XII. UNUL SEAMĂNĂ, ALTUL CULEGE.

WOKULSKI DESPĂTURI ÎNCET scrisoarea, amintindu-şi tot ce se întâmplase puţin mai devreme. I se părea că în partea umbrită a biroului vede încă frunzişul întunecat al arborilor din parc, siluetele vagi ale borfaşilor care îi aţinuseră calea şi dâmbul cu fântâna unde Ochocki îi vorbise despre proiectele sale. Dar cum întorcea capul spre lumină, imaginile acestea ceţoase dispăreau. Vedea lampa cu abajur verde, teancul de hârtii, obiectele de bronz, şi atunci se gândea că Ochocki, cu maşinile lui zburătoare, şi propria lui deznădejde nu fuseseră decât un vis.

„Cine crede că-i un geniu nu-i decât un simplu visător… Iar domnişoara Isabela e o femeie ca oricare alta… Se va mărita cu mine? Bine! Nu se va mărita? Treaba ei! N-am să mor din asta!”

Despături scrisoarea şi citi: „Domnule Wokulski! O ştire importantă: peste câteva zile Lęcki îşi vinde casa, dar până în prezent singurul cumpărător este baroana Krzeszowska, verişoara şi duşmanca lor. Ştiu sigur că pentru casă, va plăti numai şaizeci de mii de ruble; în acest caz, restul din zestrea domnişoarei Isabela, în sumă de treizeci de mii de ruble, se va duce pe gârlă. Momentul este foarte prielnic, deoarece domnişoara Isabela aflându-se între perspectiva mizeriei sau a căsătoriei cu mareşalul, va consimţi bucuroasă la orice altă combinaţie. Presupun că de data asta nu vei proceda aşa cum ai procedat cu poliţele domnului Lęcki, pe care le-ai rupt în faţa mea. Ţine minte un adevăr: femeilor le place aşa de mult să fie încolţite, încât pentru ca să dobândeşti un succes şi mai categoric trebuie uneori să mergi până la a le călca în picioare! Cu cât vei face gestul mai hotărât, cu atât mai sigur te vor îndrăgi. Nu uita! …

De altfel, ai putea să-i faci o surpriză plăcută. Baronul Krzeszowski a fost constrâns să-i vândă propriei sale soţii iapa favorită, care va alerga zilele acestea şi pe care conta foarte mult. După câte am aflat, Bela ar fi încântată dacă nici baronul şi nici soţia lui n-ar mai fi proprietarii iepei în ziua curselor. În acest caz, baronului îi va fi ciudă că a vândut iapa, iar baroana va fi disperată dacă iapa va câştigă şi câştigul nu va, fi al ei! Iţele societăţii înalte sunt foarte încâlcite, dar nu strică să profiţi de pe urma lor! Prilejul e bun, căci, după câte am aflat, un oarecare Maruszewicz, prieten cu soţii Krzeszowski, îţi va propune să cumperi iapa în chestiune. Nu uita că femeile sunt sclavele celor care se pricep să le ţină din scurt şi să le satisfacă capriciile.

Într-adevăr încep să cred că te-ai născut sub o stea fericită.

Sincer binevoitoare, A. M.”

Wokulski răsuflă adânc, apoi reciti scrisoarea de la un cap la altul; amândouă ştirile era importante. Admiră stilul colţuros al doamnei Meliton şi surâse gândindu-se la observaţiile făcute de ea asupra sexului frumos. Era în firea lui să ţină oamenii din scurt şi să domine împrejurările. Putea să apuce de guler pe oricine, dar domnişoara Isabela îl paraliza. Era singura fiinţă pe care voia s-o lasă absolut liberă, dacă nu chiar s-o facă stăpâna lui.

Întoarse capul fără voie; feciorul aştepta lângă uşă.

— Du-te şi te culcă! îi porunci.

— Mă duc îndată! Voiam numai să vă mai spun că v-a căutat şi un domn… A lăsat un bileţel; e pe birou.

Wokulski văzu cartea de vizită a lui Maruszewicz.

— Aha! … Şi ce-a spus?

— Ce să spună? N-a spus nimic. A întrebat doar când sunteţi acasă şi i-am răspuns că pe la orele zece dimineaţa. Atunci a spus că o să vină mâine la zece fix.

— Bine. Noapte bună!

— Noapte bună, domnule!

Servitorul ieşi. Wokulski se simţea înviorat. Ochocki şi maşinile lui zburătoare nu mai însemnau nimic în ochii săi. Îşi regăsise o energie pe care n-o mai avusese din ziua plecării în Bulgaria. Atunci pornise să facă avere, acum avea prilejul să arunce o parte din această avere la picioarele domnişoarei Isabela. Simţi ascuţişul cuvintelor din scrisoarea doamnei Meliton: „… aflându-se între perspectiva mizeriei şi a căsătoriei cu mareşalul…” Isabela nu va ajunge niciodată aici… O va ridica el! El, şi nu Ochocki, cu maşinile lui… Se simţi atât de puternic, încât era sigur că dacă ar fi căzut plafonul în clipa aceea, ar fi fost în stare să-l susţină singur!

Scoase din birou carnetul şi începu să calculeze: „Iapa de curse? Nimica toată! Voi plăti cel mult 1.000 de ruble, din care măcar o parte mi se va restitui… Casa: 60.000 de ruble, zestrea domnişoarei Isabela, 30.000 de ruble, în total 90.000 de ruble. Ce contează? … Nici a treia parte din averea mea! în orice caz, pe casă am să pot lua vreo 60.000 de ruble, dacă nu şi mai mult… Da! Lęcki trebuie convins să-mi încredinţeze cele 30.000 de ruble; îi voi plăti anual 5.000 de ruble dobândă. Cred că-i destul… Calul am să-l las în grija antrenorului; n-are decât să se ocupe el şi să-l pregătească pentru curse. La 10 vine Maruszewicz, la 11 mă duc la avocat… Banii îi voi primi cu o dobândă de 8 la sută, ceea ce face 7.200 anual; am asigurat astfel un procent de 15 la sută… O să-mi aducă şi casa ceva… Dar ce-o să spună asociaţii mei? Puţin îmi pasă! Am un venit de 45.000 de ruble anual, şi chiar dacă pierd 12-13.000, tot îmi mai rămân 32.000! Soţia mea nu trebuie să se plictisească… În cursul anului mă retrag din afacerea cu casa, chiar dacă ar fi să pierd 30.000 de ruble… De altfel, asta nu-i o pierdere, ci zestrea ei…”

La miezul nopţii Wokulski începu să se dezbrace. Acum, de când ştia ce are de făcut, nervii zdruncinaţi i se liniştiseră. Stinse lampa şi se culcă uitându-se la perdelele unduite de vântul care pătrundea prin fereastra deschisă. Adormi buştean…

Se trezi la 7 dimineaţa atât de vioi, încât feciorul, care începuse să se învârtească prin cameră, căscă ochii mari.

