VIII. MEDITAŢII.

O DATĂ AJUNS ÎN STRADĂ, WOkulski se opri pe trotuar, gândindu-se parcă încotro s-o ia. Nu-l atrăgea nimic. Aruncă fără să vrea o privire la dreapta, spre noul său magazin, abia terminat, în faţa căruia începuseră să se şi oprească trecători, dar întoarse capul dezgustat şi o luă spre stânga.

„E ciudat cât de puţin mă interesează toate astea!” îşi spuse el. Apoi se gândi că cincisprezece oameni găseau de lucru la el, că de la 1 mai vor mai fi angajaţi în întreprinderea sa alţii, cu zecile, că într-un an va crea pentru sute de oameni noi posibilităţi de muncă. Pe deasupra, datorită mărfurilor sale ieftine, mii de oameni vor putea să-şi aline viaţa amărâtă. Dar simţi că nici oamenii aceia amărâţi, nici familiile lor nu-l interesează câtuşi de puţin acum.

„Am să cedez magazinul, n-o să mai înfiinţez noua societate comercială şi am să plec în străinătate”, hotărî el.

„Dar dezamăgirea celor care şi-au pus nădejdea în tine?” „Dezamăgirea? … Oare n-am fost şi eu dezamăgit? …”

Plimbarea nu-i pria; îşi dădu seama îndată că forfota de pe stradă îl oboseşte; trecu, deci, pe trotuarul celălalt, unde era lume mai puţină.

„Şi, totuşi, Mraczewski e un ticălos! îşi mai spuse. Cum poate cineva să vorbească aşa cum vorbeşte el? … „Peste câteva zile o să primesc un bileţel, şi-apoi prima întâlnire!” Deh, ea-i de vină! Nu trebuie să cocheteze cu nişte maimuţoi! … Dar, la urma urmei, puţin îmi pasă!”

Simţea în suflet un gol ciudat, şi în inimă ceva ca o picătură de amărăciune, arzătoare. Nici un cuvânt, nici o dorinţă, nimic, doar picătura aceea, atât de mică, încât abia se simţea, dar atât de amară, încât puteai otrăvi o lume întreagă cu ea.

„E o apatie trecătoare! Surmenaj… Lipsa de distracţii… Mă gândesc prea mult la afaceri…” îşi zise el.

Se opri şi privi în jur. Era în preajma sărbătorilor, şi vremea frumoasă atrăgea o mulţime de oameni pe străzi. Şirul de trăsuri şi mulţimea pestriţă tălăzuindu-se între statuia lui Copernic şi coloana lui Zygmunt semănau cu un stol de păsări care-şi ia zborul deasupra oraşului, îndreptându-se spre miazănoapte.

„Ciudat lucru! gândi el. Şi pasărea în văzduh şi omul pe pământ îşi închipuie că merg acolo unde vor, dar dacă stai deoparte şi priveşti, vezi că pe toţi îi mână un curent puternic, mai puternic decât planurile şi dorinţele lor. Poate acelaşi curent care face să se ridice în aer, în întunericul nopţii, scânteile din coşul locomotivei… Licăresc o clipă, pentru a se stinge apoi pe vecie! Şi asta se cheamă viaţă!

Ca valurile mării de vânt învrăjbite Se petrec generaţii de oameni…

Pe nimeni nu bucură, pe nimeni nu doare A lor aducere aminte…

Unde am citit asta? … Ei, dar ce importanţă are!”

Huruitul şi zgomotul neîntrerupt al străzii i se părură insuportabile, iar pustiul din sufletul său – îngrozitor. Se sili să se gândească la altceva şi-şi aminti de un capitalist străin care-l întrebase odată ce părere ar avea de deschiderea unor bulevarde de-a lungul Vistulei. Îl frământase mult această problemă: Varşovia, cu toată suprafaţa ei întinsă, gravita şi tindea spre Vistula. Dacă s-ar tăia bulevarde pe malurile fluviului, partea aceea a oraşului ar fi cea mai frumoasă: edificii, magazine, alei… „Ia să vedem cam cum ar arăta!” îşi şopti el, şi o luă spre strada Karowa.

În faţa unei porţi văzu un hamal desculţ, cu frânghii înfăşurate în jurul trupului, care bea apă de la cişmea; era ud de sus până jos, dar părea foarte mulţumit şi-i râdeau ochii de bucurie.

„Uite, vezi, omul ăsta are ce şi-a dorit! Eu, îndată ce m-am apropiat de izvor, mi-am dat seama că a dispărut şi izvorul, şi setea mea! Cu toate astea, eu sunt invidiat, pe câtă vreme el e demn de milă! … Ce ironie!”

Când ajunse pe strada Karowa, răsuflă uşurat. Avea impresia că e un fir de pleavă zvârlit de moara vieţii marelui oraş şi că încet-încet alunecă pe un scoc îngust, între ziduri străvechi.

„Bulevardele? … se întrebă el. Vor dăinui o vreme, apoi se vor nărui, vor fi năpădite de buruieni şi măcinate de vreme, ca zidurile astea. Oamenii care le-au ridicat cu multă trudă s-au gândit şi ei la sănătatea, la siguranţa, la averea şi poate chiar la distracţiile şi desfătările lor. Şi unde sunt acum? De pe urma lor au rămas doar nişte ziduri burduşite, semănând cu cochilia unui melc din epoci străvechi. Şi ce se va alege din toate grămezile astea de cărămizi, ca şi din alte mii de grămezi? Odată şi odată, un geolog le va eticheta, situându-le pe scara realizărilor umane, aşa cum spunem noi astăzi când vorbim despre rocile de corali sau de calcar că sunt „trepte ale dezvoltării primare”.

Ce-i rămâne omului din a lui trudă, Din faptele ce săvârşitu-le-a sub soare?

Deşertăciune-i agitata-i trudă, Iar viaţa – o clipire doar din pleoape…

Unde am citit eu toate astea? … Ei, dar ce importanţă are!”

