, iar trupul îi capătă o tărie atât de neobişnuită, încât orice glonte ar ricoşa în el! Îi trecu prin cap cuvântul „moarte” şi surâse. Ştia că moartea nu se apropie de cei curajoşi: că stă doar în faţa lor ca un câine rău şi priveşte cu ochii ei verzi: vor clipi oare?

În noaptea aceea, ca, de altfel, în oricare alta, baronul era la joc de cărţi. Maruszewicz, care se afla şi el la club îi aminti la miezul nopţii, la ora 1 şi apoi la 2 că trebuie să meargă la culcare, deoarece dimineaţă trebuie să se scoale la 7; baronul, distrat, răspundea: „Îndată, îndată! …” Rămase până la ora 3, când unul dintre parteneri zise:

— Ajunge, baroane! Trebuie să dormi măcar câteva ore! Dacă nu, o să-ţi tremure mâinile şi n-o să nimereşti!

Aceste cuvinte şi plecarea partenerilor îl dezmeticiră pe baron. Ieşi de la club, se întoarse acasă şi-i porunci cameristului său, Konstanty, să-l trezească la 7 dimineaţa.

— Desigur că faceţi iar vreo prostie! mormăi servitorul, supărat, în timp ce-l dezbrăca. Ce s-a mai întâmplat? …

Baronul se revoltă:

— Caraghiosule! Ce, crezi că sunt obligat să-ţi dau socoteală? Am un duel, pricepi? … Aşa îmi place! La ora nouă dimineaţa o să mă împroaşte cu gloanţe un cizmar, sau un frizer, înţelegi? Sau poate că nu-mi dai voie?

— După mine, unul, poate să vă împroaşte şi tartorul în persoană! mormăi Konstanty. Un lucru aş vrea să ştiu: cine o să vă plătească poliţele? … Dar chiria? … Dar întreţinerea casei? … Fiindcă vă puneţi pielea la bătaie din trei în trei luni, proprietarul ne trimite tot felul de portărei pe cap, iar eu tremur de frică c-o să mor de foame… Halal slujbă! …

— Cară-te odată de-aici! răcni baronul.

Şi apucând o gheată, o aruncă după cameristul care bătea în retragere. Gheata, nimerind în perete, fu cât pe ce să răstoarne statueta de bronz a lui Sobieski 45.

Terminând discuţia cu sluga lui credincioasă, baronul se culcă şi începu să mediteze asupra situaţiei sale deplorabile.

„Ce ghinion! oftă el. Să mă bat în duel cu un negustoraş. Dacă-l nimeresc, o să fiu ca vânătorul care, ducându-se la vânătoare de urşi, împuşcă vaca unui ţăran! Dacă mă nimereşte el, o, să fie ca şi cum un birjar mi-ar trage una cu ciomagul. Dacă nu nimereşte niciunul din noi…

Dar nu… pentru că trebuie să tragem până la prima rănire. Să mă ia dracu, aş fi preferat să-i cer scuze măgarului ăstuia, fie şi în cancelaria unui notar public, îmbrăcat în frac, cu cravată albă! Ah, ticăloase timpuri liberale! … Tata ar fi poruncit hăitaşilor să-l snopească în bătăi pe neobrăzat, iar eu trebuie să-i dau satisfacţie, ca şi cum aş fi eu vânzător de scorţişoară! … De-ar veni odată stupida aia de revoluţie socială, să ne strivească sau pe noi, sau pe liberali…”

Începu să picotească şi se visă omorât de Wokulski. Văzu cum doi comisionari îi duc leşul la locuinţa soţiei sale, cum aceasta leşină şi i se aruncă pe pieptul însângerat… Cum îi plăteşte toate datoriile şi scoate o mie de ruble pentru înmormântare, apoi… se văzu înviind şi luând mia pentru cheltuielile lui mărunte…

Un surâs fericit flutură pe faţa răvăşită a baronului, care adormi ca un copil. La 7, Konstanty şi Maruszewicz de abia îl putură trezi. Baronul nu voia să se scoale cu nici un chip, bâiguind că preferă să fie socotit nemernic şi om fără onoare, numai să nu se trezească atât de devreme. De-abia când văzu carafa cu apă rece îşi veni în lire. Sări din pat, îl lovi pe Konstanty, îl ocări pe Maruszewicz şi jură în sine, să-l ucidă pe Wokulski.

După ce se îmbrăcă şi ieşi în stradă, băgă de seamă că vremea era frumoasă. Mulţumit că vedea răsăritul soarelui, ura sa împotriva lui Wokulski slăbi şi se hotărî să-l împuşte doar în picior.

„Da! Am să-i trag una în picior, de o să şchioapete până la sfârşitul vieţii şi o să spună că rana asta a căpătat-o într-un duel cu baronul Krzeszowski! În ce hal am ajuns… Mare ispravă am făcut, dragii mei! … Dacă vreun negustoraş vrea neapărat să mă împuşte, n-are decât să tragă când mă duc la plimbare, nu în duel… Groaznică situaţie! Şi când mă gândesc că soţia mea va spune pretutindeni că mă bat în duel cu negustorii.

Trăsurile sosiră. Într-una se urcă baronul şi contele englezit, în cealaltă chirurgul şi egiptologul taciturn care ducea pistoalele. Porniră în direcţia pădurii Bielany; peste câteva minute văzură venind în goană după ei o birjă cu Konstanty, lacheul baronului. Credincioasa slugă înjura de mama focului şi făgăduia să pună îndoit la socoteală stăpânului cheltuielile acestei expediţii, dar era neliniştit.

În pădurea Bielany, baronul şi cei trei însoţitori ai săi întâlniră partida adversă; porniră în două grupuri spre desişul de pe malul Vistulei. Doctorul Szuman era nervos, Rzecki ţeapăn, iar Wokulski, posomorât. Netezindu-şi barba rară, baronul se uită la el cu atenţie.

„Cred că mănâncă bine negustoraşul ăsta! se gândi. Dacă ne-ai lua pe amândoi, eu, unul, parc-aş fi o ţigară de foi austriacă pe lângă un taur. Să mă ia dracu dacă n-am să trag pe deasupra capului caraghiosului ăstuia! Sau n-am să trag de loc… Cel mai bun lucru…”

Dar îşi aduse aminte din nou că duelul trebuie să continue până la prima rănire şi se înfurie, hotărând irevocabil să-şi ucidă adversarul pe loc.

„Să le piară odată burghezilor pofta să ne mai provoace!” îşi spuse baronul.

La câţiva zeci de paşi, Wokulski se plimba de colo-colo între doi pini, ca o limbă de pendul. Nu se mai gândea la domnişoara Isabela; asculta ciripitul păsărilor, care făcea să răsune pădurea întreagă, şi vuietul Vistulei lovind în maluri. În mijlocul acestor ecouri de fericire paşnică a naturii răsunau ciudat zgomotele vergelelor de la pistoale şi ţăcănitul trăgacelor. În Wokulski se trezi atunci animalul de pradă; lumea întreagă dispăru din faţa ochilor lui. Rămase un singur om, baronul, al cărui leş trebuia târât la picioarele domnişoarei Isabela, care fusese jignită.

Fură aşezaţi în poziţie pe teren. Baronul nu era încă hotărât ce să facă cu negustoraşul din faţa lui. Până la urmă se hotărî să-l împuşte în mână. Pe faţa lui Wokulski se putea vedea o îndârjire atât de intensă, încât contele englezit fu cuprins de uimire.

„Cred că aici nu-i vorba de iapă şi nici de ghiontul pe care i l-a dat cu cotul la curse…” gândi el.

Egiptologul care tăcuse până atunci dădu comanda, iar adversarii ridicară pistoalele şi porniră. Baronul aplecă, pistolul, ochindu-l pe Wokulski în clavicula dreaptă, şi apăsă uşor pe trăgaci. Însă în ultima clipă îi alunecară ochelarii, mâna i se mişcă, iar glontele trecu la câteva degete de umărul adversarului.

Baronul îşi acoperi faţa cu pistolul şi, uitându-se pe dedesubt, îşi zise: „N-o să nimerească, măgarul! Ţinteşte în cap…”

Deodată simţi o puternică izbitură în tâmple; urechile începură să-i vâjâie şi văzu stele verzi… Scăpă arma din mână şi căzu în genunchi.

— În cap! strigă cineva.

Wokulski aruncă pistolul şi se îndepărtă. Toţi alergară la baronul căzut, care, totuşi, în loc să moară, ţipa cu o voce piţigăiată:

— Extraordinar! M-a lovit în obraz! Mi-a scos… da, mi-a scos un dinte, dar nu se vede nici un glonte… Ce dracu, că doar nu l-am înghiţit!

Egiptologul ridică pistolul baronului şi-l privi cu atenţie.

— A! strigă el. E clar… Glontele a nimerit în pistol, iar pistolul te-a izbit în falcă… Iată urma de glonte; o lovitură foarte interesantă! …

— Domnule Wokulski, sunteţi satisfăcut? întrebă contele englezit.

— Da.

Chirurgul pansă obrazul baronului, în timp ce Konstanty, speriat, venea repede din pădure.

— Uite, vedeţi? Am presimţit c-o s-o păţiţi!

— Taci, caraghiosule! mormăi baronul. Du-te repede la doamna baroană şi spune-i că sunt grav rănit! …

— Rog ca adversarii să-şi dea mâna! rosti solemn contele englezit.

Wokulski se apropie de baron şi-i strânse mâna.

— Frumoasă împuşcătură, domnule Wokulski! rosti cu greutate baronul, scuturând puternic mâna lui Wokulski. Mă întreb, cum un om cu meseria dumitale… Dar poate că aceste cuvinte te ofensează? …

— Nu, câtuşi de puţin…

— Cum un om cu meseria dumitale, care e, de altfel, foarte stimată, ştie să ochească aşa de bine? … Unde îmi sunt ochelarii? … A, iată-i! Domnule Wokulski, aş vrea să-ţi spun ceva între patru ochi…

Se sprijini de braţul lui Wokulski şi se depărtară amândoi vreo cincisprezece paşi în pădure.

— Sunt desfigurat! rosti baronul. Am o mutră de maimuţă bătrână, bolnavă de fluxiune! Nu vreau să am un nou scandal cu dumneata, fiindcă văd că eşti norocos… Dar spune-mi, te rog, pentru care motiv m-ai sluţit Doar nu pentru că te-am atins cu cotul… adăugă el, uitându-se în ochii lui Wokulski.

— Ai ofensat o femeie… răspunse încet Wokulski. Baronul se dădu un pas înapoi.

— Ah… C’est ça! 46 făcu el. Înţeleg… Încă o dată te rog să mă scuzi… Ştiu ce am de făcut…

— Şi dumneata să mă ierţi, domnule baron! Răspunse Wokulski.

— N-are importanţă. Mă rog… Nu face nimic!

Îşi strânseră mâinile din nou.

— Unde-i dintele meu, doctore? … Te rog să-l înfăşori în hârtie… De mult ar fi trebuit să-mi pun dinţi noi. Nici n-ai crede, domnule Wokulski, ce dinţi stricaţi am!

Se despărţiră cu toţii foarte satisfăcuţi. Baronul se mira cum poate ţinti atât de bine un negustor; contele englezit semăna mai mult ca oricând cu o paiaţă, iar egiptologul începuse iarăşi să studieze norii. În tabăra cealaltă, Wokulski era îngândurat, Rzecki încântat de curajul şi politeţea baronului, Szuman mânios. De-abia când coborî trăsura sa de pe culme, lângă mănăstirea Camedulilor, se uită la Wokulski şi mormăi:

— Ce dobitoci! … Şi eu, care n-am chemat poliţia… Ce caraghioşi…

Trei zile după acest duel ciudat, Wokulski şedea închis în biroul său împreună cu un oarecare domn William Collins. Feciorul, intrigat mai demult de consfătuirile acestea care aveau loc de câteva ori pe săptămână, ştergea praful în camera alăturată şi din când în când îşi lipea fie ochiul, fie urechea de gaura cheii. Vedea pe masă nişte cărţi, iar pe stăpânul său scriind ceva într-un caiet; auzea glasul oaspetelui punându-i lui Wokulski o serie de întrebări, la care el răspundea uneori repede, hotărât, alteori cu jumătate de voce, timid… Ce discutau ei atât de ciudat feciorul nu ştia, şi nici nu putea ghici, deoarece cei doi vorbeau într-o limbă străină.