— Doreşti ceva? îl întrebă Wokulski.

— Eu? Nu, nimic! Portarul… dar nu îndrăzneşte să vă spună… ar vrea să aveţi bunătatea să-i botezaţi copilul!

— Ce vorbeşti! Dar pe mine m-a întrebat când a făcut copilul?

— Nu v-a întrebat, că eraţi la război…

— Bine, fie! I-l botez!

— Poate aveţi şi pentru mine vreo haină mai veche, că aş vrea să vin şi eu la botez…

— Bine, ia-o pe asta…

— Dar aş vrea s-o dau la potrivit…

— Mă nătărăule, nu mă mai plictisi! Dă-o la potrivit, deşi nu prea văd să aibă nevoie! …

— Vedeţi… aş vrea să-mi pună guler de catifea.

— Pune-ţi guler de catifea şi du-te la naiba!

— Nu-i cazul să vă supăraţi pentru că mă îngrijesc să nu vă fie ruşine cu mine! îi răspunse feciorul şi ieşi trântind uşa.

Simţise că stăpânul său e bine dispus.

Îmbrăcându-se, Wokulski începu să facă socoteli, sorbindu-şi în acelaşi timp ceaiul îndulcit. După ce-şi sfârşi socotelile, scrise o telegramă la Moscova pentru transferul sumei de o sută de mii de ruble şi o a doua la Viena, prin care cerea agentului său să suspende unele comenzi.

Maruszewicz sosi cu câteva minute înainte de orele 10. Părea agitat şi mai obosit ca în ajun.

— Îmi permiteţi să vorbesc deschis… începu el. E vorba de o propunere originală…

— Poftim!

— Doamna baroană Krzeszowska (sunt prieten cu dânsa şi cu baronul) doreşte să vândă o iapă de curse. M-am gândit imediat că dumneavoastră, cu relaţiile pe care le aveţi, aţi dori poate să fiţi posesorul unui cal de curse. Are şanse mari să câştige, deoarece, în afară de ea, aleargă numai doi cai, mult mai slabi.

— De ce nu pune doamna baroană singură iapa să alerge?

— Ea? … Pentru că e duşman de moarte al alergătorilor de cai!

— Atunci de ce a cumpărat o iapă de curse?

— Din două motive, răspunse tânărul. În primul rând, pentru că baronul, având nevoie de bani ca să-şi achite o datorie de onoare, a declarat că se împuşcă dacă nu face rost de opt sute de ruble, pentru care e gata să-şi vândă chiar şi iapa favorită; în al doilea rând, pentru că baroana nu vrea ca bărbatul ei să participe la curse. Aşadar, a cumpărat iapa, dar astăzi, bolnavă de ruşine şi de disperare, ar dori să se scape de ea cu orice preţ!

— Cât?

Tânărul îşi lăsă ochii în jos.

— Opt sute de ruble…

— Unde este?

— În manejul lui Miller.

— Actele?

— Sunt aici! răspunse tânărul avocat, scoţând din buzunarul vestei un teanc de hârtii.

— Putem încheia imediat tranzacţia? îl întrebă Wokulski, cercetând actele.

— Da, imediat.

— Calul o să-l vedem după-amiază…

— Cum doriţi…

— Scrie chitanţa! zise Wokulski, scoţând banii din sertar.

— Pentru opt sute? … Da, desigur!

Tânărul luă repede o foaie de hârtie şi începu să scrie. Wokulski observă că îi tremurau mâinile şi că făcea feţe-feţe.

După ce primi chitanţa, scrisă după toate regulile, Wokulski puse pe masă opt bancnote de o sută de ruble şi luă hârtiile. Peste o clipă, tânărul, tot aşa de agitat, părăsi biroul. Coborând repede scările, îşi zicea în gând: „Sunt un ticălos, da, un ticălos! Dar, în definitiv, peste câteva zile am să-i dau babei cele două sute de ruble şi am să-i spun că Wokulski mi le-a dat mai târziu, când a cunoscut mai îndeaproape calităţile calului. N-o să se întâlnească vreodată nici baronul cu nevastă-sa şi nici… negustoraşul ăsta cu ei! … A cerut să-i semnez o chitanţă… Foarte bine! … Cum se cunoaşte gheşeftarul şi parvenitul! … O! Ce mult mă zbucium pentru uşurinţa mea! …”

La 11, Wokulski ieşi cu gândul să se ducă la avocat. De-abia ieşi în stradă, că trei birjari, văzându-i pardesiul de culoare deschisă şi pălăria albă, dădură în acelaşi timp bice cailor. Unul se vârî cu oiştea în trăsura deschisă a celuilalt, iar al treilea, vrând să le-o ia înainte, fu cât pe-aci să calce un hamal care ducea în spate un dulap greu. Se stârni zarvă, birjarii se croiră cu bicele, sergenţii de stradă începură să fluiere… În jur se strânse o mulţime de oameni, şi până la urmă doi birjari – cei mai agresivi – fură conduşi la circumscripţie în propriile lor trăsuri.

„Semn rău!” îşi zise Wokulski. Şi deodată se lovi cu mâna peste frunte. „Bună treabă! … Mă duc la avocat să-mi fac actele pentru cumpărarea casei şi nu ştiu nici cum arată, şi nici unde se află!”

Se întoarse acasă şi începu să răsfoiască almanahul oraşului, cu pălăria pe cap şi cu bastonul sub braţ. Din fericire auzise că proprietatea familiei Lęcki se află pe undeva pe lângă, aleea Jerozolimska; cu toate acestea, trecură câteva minute până să găsească strada şi numărul.

„Frumos m-aş fi prezentat în faţa avocatului, n-am ce zice! îşi spuse coborând încă o dată scările. Ieri i-am chemat să-mi încredinţeze capitalul lor, iar azi mă duc câine surd la vânătoare! Fireşte că imediat m-aş fi compromis sau aş fi compromis-o pe domnişoara Isabela.”

Sări într-o trăsură care trecea prin faţă şi-i porunci birjarului să meargă spre aleea Jerozolimskî. Când ajunse după colţ, coborî şi porni pe jos.