Se opri în mijlocul drumului şi se uită în jos, la cartierul care se întindea devale, între Nowyzjazd şi Tamka. Fu izbit de asemănarea lui cu o scară, mărginită de o parte de strada Dobra, de alta, de linia care unea Topielul cu Gabarska; cele peste zece străduţe perpendiculare închipuiau treptele.

„Pe scara asta, nu se poate ridica nimic! gândi el. Colţul ăsta e bolnav, sălbatic.”

Şi, cuprins de amărăciune, îşi spuse că pe fâşia aceea de pământ de pe malul fluviului, acoperită de mormanele de gunoi ale oraşului, nu se pot construi decât căsuţe cu parter sau cu un singur etaj, vopsite în cafeniu, în galben-deschis, în verde sau în portocaliu. Acuma nu se vedeau decât garduri, garduri albe şi negre, împrejmuind terenurile virane, printre care răsărea din loc în loc câte o clădire cu câteva etaje, ca un pin stingher şi speriat de singurătate dintr-o pădure tăiată.

„Deşertăciune, deşertăciune! …” repeta Wokulski hoinărind pe ulicioarele străjuite de cocioabe dărăpănate, rămase sub nivelul trotuarului, cu acoperişurile înverzite de muşchi; văzu dugheni cu obloanele zăvorite zi şi noapte cu drugi de fier, cu uşile bătute în cuie, cu zidurile aplecate unele în afară, altele înăuntru, cu geamurile sparte, lipite cu hârtie sau astupate cu câte un şomoiog de cârpe.

Mergea, se uita pe geamurile murdare înăuntrul caselor şi vedea pretutindeni dulapuri fără uşi, scaune cu trei picioare, canapele jerpelite sau ceasornice cu un singur arătător şi cu cadranele sparte. Mergea şi râdea încetişor, privind muncitorii în permanentă căutare de lucru, meseriaşii care se îndeletniceau în lipsă de altceva cu cârpitul hainelor vechi, precupeţele a căror întreagă avere era un coş cu prăjiturele uscate, bărbaţii zdrenţăroşi, copiii palizi şi femeile murdare.

„Iată tabloul unei ţări unde totul duce la prăbuşirea în mocirlă şi moarte! Unii pier în sărăcie, alţii în desfrâu. Cei muncitori îşi iau de la gură ca să hrănească pe neputincioşi, caritatea dă ajutoare unor trântori obraznici, iar sărăcimea, care nu e în stare să-şi procure nici măcar un pat ca lumea, îşi umple casa cu copii veşnic flămânzi, al căror singur noroc în viaţă e moartea timpurie! Un om cu iniţiativă nu poate face nimic; totul se coalizează împotriva lui ca să-l împiedice şi să-l epuizeze într-o luptă zadarnică, fără sens.”

Şi se gândi la propria-i viaţă. Copil, fiind încă la şcoală, fusese dat la un restaurant. Se spetise muncind nopţi de-a rândul în local, şi toată lumea îşi bătuse joc de el, începând cu bucătarii şi sfârşind cu intelectualii care veneau să bea. Iar când, în sfârşit, ajunsese la Universitate, fusese întâmpinat cu înţepături datorită vieţii de băiat de prăvălie pe care o dusese până atunci.

Răsuflase uşurat abia în Siberia. Acolo putuse să muncească, îşi câştigase stima şi prietenia familiilor Czerski, Czekanowski şi Dybowski. Se întorsese în ţară cu învăţătura aproape completă, dar când încercase să se dedice ştiinţei, fusese luat peste picior şi silit să se întoarcă la comerţ… „E singurul loc unde se poate câştigă uşor o bucată de pâine în timpurile noastre atât de grele! …”

Şi se întorsese la negoţ, dar atunci începuseră cu toţii să strige că se vânduse, că trăieşte de pe urma neveste-şi, din munca familiei Mincel. Întâmplarea făcuse ca după câţiva ani soţia lui să moară, lăsându-i o avere destul de mare. După înmormântarea ei, Wokulski se cam îndepărtase de prăvălie şi se apropiase din nou de cărţi. Şi, dintr-un simplu negustor de galanterie, ar fi ajuns poate cu adevărat un naturalist, sau un savant, dacă n-ar fi zărit-o la teatru pe domnişoara Isabela.

Îmbrăcată într-o rochie albă, era în lojă cu tatăl ei şi cu domnişoara Florentyna. Nu se uita pe scenă, deşi atenţia tuturor era concentrată acolo, ci undeva în faţa ei, cine ştie unde şi la ce. Poate că se gândea… la Apollo!

Wokulski rămăsese cu ochii la ea, impresionat în chip neobişnuit. I se părea că o mai văzuse cândva şi că o recunoaşte. Se uita atent la ochii ei visători şi, fără să-şi dea seama, îşi aducea aminte de liniştea nesfârşită a pustietăţilor siberiene, unde uneori tăcerea e atât de adâncă, încât auzi parcă fâlfâitul spiritelor care se întorc spre apus. De-abia într-un târziu îşi dăduse seama că n-o văzuse nicăieri şi niciodată, dar ceva îi spunea că o aştepta de mult.

„Tu vei fi oare, ori nu? …” se întreba sufletul lui, fără să-şi mai poată dezlipi ochii de la ea.

Din clipa aceea nu se mai gândise decât rar la prăvălia şi la cărţile sale. Căutase mereu prilejul s-o vadă la teatru, la concerte sau la conferinţe. N-ar fi putut spune că o iubeşte şi nici nu era sigur că în limbajul omenesc există vreun nume pentru sentimentele pe care le nutrea faţă de ea. Simţea doar atât, că ea devenise un fel de punct mistic, în jurul căruia se concentrau toate amintirile, toate dorinţele şi toate speranţele lui, un focar fără de care viaţa lui n-ar mai fi avut nici farmec, nici sens. Viaţa lui de băiat de prăvălie, Universitatea, Siberia, apoi căsătoria cu văduva Mincel şi, în sfârşit, întâlnirea aceea întâmplătoare la teatru, întâlnire câtuşi de puţin dorită, toate nu fuseseră decât cărări pe care destinul îi îndrumase paşii spre domnişoara Isabela.