— Nemţeşte nu-i! mormăi servitorul. Doar ştiu că pe nemţeşte se zice: Bâte, main her 47… Şi nici franţuzeşte nu-i, că pe franţuzeşte se zice: Moşie, bonjur, lendi 48… Pe ovreieşte nu-i… Atunci ce limbă o fi? … Se vede că pune acum la cale ceva speculaţii faine dacă vorbeşte de nici dracu nu-l înţelege… Şi şi-a găsit un tovarăş! … Bată-l să-l bată!

În clipa aceea la intrare se auzi soneria. Servitorul, prevăzător, se retrase în vârful picioarelor, intră cu zgomot în anticameră şi, întorcându-se după o clipă, bătu la uşa stăpânului.

Wokulski îşi scoase capul afară şi întrebă, nervos:

— Ce vrei?

— A venit domnul acela care a mai fost pe la noi, răspunse feciorul, aruncându-şi privirile iscoditoare prin crăpătura uşii.

Dar în afară de caietul de pe masă şi de favoriţii roşcaţi ai domnului Collins, nu descoperi nimic deosebit.

— De ce i-ai spus că sunt acasă? îl întrebă Wokulski, supărat.

— Am uitat! răspunse sluga, apropiindu-şi sprâncenele şi lăsându-şi braţele în jos.

— Pofteşte-l în sală, măgarule! strigă Wokulski şi trânti uşa biroului.

Îndată îşi făcu apariţia Maruszewicz. Era şi aşa destul de încurcat, dar când văzu că Wokulski îl primeşte morocănos, se fâstâci de tot.

— Scuzaţi… Poate că vă deranjez… Poate aveţi ceva important…

— Acum n-am nimic de făcut, răspunse Wokulski posac.

Maruszewicz observă că se înroşise puţin. Putea să jure că în casa aceasta ori se uneltea ceva, ori… ori era cu vreo femeie. În orice caz îşi recăpătă îndrăzneala de care dădea întotdeauna dovadă în faţa oamenilor tulburaţi.

— Am venit să vă răpesc numai o clipă, grăi cu îndrăzneală tânărul, învârtindu-şi cu graţie bastonaşul şi pălăria. Numai o clipă…

— Despre ce-i vorba? întrebă Wokulski, trântindu-se energic în fotoliu şi arătându-i oaspetelui fotoliul din faţa lui.

— Vin să vă cer scuze, scumpe domn, începu Maruszewicz, afectat, că nu vă pot servi în chestiunea cu licitaţia casei Lęcki…

— Dar de unde ştii dumneata despre licitaţia asta? se miră Wokulski, şi pe bună dreptate.

— Adică nu bănuiţi? făcu volubil vizitatorul, clipind uşor, deoarece nu era încă sigur de sine. Nu presupuneţi nimic, scumpe domn? … Szlangbaum, simpaticul nostru Szlangbaum…

Deodată amuţi, ca şi cum fraza i s-ar fi oprit în gât. Mâna stângă, cu bastonaşul, şi cea dreaptă, cu pălăria, îi căzură pe rezemătoarea fotoliului. Wokulski nici nu mişcase, îl privea doar cu privirea sa tăioasă. Pândea schimbările de pe chipul lui Maruszewicz cum priveşte vânătorul miriştea prin care se strecoară iepurii înspăimântaţi.

„Aha! gândea el. Dumnealui e catolicul de treabă pe care Szlangbaum îl închiriază pentru licitaţii cu cincisprezece ruble, dar căruia te sfătuieşte să nu-i dai pe mână banii de cauţiune… Aha! … Şi când a primit de la mine cele opt sute de ruble pentru iapa lui Krzeszowski s-a cam fâstâcit… Aha! … Dumnealui a bătut toba că eu eram cumpărătorul… Slujeşte doi stăpâni deodată; şi pe baron, şi pe nevastă-sa… Da, da, ştie prea multe despre afacerile mele… Szlangbaum a făcut o greşeală…”

Îl privea calm pe Maruszewicz, care, cu faţa răvăşită şi nervos din cale-afară, se zbătea ca porumbelul sub privirea şarpelui cu ochelari. În prima clipă păli, apoi vru să-şi oprească ochii obosiţi într-un punct oarecare, pe care îl căuta în zadar în tavan şi pe pereţii camerei; în cele din urmă, scăldat într-o sudoare rece, simţi că nu mai poate să-şi ferească privirile rătăcite de privirile lui Wokulski. Avea impresia că negustorul acesta posomorât îi prinsese sufletul ca într-un cleşte şi că nu poate lupta cu el. Aşa încât dădu din cap de câteva ori şi în sfârşit se lăsă pradă privirilor lui Wokulski.

— Domnule, rosti el mieros, văd că trebuie să dau cărţile pe faţă… Să vă mărturisesc din capul locului…

— Nu trebuie să-ţi mai dai osteneală, domnule Maruszewicz! Ştiu ceea ce trebuia să ştiu!

— Desigur că, indus în eroare de bârfeli. V-aţi făcut o părere proastă despre mine… Dar eu, pe cuvânt de onoare, am intenţiile cele mai bune…

— Te asigur, domnule Maruszewicz, că părerile mele nu se bazează pe bârfeli…

Se ridică din fotoliu şi se uită în altă parte, ceea ce îngădui lui Maruszewicz să-şi mai vină puţin în fire. Îşi luă repede rămas bun de la Wokulski şi plecă în goana mare pe scări.

„Nemaipomenit! … îşi zise în gând, Negustoraşul ăsta mă ia la sigur! La un moment dat, pe cuvânt de onoare, cât pe ce să-i trag una cu bastonul! … Impertinent, nu altceva, pe cuvânt de onoare! … Şi-o fi închipuind că mi-e frică de el, pe cuvânt de onoare! … O, Doamne, ce aspru mă pedepseşti pentru uşurinţa mea… Nişte ticăloşi de cămătari mi-au trimis portăreii, şi peste câteva zile trebuie să achit o datorie de onoare. Şi negustorul ăsta… nemernicul! … Aş vrea numai să ştiu ce-şi închipuie el despre mine? Numai atât, nimic mai mult! … Dar, pe onoarea mea, ăsta trebuie că a omorât pe cineva, pentru că nici un om cumsecade nu poate avea privirile lui! A, da, era cât pe-aci să-l omoare pe Krzeszowski. Ce canalie, ce mizerabil! … A cutezat să mă privească aşa pe mine! O. Dumnezeule! …”

Cu toate acestea, a doua zi se prezentă iar la Wokulski şi, negăsindu-l acasă, spuse birjarului să-l ducă la magazin.

Domnul Ignacy îl salută, cu braţele deschise, ca unul care-i pune la dispoziţie tot magazinul. O voce interioară însă îi spunea că acest client nu va cumpăra decât cel mult un obiect de cinci ruble, şi cine ştie dacă nu va cere să i-l treacă la cont!

— Domnul Wokulski e aici? … întreba Maruszewicz, fără să-şi scoată pălăria.

— Soseşte îndată, răspunse domnul Ignacy, cu o plecăciune adâncă.

— Adică peste cât timp? …

— Cel mai târziu peste un sfert de oră.

— Voi aştepta. Dă dumneata ordin să-i plătească birjarului o rublă! zise tânărul, lăsându-se cu nepăsare pe un scaun.

Dar picioarele îi îngheţară la gândul că bătrânul nu-i va satisface cererea. Totuşi, Rzecki îi îndeplini rugămintea fără să mai facă însă nici o plecăciune.

Peste câteva minute intră şi Wokulski.

În faţa negustorului, care-i era antipatic, Maruszewicz fu stăpânit de sentimente atât de contradictorii, încât nu mai ştiu ce să spună, ba, mai mult, nu a mai putut nici să gândească. Mai târziu îşi aminti doar că Wokulski îl condusese în biroul din spatele magazinului, unde se afla casa de fier, şi că sentimentul pe care îl încercase atunci era dispreţul amestecat cu ura.

Se gândi că trebuie să-şi ascundă pornirile, aşa că deveni de o politeţe atât de căutată, încât până şi lui îşi păru umil.

— Ce doreşti? îl întrebă Wokulski, după ce se aşezară.

Maruszewicz n-ar fi fost în stare să precizeze clipa când se aşezase. Cu toate acestea, începu să vorbească, poticnindu-se din când în când.

— Aş vrea să vă dau o dovadă a serviabilităţii mele… Doamna baroană Krzeszowska, după cum ştiţi, vrea să cumpere casa familiei Lęcki… Soţul ei, baronul, a pus interdicţie pe o parte a fondurilor ei, fără de care baroana nu poate cumpăra casa… Dar tocmai… astăzi… baronul se află temporar într-o jenă financiară… îi lipsesc… îi lipsesc o mie de ruble… şi ar dori să facă un împrumut, fără de care… fără de care, înţelegeţi dumneavoastră, nu s-ar putea opune destul de energic dorinţei soţiei sale…

Văzând că Wokulski îl ţintuieşte din nou cu privirea Maruszewicz. Îşi şterse sudoarea de pe frunte.

— Aşadar, baronul are nevoie de bani?

— Da! răspunse repede tânărul.

— O mie de ruble nu dau, dar aşa, vreo trei… patru sute… Şi numai cu chitanţă semnată de baron!

— Patru sute… repetă maşinal tânărul. Dar imediat se redresă Peste o oră vă aduc chitanţa… Vă găsesc aici?

— Da.

Maruszewicz ieşi din birou; peste o oră se întoarse într-adevăr cu o chitanţă semnată de baronul Krzeszowski.

Wokulski citi hârtia, o închise în casa de bani, şi în schimbul ei îi înmână lui Maruszewicz patru sute de ruble.

— Baronul îşi va da silinţa ca în timpul cel mai scurt… bâigui Maruszewicz.

— Nu-i nici o grabă, răspunse Wokulski. Am auzit că e bolnav.

— Da… Puţin… Mâine sau poimâine pleacă… Îi va restitui în cel mai scurt…

Wokulski îl salută foarte indiferent, cu o mişcare din cap.

Tânărul părăsi grăbit magazinul, şi în graba lui uită să-i restituie lui Rzecki rubla dată birjarului. Când ajunse în stradă, răsuflă uşurat.

„Ah, negustoraş mizerabil! … îşi zise. A îndrăznit să-mi dea patru sute de ruble în loc de o mie… Doamne, ce rău mă pedepseşti pentru uşurinţa mea! … Numai să am noroc, şi pe onoarea mea c-am să-i arunc în ochi aste patru sute de ruble şi pe celelalte două… Doamne, cât am decăzut…”

Îşi aminti de chelnerii de prin restaurante, de marcatorii din sălile de biliard şi de portarii hotelurilor, cărora tot prin felurite tertipuri le storsese bani; dar niciunul dintre aceştia nu i se păru atât de scârbos şi de vrednic de dispreţ ca Wokulski.

„Pe onoarea mea, am intrat de bunăvoie în labele lui respingătoare… Doamne, cum mă pedepseşti pentru uşurinţa mea! …”

Wokulski, în schimb, după plecarea lui Maruszewicz, se simţea satisfăcut: „Mi se pare că tipul ăsta e o canalie care face pe şmecherul! Mi-a cerut un post, dar şi l-a găsit singur! Mă spionează şi-i informează pe ceilalţi despre acţiunile mele. Ar putea să-mi facă încurcături dacă n-ar fi la mijloc cele patru sute de ruble pe care le-a luat, sunt sigur, cu iscălitură falsă! Krzeszowski, cu toate ciudăţeniile şi trândăvia lui, e un om cinstit… (Oare trândavul poate fi cinstit? …) În orice caz, n-ar fi sacrificat interesele sau capriciile soţiei lui pentru nişte bani luaţi cu împrumut de la mine! …”

Îl cuprinse nemulţumirea; cu capul în mâini, cu ochii închişi, gândi mai departe: „Dar, în definitiv, ce rol joc eu? … Ajut în mod conştient o canalie să-şi facă de cap! Dacă aş muri astăzi, Krzeszowski ar trebui să restituie suma moştenitorilor mei… Sau nu, Maruszewicz ar ajunge la închisoare… Da, n-o să scape de închisoare…”

Peste o clipă îl cuprinse o tristeţe şi mai grea: „Acum patru zile era cât pe-aci să omor un om, astăzi ajut pe un altul să ajungă la închisoare… Şi toate astea pentru ea, pentru, un singur: merçi… Da, dar tot pentru ea am făcut avere, tot pentru ea dau de lucru la câteva sute de oameni şi am să fac să crească avuţia ţării… C-aş fi fost, fără ea? Un mic negustor de galanterie. Astăzi, însă, vorbeşte despre mine Varşovia întreagă, ba chiar… O mână de cărbuni pune în mişcare un vapor căruia şi-au încredinţa viaţa câteva sute de oameni, iar pe mine mă pune în mişcare iubirea. Dar dacă mă va consuma până n-am să rămân decât o mână de cenuşă? … O, Doamne, ce josnică e lumea! … Ochocki are dreptate! Femeia e un animal mârşav; face haz de lucruri pe care nici nu le înţelege…”

Era atât de cufundat în meditaţia lui dureroasă, încât nici nu auzi când cineva deschise uşa şi se apropie cu paşi repezi de el. Se trezi abia când simţi apăsarea unor mâini pe umăr. Întoarse capul şi dădu cu ochii de avocat. Mohorât, acesta avea o servietă mare sub braţ.