Ziua se arăta frumoasă, pe cer nu se vedea aproape nici un nor, iar caldarâmul fusese măturat. Ferestrele caselor erau deschise, prin unele locuri servitoarele spălau geamurile, şi cum vântul, şugubăţ, le flutura fustele, se putea uşor constata că servitoarele din Varşovia mai lesne se încumetă să spele geamurile la etajul al treilea decât să-şi spele picioarele! Pe alocuri se auzeau sunete de pian; în multe curţi răsunau flaşnete, adesea răzbeau strigătele monotone ale nisiparilor, ale vânzătorilor de perii şi de vechituri, sau ale altor vânzători ambulanţi. Ici şi colo, portarii, îmbrăcaţi în bluze albastre, căscau prin ganguri. Câţiva câini se hârjoneau pe o stradă dosnică; doi copii micuţi jupuiau tulpinile castanilor tineri, cu frunze de un verde-crud…

Ca aspect general strada era curată, liniştită şi primitoare. La capătul ei se zărea chiar o fâşie de câmp, întinsă până la orizont, şi un pâlc de arbori, dar peisajul acesta rustic, atât de puţin potrivit pentru un oraş ca Varşovia, era ascuns de nişte schele şi de un zid lung de cărămidă…

Mergând pe trotuarul din dreapta, Wokulski zări cam pe la jumătatea străzii o casă de o ciudată culoare galbenă. Varşovia are foarte multe case galbene – este poate oraşul cel mai galben din lume – dar clădirea aceasta era mai galbenă decât toate celelalte, şi la o expoziţie de obiecte galbene (sigur că vom admira cândva o asemenea expoziţie) ar fi obţinut fără doar şi poate premiul întâi!

Apropiindu-se, constată că nu numai el îşi concentrase atenţia asupra acestei case ciudate, ci şi câinii care îşi depuneau cărţile lor de vizită mai bucuroşi pe zidurile ei decât oriunde altundeva.

„Ei, drăcie! … Mi se pare că tocmai asta e casa cu pricina! …”

Într-adevăr, era casa familiei Lęcki!

Wokulski începu s-o cerceteze îndeaproape; avea în faţa sa o clădire cu trei etaje, cu câteva balcoane de fier, cu etaje construite fiecare în alt stil. În schimb, în arhitectura intrării principale domnea un singur motiv: evantaiul. Partea de sus avea forma unui evantai desfăcut, cu care ar fi putut să se răcorească o femeie uriaşă din era antediluviană, iar de o parte şi de alta a porţii se vedeau stucaturi dreptunghiulare, imense, împodobite de asemenea la colţuri cu evantaie pe jumătate deschise. Cea mai grozavă podoabă a porţii era însă la mijloc, unde se vedeau, făcute din ipsos, două capete de cuie aşa de mari, încât îţi dădeau impresia că prin ele era prinsă poarta de clădire, şi clădirea de restul oraşului.

O adevărată ciudăţenie o constituia gangul de la intrare; podelele erau, ce-i drept, mediocre, dar pe pereţi se vedeau în schimb peisaje foarte frumoase. Atâtea coline, păduri, stânci şi torente, încât locatarii casei nu mai aveau nevoie să plece vara în vilegiatură…

Curtea interioară, mărginită de aripile clădirii – şi ele tot cu trei etaje – făcea impresia unui fund de puţ plin de mirosuri urâte. În fiecare colţ era câte o uşă, ba într-unul chiar două; sub fereastra portarului se aflau lada cu gunoi şi cişmeaua.

Fără să vrea, Wokulski se uită la scara principală, care avea în faţă o uşă de sticlă. Alături de treptele murdare, se afla o nişă în care se desluşea o nimfă cu nasul rupt şi cu un ulcior pe cap. Deoarece ulciorul era vişiniu, faţa nimfei galbenă, pieptul verde, iar picioarele albastre, se putea presupune că statuia era aşezată în dreptul unui vitraliu.

— Va să zică, asta-i! … mormăi Wokulski, destul de dezamăgit.

În clipa aceea, din aripa dreaptă ieşi o femeie deosebit de frumoasă, cu o fetiţă de mână.

— Mergem în grădină, mămico? întrebă copila.

— Nu, drăguţă. Acum mergem să cumpărăm ceva; în grădină o să mergem după masă! îi răspunse femeia cu o voce foarte plăcută.

Era o şatenă înaltă, cu ochii căprui, cu trăsături clasice. Privirile lor se întâlniră, şi femeia se îmbujoră.

„De unde o cunosc?” se întrebă Wokulski, ieşind în stradă.

Femeia privi înapoi, dar văzându-se observată, întoarse capul.

„Ah! îşi aminti el. Am văzut-o în aprilie la biserică, şi o dată mai târziu, în prăvălie. Chiar Rzecki mi-a atras atenţia că are picioare frumoase… Într-adevăr, minunate!”

Se întoarse ca să citească lista locatarilor.

„Da… Baroana Krzeszowska la etajul al doilea! … Da! … Da! … Maruszewicz în aripa stângă, la etajul întâi… Ciudată coincidenţă! Etajul al treilea, de la faţadă, e ocupat de nişte studenţi… Cine să fie femeia asta frumoasă? Aripa dreaptă, etajul întâi: Jadwiga Misiewicz, pensionară, şi Helena Stawska, cu fiica ei. Ea trebuie să fie…”

Intră în curte şi se uită de jur împrejur. Mai toate ferestrele erau deschise. La parterul aripii din fund era „Spălătoria pariziană”; de la etajul al treilea se auzeau loviturile unui ciocan de cizmar; mai jos, pe ciubucul zidăriei gungureau porumbei, iar de la etajul al doilea, în aceeaşi aripă, răsunau de câteva minute acordurile unui pian şi o voce stridentă de soprană, care făcea vocalize.

„A! … a! … a! … a! … a! … a! … a! …”

Sus, deasupra capului, la etajul al treilea, Wokulski auzi o voce puternică de bas:

— Of! Bine c-a luat doctoria! … Acuşi o să iasă tenia din ea… Marysia! … Vino încoa! …

În aceeaşi clipă o femeie scoase capul pe fereastra de la etajul al doilea şi strigă:

— Marysia! … vino imediat acasă… Marysia! …

— Mi-aş pune capul că asta e doamna Krzeszowska! … şopti Wokulski.

În aceeaşi clipă se auzi un gâlgâit caracteristic, şi de la etajul al treilea se revărsă un torent de apă care, după ce udă bine capul doamnei Krzeszowska, căzu în curte.

— Marysia! … Vino încoa! … strigă basul.

— Ticăloşii! … strigă doamna Krzeszowska, privind la etajul de sus.

Dar alt torent revărsat de la catul al treilea o făcu să amuţească. În aceeaşi clipă un tânăr cu barbă neagră se aplecă pe fereastră, şi văzând-o pe doamna Krzeszowska cum îşi trage capul înapoi, strigă cu o voce adâncă de bas:

— Ah, dumneavoastră eraţi, stimată doamnă? … Vă rog să ne scuzaţi…

Din apartamentul doamnei Krzeszowska izbucni plânsul nervos al unei femei:

— Oh, ce nefericită sunt! … Jur că el… el, mizerabilul, îi asmute pe bandiţii ăştia împotriva mea! … Drept recunoştinţă că l-am scos din mizerie! … Că i-am cumpărat calul! …

Între timp, jos, spălătoresele frecau rufe, la etajul al treilea cizmarul bătea pingele, iar la etajul al doilea, în fund, pianul zdrăngănea şi vocalizele continuau asurzitoare: „A! … a! … a! … a! … a! … a! … a! … a! …”

— Veselă casă, n-am ce zice! … şopti Wokulski, scuturându-se de apa care-i picase pe mânecă.