Din clipa aceea viaţa lui sufletească luase două aspecte. Când era în preajma ei, se simţea liniştit, oarecum ocrotitorul ei; când n-o vedea, se gândea la ea, suspinând. Uneori i se părea că e un exaltat şi că domnişoara Isabela nu era de loc punctul central al preocupărilor lui, ci o fată oarecare de măritat, poate chiar una cât se poate de banală. Atunci îi trecea prin cap un gând bizar: „Am să caut s-o cunosc şi am s-o întreb fără ocol: „Tu eşti cea pe care o aştept de o viaţă întreagă? … Dacă nu eşti tu, am să-mi văd de drum fără supărare sau păreri de rău…”„

Peste o clipă însă îşi dădea seama că planul lui nu era decât zămislirea unei minţi bolnave şi se hotăra să renunţe la orice fel de întrebare: „Eşti sau nu eşti tu?” şi să facă, fie ce-o fi, cunoştinţă cu ea.

Dar printre cunoscuţii săi nu era niciunul în situaţia să-l poată introduce în casa familiei Lęcki. Lucrurile se complicau şi prin faptul că domnul Lęcki şi domnişoara Isabela erau clienţii magazinului său, ceea ce îi îngreuia şi mai mult posibilitatea de a se apropia de ei.

Se gândise în tihnă la toate condiţiile în care ar fi putut face cunoştinţă cu ea. Pentru a putea sta prieteneşte de vorbă – atât, şi nimic mai mult – ar fi trebuit:

Să nu fie negustor sau să fie un negustor foarte bogat.

Să fie cel puţin nobil şi să întreţină relaţii cu cercurile aristocratice.

Iar mai presus de toate, să aibă bani mulţi.

Dovada că este de neam nobil nu era greu de obţinut.

Cu un an în urmă, în mai, Wokulski începuse să se ocupe de această chestiune, iar plecarea lui în Bulgaria accelerase formalităţile, aşa că în decembrie căpătase toate actele doveditoare.

În ceea ce priveşte averea, chestiunea era mult mai dificilă; aici însă îl ajutase soarta.

La începutul războiului trecuse prin Varşovia un bogat negustor moscovit, Suzin, cu care se împrietenise în Siberia. Suzin venise la el şi-l îndemnase stăruitor să participe la aprovizionarea armatei: „Strânge bani, Stanislaw Piotrovicz, cât poţi, şi pe cinstea mea că ai să faci milionul! …”

Apoi îi dezvăluise în şoaptă planurile sale.

Wokulski îl ascultase, unele proiecte nu-l atrăseseră, acceptase altele cu oarecare şovăială. Îi venea greu să părăsească oraşul, unde avea cel puţin prilejul s-o vadă pe domnişoara Isabela. Dar în iunie ea plecase la mătuşă-sa, şi când Suzin îl chemă disperat, bombardându-l cu telegramele, se hotărî deodată şi îşi ridică de la bancă întreg numerarul lăsat de soţia sa – în total treizeci de mii de ruble.

Cu câteva zile înainte de plecare se dusese la doctorul Szuman, un prieten cu care se întâlnea rar, deşi relaţiile dintre ei erau dintre cele mai bune. Medicul, un evreu galben la faţă, holtei, scund, cu barba neagră, trecea drept un om ciudat. Având avere, dădea consultaţii gratuite, dar numai în măsura în care avea nevoie de material pentru studiile sale etnografice. Prietenilor săi le dăduse, o dată pentru totdeauna, o singură reţetă: „Foloseşte toate medicamentele, de la doza cea mai mică de ricin până la doza cea mai mare de stricnină, şi poate că din toate astea ceva o să-ţi fie de folos chiar şi la răpciugă!”

Când Wokulski sunase la uşa medicului, acesta tocmai se ocupa cu etichetarea părului luat de la diferite persoane de rasă slavă, germanică şi semită, şi măsura la microscop diametrul firului secţionat.

— A, tu erai? … făcu el, întorcând capul spre Wokulski când acesta intră în cameră. Umple-ţi pipa, dacă vrei, şi aşază-te pe canapea, dacă ai loc!

Oaspetele îşi aprinse pipa şi se aşeză, aşa cum i se spusese. Doctorul continuă să-şi vadă de treburile sale. Câtva timp tăcură amândoi, apoi, în cele din urmă, Wokulski rupse tăcerea:

— Spune-mi, cunoaşte oare ştiinţa o stare mintală în care omul are impresia că toate cunoştinţele şi… sentimentele sale, disparate, se îmbină laolaltă şi formează un fel de tot unitar?

— Da. O muncă intelectuală susţinută şi o hrană bună pot determina formarea unor celule noi în creier sau unificarea celor vechi. În cazul acesta, din diferitele secţiuni ale creierului şi din diferite domenii ale ştiinţei se formează un întreg.

— Dar ce se petrece în mintea omului care devine nepăsător faţă de moarte şi pe care încep să-l intereseze poveştile despre viaţa veşnică? …

— Nepăsarea faţă de moarte, răspunse medicul, este caracteristica minţilor mature, iar atracţia către viaţa veşnică este semnul bătrâneţii care se apropie.

Tăcură din nou. Oaspetele îşi fuma pipa, Iar gazda revenise la microscopul său.

— Crezi oare, întrebă Wokulski, că poţi… iubi o femeie, aşa, fără să o doreşti?

— Desigur! E una din măştile pe care obişnuieşte să şi le ia instinctul de perpetuare a speciei.

— Instinctul, specia, instinctul de perpetuare a nu ştiu ce! Perpetuarea speciei! … bombăni Wokulski. Trei expresii şi patru prostii!

— Comite-o şi pe a şasea, îi răspunse doctorul, fără să-şi ia ochiul de la microscop, şi însoară-te!