Wokulski sări tulburat şi îl pofti să şadă; avocatul puse cu băgare de seamă servieta pe masă, apoi în timp ce se scărpina la ceafă cu un deget, începu cu vocea pe jumătate:

— Domnule… domnule… domnule Wokulski! Scumpe domnule Stanislaw… Ce-i asta? Ce te-ai apucat să faci? … Protestez! Prezint o contestaţie! Depun apel împotriva preaonorabilului domn Wokulski, uşuraticul, în faţa iubitului domn Stanislaw, care din băiat de prăvălie a ajuns om învăţat şi care avea de gând să reformeze comerţul nostru exterior! Domnule… domnule Stanislaw, aşa nu mai merge! …

Şi începu să se scarpine în amândouă părţile cefii, strâmbându-se, ca şi cum ar fi avut gura plină de chinină.

Wokulski tăcea, cu ochii în jos; avocatul vorbi mai departe:

— Dragă domnule! Într-un cuvânt… veşti proaste! Contele Sanocki – îţi aminteşti, adeptul economiilor mărunte? – vrea să se retragă definitiv din societate. Şi ştii de ce? Din două motive: primul, că ai început să joci la curse, al doilea… că l-ai învins la curse! O dată cu iapa dumitale a alergat şi calul lui, şi a pierdut. Contele e foarte mâhnit şi mormăie: „Ei, drăcie, de ce mi-aş pune capitalul în joc? Pentru a da posibilitate negustorilor să se ia la întrecere cu mine şi să-mi sufle premiile de sub nas? …” În zadar am încercat să-l conving, continuă avocatul după ce-şi mai trase sufletul, că şi cursele sunt o afacere ca oricare alta, ba chiar una bună, deoarece în câteva zile la opt sute de ruble ai câştigat trei sute; dar contele mi-a închis gura: „Wokulski a oferit doamnelor tot câştigul pentru azilul lor! Ca şi suma luată pe cal! Iar afară de asta, Dumnezeu ştie cât le-o fi dat lui Young şi lui Miller… „

— Oare nici atâta n-am voie să fac? întrebă Wokulski.

— Nu te grăbi, domnule, nu te grăbi! … şopti împăciuitor avocatul. Nimeni nu te opreşte, dar făcând aşa, ai repetat numai nişte păcate vechi, care de altfel sunt mult mai bine săvârşite de alţii. Şi nici eu, nici prinţul, nici conţii nu s-au apropiat de dumneata ca să te vadă imitând vechile apucături, ci pentru ca să ne arăţi drumuri noi.

— N-au decât să se retragă din societate! Mormăi Wokulski. Eu nu-i ademenesc.

— Şi se vor retrage! reluă avocatul, gesticulând. Se vor retrage dacă mai faci o greşeală…

— Parcă am făcut chiar aşa de multe! …

Avocatul se lovi cu palma peste genunchi.

— Nostim eşti! izbucni, supărat. Dumneata ştii ce spune contele Liciński, cel care face pe englezul, cel care repetă mereu: „Exact”? … Zice: „Wokulski e un gentleman desăvârşit, trage ca un Nimrod 49 dar… nu-i apt să conducă o afacere negustorească. Astăzi aruncă milioane pentru o întreprindere, mâine provoacă pe cineva la duel şi periclitează totul…”

Wokulski se trase înapoi cu fotoliu cu tot. Nici prin gând nu-i trecuse că oamenii ar putea judeca aşa. Observând ce impresie făcuse, avocatul se hotărî să bată fierul cât era cald.

— Aşadar, iubite domnule Stanislaw, dacă nu vrei să duci la pieire o cauză începută aşa de frumos, opreşte-te! Şi în primul rând nu cumpăra imobilul familiei Lęcki! Pentru că, dacă închizi în el nouăzeci de mii de ruble, crede-mă, societatea se va risipi în vânt ca fumul de ţigară! Văzând că plasezi un capital mare cu şase sau şapte la sută, oamenii nu vor mai crede că au să obţină procentele pe care le-ai promis, şi chiar… înţelegi… vor fi gata să bănuiască…

Wokulski sări în picioare, răcnind:

— Nu vreau nici un fel de societăţi! N-am cerut nimănui nimic! mai degrabă eu fac altora servicii! Cine nu se încrede în mine, n-are decât să controleze! Se va convinge că nu-i vorba de nici o înşelătorie, dar totodată va înceta de a mai fi asociatul meu! Conţii şi prinţii nu au monopolul fanteziilor… Am şi eu fanteziile mele şi nu-mi place când cineva îşi vâră nasul…

— Mai încet… Mai încet… Linişteşte-te iubite domnule Stanislaw, încercă să-l calmeze avocatul, aşezându-l la loc în fotoliu. Aşadar, nu vrei să renunţi la cumpărarea imobilului?

— Nu! Imobilul valorează pentru mine mult mai mult decât orice societate, cu toţi nobilii din lumea întreagă!

— Bine… Bine… Ai putea pentru un timp să lucrezi cu un intermediar… La nevoie, pot face chiar eu treaba asta, iar în ceea ce priveşte asigurarea, nu-i nici o greutate. Lucrul cel mai important e să nu-i indispui pe oamenii care şi-au dat asentimentul. După ce vor prinde gustul afacerilor, poate că aristocraţii n-au să mai dea înapoi, şi atunci, peste un an, un an şi jumătate, vei putea deveni proprietarul nominal al imobilului. Spune, eşti de acord?

— Bine, fie şi aşa! încuviinţă Wokulski.

— Da, aşa va fi mai bine. Dacă dumneata ai cumpăra personal imobilul, te-ai pune într-o poziţie falsă chiar şi faţă de familia Lęcki. Îndeobşte nu-i simpatizăm pe cei care moştenesc ceva de la noi. Una la mână. În al doilea rând, cine ştie ce au să gândească… Ar putea spune: „A cumpărat prea scump”, sau: „Prea ieftin”… Dacă-i prea scump, vor zice: „Cum îndrăzneşte să ne dea de pomană?” Dacă-i prea ieftin: „Ne-a înşelat…”

Absorbit de gândurile care puseră şi mai bine stăpânire pe el după plecarea avocatului, Wokulski aproape că nu mai ştia pe ce lume se află.

„Da, aşa-i! îşi zise. Are dreptate. Oamenii mă judecă şi chiar dau sentinţe, dar întrucât nu-mi vorbesc pe faţă, eu nu ştiu nimic! Abia azi înţeleg unele întâmplări. De vreo săptămână negustorii cu care am relaţii fac mutre acre, iar adversarii mei sunt radioşi! Chiar şi în magazin se petrece ceva… Ignacy umblă abătut, Szlangbaum, îngândurat… Lisiecki e mai obraznic ca până acum… Ca şi cum ar spera să-mi iau în curând tălpăşiţa din dugheană. Klejn are o mutră jalnică (e socialist, şi-l supără cursele şi duelurile), iar deşteptul de Zięba începe de pe acum să-i dea târcoale lui Szlangbaum… Poate simte în el pe viitorul proprietar al magazinului… Ei, drăguţii mei! …”

Ieşi în pragul biroului şi-i făcu semn lui Rzecki; bătrânul nu era într-adevăr în apele lui; nici nu se uită în ochii patronului.

Wokulski îi arătă un scaun şi, plimbându-se încoace şi încolo prin camera îngustă, începu:

— Bătrâne! … Spune-mi deschis, ce vorbeşte lumea despre mine?

Rzecki îşi încrucişa braţele.

— Ah, Doamne, ce vorbeşte…

— Spune-mi totul, deschis! îl încurajă Wokulski.

— Deschis? … Bine. Unii spun că începi să te cam ţicneşti.

— Bravo…

— Alţii… Alţii spun că pui la cale o lovitură…

— Să mă salute!

— Iar toţi la un loc sunt de acord că ai să dai faliment, ba încă nu peste mult timp…

— Să mă salute! râse Wokulski. Dar tu, Ignacy, ce gândeşti?

— Gândesc. Răspunse bătrânul, fără şovăială, că te-ai vârât într-o aventură periculoasă… din care n-ai să scapi teafăr… În afară de cazul că ai să ştii să te retragi la timp, lucru pentru care de altfel ai destulă minte.

Wokulski izbucni:

— Nu mă retrag! Omul însetat nu pleacă de la izvor. Dacă am să pier, apoi să pier sătul… în definitiv, ce vreţi voi de la mine? … Am trăit de copil ca o pasăre în colivie: în slujbe, în închisori, apoi în nenorocita aceea de căsătorie, pentru care mi-am vândut pielea… Şi acum, când mi-am desfăcut aripile, aţi început să ţipaţi la mine, cum ţipă gâştele domestice la o gâscă sălbatică văzând-o că-şi ia zborul… Ce înseamnă pentru mine un magazin stupid sau o societate comercială? Vreau să trăiesc, vreau…

În clipa aceea se auzi ciocănind la uşă; intră Mikolaj, feciorul lui Lęcki, cu o scrisoare. Wokulski o luă repede, rupse plicul şi citi: „Stimate domn!

Fiica mea doreşte neapărat să te cunoască mai îndeaproape. Voinţa femeilor e sfântă! Aşadar, mâine eşti invitatul nostru la masă (pe la orele 6); nu încerca să te eschivezi. Te rog să primeşti asigurarea înaltei mele stime.

T. Lęcki”

Wokulski simţi că i se moaie picioarele; fu nevoit să se aşeze. Reciti scrisoarea o dată, de două, de trei ori… În sfârşit, venindu-şi în fire, îi răspunse domnului Lęcki, iar lui Mikolaj îi dădu cinci ruble.

Domnul Ignacy, care între timp se duse pentru câteva minute în magazin, când Mikolaj ieşi în stradă, se întoarse la Wokulski şi spuse ca şi cum ar fi început conversaţia din nou:

— Oricum, iubite Stas, dacă ai să judeci bine situaţia, poate că ai să te retragi singur.

Wokulski îşi puse pălăria fluierând încet, atinse uşurel braţul bătrânului său prieten şi-i răspunse:

— Ascultă! Dacă ar fi să se scufunde pământul. Sub picioarele mele… Înţelegi? … Dacă ar fi să mi se prăbuşească bolta cerului în cap… şi tot n-am să dau îndărăt! Înţelegi? Pentru o fericire ca asta mi-aş da viaţa!

— Pentru care fericire? … îl întrebă Ignacy.

Dar Wokulski ieşise pe uşa din dos.

XIV.

VISĂRI FECIORELNICE DE LA PAŞTI DOMNIŞOARA.

Isabela se gândea deseori la Wokulski la care o izbise un amănunt neobişnuit: omul acesta îi părea mereu altul.

Domnişoara Isabela avea mult prea multe cunoştinţe şi era înzestrată cu un spirit prea pătrunzător pentru a nu putea sintetiza într-o singură expresie pe fiecare din cunoscuţii săi. Aşa, de pildă, prinţul era patriot; avocatul său – un tip foarte abil; contele Licinski – un anglofil; mătuşa ei – o grandomană; bătrâna doamnă Zaslawska – o femeie bună; Ochoki – un om ciudat, iar Krezszowski – un cartofor. Într-un cuvânt, fiecare se prezenta cu o calitate sau un defect, uneori un merit, de cele mai multe ori un titlu sau o avere; fiecare avea cap, mâini şi picioare şi se îmbrăca mai mult sau mai puţin după ultima modă.