Ieşi în stradă, aruncă încă o privire asupra imobilului care urma să devină proprietatea sa, coti spre aleea Jerozolimska, de unde luă o trăsură şi se duse la avocat.

În anticamera avocatului găsi câţiva ovreiaşi zdrenţăroşi şi o bătrână cu un şal în cap. Prin uşa din stânga, deschisă, se vedeau dulapuri pline cu dosare, trei stagiari scriind de zor şi câţiva indivizi, dintre care unul cu o înfăţişare de criminal, iar ceilalţi cu mutre foarte plictisite.

Un om de serviciu, bătrân, cu mustăţi albe şi cu o privire iscoditoare, îl întrebă în timp ce-i lua pardesiul:

— Aţi venit pentru o consultaţie mai lungă?

— Nu, pentru una mai scurtă!

Omul de serviciu îl introduse pe Wokulski în sala din dreapta.

— Pe cine anunţ?

Wokulski îi dădu cartea de vizită şi, rămas singur, se uită curios în jur. Mobilele erau tapisate cu pluş de culoare vişinie, ca în vagoanele de clasa întâi. Desluşi în umbră câteva dulapuri sculptate, pline cu cărţi în legături frumoase, care păreau însă neatinse. Pe masă, la îndemâna clienţilor, erau puse câteva albume şi reviste ilustrate. Într-un colţ se afla o statuetă a zeiţei Temis 35, cu o balanţă de bronz în mână şi cu genunchii murdari.

— Domnul avocat vă pofteşte… zise omul de serviciu prin uşa întredeschisă.

Cabinetul faimosului avocat era mobilat cu o garnitură de piele în culoarea bronzului, la ferestre atârnau perdele de aceeaşi culoare, iar tapetele de pe pereţi erau de mătase bronz, cu desene. Gazda purta un veston bronz şi ţinea în mână o lulea foarte lungă, cu ciubuc de chihlimbar.

— Am fost sigur, stimate domn, că astăzi voi avea cinstea să te primesc! zise avocatul împingând spre Wokulski un fotoliu pe rotile şi netezind cu piciorul covorul care se strâmbase puţin. Într-un cuvânt, continuă el, putem conta pe vreo trei sute de mii de ruble, părţi sociale subscrise de acţionarii societăţii noastre. Iar în ceea ce priveşte formalităţile la notariat şi strângerea numerarului până la ultimul ban, poţi conta pe mine.

Vorbea apăsând pe cuvintele mai importante, strângându-l pe Wokulski de mână şi examinându-l de aproape.

— A, da… Societatea… îngână Wokulski, aşezându-se în fotoliu. Treaba lor dacă vor putea sau nu strânge capitalul necesar.

— Oricum, e vorba de bani! observă avocatul.

— Dispun de ei şi fără societate!

— E o dovadă de încredere…

— Mă mulţumesc să am eu încredere în mine!

Avocatul tăcu şi începu să pufăie repede din lulea.

— Am o rugăminte, reluă Wokulski peste o clipă.

Avocatul se uită adânc în ochii lui, dornic să ghicească despre ce fel de rugăminte era vorba, pentru că felul lui de a asculta depindea de natura conversaţiei! Se vede însă că nu descoperi nimic primejdios, fiindcă pe faţă îi apăru o expresie de bunăvoinţă gravă şi în acelaşi timp prietenoasă.

— Vreau să cumpăr un imobil de raport, continuă Wokulski.

— Aşa repede? … făcu avocatul ridicând sprâncenele şi aplecându-şi capul înainte. Felicitările mele! Sincerele mele felicitări! Nu degeaba o casă comercială se numeşte casă… Un imobil este pentru negustor ceea ce e scara şeii pentru călăreţ. Datorită ei îşi conduce afacerile cu mai multă siguranţă. Comerţul care nu are baza aceasta reală, clădirea, nu-i decât o negustorie ambulantă. N-aş putea oare să ştiu despre ce imobil e vorba, din moment ce binevoieşti să mă onorezi cu încrederea dumitale?

— Zilele acestea urmează să fie scoasă la licitaţie casa domnului Lęcki…

— O cunosc! îl întrerupse avocatul. Zidăria e solidă, lemnăria însă ar trebui schimbată treptat. Are şi grădină… Licitează baroana Krzeszowska până la suma de şaizeci de mii de ruble. Concurenţi nu vor fi, aşa că vom putea cumpăra cu cel mult şaizeci şi cinci de mii de ruble.

— Chiar şi cu nouăzeci de mii. Ba chiar şi cu mai mult! răspunse Wokulski.

Avocatul sări din fotoliu.

— De ce? … Baroana nu poate da mai mult de şaizeci de mii! Cine mai cumpără azi case? E o afacere cât se poate de bună…

— Pentru mine va fi bună chiar şi cu nouăzeci de mii…

— Dar e mai bună cu şaizeci şi cinci…

— Nu vreau să profit de pe urma viitorului meu asociat!

— Asociat? … strigă avocatul. Dar bine, stimatul domn Lęcki e un om în stare de faliment total! I-ai face un prost serviciu dacă i-ai da câteva mii de ruble în plus! Cunosc părerea surorii sale, contesa, asupra acestei chestiuni… în clipa în care domnul Lęcki va rămâne fără nici o lăscaie, fermecătoarea sa fiică, pe care o adorăm cu toţii, se va mărita cu baronul sau cu mareşalul…

Ochii lui Wokulski luciră atât de sălbatic, încât avocatul amuţi. Se uită la el dus pe gânduri… Deodată se lovi cu palma peste frunte:

— Stimate, domn, dumneata eşti hotărât să dai nouăzeci de mii de ruble pe şandramaua aia?

— Da! şopti Wokulski.

— Dacă scădem şaizeci din nouăzeci… rămâne exact zestrea domnişoarei Isabela… Aha! …

Înfăţişarea şi întreaga atitudine a avocatului se schimbară dintr-o dată. Scoase din lulea un rotocol uriaş de fum, se aşeză comod în fotoliu şi vorbi, cu gesturi largi:

— Domnule Wokulski, să ne înţelegem! Recunosc că până acum cinci minute te-am bănuit de ceva… nici eu nu ştiu de ce… deşi ştiam că afacerile dumitale sunt curate. De acum înainte, însă, crede-mă, vei găsi în mine nu numai un sfetnic binevoitor, dar şi… un aliat…

Acum nu te mai înţeleg eu… şopti Wokulski, lăsând privirile în jos.