— A şasea? … întrebă Wokulski, ridicându-se de pe canapea. Dar a cincea care e?

— A cincea ai şi comis-o: te-ai îndrăgostit!

— Eu? … La anii mei? …

— Patruzeci şi cinci de ani este epoca ultimei iubiri, a celei mai rele! răspunse doctorul.

— Cunoscătorii spun că prima dragoste e cea mai rea, şopti Wokulski.

— Nu-i adevărat! După prima, te aşteaptă altele o sută, dar după a o sută una, nu te mai aşteaptă nimic! Însoară-te! Asta e singura salvare pentru boala ta.

— Tu de ce nu te-ai însurat?

— Fiindcă mi-a murit logodnica, răspunse doctorul, lăsându-se în speteaza fotoliului, cu ochii în tavan. Aşa că am făcut ce-am putut: m-am otrăvit cu cloroform. Eram în provincie. Numai că Dumnezeu mi-a trimis un coleg bun, care a scos uşa din ţâţâni şi m-a salvat. Cel mai josnic soi de milostenie! … Am plătit uşa spartă, şi colegul mi-a suflat clientela, spunând la toată lumea că am înnebunit…

Şi medicul se aplecă din nou asupra microscopului.

— Ce învăţământ să trag în legătură cu ultima iubire? întrebă Wokulski.

— Se spune că pe sinucigaşi nu trebuie să-i deranjezi! răspunse gazda.

Wokulski rămase întins pe canapea încă vreun sfert de oră, apoi se ridică, îşi puse luleaua în buzunar şi, înclinându-se în faţa doctorului, îl sărută.

— Rămâi cu bine, Michal!

Doctorul se întoarse repede spre el.

— Ce faci? …

— Plec în Bulgaria.

— De ce?

— Ca furnizor al armatei. Trebuie să fac avere! răspunse Wokulski.

— Şi dacă nu?

— Nu mă mai întorc.

Doctorul se uită lung în ochii lui şi-i strânse puternic mâna.

— Sit tibi terra levis 16, zise el liniştit.

După ce-l conduse până la uşă, reveni la masa de lucru.

Wokulski era încă pe scări când doctorul dădu fuga după el şi-i strigă, aplecându-se peste balustradă:

— Dacă totuşi te întorci, nu uita să-mi aduci păr bulgăresc, turcesc şi aşa mai departe, de ambele sexe. Şi nu uita: în pachete separate, cu o notiţă pe ele. Doar ştii cum trebuie procedat…

…Wokulski îşi reveni din aceste amintiri. Doctorul şi casa lui erau acum departe… De mai bine de zece luni nu mai dăduse pe la el. Se afla pe strada Radna, plină de băltoace, iar dincolo se întindea strada Browarna. Sus, în dreptul unor arbori desfrunziţi, se vedeau clădirile galbene ale Universităţii; jos, cocioabe umede, maidane şi garduri, iar şi mai jos, Vistula.

Un om cu barbă roşcată, îmbrăcat într-o manta spălăcită, se apropie de el, îşi scoase şapca şi-i sărută mâna. Wokulski îl privi atent.

— Wysocki! … Ce cauţi pe aici?

— Stau aici, în casa asta, îi răspunse omul, arătând cu mâna un bordei scund, de pământ.

— De ce n-ai mai venit să cari marfă? îl întrebă Wokulski.

— Cu ce să vin, domnule, că de Anul nou mi s-a prăpădit calul!

— Şi ce faci acum?

— Uite-aşa, mai nimic! Am iernat la fratele meu. E acar la Căile Ferate Vieneze. Dar şi el o duce greu, că l-au mutat de la Skierniewice, lângă Częstochowa. La Skierniewice avea trei pogoane şi o mai scotea la capăt, dar acum o duce ca vai de lume, şi pământul i se părăgineşte, că nu-l lucrează nimeni.

— Şi cum vă descurcaţi?

— Nevastă-mea mai spală rufe, deşi oamenii nu prea au cu ce să plătească, iar eu… uite-aşa… Ne prăpădim, domnule… Nu suntem noi primii, şi nici ultimii. Cât ţine postul mare, omul îşi face curaj. Zice: „Astăzi postesc pentru pomenirea sufletelor răposaţilor, mâine, în amintirea postului Domnului nostru Iisus Hristos, poimâine, să alunge Dumnezeu tot răul de pe pământ”. După sărbători nu mai e chip să amăgeşti copiii în nici un fel, nu mai avem ce sfinţi pomeni, ca să priceapă de ce nu trebuie să mănânce… Dar văd că nici dumneavoastră nu arătaţi prea bine.

Omul oftă: Aşa or fi vremurile, o trebui să murim cu toţii! …

Wokulski rămase pe gânduri.

— Chiria aţi plătit-o? întrebă el.

— Ce să mai plătim, că tot o să ne gonească!

— De ce nu te-ai dus la magazin, la domnul Rzecki? îl întrebă Wokulski.

— N-am îndrăznit, domnule! Calul mi s-a prăpădit, căruţa-i la cămătar, şi eu am ajuns ca un cerşetor… Ce să vin să mai încurc lumea? …

Wokulski îşi scoase portmoneul.

— Ţine zece ruble, să le ai de sărbători. Treci mâine la amiază pe la prăvălie; am să-ţi dau un bilet, să te duci în cartierul Praga, la un negustor, să-ţi alegi un cal. După sărbători să vii la lucru. O să câştigi cam trei ruble pe zi, aşa că datoria ţi-o plăteşti uşor. Cred că în felul ăsta ai s-o scoţi la capăt.

Luând banii, bietul om începu să tremure. Ascultă încordat, şi lacrimi grele îi lunecau pe obrajii scofâlciţi.