Când îl cunoscuse pe Wokulski, îşi dăduse seama că se află nu numai în faţa unei personalităţi noi, dar şi a unui fenomen neaşteptat. Pe el nu-l putea defini cu o singură expresie; nici chiar printr-o sută de fraze. Nu semăna cu nimeni, mai degrabă putea fi comparat cu o regiune prin care călătoreşti o zi întreagă şi întâlneşti ogoare şi munţi, păduri şi lunci, ape şi locuri pustii, sate şi oraşe, iar dincolo de ceaţa orizontului zăreşti privelişti nedesluşite, imposibil de asemuit cu ceva cunoscut. Cuprinsă de uimire, se întreba dacă era un joc al imaginaţiei ei înfierbântate sau într-adevăr omul acela avea însuşiri supraomeneşti, o fiinţă care nu avea nimic comun cu viaţa de salon?

Începu să-şi regrupeze impresiile.

Prima, dată nu-l văzuse de loc; simţise doar apropierea unei umbre uriaşe. Cineva azvârlise câteva mii de ruble pentru scopuri filantropice şi pentru azilul mătuşii sale; apoi acel cineva jucase cu tatăl ei la club şi pierduse în fiecare zi; după aceea răscumpărase poliţele tatălui ei (să fi fost oare Wokulski? …), mai târziu îi cumpărase serviciul şi, în sfârşit, dăruise diferite obiecte pentru împodobirea epitafului.

Acest cineva era un parvenit îndrăzneţ, care cu un an în urmă o urmărise la teatru şi la concerte. Era un tip brutal, cinic, care se îmbogăţise de pe urma unor speculaţii suspecte, ca să capete faimă şi ca s-o cumpere pe ea, domnişoara Isabela Lęcka, de la tatăl ei! …

Din vremea aceea îşi amintea numai pieptul lui vânjos, mâinile roşii şi purtarea aspră, care, în comparaţie cu amabilitatea celorlalţi negustori, părea de nesuportat, iar în mijlocul evantaielor, truselor de voiaj, umbreluţelor, bastonaşelor şi celorlalte articole de galanterie, era pur şi simplu ridicolă! Un negustoraş viclean şi obraznic, care în prăvălia lui făcea pe ministrul decăzut. Era respingător şi-i stârnea chiar o ură înverşunată, deoarece cutezase să le alimenteze casa cu bani cumpărând serviciul şi pierzând la cărţi cu tatăl ei. Chiar şi acum, gândindu-se la toate acestea, domnişoarei Isabela îi venea să-şi sfâşie rochia de pe ea. Uneori, aruncându-se pe canapea, lovea cu pumnii în teluri şi scrâşnea: … Canalia! … Canalia! …”

Gândul dezastrului spre care mergea casa lor o umplea de disperare. Situaţia era cu atât mai gravă cu cât cineva izbutise să se furişeze după perdeaua tainelor ei cele mai intime şi cutezase să-i panseze rănile pe care le-ar fi ascuns chiar şi în faţa lui Dumnezeu! Orice i-ar fi putut ierta, în afara acestei lovituri date mândriei sale.

Acum însă intervenise o schimbare de decor, iar pe scenă apăruse un alt om, care fără nici o umbră de echivoc îi spusese deschis că-i cumpărase serviciul ca să câştige de pe urma lui. Deci, el îşi dădea seama că nu-i e permis s-o ajute pe domnişoara Isabela Lęcka, şi chiar dacă avea asemenea intenţie, nu numai că nu aştepta vreun cuvânt sau vreun semn de mulţumire, dar nici măcar nu cuteza să se gândească la ele.

Îl gonise din prăvălie pe Mraczewski, care îndrăznise s-o bârfească… În zadar interveniseră pentru el duşmanii domnişoarei Isabela, baronul şi baroana Krzeszowski; în zadar îi luase apărarea mătuşa ei, contesa, care arareori mulţumea sau cerea ceva oamenilor. Wokulski nu cedase…

Şi, totuşi, un singur cuvânt al ei, al domnişoarei Isabela, îl învinsese! N-o refuzase, ba chiar îi oferise lui Mraczewski un post mai bun. Nimeni nu face asemenea concesii pentru o femeie pe care n-o respectă!

Păcat însă că tocmai în clipa aceea se trezise în adoratorul ei parvenitul trufaş, care aruncase pe talerul chetei un întreg fişic de imperiali. Ah, ce gest negustoresc! … Şi când te gândeşti că nu pricepea o boabă englezeşte, habar n-avea de limba la modă! …

Urmă apoi faza a treia. Îl văzuse pe Wokulski în salonul mătuşii sale, în prima zi de Paşti, şi observase că e cu un cap deasupra întregii societăţi. Oamenii cei mai nobili stăruiau să-l cunoască, iar el, parvenit grosolan, căuta să scape de ei ca focul de fum! Umbla stângaci, dar îndrăzneţ, ca şi cum salonul acesta ar fi fost proprietatea lui, şi asculta posomorât complimentele cu care era copleşit. Apoi a fost chemat de cea mai respectată dintre matroane, de doamna Zaslawska, şi după câteva minute de conversaţie cu el, au podidit-o lacrimile… Nu cumva parvenitul ăsta cu mâinile roşii…

De-abia acum îşi dădea seama domnişoara Isabela că Wokulski nu avea trăsături comune. Expresia feţei lui era deschisă şi hotărâtă, părul zburlit ca de mânie, mustaţa mică, barba de-abia vizibilă, trăsăturile parcă dăltuite în piatră, privirea limpede şi pătrunzătoare… Dacă în locul prăvăliei ar fi avut moşii întinse, ar fi fost foarte arătos, iar dacă s-ar fi născut prinţ, ar fi fost impunător şi chipeş, în orice caz, semăna puţin cu Trost, colonelul de vânători, şi mai ales cu statuia gladiatorului triumfător. Pe atunci, din preajma domnişoarei Isabela se retrăseseră mai toţi cunoscuţii…

E drept că oamenii mai în vârstă continuau să fie foarte curtenitori. Era doar atât de frumoasă şi de elegantă! În schimb, tinerii, îndeosebi nobilii bogaţi, o priveau rece şi distant. Şi când, obosită de singurătate şi de conversaţii banale, vorbea ceva mai prietenos cu vreunul din ei, tânărul se uita la ea cu o spaimă vădită, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l apuce de gât şi să-l tragă cu sila în fata altarului.

Domnişoara Isabela iubea cu pasiune lumea saloanelor, din care ar fi ieşit numai ca să intre în mormânt. Dar din an în an, şi chiar din lună în lună, dispreţuia tot mai mult oamenii, neputând înţelege cum sunt în stare să părăsească o femeie atât de frumoasă, atât de blândă şi de educată ca ea, numai şi numai pentru că îşi pierduse averea! … „Ce oameni, Dumnezeule milostiv! … şoptea ea uneori, uitându-se prin perdele la trăsurile bărbaţilor eleganţi care, folosind diferite manevre, îşi întorceau capul de la fereastra ei, ca să n-o salute. Şi-or fi închipuind oare că mă uit după ei? …”

Adevărul este însă că se uita! …

Atunci ochii i se umpleau de lacrimi fierbinţi; de ciudă, îşi muşca buzele frumoase şi trăgea violent de şnurul perdelelor.

„Ce oameni! … Ce oameni! …” repeta într-una, ferindu-se să întrebuinţeze vreun epitet mai aspru, deoarece aceşti oameni făceau parte din lumea bună. În mintea ei numai Wokulski putea fi tratat cu epitetul de mizerabil.

Şi, culmea ironiei, din întreaga falangă de admiratori rămăseseră numai doi. Pe Ochoki nici nu-l mai punea la socoteală: pe el îi preocupa mai mult maşina lui zburătoare (ce nebunie!) decât ea. O curtau în schimb, fără insistenţe prea mari, mareşalul şi baronul. Mareşalul îi făcea impresia unui porc înjunghiat şi opărit, cum vedea uneori pe stradă în furgoanele măcelarilor; iar baronul părea o piele netăbăcită. Împreună constituiau pentru ea ultimul anturaj, aripile ei, dacă, după cum se spunea, ai fi asemuit-o cu un înger. Imaginea îngrozitoare a acestor doi bătrâni o urmărea zi şi noapte. Uneori i se părea că era blestemată şi că intrase în iad încă de vie, în astfel de clipe, ca naufragiatul care-şi întoarce ochii spre o lumină de pe ţărmul îndepărtat, domnişoara Isabela se gândea la Wokulski. Şi, în nesfârşita ei amărăciune, simţea o umbră de uşurare, ştiind că, totuşi, un om neobişnuit, un om despre care se vorbea mult în societate, era nebun după ea. Atunci îi veneau în gând călătorii celebri sau industriaşii americani îmbogăţiţi, care ani de-a rândul lucraseră din greu în mine şi pe care îi văzuse, din când în când, de departe, în saloanele pariziene.

— Îl vezi pe domnul acela, ciripea vreo tânără contesă de-abia ieşită din mănăstire, aplecându-şi evantaiul într-o anumită direcţie, îl vezi pe domnul acela care seamănă cu un vizitiu de omnibuz? … Se pare că-i un om mare, care a descoperit ceva, nu prea ştiu bine ce, o mină de aur sau Polul Nord… Am şi uitat cum îl cheamă, dar un marchiz de la Academie m-a asigurat că domnul acesta a locuit zece ani la pol, nu… sub pământ… E un om grozav… Eu, în locul lui, aş fi murit de frică… Dar dumneata? …”

Ah, dacă Wokulski ar fi fost un asemenea călător sau cel puţin un miner care să fi făcut milioane trăind zece ani sub pământ! … Dar nu era decât un negustor, şi încă unul de galanterie! … Nici măcar nu ştia englezeşte, şi în fiecare clipă se trezea în el parvenitul, omul care în tinereţe servise într-un restaurant… Un om ca el ar putea fi cel mult un bun sfetnic, sau chiar un prieten preţios (bineînţeles, în birou, când nu e nimeni). Ar putea fi chiar şi… soţ, căci uneori cad pe capul oamenilor nenorociri groaznice. Dar iubit… Ar fi fost cu desăvârşire ridicol! … La nevoie, doamnele din aristocraţie fac băi de nămol, dar numai unui nebun i-ar face plăcere să stea în noroi!

În faza a patra, domnişoara Isabela îl întâlnise de câteva ori pe Wokulski în parcul Lazienki şi chiar binevoise să-i răspundă la salut. Văzut printre arborii înverziţi şi în preajma statuilor, bădăranul i se părea cu totul altfel decât la tejgheaua din magazin. Dacă ar fi avut moşii întinse, cu parc, cu conac, cu iaz… E drept, era un parvenit, dar se părea totuşi că-i nobil, nepot de ofiţer… Pe lângă mareşal şi baron, părea un Apollo! Aristocraţii vorbeau tot mai des despre el… Şi ce-o fi fost cu explozia aceea de lacrimi a doamnei Zaslawska? …

În plus, doamna Zaslawska îl sprijinea în mod vizibil pe lângă prietena ei, contesa, pe lângă nepoata sa, domnişoara Isabela.

Plimbările acelea de câteva ore cu mătuşa prin parcul Lazienki şi conversaţiile despre modă, aziluri sau căsătorii proiectate în lumea bună erau plictisitoare; atât de plictisitoare, încât domnişoara Isabela îi reproşa în gând lui Wokulski că nu se apropie şi că nu stă cu ele de vorbă măcar un sfert de oră! Pentru persoanele din înalta societate conversaţia cu acest gen de oameni e interesantă, iar pe domnişoara Isabela limba şi logica ţărănească o şi amuzau! Cu toate că un negustor de galanterie, care, în plus, se plimbă cu echipajul său propriu, nu poate fi atât de amuzant ca un ţăran…

Totuşi, domnişoara Isabela nu se simţise scârbită când o auzise într-o bună zi pe doamna Zaslawska declarând că se va duce cu contesa la Lazienki şi că-l vor ruga pe Wokulski să le ţină tovărăşie.