Pe obrajii avocatului apărură pete stacojii. Sună. Intră feciorul.

— Nimeni n-are voie să intre aici până nu te chem!

— Am înţeles domnule avocat! răspunse servitorul, cu un aer posomorât.

Râmaseră singuri.

— Domnule Stanislaw, începu avocatul. Dumneata ştii ce reprezintă aristocraţia noastră şi trepăduşii ei? … Mint câteva mii de oameni care sug vlaga întregii ţări, prăpădesc banii în străinătate, aduc de acolo apucăturile cele mai rele, contaminează cu ele clasele mijlocii, care s-ar părea că sunt sănătoase, şi pier, fără putinţă de salvare, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere fiziologic şi moral. Dacă i-ai sili să muncească, dacă i-ai încrucişa cu alte pături, poate… că ar ieşi ceva, căci organismul lor e mai evoluat decât al nostru. Înţelegi? Să-i încrucişezi, dar nu să arunci în vânt treizeci de mii de ruble pentru susţinerea lor! Aşa că pentru această încrucişare pot să-ţi dau o mână de ajutor, dar pentru irosirea sumei de treizeci de mii de ruble, nu!

— Nu te înţeleg de loc… şopti Wokulski.

— Mă înţelegi, dar nu ai încredere în mine. Neîncrederea este o virtute, şi n-am să încerc să te lecuiesc de ea. Pot să-ţi spun doar atât: Lęcki – falitul – poate să devină… ruda unui negustor, şi mai ales a unui negustor de origine nobilă. Dar Lęcki cu treizeci de mii de ruble în buzunar…

— Domnule avocat, îl întrerupse Wokulski, accepţi să iei parte în numele meu la licitaţia casei?

— Da, însă peste ceea ce va oferi doamna Krzeszowska nu pot supralicita decât cu câteva mii! Să nu mi-o iei în nume de rău, domnule Wokulski; nu vreau să mă supralicitez pe mine însumi!

— Şi dacă se va găsi un al treilea concurent?

— Ei! în cazul acesta voi supralicita, ca să-ţi satisfac capriciul.

Wokulski se ridică.

— Îţi mulţumesc pentru sinceritatea cu care mi-ai vorbit, spuse el. Dumneata ai dreptate, dar am şi eu socotelile mele. Îţi aduc mâine banii. Şi acum la revedere…

— Îmi pare rău de dumneata! răspunse avocatul, strângându-i mâna.

— De ce?

— De ce? Pentru că omul care vrea să cucerească trebuie să-şi învingă şi să-şi strivească adversarul, nu să-l alimenteze din propriul său hambar! Faci o manevră care mai degrabă te îndepărtează decât te apropie de ţel.

— Greşeşti!

— Eşti un romantic… Un romantic! repetă avocatul, surâzând.

Wokulski părăsi repede locuinţa avocatului şi, urcându-se în trăsură, ceru să fie dus spre strada Elektoralna. Îl supăra gândul că avocatul îi descoperise taina şi că-i criticase acţiunile. Fireşte, cel ce vrea să cucerească trebuie să-şi strivească adversarul, dar aici era vorba de cucerirea Isabelei…

Coborî în faţa unei prăvălioare care avea deasupra o firmă cu inscripţia galbenă: „S. Szlangbaum, poliţe şi loterie”.

Prăvălia era deschisă. În dosul tejghelei îmbrăcate în tablă şi despărţite de restul încăperii printr-o plasă de sârmă şedea un evreu bătrân, cu capul chel şi cu barba albă.

— Bună ziua, domnule Szlangbaum! îl salută Wokulski.

Evreul ridică privirea lăsând ca ochelarii; de pe frunte să-i alunece pe ochi.

— Ah, dumneavoastră eraţi? … răspunse strângând mâna vizitatorului. Nu cumva aveţi şi dumneavoastră nevoie de bani? …

— Nu! răspunse Wokulski, aşezându-se pe scaunul împletit din faţa tejghelei.

Dar pentru că se sfia să mărturisească dintr-o dată scopul vizitei, întrebă:

— Ce mai e nou, domnule Szlangbaum?

— Prost! se văită bătrânul. Evreii încep să fie iar persecutaţi… Poate că-i mai bine aşa! Când au să ne calce în picioare, şi-au să ne scuipe, şi-au să ne chinuie, poate că au să-şi vină în fire şi ovreiaşii tineri, ca Henryk al meu, care s-au îmbrăcat în surtuc şi se leapădă de credinţa lor.

— Cine vă persecută? se miră Wokulski.

— Vrei dovezi? … întrebă evreul. Uite dovezi, câte vrei, în Kurier Warszawski 36! Alaltăieri am trimis la ziar o şaradă. Dumneata te pricepi la şarade? … Uite, le-am trimis şarada asta: „Prima şi a doua parte: un animal cu copită.

Prima şi a treia: împodobesc capul femeilor.

Toate la un loc: călăresc ca vântul în timp de război.

Dumnezeu să ne ferească de toate acestea…”

Dumneata ştii ce-i asta? … Prima şi a doua parte dau cuvântul koza 37, prima şi a treia parte dau cuvântul koki 38; iar toate laolaltă dau cuvântul kozaki 39. Ştii ce mi-au răspuns? … Iată… Bătrânul ridică ziarul şi citi: „Poşta redacţiei. Domnului W. W. Marea enciclopedie a lui Orgelbrand”… Nu, nu-i asta… „Domnului Motylk. Fracul se pune”… Nu, nu-i nici asta… Uite, am găsit… „Domnului S. Szlangbaum: Şarada e politică şi nu este corectă din punct de vedere gramatical.” Poftim! E ceva politic aici? Să fi scris o şaradă despre Disraeli sau despre Bismarck, da, mai zic, ar fi fost politică, dar când vorbeşti de cazaci, nu-i nici o politică, ci numai militărie!

— Şi de unde deduci dumneata că evreii sunt persecutaţi? întrebă Wokulski.

— Am să-ţi spun îndată! Chiar dumneata a trebuit să-l aperi de persecuţii pe Henryk al meu! Ştiu, cu toate că nu mi-a spus nimic. Dar să revin la şaradă! Când m-am dus acum şase luni cu şarada mea la domnul Szymanowski, mi-a spus: „Domnule Szlangbaum, nu-ţi putem publica şarada, dar pot să-ţi dau un sfat: ar fi mai bine dacă ai scrie şarade decât să dai bani cu dobândă!” Eu zic: „Domnule redactor, dacă mi-ai plăti pentru şarade atât cât câştig din dobânzi, m-aş ţine numai de scris”. Domnul Szymanowski mi-a răspuns: „Noi, zice, domnule Szlangbaum, nu avem atâţia bani cât ar trebui să plătim şaradele dumitale”. Aşa mi-a spus însuşi domnul Szymanowski. Auzi dumneata? Ca astăzi cei de la Kurier să-mi spună că şaradele mele sunt politice şi negramaticale! Altfel vorbeau acum şase luni! Astăzi ziarele scriu câte-n lună şi în stele împotriva evreilor!