— Oare v-a spus cineva că o ducem… atât de greu? … întrebă el după o clipă. Şi acum o lună ne-a trimis ceva, nu ştiu cine, o cucoană din cele care fac bine. Ne-a dat un bon pentru un pud de cărbuni de la depozitul din strada Jelazna! Sau v-aţi gândit singur să veniţi? …

— Du-te acasă şi nu uita, mâine treci pe la prăvălie, încheie Wokulski.

— Mă duc, domnule, mă duc!

Şi, făcând o plecăciune până la pământ, omul plecă. Dar după câţiva paşi se opri, uluit, pesemne, de norocul care dăduse peste el.

Wokulski rămase pe gânduri, apoi, deodată, tresări.

— Wysocki! … Pe fratele tău cum îl cheamă? …

— Kasper, răspunse omul, întorcându-se în fugă.

— La ce staţie lucrează?

— Lângă Częstochowa, domnule…

— Bine, du-te acasă. Să vedem, poate c-o să fie mutat înapoi la Skierniewice…

În loc să plece, omul se apropie.

— Iertaţi-mă, domnule, zise sfios, dar dacă m-o întreba cineva de unde am atâţia bani? …

— Spune-le că ţi i-am dat eu, în contul salariului.

— Am înţeles, domnule… Dumnezeu… să vă răsplătească…

Wokulski nu-l mai asculta; pornise spre Vistula, spunându-şi în gând: „Fericiţi sunt cei pe care numai foamea îi copleşeşte şi numai frigul îi chinuieşte. Ce uşor îi poţi face fericiţi! … Chiar şi cu modesta mea avere aş putea să pun pe picioare câteva mii de familii. Pare cu neputinţă, dar aşa este.”

Ajunse la malul Vistulei, unde rămase pe gânduri. Aici, pe o mare întindere se ridica un morman înalt de gunoaie respingătoare, răspândind mirosuri grele, colcăind parcă sub razele soarelui; iar la o depărtare de câţiva zeci de paşi se aflau rezervoarele care alimentau Varşovia cu apă.

„Uite, îşi zise Wokulski, focarul tuturor infecţiilor! Omul îşi scoate azi gunoaiele din casă, mâine le bea, şi se mută apoi la cimitirul Powonzki, iar aici cei rămaşi în viaţă continuă să se infecteze. Dacă s-ar deschide pe locul ăsta un bulevard, dacă s-ar face canalizare, şi dacă rezervoarele de apă ar fi mutate sus, pe deal, în fiecare an ar putea fi salvaţi de la moarte câteva mii de oameni şi alte câteva zeci de mii de boală… Cu o muncă nu prea mare s-ar putea realiza un câştig incalculabil; natura ştie să răsplătească.”

Pe coasta şi în râpele respingătoarei rampe de gunoi zări nişte vietăţi care semănau a făpturi omeneşti. Erau câţiva beţivani şi pungaşi care dormeau tolăniţi pe jos, două gunoierese, şi o pereche de îndrăgostiţi – femeia leproasă, iar bărbatul tuberculos şi cu nasul mâncat. Nu mai păreau oameni, ci spectrele unor boli ascunse, spectre îmbrăcate în zdrenţe dezgropate din gunoi.

Simţiră cu toţii că se apropie un străin; chiar şi cei ce dormeau ridicară capetele şi se uitară la el ca nişte câini sălbăticiţi.

Wokulski surâse.

„Sunt sigur că dacă veneam aici noaptea, oamenii ăştia m-ar fi vindecat de melancolie. A doua zi aş fi fost îngropat sub gunoaiele astea care, de altfel, sunt un mormânt tot atât de comod ca oricare altul. S-ar fi stârnit zarvă, nenorociţii ăştia ar fi fost urmăriţi şi închişi, dar poate că mie mi-ar fi făcut un serviciu…

Căci adânciţi în somn ca de mormânt Ei nu cunosc al vieţii zbucium greu…

Şi sufletul lor nu se mai chinuie Frământat de dorinţi de neîmplinit…

Poftim, acum încep să devin într-adevăr sentimental! Se vede că nervii mei sunt bine sdruncinaţi! Totuşi bulevardul nu va fi în stare să stârpească toată pleava asta; se vor muta în cartierul Praga, unde îşi vor vedea mai departe de îndeletnicirile lor, se vor iubi, aşa cum se iubeşte perechea asta de aici, şi chiar se vor înmulţi. Frumoase odrasle vei mai avea tu, patrie, născute şi crescute aici, pe un morman de gunoaie, dintr-o mamă leproasă şi un tată fără nas! … Copiii mei ar fi fost altfel; de la ea ar fi luat frumuseţea, iar de la mine energia… Partea proastă e că nu se vor naşte niciodată… În ţara noastră numai boala, mizeria şi crima zămislesc şi găsesc adăpost urmaşilor! … Te-apucă groaza când te gândeşti ce o să fie aici peste câteva generaţii… Asta, când leacul e atât de simplu: muncă pentru toţi, plătită omeneşte! Numai munca poate face pe cei mai buni puternici şi poate stârpi răul fără multă vorbă, dând societăţii din înfometaţii şi bolnavii de azi oamenii tari de mâine!”

Apoi, fără nici o legătură cu gândurile care-l frământaseră până atunci, îşi spuse: „Şi ce-are a face dacă cochetează? … Cochetăria femeilor e ca parfumul şi culorile florilor. Aşa-i firea lor: vor să placă oricui, chiar şi unuia ca Mraczewski… Cu toţi e cochetă, iar cu mine: „Plăteşte-i dumnealui…” Şi-o fi închipuind, poate, că i-am înşelat cu argintăria! Asta ar fi nemaipomenit! …”

Într-un loc pe malul Vistulei, Wokulski dădu peste nişte bârne; fiind obosit, se aşeză şi privi în jur. În luciul liniştit al apei se oglindeau Saşka, pe cale să înverzească, şi casele din cartierul Praga, cu acoperişuri roşii. În mijlocul fluviului stătea neclintit un vaporaş. Nu părea mai mare ca vaporaşul imobilizat din cauza unei stricăciuni la maşini pe care-li văzuse Wokulski acum un an pe Marea Neagră.