— Ne plictisim! Nu strică să ne mai distrăm puţin, spusese bătrâna.

Iar când intraseră, pe la 1, în parcul Lazienki şi doamna Zaslawska şoptise cu un surâs plin de înţelesuri domnişoarei Isabela: „Presimt c-o să-l întâlnim pe undeva pe aici…”, domnişoara Isabela se roşise uşor şi hotărâse să nu schimbe nici un cuvânt cu Wokulski, sau cel puţin să-l ia de sus, ca el să nu-şi închipuie „cine ştie ce”. Şi cum acel „cine ştie ce” nu se putea referi decât la iubire, domnişoara Isabela voia să evite orice urmă de familiaritate.

„Locul e plăcut, mai ales iarna, îşi spuse ea în gând, dar… de la oarecare depărtare.”

Wokulski însă nu venise în parc!

„Cum, nu mă aşteaptă?! … se întrebase mirată domnişoara Isabela. A, nu, probabil că e bolnav! …”

Nici prin minte nu-i trecea că Wokulski ar fi putut, să aibă ceva mai urgent de făcut decât să-i iasă în cale. Iar dacă era vorba numai de o întârziere, era hotărâtă pe de o parte să-l ia de sus, pe de alta să-i arate şi nemulţumirea ei.

„Dacă punctualitatea, gândise ea mai departe, e politeţea regilor, pentru negustori ar trebui să fie cel puţin o obligaţie! …”

Trecuse o oră, două, sosise clipa când trebuiau să pornească înapoi, spre casă, şi Wokulski tot nu apăruse! În sfârşit, doamnele se urcaseră în trăsură: contesa, rece ca întotdeauna, doamna Zaslawska puţin distrată, iar Isabela mânioasă. Şi mânia nu-i trecuse nici seara, când tatăl ei o informase că toată după-amiaza fusese la prinţ la o adunare, unde Wokulski prezentase proiectul unei mari societăţi comerciale, trezind entuziasmul nobilimii blazate.

— Am presimţit de mult, încheiase domnul Lęcki, că, ajutat de Wokulski, voi scăpa de grijile casei şi voi putea ocupa poziţia ce mi se cuvine!

— Dar pentru o societate ai nevoie de bani! observase domnişoara Isabela, dând uşor din umeri.

— Da, şi m-am hotărât să vând casa! E drept că datoriile vor înghiţi vreo şaizeci de mii de ruble, dar, oricum, o să-mi rămână cel puţin patruzeci!

— Mătuşa spunea că nimeni nu va da mai mult de şaizeci de mii…

— Ah, mătuşa! … se indignase domnul Tomasz. Nu spune niciodată decât ceea ce ar putea să mă mâhnească sau să mă înjosească! Şaizeci de mii oferă Krzeszowska, care vrea să ne jupoaie de vii, ca o burgheză ce este! … Şi se înţelege că mătuşa e de partea ei, deoarece aici e vorba de casa mea, de poziţia mea…

Se înroşise şi începuse să pufnească, dar nevrând să se enerveze în faţa fiicei sale, o sărutase pe frunte şi trecuse în biroul său.

„Şi dacă tata are dreptate? … îşi spusese Isabela. Dacă este într-adevăr un om mai practic decât toţi cei care îl judecă atât de aspru? Pentru că tata a fost primul care şi-a dat seama ce reprezintă acest… Wokulski. Şi când te gândeşti ce bădăran e!. N-a venit la Lazienki, deşi sunt sigură că doamna Zaslawska îi dăduse totuşi ceva de înţeles! De altfel, poate că-i mai bine aşa! Grozavă figură am fi făcut dacă ne-ar fi întâlnit vreun cunoscut plimbându-ne cu un negustor de galanterie.

În cele câteva zile care urmaseră domnişoara Isabela auzise vorbindu-se numai de Wokulski. Numele lui răsuna în toate saloanele. Mareşalul se jura că Wokulski se trage dintr-o familie străveche, iar baronul, cunoscător al frumuseţii bărbăteşti (îşi petrecea o jumătate de zi în faţa oglinzii), afirma că Wokulski este un tip… „destul de bine”… Contele Sanocki paria că „Wokulski e cel mai deştept om din ţară”, contele Licinski afirma că „acest om de afaceri ia pildă de la industriaşii englezi”, iar prinţul îşi freca mâinile şi exclama surâzând: „Aha!”

Chiar şi Ochocki, într-o zi, fiind în vizită la domnişoara Isabela, îi povestise despre plimbarea lui cu Wokulski la Lazienki.

— Despre ce aţi discutat?! … îl întrebase ea, mirată. Nu cumva despre maşinile zburătoare! …

— Ba da! mormăise Ochocki, îngândurat, Wokulski e poate singurul om din Varşovia cu care se poate sta de vorbă despre acest subiect! Este într-adevăr un om… „Cel mai înţelept… Singurul om de afaceri! … Singurul care poate să discute cu Ochocki! … îşi spusese în gând domnişoara Isabela. Dar cine e în definitiv acest Wokulski? … Ah! Acuma ştiu…”

I se păruse că i-a dezlegat taina. Nu era decât un afacerist ambiţios, care, voind să pătrundă în lumea saloanelor, se gândise să se însoare cu ea, cu o domnişoară săracă dintr-o familie vestită. În acest scop se străduise să câştige bunăvoinţa tatălui ei, a mătuşii şi a întregii aristocraţii. Convingându-se însă că putea să intre în lumea mare şi fără ajutorul ei, sentimentele i se răciseră brusc şi… nici nu mai venise în parc! … „Îl felicit! Are toate calităţile care se cer pentru a face carieră: nu-i urât, e capabil, energic şi mai presus de toate e obraznic şi cinic… Cu câtă îndrăzneală şi cu ce uşurinţă s-a prefăcut că-i îndrăgostit de mine! … Într-adevăr, parveniţii au să ne întreacă până şi în ipocrizie! … Ce ticălos!”

Indignată, voise să-i poruncească lui Mikolaj să nu-l mai introducă niciodată în salon… Să-l lase cel mult în biroul domnului Tomasz, în cazul când va veni la el cu vreo treabă. Dar aducându-şi aminte că Wokulski nu se invitase niciodată la ei, se făcu roşie de ruşine.

Tot atunci aflase de la doamna Meliton despre noul conflict dintre baron şi soţia sa; baroana cumpărase iapa soţului ei cu opt sute de ruble, dar, desigur, el avea să-i restituie banii, deoarece peste câteva zile erau alergările, şi baronul făcuse multe pariuri.

— Poate cu acest prilej au să se împace, observase doamna Meliton.

— Ah, ce n-aş da ca baronul să rămână fără iapă şi să piardă pariurile! exclamase domnişoara Isabela.

Peste câteva zile aflase de la domnişoara Florentyna că baronul nu-şi va mai recăpăta iapa, fiindcă o cumpărase Wokulski…

Secretul fusese păstrat atât de bine, încât Isabela, ducându-se în vizită la mătuşa ei, le găsise pe contesă şi pe doamna Zaslawska la sfat, plănuind cum să-i împace pe soţii Krzeszowski în clipa când baronul îşi va recăpăta iapa.

— Nu veţi reuşi, spuse râzând domnişoara Isabela. Baronul nu va mai avea iapa!

— Faci prinsoare? întrebase contesa.

— Da, dacă îmi dai brăţara aceea cu safire…

Pariul fusese făcut. Iată deci pentru ce contesa şi domnişoara Isabela erau atât de interesate de curse!

O clipă, domnişoara Isabela avusese emoţii; auzise că baronul va răscumpăra iapa de la Wokulski cu patru sute de ruble, prin mijlocirea contelui Licinski. În salonul contesei se spunea că Wokulski are să accepte tranzacţia nu pentru bani, ci ca să facă pe placul contelui.

„Va accepta dacă-i un parvenit lacom, se gândise domnişoara Isabela, şi nu va accepta dacă…”

Nu avusese curaj să-şi termine gândul. O ajutase Wokulski. Nu vânduse iapa şi o pusese să alerge la curse pe seama lui.

„Totuşi, nu e chiar atât de josnic!” îşi zisese domnişoara Isabela.

Iată de ce la curse vorbise atât de graţios cu Wokulski!

Dar chiar şi pentru această mică manifestare de bunăvoinţă domnişoara Isabela îşi făcea reproşuri: „De ce trebuie să ştie că ne interesează iapa lui? … Ne interesează tot atât cât şi ceilalţi cai de curse. De ce-am insistat că trebuie să câştige? … Ce să înţeleg oare din răspunsul său: „Voi câştigă, dacă doreşti dumneata! …” Uite cine este! … Dar nu face nimic, dacă pentru câteva cuvinte politicoase Krzeszowski se va îmbolnăvi de ciudă.”

Domnişoara Isabela îl ura pe Krzeszowski. Cândva baronul îi făcuse curte şi, fiind respins, se răzbunase. Ştia că o bârfeşte, spunând cui vrei şi cui nu vrei că va îmbătrâni domnişoară sau că se va mărita cu lacheul ei! Era de ajuns ca să nu-l uite toată viaţa! Dar baronul nu se mulţumise numai cu aceste bârfeli dezgustătoare, ci chiar în faţa ei se purtase batjocoritor cu bătrânii ei adoratori şi făcuse aluzie la ruina materială a familiei sale. Şi cum domnişoara Isabela, fără voie, îi amintise de soţia lui, care era burgheză şi cu care se însurase pentru bani, însă fără să poată stoarce ceva de la ea, bătălia dintre ei se ascuţise, luând uneori chiar forme neplăcute.

Ziua curselor fusese pentru domnişoara Isabela un triumf, iar pentru baron, o catastrofă şi o ruşine. Baronul părea foarte bine dispus, dar în sinea lui fierbea de ciudă. Când văzuse că Wokulski dăruieşte domnişoarei Isabela premiul şi preţul calului, îşi pierduse stăpânirea de sine şi, apropiindu-se repede de trăsură, provocase scandalul cunoscut.

Privirile obraznice ale baronului şi insulta de a-i striga în faţa tuturor că Wokulski e adoratorul ei fuseseră pentru domnişoara Isabela o lovitură cumplită. L-ar fi ucis, dacă n-ar fi împiedicat-o educaţia. Lovitura fusese cu atât mai dureroasă cu cât contesa ascultase calmă, doamna Zaslawska tăcuse stânjenită, iar tatăl ei nu scosese un cuvânt, considerându-l de mult pe Krzeszowski drept un nebun care nu trebuie întărâtat, ci tratat cu indulgenţă.

Şi tocmai atunci, când începuseră să se uite la ei oamenii din celelalte trăsuri, Wokulski sărise în ajutorul domnişoarei Isabela. Nu numai că-l făcuse pe baron să tacă, dar îl şi provocase la duel. Toţi se aşteptaseră la acest deznodământ: doamna Zaslawska era copleşită de grijă pentru favoritul ei, iar contesa afirmase că Wokulski era obligat să procedeze aşa cum procedase, întrucât baronul, apropiindu-se de trăsura lor, îl lovise cu cotul şi nu-şi ceruse scuze.

— Spuneţi şi voi, şoptise doamna Zaslawska, emoţionată, dacă e cazul să te baţi în duel pentru asemenea lucru de nimic! … Doar ştim cu toţi că Krzeszowski e un zăpăcit şi un imbecil… Dovada cea mai bună sunt cuvintele pe care ni le-a adresat…

— E adevărat! încuviinţase domnul Tomasz. Dar dacă Wokulski nu era obligat să ştie ce fel de om este baronul, era în schimb dator să ceară satisfacţie!

— Se împacă ei! încheiase contesa, fără să dea prea multă importanţă faptului, şi poruncise vizitiului să pornească spre casă.

Atunci, domnişoara Isabela îşi permisese încălcarea cea mai gravă a vederilor sale: strânsese mâna lui Wokulski.

Dar nu ajunseră bine la barieră, că şi începuse să regrete!

„Cum am putut să fac aşa ceva? … Ce-o să-şi închipuie?’” În aceeaşi clipă simţul ei de dreptate o obligase să admită că Wokulski nu era un om ca oricare altul.