Wokulski îl asculta privind o tabelă de loterie atârnată de peretele din faţa sa şi bătând darabana cu degetele în tejghea. Gândul îi era în altă parte, şi şovăia să înceapă vorba.

— Aşadar, continui să te ocupi de şarade? întrebă într-un târziu.

— Eu ca eu! … răspunse bătrânul. Dar, dragă domnule, am un nepoţel, fiul lui Henryk, care a împlinit, de curând nouă ani. Ei, ascultă ce scrisoare mi-a trimis săptămâna trecută: „Bunicule – îmi scrie micul Michas – ia dezleagă şarada asta:

Prima parte însemnează ceea ce e jos, A doua, negaţie, Iar amândouă, sunt un lucru de îmbrăcat.

Dacă ai să ghiceşti, bunicule – îmi scrie Michas mai departe – atunci trimite-mi şase ruble ca să-mi cumpăr lucrul acesta.” Domnule Wokulski, când am citit scrisoarea, m-au podidit lacrimile. Căci primul cuvânt însemnează spod 40, iar negaţie e nie. 41 Am plâns, domnule Wokulski, gândindu-mă că un băiat aşa deştept umblă fără pantaloni din cauza îndărătniciei lui Henryk! I-am răspuns: „Dragul meu, sunt foarte bucuros că ai învăţat de la bunicul tău să faci şarade, dar ca să te înveţi să fii econom, am să-ţi trimit pentru îmbrăcăminte numai patru ruble. Şi dacă ai să înveţi bine, îţi pregătesc după vacanţă şarada asta:

Prima însemnează în nemţeşte gură 42, A doua însemnează oră 43.

Toate se cumpără pentru băieţi când intră la gimnaziu.

Şarada însemnează mundur, adică tunică, şi sunt sigur cu dumneata, domnule Wokulski, ai înţeles imediat!

— Aşadar, toată familia dumitale compune şarade? întrebă Wokulski.

— Nu numai familia mea, răspunse Szlangbaum. La noi, domniile, la evrei, când tinerii se întâlnesc, nu se ţin ca la dumneavoastră de dansuri, complimente, mode şi alte fleacuri, ci fac socoteli, răsfoiesc cărţi pline de înţelepciune, discută, sau rezolvă şarade, rebusuri şi probleme de şah. Dumneavoastră faceţi toate în viaţă înfierbântându-vă şi războindu-vă, noi numai prin înţelepciune şi răbdare.

Aceste cuvinte stârniră tulburare în sufletul lui Wokulski. Pentru că şi el lupta pentru cucerirea domnişoarei Isabela prin înţelepciune şi răbdare… Se simţi îmbărbătat şi, fără a mai şovăi, începu deodată:

— Te-aş ruga ceva, domnule Szlangbaum…

— Rugăminţile dumitale sunt pentru mine porunci, domnule Wokulski.

— Vreau să cumpăr o casă… Casa lui Lęcki.

— O cunosc. Se va vinde cu şaizeci şi ceva de mii.

— Vreau să se vândă cu nouăzeci de mii şi am nevoie de cineva care să liciteze până la această sumă!

Evreul deschise larg ochii.

— Cum? … Vrei să plăteşti cu treizeci de mii de ruble mai scump? …

— Da.

— Scuză-mă, te rog, dar nu pricep! Dacă s-ar fi vândut casa dumitale, iar Lęcki ar fi vrut s-o cumpere, atunci aş fi înţeles că ai tot interesul să vină cineva şi să umfle preţul. Dar când cumperi, interesul dumitale este să-i micşorezi valoarea…

— Interesul meu este să plătesc mai mult!

Bătrânul clătină din cap şi peste o clipă zise:

— Dacă nu te-aş cunoaşte, aş spune că faci o afacere proastă, dar fiindcă te cunosc, socot că faci… o afacere ciudată! Nu numai că-ţi îngropi numerarul în nişte ziduri, şi pierzi la asta cam zece la sută anual, dar mai vrei să plăteşti şi treizeci de mii de ruble în plus… Domnule Wokulski, adăugă bătrânul apucându-l de mână, nu face o prostie! Te rog eu… Te roagă bătrânul Szlangbaum!

— Crede-mă, o să ies bine din afacerea asta!

Evreul duse un deget la frunte, iar ochii şi dinţii albi ca mărgăritarul îi sclipiră:

— Ha, ha, ha! Se cunoaşte c-am îmbătrânit dacă n-am priceput dintr-o dată cum stau lucrurile… Dumneata îi dai domnului Lęcki treizeci de mii de ruble… iar el îţi va înlesni o afacere care va fi poate de o sută de mii de ruble… Bravo! … Am să-ţi dau un om care pentru cincisprezece ruble o să urce preţul casei. E un om de treabă, catolic, dar nu-i poţi încredinţa cauţiunea… Am să-ţi dau câteva dame distinse, care pentru zece ruble fiecare îl vor urca şi ele. Pot să-ţi mai dau şi câţiva ovreiaşi cu câte cinci ruble de cap de om… Va fi aşa o licitaţie, că dumneata o să poţi plăti casa aceasta chiar şi o sută cincizeci de mii de ruble, fără să bănuiască cineva ce fel de afacere e asta!

Wokulski se simţi cam prost.

— În orice caz, chestiunea rămâne între noi!

— Domnule Wokulski, răspunse evreul pe un ton solemn, cred că nu trebuia să-mi mai spui asta! Secretul dumitale este secretul meu. Dumneata i-ai dat o mână de ajutor lui Henryk al meu, dumneata nu-i persecuţi pe evrei…

Îşi luară rămas bun, şi Wokulski se întoarse acasă, unde-l găsi pe Maruszewicz, cu care se duse la manej să vadă iapa cumpărată.

Manejul se compunea din două clădiri legate între ele, formând un întreg în, formă de epolet. În partea rotundă era manejul, iar în cea dreptunghiulară, se aflau grajdurile.

În clipa în care intrară în manej, Wokulski şi Maruszewicz văzură patru domni şi o doamnă care călăreau unul după altul de-a lungul peretelui. La mijloc stătea directorul şcolii, un bărbat cu ţinută de militar, într-o scurtă roşie, cu pantaloni albi lipiţi de coapse, cu cizme şi cu pinteni. Era domnul Miller; el conducea exerciţiul cu ajutorul unui bici lung, cu care din timp în timp atingea calul neascultător, spre marea nemulţumire a călăreţilor. Pe aceştia Wokulski îi cântări repede din ochi: unul dintre domni – cel fără scări, cu mâna dreaptă la spate – părea un golan; al doilea se căznea să stea pe cal mai la mijloc, între greabăn şi coapsă; al patrulea părea grăbit să descalece şi să nu se mai urce pe cal până la sfârşitul vieţii. Numai amazoana călărea cu îndrăzneală şi dibăcie, cea ce îl făcu pe Wokulski să-şi spună că în lumea asta nu există pentru femei treabă supărătoare sau primejdioasă.