„Zbura ca o pasăre, când, deodată, s-a oprit! Nu i-a mai mers motorul! Şi-mi aduc aminte că m-am întrebat atunci dacă nu cumva şi eu mă voi opri cândva din drum! … Iată că m-am oprit! Ce cauze neînsemnate creează mişcarea în lume! Câteva lopeţi de cărbuni dau viaţă unui vapor, iar un pic de inimă, omului! …”

În clipa aceea pe deasupra lui trecu în zbor un fluture galben ivit de timpuriu.

„Sunt curios să ştiu de unde a răsărit! îşi zise Wokulski. Natura are adesea capricii şi analogii. Există fluturi şi în specia umană, a căror singură grijă e să poarte culori frumoase, să se ferească de asprimea vieţii şi să mănânce dulciuri, fără de care pier. Iar tu, vierme, sfredeleşte pământul şi fă din el ogor bun de însămânţat. Dacă ei se desfată, tu munceşte. Al lor e spaţiul nemărginit şi lumina! Tu fii bucuros când poţi să te vindeci dacă cineva, din nebăgare de seamă, te calcă în picioare… Poţi tu să suspini după un fluture, nătărăule? … Şi te mai miri că îi e scârbă de tine! … Ce legătură poate exista între tine şi ea? … Omida seamănă şi ea cu un vierme până ce se transformă în fluture. A, prin urmare, crezi că ai să ajungi fluture, tu, negustoraş de galanterie? … Şi de ce nu? Progresul este o lege a omenirii!

În Anglia câţi negustori n-au ajuns lorzi? În Anglia! … Acolo societatea este încă în epoca ei de creaţie, acolo totul se perfecţionează, totul urcă, sus, mereu mai sus! Da, aşa e acolo, cei de sus atrag spre ei forţe noi. Aici, însă, clasele suprapuse au îngheţat ca apa, şi nu numai că au creat o specie de oameni deosebiţi, care nu au nici o legătură cu restul societăţii şi faţă de care manifestă un fel de repulsie fizică, dar, prin marasmul lor, paralizează orice mişcare de jos. Nu trebuie să-mi fac nici o iluzie; suntem două specii diferite, într-adevăr asemănătoare cu fluturele şi cu viermele. Pentru aripile ei să-mi părăsesc eu vizuina şi viermii, semenii mei? … Uite-mi semenii, uite-i, zac colo, pe mormanul de gunoaie! Poate că sunt nenorociţi, mâine vor fi şi mai nenorociţi, tocmai pentru că vreau să cheltuiesc pe distracţia cu fluturele treizeci de mii de ruble pe an! Negustor tâmpit! … Om josnic! … Treizeci de mii de ruble înseamnă şaizeci de mici ateliere sau prăvălioare, de pe urma cărora ar putea trăi familii întregi. Eu sunt acela care le distruge viaţa, care le suge sufletul şi-i sileşte să trăiască pe mormanul ăsta de gunoaie… Dar dacă n-ar fi fost ea, aş fi avut eu oare azi banii pe care îi am? … Cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu mine şi cu banii mei dacă n-ar fi fost Isabela! Poate că numai lângă ea îşi vor putea găsi adevărata lor menire; poate că vreo cincisprezece-douăzeci de familii tot se vor putea bucura de binefacerile lor”…

Wokulski se întoarse şi deodată îşi văzu umbra întinsă pe pământ. Atunci îi trecu prin minte că umbra aceea care se întindea mereu, fie în faţă, fie în spate sau în coasta lui, îl va însoţi întotdeauna şi pretutindeni aşa cum îl întovărăşeşte amintirea Isabelei pretutindeni şi întotdeauna, trează şi în somn, luând parte la toate năzuinţele, planurile şi faptele lui.

— Nu pot renunţa la ea! şopti el, lăsând braţele în jos, ca şi cum ar fi încercat să se justifice în faţa cuiva.

Se ridică şi se întoarse în oraş.

Mergând pe strada Oboźna, îşi aduse aminte de căruţaşul Wysocki, cel căruia îi murise calul, şi i se păru că vede un şir întreg de căruţe în faţa cărora zăceau cai morţi, un şir întreg de căruţaşi care stăteau disperaţi la căpătâiul lor, iar pe lângă fiecare câte o droaie de copii zdrenţăroşi şi câte o soţie spălând rufele unor oameni care nu puteau să plătească.

— Calul? … şopti Wokulski, cu o strângere de inimă.

Odată, era în martie, trecând pe aleea Jerozolimska, văzuse nişte oameni adunaţi în jurul unei căruţe cu cărbuni, pusă de-a curmezişul străzii în faţa unei porţi, iar la câţiva paşi zărise un cal deshămat.

— Ce s-a întâmplat? …

— Calul şi-a rupt piciorul! îi răspunse voios, cu mâinile în buzunare, un trecător cu un şal violet la gât.

Wokulski se uitase fără să vrea la cal. Bietul animal, rănit, era legat de un pom şi îşi ţinea unul din picioarele de la spate în sus. Stătea nemişcat, cu capul spre Wokulski, şi de durere muşca o ramură acoperită de promoroacă.

„De ce mi-am amintit de calul acela? se întrebă el. De ce mă cuprinde atâta părere de rău?”

O luă visător în sus, pe strada Oboźna, şi simţi că în cursul celor câteva ore pe care le petrecuse în cartierul de lângă fluviu se produsese în el o schimbare. Mai mult – acum zece ani, acum un an, ieri încă – mergând pe străzi, nu observa nimic deosebit. Treceau oameni şi trăsuri, magazinele îşi deschideau primitoare uşile în faţa trecătorilor… Acum i se trezise parcă un simţ nou. Fiecare om zdrenţăros i se părea că strigă după ajutor, cu atât mai disperat cu cât nu scotea o vorbă, ci doar îl privea cu ochi speriaţi, asemenea calului cu piciorul rupt. În fiecare femeie săracă vedea o spălătoreasă, care, cu mâinile arse de săpun, îşi întreţine familia ajunsă la capătul mizeriei, gata să se prăbuşească. Fiecare copil amărât i se părea că e un osândit la o moarte prematură sau un sortit să-şi petreacă zilele şi nopţile pe mormanul de gunoaie de lângă strada Dobra.