„Pentru a-mi face plăcere (desigur, n-a avut alte motive), l-a şicanat pe baron cumpărând calul… Câştigul întreg (dovada cea mai bună că e dezinteresat!) l-a dăruit azilului, înmânându-mi mie suma (şi baronul a văzut scena!). Iar mai presus de toate, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, l-a provocat la duel… Duelurile de astăzi se termină de obicei cu şampanie, dar, oricum, baronul o să se convingă că nu sunt atât de bătrână. Nu, Wokulski are ceva deosebit… Păcat că e negustor de galanterie! Ar fi plăcut să ai un adorator ca el, dar, bineînţeles, dacă ar ocupa altă poziţie în lume!”

Întorcându-se acasă, domnişoara Isabela îi povestise domnişoarei Florentyna despre întâmplările de la curse; peste o oră, însă, uitase totul. Când tatăl ei o informase, noaptea târziu, că Krzeszowski îl alesese martor pe contele Licinski, care-l sfătuise să-i ceară scuze lui Wokulski, domnişoara Isabela făcuse o grimasă de dispreţ.

„Fericit om! Eu sunt insultată, iar lui i se cer scuze! Dacă cineva ar fi insultat în faţa mea femeia iubită, n-aş fi primit nici un fel de scuze. El, desigur, le va accepta…”

Când era gata să aţipească, îi venise brusc o idee nouă: „Dar dacă Wokulski nu va primi scuzele? … Doar acelaşi conte Licinski a dus tratative cu el şi pentru iapă, şi n-a izbutit să facă nimic! … Ah, Doamne, ce-mi mai trece prin cap! …” îşi spuse râzând – şi adormi.

A doua zi la amiază tatăl ei, ca şi domnişoara Florentyna erau convinşi că Wokulski va primi scuzele baronului şi că nici nu se cuvenea să procedeze altfel; dar după-amiază domnul Tomasz ieşise în oraş şi se întorsese la cină foarte îngrijorat.

— Ce s-a întâmplat, tată? îl întrebase domnişoara Isabela, speriată de înfăţişarea lui.

— Ce încurcătură groaznică! răspunsese domnul Tomasz, aruncându-se în fotoliul lui de piele. Wokulski a respins propunerea de scuze, iar martorii lui au pus condiţii severe!

— Când va avea loc duelul? … întrebase ea încet.

— Mâine, înainte de ora nouă, răspunse Tomasz ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Groaznică încurcătură! …

Asociaţii noştri au intrat în panică; Krzeszowski ocheşte bine… Dacă acest om, ar muri, nu s-ar mai alege nimic din toate proiectele făcute de mine. Aş pierde în el mâna mea dreaptă… pe singurul executor vrednic al planurilor mele… Numai lui i-aş încredinţa capitalul meu, şi sunt sigur că aş avea un câştig-de cel puţin opt mii de ruble pe an. Soarta mă urmăreşte fără milă! …

Dispoziţia proastă a stăpânului casei se transmisese şi celorlalţi; nimeni nu mâncase la prânz, iar după-amiază domnul Tomasz se închisese în cabinetul său, unde se plimbase cu paşi mari în lung şi în lat, semn că eră cuprins de o tulburare neobişnuită.

Domnişoara Isabela se dusese şi ea în camera ei şi, ca de obicei în clipele de supărare, se trântise pe canapea. Gândurile rele puseseră stăpânire pe ea.

„Puţin a durat triumful meu! Krzeszowski ocheşte într-adevăr foarte bine. Dacă îl împuşcă pe singurul om care îmi ia astăzi apărarea, ce se va întâmpla mâine? Duelul e de fapt o reminiscenţă barbară, pentru că Wokulski, din punct de vedere moral, valorează mai mult decât Krzeszowski. Şi, totuşi, poate fi omorât! … Ultimul om în care îşi pusese tata speranţa…”

Aici se trezise în domnişoara Isabela trufia strămoşească: „În definitiv, tatăl meu nu are nevoie de nici un ajutor din partea lui Wokulski, I-ar fi încredinţat capitalul lui, i-ar fi acordat protecţia sa, iar el i-ar fi plătit dobândă… Totuşi, păcat de el! …”

Îşi amintise de fostul administrator al moşiei lor de pe vremuri, care îi servise timp de treizeci de ani. Ţinuse mult la el şi avusese toată încrederea în el. Poate că Wokulski i-ar fi putut lua locul, spre folosul amândurora. Să ai un om de încredere atât de înţelept şi să te pomeneşti că moare! …

Rămăsese câtva timp cu ochii închişi, fără să se gândească la nimic; apoi îi trecuseră prin minte tot felul de gânduri ciudate: „Ce stranie coincidenţă! Mâine se vor bate pentru mine doi oameni care m-au jignit de moarte: Krzeszowski, cu ironiile lui duşmănoase, şi Wokulski, prin ofrandele pe care îndrăzneşte să mi le facă!”

Credea că-l iertase pentru cumpărarea serviciului de masă, pentru poliţe şi pentru sumele pierdute la jocul de cărţi cu tatăl ei, care întreţinuse casa cu banii lui timp de câteva săptămâni… Nu, nu-l iertase şi nici nu putea să-l ierte vreodată! Chiar dacă ar fi trebuit să răspundă în faţa justiţiei divine… Care dintre ei avea să moară a doua zi? … Poate că amândoi! Dar mai cu seamă trebuia să moară cel ce îndrăznise să-i ofere ei, domnişoarei Isabela Lęcka, ajutor bănesc! Ca şi amantul Cleopatrei 50 un om ca el nu putea rămâne în viaţă.

Şi plângea în hohote, regretând sluga credincioasă şi, poate, omul de încredere, dar supunându-se sentinţelor providenţei, care nu iartă o ofensă adusă unei domnişoare Lęcka, Dacă Wokulski ar fi putut să vadă în clipa aceea în sufletul ei, ar fi fugit îngrozit şi s-ar fi vindecat de nebunia lui.

Domnişoara Isabela nu dormise toată noaptea. Vedea în ochi, stăruitor, tabloul unui pictor francez înfăţişând o scenă de duel: sub câţiva arbori înverziţi, doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru ochind unul într-altul cu pistoalele… Apoi (imaginea aceasta nu făcea parte din tablou) unul din ei cădea lovit la cap. Era Wokulski. Domnişoara Isabela nu lua parte la înmormântarea lui, ca să nu-şi trădeze emoţia…

În noaptea aceea se pomenise plângând de câteva ori. Plângea pe neobişnuitul parvenit, sclavul credincios care îşi ispăşea crimele murind pentru ea.

Aţipise abia dimineaţa, pe la 7, şi dormise adânc până la amiază. Cu câteva clipe înainte de 12 o treziseră bătăile puternice din uşa dormitorului.

— Cine-i acolo?

— Eu! răspunse tatăl ei. Voios. Wokulski neatins, baronul rănit la faţă!

— Ce spui?! …

Avusese migrenă şi rămăsese în pat până la 4 după amiază. Era mulţumită că baronul fusese rănit şi nedumerită că Wokulski, plâns de ea, nu murise!

Sculându-se atât de târziu, ieşise să facă o scurtă plimbare pe alee, înaintea mesei.

Cerul senin, arborii falnici, păsărelele care zburdau şi oamenii voioşi îi şterseseră din minte urmele nălucirilor de peste noapte, iar când, din câteva trăsuri, fusese observată şi salutată, în inimă i se furişase un sentiment de mulţumire.

„Oricum, Dumnezeu e bun cu noi, îşi spusese în gând. A salvat un om care ne poate fi de folos. Tata contează mult pe el, şi acum încep să-i acord şi eu încredere! Poate că-mi vor fi sortite mai puţine dezamăgiri dacă aş avea un prieten înţelept şi energic.”

Cuvântul „prieten” nu-i plăcea. Prieten al domnişoarei Isabela nu putea fi decât un om care să aibă cel puţin moşie. Un negustor de galanterie putea fi bun numai ca sfătuitor şi executant.

Întorcându-se acasă, îl găsise pe tatăl ei foarte bine dispus.

— Ştii, am fost să-l felicit pe Wokulski! E un brav, un adevărat gentleman! Nici nu se mai gândeşte la duel şi mi se pare chiar că-l compătimeşte pe baron. Oricum, nobilul rămâne tot nobil, indiferent de condiţii…

După aceea, conducându-şi fiica în salonaş şi uitându-se de câteva ori în oglindă, adăugase:

— Spune şi tu, cum să n-ai încredere în ocrotirea divină! Moartea lui ar fi fost pentru mine o lovitură grea! Şi, uite, a scăpat! Trebuie să întreţin cu el legături mai strânse şi vom vedea cine va ieşi mai bine: prinţul, cu marele său avocat, sau eu, cu Wokulski al meu? Ce zici?

— La fel gândeam şi eu adineauri, îi răspunse domnişoara Isabela, impresionată de asemănarea gândurilor sale cu cele ale tatălui ei. Papa, tu trebuie să ai un om de încredere capabil!

— Mai ales că el însuşi caută să se apropie de mine! E un om deştept. Îşi dă seama că va reuşi mai uşor şi îşi va face o reputaţie mai bună ajutând o veche familie să se ridice decât avântându-se singur! E un tânăr cu scaun la cap, repetase domnul Tomasz. Deşi a izbutit să-l câştige pe prinţ şi întreaga aristocraţie, ataşamentul cel mai mare îl manifestă tot faţă de mine. Şi n-are să regrete când am să-mi recapăt poziţia.

Domnişoara Isabela privea bibelourile de pe birou şi se gândea că totuşi, tatăl ei se înşela crezând că Wokulski caută să se apropie de el. Nu-i spulberase însă iluziile, ci, dimpotrivă, recunoscuse în sine că trebuia să se apropie ceva mai mult de negustor şi să-i ierte poziţia socială. Avocat… Negustor… Cam acelaşi lucru. Dar dacă un avocat poate fi omul de încredere al prinţului, de ce oare… un negustor (ah, cu dezgustător cuvânt!) să nu devină omul de încredere al casei Lęcki? …

În seara aceea şi în zilele următoare, domnişoara Isabela simţise o adevărată plăcere să se aşeze la masă. Îi dădea însă de gândit faptul că într-un interval de timp atât de scurt primiseră mai multe vizite decât primeau înainte într-o lună întreagă. Erau ore când în salonul pustiu, altădată se stârnea atâta gălăgie, râs şi vorbă, încât până şi mobilele se mirau de atâta îmbulzeală. La bucătărie servitorii îşi şopteau că domnul Lęcki încasase de bună seamă vreo sumă mare de bani. Chiar şi doamnele care nu binevoiseră s-o vadă pe domnişoara Isabela la curse începuseră acum s-o viziteze. Iar tinerii, deşi încă nu veneau în vizită, acum o recunoşteau pe stradă şi o salutau cu respect.

Domnul Tomasz avea din nou oaspeţi. Contele Sanocki îl vizitase, implorându-l să stăruie pe lângă Wokulski ca acesta să înceteze jocul de-a cursele şi de-a duelurile şi să se ocupe de societatea comercială. Contele Licinski povestise minunăţii despre manierele de gentleman ale lui Wokulski. Dar mai important decât toate era că la domnul Tomasz venise chiar prinţul de câteva ori, rugându-l să-i spună lui Wokulski că nu trebuie să ţină seamă de incidentul cu baronul, să nu-şi piardă încrederea în aristocraţie şi să nu uite de „nefericita noastră ţară”.

— Şi, scumpul meu, încheiase prinţul, încearcă să-i scoţi din cap duelurile! N-au nici un rost! sunt bune doar pentru tineri, nu pentru cetăţeni serioşi şi vrednici! …

Domnul Tomasz era încântat, mai ales când se gândea că aceste manifestări de prietenie aveau loc tocmai când urma să se vândă casa. Cu un an în urmă o atare împrejurare i-ar fi alungat pe toţi…

Domnul Tomasz se pomenise şoptindu-şi sie însuşi:

— Încep să-mi recapăt poziţia care mi se cuvine!

Şi deodată întorsese capul: i se păruse că în spatele lui se află Wokulski, Aşa că, pentru a-şi linişti conştiinţa, repetase de câteva ori: „Îl voi răsplăti… Îl voi răsplăti… Poate fi sigur de sprijinul meu! …”

A treia zi după duelul lui Wokulski, domnişoara Isabela primise o casetă de preţ şi o scrisoare, care o făcuse, să se cutremure: recunoscuse scrisul baronului: „Scumpa mea verişoara!