Maruszewicz îi făcu cunoştinţă cu directorul manejului.

— Vă aşteptam! Un moment, şi sunt îndată la dispoziţia dumneavoastră. Domnule Szulc! …

Domnul Szulc, un tânăr blond, îmbrăcat şi el tot într-o scurtă roşie, dar cu cizme şi mai înalte şi cu pantaloni şi mai lipiţi de coapse, se apropie repede. Salută milităreşte şi luă în primire simbolul puterii directoriale; Wokulski se convinse, înainte de a părăsi manejul, că Szulc, deşi tânăr, ştia să mânuiască biciul mult mai energic chiar decât directorul, pentru că al doilea călăreţ scoase un şuierat, iar al patrulea începu să zbiere ca din gură de şarpe.

— Luaţi iapa baronului cu toată zestrea; şeile, păturile şi celelalte? îl întrebă directorul.

— Fireşte!

— Atunci îmi datoraţi şaizeci de ruble, reprezentând taxa de grajd pe care domnul Krzeszowski a uitat s-o plătească.

— O s-o plătesc, n-am încotro!

Intrară într-un grajd mic, luminos şi împodobit până şi cu covoare, deşi nu din cele scumpe. Ieslea era nouă şi plină cu ovăz, totul sclipea de curăţenie, iar pe podea fuseseră aşternute paie proaspete. Totuşi, cu ochiul său ager, directorul observă ceva în neregulă, căci începu să strige:

— Mii de draci, domnule Ksawery, ce-i harababura asta? … Oare şi în dormitorul dumitale e la fel?

Al doilea ajutor al directorului apăru numai pentru o clipă. Privi, dispăru şi strigă pe coridor:

— Wojciech! … Zeci de mii de draci! … Fă curăţenie, că acuşi te pun să duci gunoiul pe masa ta! …

— Milioane de draci! … Szczepan! … Păcătosule! … se auzi o a treia voce după o despărţitură de scânduri. Dacă mai laşi o dată grajdul în halul ăsta, te pun să aduni murdăria cu dinţii…

Totodată se auziră câteva lovituri surde, ca şi cum cineva ar fi buşit de perete capul unui om; peste câteva clipe, Wokulski văzu pe fereastra grajdului un tânăr, cu nasturi de metal la veston, alergând prin curte după mătură. Când o găsi, puse mâna pe ea şi arse la iuţeală o lovitură în capul unui evreu care căsca gura. În calitatea sa de naturalist, Wokulski rămase uimit în faţa acestei forme noi de autoritate; după ocoluri ciudate, supărarea directorului se revărsase asupra cuiva care n-avea nimic comun cu manejul.

Intre timp, directorul porunci ca iapa să fie scoasă pe coridor. Era un animal frumos, cu picioare subţiri, cu cap mic, cu ochi inteligenţi şi vioi. Trecând, iapa întoarse capul spre Wokulski, mirosindu-l şi fornăind, ca şi cum şi-ar fi dat seama că el e noul stăpân.

— V-a şi recunoscut! zise directorul. Daţi-i puţin zahăr… Frumoasă iapă!

Zicând acestea, scoase din buzunar o bucată murdară de zahăr, care mirosea a tutun. Wokulski o dădu iepei, care începu s-o ronţăie fără să stea pe gânduri.

Pariez pe cincizeci de ruble că va câştigă! … strigă directorul. Ţineţi pariul?

— Da! răspunse Wokulski.

— Va câştigă cu siguranţă! Îi voi da un jocheu excelent, care va călări după instrucţiunile mele. Să fi rămas la baronul Krzeszowski, să mă trăsnească Dumnezeu dacă n-ajungea a treia la potou! De altfel, nici nu i-aş mai fi ţinut-o în grajd…

— Domnul director e supărat! observă Maruszewicz cu un zâmbet mieros.

— Cum să nu fiu! … strigă directorul, înroşindu-se de ciudă. Spuneţi şi dumneavoastră, domnule Wokulski, dacă pot să mai am de-a face cu un om care trăncăneşte că am vândut în ţinutul Lublin un cal bolnav de „koler”! Asta nu se uită, domnule Maruszewicz! urmă el ridicând glasul. Dacă n-ar fi intervenit contele, domnul Krzeszowski ar fi avut astăzi un glonte în coapsă… Auzi dumneata, am vândut un cal bolnav de „koler”! Iapa trebuie sa câştige… Chiar dacă ar fi să plătesc din buzunarul meu o sută de ruble… Chiar dacă ar fi să-şi rupă gâtul… O să vadă domnul baron… Auzi dumneata, cal bolnav de „koler”! … Ha! ha! ha! …

Directorul izbucni într-un hohot drăcesc.

După ce văzură iapa, merseră la birou, unde Wokulski achită conturile restante, jurându-se să nu spună vreodată despre un cal că are „koler”. Când să plece, întrebă:

— Domnule director, iapa n-ar putea alerga la curse fără să se indice numele proprietarului?

— Ba da.

— Dar…

— O, n-aveţi nici o grijă! răspunse directorul, strângându-i mâna. Prima virtute a unui gentleman este discreţia! Sper că şi domnul Maruszewicz…

— O! … confirmă Maruszewicz, făcând din cap şi din mână un gest care ar fi putut convinge pe oricine că taina va rămâne îngropată în inima sa.

Trecând prin manej, Wokulski auzi iar biciul pocnind, după care al patrulea călăreţ începu din nou să se certe cu locţiitorul directorului.

— Asta e lipsă de delicateţe, domnul meu! … strigă călăreţul. O să-mi plesnească hainele…

— Nu plesnesc! răspunse domnul Szulc, flegmatic, pocnind din bici în direcţia celui de al doilea călăreţ.

Wokulski părăsi manejul.

După ce îşi luă rămas bun de la Maruszewicz, se urcă în trăsură şi atunci, deodată, îi trecu prin cap o idee năstruşnică: „Dacă iapa va câştigă, domnişoara Isabela se va îndrăgosti de mine…”

Coborî din trăsură: calul cumpărat, care până acum câteva clipe îi era indiferent, deveni deodată pentru el şi simpatic, şi interesant.