Şi nu numai oamenii îi atrăgeau privirile. Simţea oboseala cailor care trăgeau căruţele grele şi durerea grumazurilor lor roase de hamuri până la sânge. Simţea spaima câinelui care scheuna pe stradă, rătăcit de stăpânul lui. Şi disperarea căţelei slabe, cu ţâţele atârnând, care alerga în zadar de la o rigolă la alta, căutând de mâncare pentru ea şi pentru căţeluşii ei. Şi, ca o culme a suferinţei, îl dureau pomii jupuiţi de scoarţă, caldarâmul stricat semănând cu o gură ştirbă, igrasia pereţilor, mobilele hodorogite şi îmbrăcămintea ruptă.

I se părea că fiecare lucru bolnav sau rănit se plânge, spunând: „Uită-te cum sufăr…” şi că jalea lor o aude şi o înţelege numai el. Iar puterea de a simţi durerea altuia se născuse în el abia de azi, abia de un ceas!

Ciudat! Doar avea, de ani de zile, reputaţia de filantrop. Membrii societăţii de binefaceri, în frac, îi prezentau mulţumiri pentru darurile oferite unei instituţii veşnic nesătule; contesa Karolowa vorbea în gura mare prin saloane de sumele oferite de el pentru azilul ei; personalul de serviciu şi funcţionarii săi îl ridicau în slăvi pentru salariile pe care le încasau. Pe Wokulski însă nu-l mai mulţumea nimic, mai ales că nu dădea banilor nici o însemnătate. Azvârlise mii de ruble în casele de bani ale binefăcătorilor oficiali, numai şi numai ca să-şi cumpere faima de care avea nevoie, fără să se întrebe vreodată ce destinaţie aveau banii lui.

Şi de-abia acum, când cu zece ruble salvase un om din nenorocire, când nimeni nu putea să vorbească lumii de generozitatea lui, de-abia acum înţelesese ce înseamnă să vii în ajutorul cuiva. De-abia acum apăru în faţa ochilor lui miraţi o altă faţă a lumii, necunoscută încă: mizeria care cerea ajutor.

„Aşa-i… Dar oare până acum n-am mai văzut mizerie? …” se întrebă Wokulski.

Şi îşi reaminti de şirurile întregi de oameni zdrenţăroşi, slăbănogi, în căutare de lucru, de caii costelivi, de câinii flămânzi, de pomii jupuiţi şi de crengile rupte, de tot ce văzuse în viaţă fără să-i fi făcut vreo impresie. De-abia acum, când o mare durere îl frământa, îşi dădea seama că în sufletul lui, ca într-un pământ udat de propriul său sânge şi de lacrimi nevăzute lumii dinafară, crescuse o plantă ciudată: mila de tot şi de toate, de oameni, de animale, chiar de lucrurile neînsufleţite.

„Doctorul ar spune că în creierul meu s-a format o noua celulă sau că s-au unit unele celule vechi, gândi el. Da, aşa-i! Dar mai departe? …”

Până acum avusese un singur ţel: să se apropie de Isabela. Acum mai apăruse unul: să-l scoată pe Wysocki din mizerie.

„Nimica toată! … Frate-său să fie mutat la Skierniewice… Nimica toată!”

Însă, în afară de ei, în afară de Wisocki şi de fratele său, mai apărură câţiva, şi după ei încă vreo doi, apoi o mulţime uriaşă în luptă cu mizerii de tot felul şi, în sfârşit, un întreg ocean de suferinţe care, pe cât se putea, trebuiau micşorate sau cel puţin stăvilite.

„Vedenii! Abstracţii! Nervi! …” îşi zise Wokulski.

Era totuşi unul din cele două drumuri… La capătul celuilalt vedea însă un ţel real şi bine definit: Isabela.

„Nu sunt Hristos, să mă jertfesc pentru omenire! Aşa că, până una-alta, trebuie să uit de toţi Wysockii! Şi apoi… Astăzi sunt zdruncinat, fireşte, dar nu trebuie să cad în ridicol! îşi mai spuse el. O să fac tot ce-mi va sta în putinţă acolo unde va fi nevoie, ceea ce nu înseamnă însă că voi renunţa la fericirea mea personală.”

Intre timp ajunsese în faţa magazinului şi intră.

Înăuntru nu era decât un singur cumpărător: o doamnă înaltă, îmbrăcată în negru, la o vârstă greu de definit. În faţa ei se aflau o grămadă de truse: de lemn, de piele, de pluş şi de metal, simple ori bogat împodobite, unele foarte scumpe, altele mai ieftine; toţi funcţionarii erau strânşi în jurul ei. Klejn scotea mereu alte truse, Mraczewski lăuda marfa, iar Lisiecki îi ţinea hangul, dând din mâini şi din barbă. Numai domnul Ignacy ieşi în întâmpinarea patronului.

— A sosit un transport de la Paris, îl informă el.

Cred că va trebui să-l recepţionăm mâine.

— Fă cum crezi!

— De la Moscova am primit o comandă de zece mii de ruble pentru începutul lunii mai.

— Era de aşteptat…

— … iar din Radom, o comandă pentru două sute de ruble, dar căruţaşul insistă să-i livrăm marfa mâine.

Wokulski ridică din umeri.

— Trebuie să încetăm odată cu negustoria asta măruntă! zise după o clipă. Bani puţini, dar pretenţii cu carul!

— Să rupem legăturile cu negustorii noştri?! întrebă Rzecki, mirat.

— Să rupem legăturile cu negustorii evrei! îl corectă Lisiecki cu jumătate gură. Foarte bine face şeful că renunţă la relaţiile cu ei! Uneori ţi-e şi ruşine să dai restul, aşa le put banii a usturoi!