Dacă vrei să mă ierţi pentru nefericita mea căsătorie, îţi cer şi eu scuze pentru soţia mea, care mi-a făcut şi mie mult sânge râu. Iar drept simbol material al păcii veşnice încheiate între noi, îţi trimit dintele pe care mi l-a scos onorabilul domn Wokulski, după câte mi se pare, pentru ceea ce am îndrăznit să-ţi spun la curse. Te asigur, scumpa mea verişoara, că e dintele cu care te-am tot muşcat până în prezent şi care acum a devenit inofensiv. Poţi să-l arunci pe fereastră, dar caseta binevoieşte s-o păstrezi ca amintire. Primeşte acest dar mărunt din partea unui om care astăzi e puţin bolnav şi care crede-mă, nu-i chiar atât de rău. Păstrez speranţa că îmi vei uita cândva răutăţile absurde.

Al tău văr care te iubeşte şi-ţi păstrează cea mai profundă stimă.

Krzeszowski.

P.-S. Dacă nu arunci dintele pe fereastră, trimite-mi-l înapoi, spre a-l putea oferi neuitatei mele soţii. Va avea de ce să fie supărată câteva zile, ceea ce, sărăcuţa de ea, îi va face bine, conform prescripţiilor medicale. Domnul Wokulski e un om foarte simpatic şi distins şi recunosc că l-am îndrăgit din toată inima, deşi mi-a pricinuit un necaz atât de mare.”

În caseta preţioasă se afla într-adevăr dintele, înfăşurat în foiţă. După ce rămăsese puţin pe gânduri domnişoara Isabela îi răspunsese baronului în termeni binevoitori, declarând că nu mai este supărată pe el şi că primeşte caseta, iar dintele îl restituie proprietarului, cu tot respectul cuvenit.

Era neîndoielnic că numai datorită lui Wokulski se împăcase baronul cu ea şi îi ceruse iertare. Domnişoara Isabela aproape că se înduioşase în faţa acestui triumf şi simţise pentru Wokulski un fel de gratitudine. Se închisese deci în salonaşul ei şi începuse să viseze…

Visa că Wokulski îşi vânduse magazinul şi cumpărase moşii, rămânând totuşi conducătorul unei societăţi comerciale care aducea profituri imense. Aristocraţia întreagă îl primea în saloanele ei, iar ea, domnişoara Isabela, îl luase ca sfătuitor. El le refăcuse averea şi o ridicase la strălucirea de odinioară, îi îndeplinea toate poruncile, îşi punea pielea în joc ori de câte ori era nevoie. Tot el îi găsise până la urmă şi un soţ de rangul familiei Lęcki, Făcuse totul pentru că o iubea cu o dragoste ideală, mai mult decât pe sine însuşi. Se simţea fericit dacă ea îi surâdea, dacă îl privea binevoitoare sau dacă, după vreun serviciu excepţional, îi strângea mâna cu prietenie. Iar când Dumnezeu avea să-i dăruiască şi copii, el avea să le caute bone şi profesori, să le mărească averea, iar, în sfârşit, la moartea ei (aici, în frumoşii ochi ai domnişoarei Isabela începuseră să joace lacrimi), avea să se împuşte pe mormântul ei… Nu, nu aşa… Din delicateţea pe care ea o cultivase în el, trebuia să se împuşte mai departe, peste câteva morminte…

Intrarea tatălui ei în cameră îi întrerupsese reveria.

— Ai primit, pare-se, o scrisoare de la Krzeszowski! începuse domnul Tomasz, curios.

Isabela îi arătase scrisoarea şi caseta de aur aflată pe birou. Domnul Tomasz citise rândurile cunoscute clătinând din cap, apoi spusese:

— Tot zănatic a rămas, deşi în fond e băiat de treabă! Dar Wokulski ţi-a făcut un real serviciu: ai învins un duşman de moarte!

— Tată. Cred că ar trebui să-l invităm o dată la masă pe domnul Wokulski… Aş vrea să-l cunosc mai îndeaproape…

— Uite, de câteva zile aveam de gând să-ţi propun acelaşi lucru! … răspunsese domnul Tomasz, voios. Nu se poate să întreţinem relaţii în cadrul unei etichete prea stricte cu un om atât de util!

— Fireşte! încuviinţase domnişoara Isabela. Doar şi slugilor devotate le permiteam o oarecare familiaritate!

— Îţi admir raţiunea şi tactul, Bela! …

Şi domnul Tomasz, încântat, sărutase mâna fiicei sale, apoi, părinteşte, fruntea.

XV.

CUM SE ZBUCIUMA SUFLETUL OMENESC ÎNTRE PASIUNE ŞI RAŢIUNE.

DUPĂ CE PRIMI INVITAŢIA LA masă din partea domnului Lęcki, Wokulski părăsi repede magazinul, unde simţea că se sufocă; iar conversaţia cu Rzecki, în cursul căreia bătrânul îi dăduse şi avertismente şi sfaturi, i se părea acum nespus de stupidă. Nu-i oare ridicol ca un holtei bătrân şi ramolit, care se gândeşte numai la magazin şi la Bonaparte, să-i reproşeze pornirile nebuneşti?! … „Ce rău fac eu, îşi spuse Wokulski, dacă sunt îndrăgostit? … Poate e puţin cam târziu, dar niciodată până acum nu mi-am permis o asemenea mulţumire. Milioane de oameni se iubesc, o lume întreagă se iubeşte, de ce mi-ar fi interzis numai mie acest lucru? Iar dacă aspectul acesta esenţial al vieţii mele are o raţiune, atunci au raţiune şi celelalte fapte ale mele! Cine vrea să se însoare, trebuie să aibă avere; ca urmare, mi-am agonisit averea. Apoi trebuie să se apropie de femeia aleasă, şi m-am apropiat. Mai trebuie să se îngrijească de traiul ei material şi s-o ocrotească de duşmani; fac şi una, şi alta! Oare în stăruinţa mea pentru dobândirea fericirii am năpăstuit pe cineva? Oare îmi neglijez îndatoririle faţă de societate şi de semeni? … Ah, iubiţii mei semeni şi societatea asta, care nu mi-au purtat niciodată de grijă şi mi-au pus tot felul de piedici, cerându-mi întotdeauna numai jertfe! … Dar tocmai ceea ce socotesc ei astăzi nebunie mă ajută să îndeplinesc unele aşa-zise îndatoriri. Dacă n-ar fi nebunia mea, aş sta ca o molie printre cărţi, şi câteva sute de oameni ar câştigă mai puţin. Aşadar, ce vor de la mine?”

Plimbarea în aer curat îl linişti; ajunse până la aleea Jerozolimska şi se îndreptă spre Vistula. Dinspre răsărit îl învălui un vânt înviorător, trezind în el sentimente nedefinite, care amintesc atât de viu vârstă copilăriei. I se părea că e încă mic, pe strada Novy Swiat. Se uită, cu un surâs pe buze, la căruţaşul care ducea nisip într-un fel de ladă lunguiaţă trasă de o mârţoagă; o cerşetoare, cu înfăţişare de zgripţuroaică, i se păru o bătrânică foarte simpatică; sirena stridentă a unei fabrici îl înveseli; ar fi vrut să stea de vorbă cu ceata de ştrengari îngrămădiţi pe o movilă de lângă drum, de unde aruncau cu pietre în evreii care treceau prin dreptul lor.

Încercă îndârjit să alunge gândul scrisorii primite şi al vizitei de a doua zi la familia Lęcki. Voia să-şi păstreze capul treaz, dar pasiunea îl stăpânea prea puternic.

„De ce m-au invitat? se întreba, cu un uşor fior lăuntric. Domnişoara Isabela vrea să mă cunoască… E limpede, îmi dau să înţeleg că aş putea să mă însor… Pentru că ar fi orbi sau idioţi dacă n-ar observa ce sentimente am eu pentru Isabela! …”

Începu să tremure în aşa hal, încât îi clănţăneau dinţii; în clipa aceea auzi vocea înăbuşită a raţiunii: „Stai! De la o masă şi o vizită e încă mult până la o cunoaştere mai apropiată. Iar dintre o mie de cunoştinţe mai îndelungate, de-abia una duce la cererea în căsătorie; şi dintre zece cereri în căsătorie, de-abia una e acceptată, şi chiar atunci nu întotdeauna se ajunge la căsătorie, ci numai în jumătatea cazurilor. Trebuie deci să fii nebun de-a binelea ca să te gândeşti la însurătoare, chiar după o legătură mai îndelungată, când ai abia o şansă pentru şi vreo douăzeci de mii contra… E limpede, nu-i aşa?”

Wokulski fu nevoit să admită justeţea acestui raţionament. Dacă orice cunoştinţă ar duce la căsătorie, fiecare femeie ar trebui să aibă câţiva zeci de bărbaţi, fiecare bărbat câteva zeci de soţii, preoţii n-ar mai prididi cu cununiile, iar întreaga omenire s-ar transforma într-un imens spital de nebuni. Iar el, Wokulski, nu era nici măcar un cunoscut apropiat al domnişoarei Lęcka, ci abia se afla în pragul acestei cunoştinţe.

„Prin urmare, ce-am câştigat înfruntând primejdiile din Bulgaria şi ce-am câştigat aici, cu caii de curse sau cu duelurile?” „Ai câştigat o şansă, îl lămuri raţiunea. Acum un an ai avut poate o probabilitate la 100000000 sau la 200000000 că te vei putea căsători cu ea; peste un an, probabilitatea va fi de 1720000!” „Peste un an? …” îşi zise Wokulski. Şi din nou se simţi străbătut de un fior. Se scutură ca de frig apoi se întrebă: „Dar dacă domnişoara Isabela se va îndrăgosti de mine? … Sau te pomeneşti că mă şi iubeşte! …” „În primul rând ar trebui să ştii dacă domnişoara Isabela poate iubi pe cineva…” „Cum nu-i şi ea femeie?” „Există femei, ca şi unii bărbaţi, de altminteri, care nu sunt capabili să iubească nimic în afara capriciilor lor efemere; defectul e tot aşa de grav ca surzenia, orbirea, sau paralizia, numai că este mai puţin vizibil.” „Să presupunem că…” „Bine! încuviinţă vocea care îi amintea lui Wokulski de bombăneala sarcastică a doctorului Szuman. Să presupunem că femeia asta poate iubi pe cineva! Atunci se pune a doua întrebare: te va iubi ea pe tine?” „Doar nu sunt chiar atât de respingător!” „Ba da, poţi fi. Chiar leul cel mai falnic e respingător pentru vacă, la fel ca vulturul pentru gâscă! Uite, vezi, îţi fac această cinste: te compar cu leul şi cu vulturul, care, cu toate însuşirile lor, sunt respingători pentru femelele altor specii. Evită, aşadar, femelele de alt soi decât al tău! …”

Wokulski tresări şi se uită în jur. Ajunsese în apropierea Vistulei, lângă nişte hambare de lemn; căruţele care treceau pe alături îl învăluiau într-o pulbere neagră. Se întoarse cu paşi repezi spre oraş, examinându-se în continuare.

„În mine există doi oameni. Unul cât se poate de raţional, al doilea, un nebun. Care va învinge oare? … Puţin îmi pasă! Dar ce voi face dacă va învinge înţeleptul? Nu-i oare îngrozitor să ai un mare capital de sentimente şi să-l oferi unei femele din altă specie, unei vaci, unei gâşte sau unui animal de soi şi mai prost? … Nu-i oare umilitor să râzi de triumful unui taur sau al unui gâscan şi în acelaşi timp să deplângi soarta propriei tale inimi, atât de dureros sfâşiate, atât de ruşinos călcată în picioare? … Aşa stând lucrurile, merită oare să mai trăieşti?”

Simţi dorinţa unei morţi atât de depline, încât să nu mai rămână pe pământ nici măcar urmele cenuşii sale.

Treptat, însă, se linişti şi, întors acasă, începu să se gândească foarte serios cum să se îmbrace pentru masa de a doua zi. Să-şi pună fracul, sau un costum obişnuit? … Dar dacă până atunci va interveni cine ştie ce piedică neprevăzută, care nu-i va îngădui să se apropie nici de data asta de domnişoara Isabela? … Făcu după aceea câteva socoteli în legătură cu ultimele lui afaceri comerciale, trimise câteva telegrame la Moscova şi la Petersburg şi, în sfârşit, scrise o scrisoare bătrânului Szlangbaum, propunându-i să cumpere pe numele său imobilul familiei Lęcki.