Întorcându-se în grajdul mic, auzi din nou zgomotul caracteristic al cuiva care e dat cu capul de perete. Şi, într-adevăr, din boxa alăturată ţâşni, roşu la faţă, cu părul vâlvoi, ca unul care abia a scăpat din mâna cuiva, tânărul grăjdar Szezepan. Îndată după el apăru Wojciech, grăjdarul, ştergându-şi de scurtă degetele unsuroase, Wokulski îi dădu trei ruble, iar tânărului o rublă, făgăduindu-le mai mult în viitor dacă iapa lui va fi bine îngrijită.

— Am s-o îngrijesc, domnule, mai bine decât pe nevastă-mea! răspunse Wojciech, făcând o plecăciune adâncă. Şi bătrânul o să aibă grijă de ea să nu ducă lipsă de nimic… La curse, domnule, iepşoara dumneavoastră o să zboare ca vântul…

Wokulski intră în grajd şi vreun sfert de oră examină iapa. Picioarele ei delicate îl neliniştiră. Când văzu cum se înfiora părul ei catifelat, începu să tremure de teamă să nu se îmbolnăvească. O apucă apoi de gât, îi rezemă capul mic de umăr şi o sărută şoptindu-i:

— Dacă ai şti câte depind de tine! … Dacă ai şti! …

De atunci se ducea la manej de câteva ori pe zi, să vadă iapa, îi dădea zahăr şi o mângâia. La un moment dat simţi că în spiritul său realist începe să încolţească ceva semănând a superstiţie. Când iapa îl întâmpina veselă, socotea că-i un semn bun, când era tristă, inima i se strângea de nelinişte. Venind spre manej, îşi spunea: „Dacă o găsesc veselă, domnişoara Isabela se îndrăgosteşte de mine!”

Uneori, raţiunea i se trezea, şi atunci îl cuprindea mânia şi dispreţul faţă de el însuşi.

„Se poate oare ca viaţa mea să depindă de capriciile unei femei? … Nu pot găsi o sută altele? … Nu mi-a făgăduit doamna Meliton că-mi poate face cunoştinţă cu trei şi chiar cu patru femei tot atât de frumoase? … Ce dracu, trebuie să mă trezesc odată! …”

Dar în loc să se trezească, se simţea din ce în ce mai înlănţuit. În clipele de luciditate se întreba dacă pe pământ n-or mai fi existând vrăjitori, dacă nu i-o fi făcut unul din ei farmece, şi îşi zicea cu îngrijorare: „Nu mai sunt ca înainte… Sunt alt om… Am impresia că mi-a schimbat cineva sufletul…”

Alteori vorbea în el naturalistul şi psihologul.

„Uite, îi şoptea cineva într-un ungher ascuns al creierului, uite cum se răzbună natura pentru violarea legilor ei! În tinereţe ţi-ai bătut joc de inimă, ţi-ai râs de iubire, te-ai vândut unei femei bătrâne, şi acum totul se răzbună! … Capitalul de simţăminte economisit ani îndelungaţi ţi se restituie astăzi cu toate dobânzile…” „Aşa e, dar atunci ar trebui să fiu un desfrânat, nu să mă gândesc numai la o femeie!” „Cine ştie, răspundea altcineva, poate că femeia asta ţi se potriveşte mai bine ca oricare alta! Poate că, într-adevăr, aşa cum spune legenda, sufletele voastre au fost cândva, acum cine ştie câte veacuri, o singură fiinţă! …” „Dar atunci ar trebui să mă iubească şi ea!”… îşi zicea Wokulski. Şi adăuga: „Dacă iapa câştigă cursa, e semn că domnişoara Isabela se va îndrăgosti de mine. Ah, nătărău bătrân! Nebunule! Ce-ţi trece prin cap? …”

Cu câteva zile înainte de curse se pomeni la el acasă cu contele englezit pe care-l cunoscuse în casa prinţului.

După saluturile obişnuite, contele se aşeză ţeapăn pe scaun şi începu:

— Am venit într-o vizită de afaceri! Da, exact! Permiteţi?

— Vă stau la dispoziţie!

— Baronul Krzeszowski, a cărui iapă aţi cumpărat-o, de altfel cât se poate de legal, da, exact, îndrăzneşte să va roage în modul cel mai politicos să i-o cedaţi… Preţul n-are nici o importanţă… Baronul a făcut pariuri pe sume mari… Propune una mie două sute de ruble…

Wokulski simţi un fior rece: dacă ar vinde iapa, e sigur că domnişoara Isabela l-ar dispreţui.

— Dar dacă am şi eu anumite proiecte cu iapa asta, domnule conte? …

— În cazul acesta, vi se cuvine în mod just întâietatea, da, exact! răspunse contele, printre dinţi.

— Exact! Cum aţi spus dumneavoastră! făcu Wokulski înclinându-se.

— Da! Aşa? … Îmi pare rău pentru baron, dar dreptul dumneavoastră are prioritate!

Se ridică de pe scaun ca un automat şi, luându-şi rămas bun, adăugă:

— Când înscriem la notariat societatea, scumpul meu domn? … Gândindu-mă mai bine, am hotărât să viu cu cincizeci de mii de ruble… Da, exact! …

— Asta depinde numai de dumneavoastră!

— Aş dori foarte mult să văd odată ţara asta înflorind, şi de aceea, domnule Wokulski, aveţi întreaga mea simpatie şi stimă, da, exact fără a ţine seama de mâhnirea pe care o cauzaţi baronului… Da exact, era sigur c-o să-i cedaţi iapa…

— Nu pot.

— Vă înţeleg! încheie contele. Un nobil se cunoaşte de la prima vedere, chiar dacă se îmbracă în piele de industriaş, iar dumneata, te rog să nu-mi iei îndrăzneala în nume de rău, eşti înainte de toate un nobil, ba chiar unul în stilul englez, aşa cum ar trebui să fie fiecare dintre noi!

Îi strânse mâna cu putere şi ieşi. Wokulski admise în sine că acest original, care făcea impresia unei paiaţe, avea totuşi multe calităţi.

„Da, îşi spuse el, e mai plăcut să ai de-a face cu aceşti domni decât cu negustorii. Sunt într-adevăr croiţi din alt material! …” Apoi adăugă: „Să mă mir atunci că domnişoara Isabela dispreţuieşte pe cei de teapa mea, ea, care-i crescută printre oameni ca ei? … Bine, bine, dar ce fac oamenii aceştia în lume şi pentru lume? … Nu preţuiesc decât pe cei care le pot asigura o dobândă de cincisprezece la sută la capitalurile lor… Ăsta nu-i un merit! La dracu!” Wokulski pocni din degete. „De unde or fi ştiind că am cumpărat iapa? … Ce întrebare! … Doar am cumpărat-o de la doamna Krzeszowska, prin intermediul lui Maruszewicz… De altfel, mă duc prea des la manej, unde mă cunoaşte întreg personalul… Ei! Am început să fac prostii, nu sunt prevăzător… Maruszewicz ăsta nu-mi place de loc…”