„Avocatul are dreptate. E mai bine să cumpăr casa pe numele altcuiva. Altfel, ar putea să-şi închipuie că vreau să câştig ceva de pe urma lor sau, ce e şi mai rău, că intenţionez să le, dau de pomană! …”

Totuşi, sub învelişul unor preocupări mărunte, clocotea în el furtuna. Raţiunea îi spunea răspicat că masa de a doua zi nu avea nici o semnificaţie şi că nu anunţa nimic nou, dar speranţa îi şoptea încet, încet, că… poate… ea îl iubeşte sau că… poate… îl va iubi mai târziu.

Era însă o şoaptă atât de slabă, încât trebuia să-şi încordeze bine auzul ca s-o înţeleagă. Ziua următoare, atât de importantă pentru el, nu aduse nimic excepţional nici în oraş, nici în natură. Din loc în loc, pe stradă, se ridica praful stârnit de târnurile măturătorilor; trăsurile treceau repede, se opreau în unele locuri, mulţimea nesfârşită de pietoni se revărsa într-o parte sau într-alta, pare-se numai în scopul de a întreţine mişcarea oraşului. Uneori, pe lângă zidurile caselor treceau oameni în zdrenţe, gheboşaţi şi înfofoliţi, ca şi cum n-ar fi fost luna iunie, ci ianuarie. Alteori, prin mijlocul străzii înaintau greu câte o căruţă ţărănească, plină cu fiare vechi, având pe capră o cumătră ţanţoşă, îmbrăcată în polcă stacojie şi cu năframă roşie în cap.

Totul forfotea între două şiruri lungi de clădiri pestriţe, cu frontoane înalte ca ale templelor. Iar la cele două capete ale străzii se ridicau două statui, ca nişte santinele. Într-o parte, regele Zygmunt, pe un soclu uriaş, îşi ţinea corpul aplecat spre Biserica Bernardinilor, ca şi cum ar fi dorit să le spună ceva trecătorilor. În partea cealaltă, Copernic, nemişcat, ţinând în mână un glob imobil; stătea cu spatele la soarele care răsărea în fiecare zi de după casa Karas, se înălţa deasupra palatului unde fiinţa „Societatea prietenilor ştiinţei’” şi se ascundea în spatele casei Zamoyski, parcă în ciuda aforismului: „A oprit soarele în loc şi a mişcat pământul”. Wokulski se uită din balcon într-acolo, oftă fără să vrea, amintindu-şi că singurii prieteni credincioşi ai astronomului fuseseră hamalii şi tăietorii de lemne, deşi, după câte se ştie, aceştia nu s-au distins niciodată printr-o cunoaştere prea exactă a meritelor lui.

„Ce-i foloseşte că în câteva cărţi e numit gloria poporului?! … Înţeleg să munceşti pentru fericire, dar să te zbaţi pentru o ficţiune care se numeşte societate sau glorie, n-are rost! Societatea n-are decât să cugete singură la treburile ei, iar gloria… Ce mă împiedică să-mi închipui că sunt un ins vestit, de pildă, în Sirius? Pentru că azi Copernic nu se află într-o situaţie mai bună faţă de pământ, iar statuia lui din Varşovia îl interesează cât mă interesează pe mine piramida nu ştiu cui dintr-o Vega oarecare… Aş da trei secole de glorie pentru o clipă de fericire, şi mă mir că a fost o vreme când, în prostia mea, credeam altfel”.

Ca un fel de răspuns, îl zări pe Ochocki pe partea cealaltă a străzii; mergea încet, cu capul în jos şi cu mâinile în buzunare.

Apariţia lui, deşi simplă coincidenţă, îl zgudui profund; câteva clipe crezu chiar în presimţiri şi se gândi, cu o uimire plină de voioşie: „Oare nu-i ăsta semnul că el va avea gloria lui Copernic, iar eu… fericirea? … N-ai decât să-ţi construieşti maşini zburătoare, dar lasă-mi-o mie pe verişoara ta! …”

Peste o clipă însă se dezmetici: „Ce sunt superstiţiile astea? … Cum de am ajuns aici? …”

Oricum, îi plăcea foarte mult gândul că Ochocki va avea o glorie nemuritoare, iar el, pe Isabela în carne şi oase. Inima i se umplu de nădejde. Începu să glumească pe socoteala sa, cu toate că se simţea liniştit şi mai îmbărbătat.

„Să presupunem, îşi zise, că până la urmă, cu toate insistenţele mele, mă va respinge… Atunci… atunci, pe cuvântul meu de onoare, am să-mi iau o amantă şi am să merg cu ea la teatru, lângă loja familiei Lęcki. Onorabila doamnă Meliton, şi poate acel tip, Maruszewicz, îmi vor găsi o femeie care să semene cu ea (pentru zece-cincisprezece mii de ruble o poţi găsi!). O voi îmbrăca în dantele din cap până-n picioare, o voi încărca cu bijuterii, şi atunci s-o vedem pe domnişoara Isabela dacă nu va păli în faţa ei. N-are decât să se mărite cu mareşalul sau cu baronul…”

Dar la gândul că Isabela s-ar putea căsători, îl apuca furia şi disperarea. Ar fi fost în stare să pună dinamită lumii întregi şi s-o arunce în aer. Peste o clipă îşi veni din nou în fire: „Dar ce-aş putea face eu dacă va dori să se mărite? … Sau chiar dacă i-ar plăcea să aibă amanţi? Întâi pe vânzătorul meu, de pildă, apoi vreun ofiţer, pe urmă vreun vizitiu sau lacheu… Ce-aş putea face? …”

Respectul pentru persoana şi libertatea altuia era atât de puternic înrădăcinat în el încât îi sacrifica până şi patima lui…

— Ce-am să fac? … Ce-am să fac? … repeta, strângându-şi în palme capul înfierbântat.

Dădu fuga la magazin, rezolvă câteva treburi şi se întoarse acasă; la 4, feciorul îi scoase rufele din scrin, iar frizerul veni să-l bărbierească şi să-i aranjeze părul.

Ce mai e nou, domnule Fitulski? îl întrebă Wokulski pe frizer.

— Nimic nou! Situaţia e din ce în ce mai complicată. Congresul de la Berlin se gândeşte cum să strângă în chingă Europa, Bismarck, cum să strângă în chingi congresul, iar evreii, cum să ne radă pe noi la piele… îi răspunse frizerul, un tânăr sprinten şi frumos ca un serafim, desprins parcă dintr-un jurnal de mode.

Apoi îi legă prosopul în jurul gâtului şi, în timp ce-i săpunea obrajii, continuă:

— În oraş e linişte până una-alta. De fapt, n-are ce să se întâmple. Am fost ieri cu câţiva inşi la Saşka Kempa… Oh, domnule, ce tineret vulgar! … S-au certat la dans şi, imaginaţi-vă vă rog… Capul puţin mai sus, s’il vous plaît! 51 …

Wokulski ridică puţin capul şi observă că frizerul poartă butoni de aur la manşetele destul de soioase.

— S-au certat la dans, continuă elegantul nostru, făcând să sclipească briciul prin faţa ochilor lui Wokulski, şi închipuiţi-vă că un tip, voind să tragă un picior altuia, a lovit o doamnă! … Ce tărăboi! … S-au provocat la duel! … Eu, fireşte, am fost ales martor, şi mă găseam azi în mare încurcătură, deoarece făcusem rost numai de un pistol, când, ce să vedeţi, acum o jumătate de oră cel care a provocat scandalul a venit la mine şi mi-a spus că nu-i prost să se dueleze şi că ofensatul poate să-i dea înapoi lovitura, cu condiţia să fie numai una… Capul puţin la dreapta, s’il vous plaît… Ei, şi cum vă spuneam, l-am apucat pe tip de guler, i-am tras un genunchi în spate, şi marş! Afară cu el! Cu un caraghios nu merită să te duelezi, n’est-ce pas? 52… Acum la stânga, s’il vous plaît…

Termină bărbieritul, spălă obrazul şi, după ce-l înfăşură într-o cârpă care semăna cu cămaşa funerară a unui deţinut, continuă să turuie:

— Ciudat e că la dumneavoastră în casă n-am văzut niciodată nici urmă de femeie! Şi doar am venit la ore diferite… Luă pieptenele şi peria şi începu să-i facă frizura. Am venit la ore diferite şi, domnule, am un ochi! … Mai rar! … Cu toate astea, nici urmă de fustă, de pantof sau de panglicuţă… O dată mi-a fost dat să văd un corset până şi la o faţă bisericească! E drept că-l găsise pe stradă şi tocmai voia să-l trimită unui ziar, anonim. Dar la ofiţeri! mai ales la husari! … Capul în jos, s’il vous plaît… Stau la rând ca la moară! … La unul, mă rog, am întâlnit nu mai puţin de patru, şi toate cu surâsul pe buze… Din clipa aceea, vă dau cuvântul meu de onoare, îl salut de câte ori îl întâlnesc pe stradă, deşi nu mă mai cheamă să-l servesc şi mi-e dator cinci ruble. Dar, mă rog dumneavoastră, dacă am putut să dau şase ruble pentru un loc la concertul lui Rubinstein, apoi nu regret cinci ruble pentru un virtuoz ca ăsta… Poate că n-ar strica să vă înnegresc puţin părul, je suppose que oui! 53…

— Nu, mulţumesc! răspunse Wokulski.

— Eram sigur! oftă frizerul. Dumneavoastră, stimate domn, nu. Sunteţi pretenţios, şi asta nu-i bine! … Cunosc câteva balerine care bucuroase ar lega relaţii cu dumneavoastră şi vă dau cuvântul meu de onoare că merită… Au corpuri minunate, muşchiulatură zdravănă, bustul ca o saltea pe arcuri, mişcări pline de graţie şi pretenţii destul de modeste, mai ales cele tinere. Căci femeia, vedeţi dumneavoastră, cu cât e mai bătrână, cu atât e mai costisitoare şi, desigur, de aceea nimeni nu-i atras spre cele de şaizeci de ani, căci pentru ele nu există preţ! Chiar şi Rotschild ar da faliment! … În schimb, unei începătoare îi daţi trei mii de ruble pe an, ici-colo câte un cadou mărunt, şi vă este credincioasă… Ah, femeiuştile astea! … Din cauza lor sufăr de sciatică, dar tot nu pot fi supărat pe ele…

Îşi termină treaba, se înclină după regulile cele mai desăvârşite şi ieşi cu surâsul pe buze. Uitându-te la mâna lui strălucită şi la servieta în care îşi ţinea periile şi bricele, l-ai fi putut lua drept un funcţionar de minister…

După plecarea lui, Wokulski nu mai avu timp să se gândească la balerinele tinere, fiind preocupat de o întrebare extrem de importantă pentru el: fracul sau jacheta?

„Dacă mă îmbrac în frac, voi avea înfăţişarea unui om elegant, care respectă anumite reguli, deşi, în definitiv, puţin îmi pasă de ele! Dacă îmi pun jacheta, familia Lęcki s-ar putea simţi ofensată. Mai ales dacă e şi vreun străin… N-am ce-i face! Dacă m-am apucat de treburi atât de caraghioase ca trăsura sau calul de curse, trebuie să îmbrac şi fracul!”

Râse în sinea lui de toate copilăriile pe care le făcea pentru domnişoara Isabela.

„Ei, bătrânul meu Hopfer! O, voi, prieteni de la Universitate şi din Siberia! Oare şi-ar fi putut închipui vreunul dintre voi că am să fiu vreodată preocupat de asemenea nimicuri? …”

Îmbrăcă fracul şi, oprindu-se în faţa oglinzii, se simţi mulţumit. Haina, strânsă pe talie, îi scotea perfect în evidenţă linia atletică.

Trăsura aştepta de un sfert de oră: se făcuse cinci şi jumătate. Wokulski îşi luă un pardesiu uşor şi ieşi din casă. Când se urcă în trăsură, era foarte palid şi foarte calm, ca un om care se duce să înfrunte o primejdie.