Wokulski nu-i răspunse. Se aşeză în faţa registrului şi se prefăcu că îşi vede de socoteli; în realitate însă nu făcea nimic, era istovit. Amintindu-şi de gândurile care-i trecuseră prin minte în legătură cu fericirea omenirii, simţi că-l cuprinde enervarea. „S-au încuibat în mine sentimentalismul şi fantezia! Semn rău! Mă fac de râs, mă ramolesc! …”

Şi, fără să vrea, îşi aruncă ochii spre doamna cu înfăţişare neobişnuită care alegea truse. Era îmbrăcată modest şi pieptănată simplu. Pe faţa ei palidă se citea o tristeţe adâncă; buzele, strânse, erau ale unei femei rele, iar ochii plecaţi aveau uneori sclipiri de mânie, alteori de umilinţă.

Vorbea încet şi blând, dar se tocmea la sânge. Ba că-i scump, ba că pluşul şi-a pierdut culoarea, ba că pielea e scorojită, ba că încuietorile de metal au pete de rugină. Lisiecki se retrăsese, înciudat, iar Klejn se odihnea; singurul care mai discuta cu ea, ca şi cum ar fi fost vechi cunoştinţe, era Mraczewski.

În clipa aceea se deschise uşa şi apăru un client şi mai original. După părerea lui Lisiecki, arăta ca un tuberculos decedat căruia începuseră să-i crească mustăţile şi favoriţii în cosciug. Lui Wokulski îi făcu impresia unui gură-cască. În dosul ochelarilor fumurii i se vedeau ochii mari, cu o expresie neînchipuit de distrată.

Clientul, care stătuse de vorbă înainte cu cineva pe stradă, lăsase persoana respectivă afară şi intrase în prăvălie. Dar nici n-apucase bine să intre, că ieşi repede să-şi ia rămas bun. Apoi dădu din nou să deschidă uşa, pe urmă făcu un pas înapoi şi privi în sus, ca şi cum ar fi vrut să citească firma. În sfârşit, păşi înăuntru, uitând uşa deschisă. Întâmplător o zări pe doamna din magazin, şi ochelarii fumurii alunecară deodată pe nas.

— A… a… a…! exclamă el.

Dar doamna se întoarse brusc spre truse şi căzu pe scaun.

Mraczewski sări în întâmpinarea noului client, pe care îl întrebă, surâzând cu subînţeles:

— Ce doreşte domnul baron?

— Butoni, înţelegi? Butoni simpli, de aur sau de argint… Numai, înţelegi, să aibă forma unei caschete de jocheu cu cravaşă!

Mraczewski deschise vitrina cu butoni.

— Apă… se auzi vocea slabă a doamnei.

Rzecki turnă apă din carafă şi-i întinse paharul, compătimitor.

— Vă simţiţi rău, doamnă? … Să chemăm un doctor.

— Mă simt mai bine… răspunse ea.

Baronul îşi alegea butonii stând ostentativ cu spatele spre clientă.

— Nu preferaţi nişte butoni în formă de potcoavă? întrebă Mraczewski. Socot că domnul baron are nevoie şi de butoni cu jocheu şi de ceilalţi. Sportivii poartă numai insigne sportive, dar le place să le schimbe.

— Spune-mi, domnule, întrebă deodată doamna, adresându-se lui Klejn, la ce folosesc potcoavele unor oameni care nu mai au cu ce să-şi întreţină caii? …

— Te rog, domnule, zise baronul, să-mi alegi încă vreo câteva obiecte mărunte în formă de potcoavă.

— Poate o scrumieră? întrebă Mraczewski.

— Bine, fie şi o scrumieră! încuviinţă cumpărătorul.

— Sau o călimară frumoasă, cu şa, jocheu şi cravaşa?

— Te rog să-mi dai şi o călimară frumoasă, cu şa, jocheu şi cravaşă.

— Spune-mi, domnule, reluă cu glas tare doamna, adresându-se lui Klejn, oare nu vă este ruşine să importaţi mărunţişuri atât de costisitoare într-o ţară ruinată? … Nu vă e ruşine să cumpăraţi cai de curse? …

— Dragă domnule, strigă tot atât de tare baronul adresându-se lui Mraczewski, împachetează totul, şi scrumiera, şi călimara, şi trimite-mi pachetul acasă! Aveţi lucruri minunate… Vă mulţumesc din inimă… Adieu…

Şi ieşi repede din magazin, întorcând capul de câteva ori şi uitându-se la firma care atârna deasupra uşii.

După plecarea originalului baron, în magazin domni linişte. Rzecki se uita la uşă, Klejn la Rzecki, iar Lisiecki la Mraczewski, care, din spatele doamnei, făcea tot felul de strâmbături.

Cucoana se ridică încet de pe scaun şi se apropie de pupitrul lui Wokulski.

— Pot să vă întreb, începu ea cu voce tremurândă, cât vă datorează domnul care a ieşit acum câteva clipe din magazin?

— Conturile clientului nostru, stimată doamnă, ne privesc numai pe el şi pe mine! îi răspunse Wokulski, înclinându-se.

— Domnule, stărui doamna, iritată, mă numesc Krzeszowska, şi domnul este soţul meu! Datoriile lui mă interesează, deoarece a pus mâna pe averea mea, pentru care mă aflu în proces cu el.

— Scuzaţi-mă, doamnă, o întrerupse Wokulski, dar relaţiile dintre soţi nu intră în sfera preocupărilor mele!

— Ah, aşa? … Bineînţeles, e mai comod pentru un negustor! Adieu!

Şi ieşi din magazin trântind uşa…

La câteva clipe după plecarea ei reveni repede baronul. Se uită de câteva ori în stradă, apoi se apropie de Wokulski.

— Te rog să mă scuzi, vorbi el făcând eforturi să-şi ţină ochelarii pe nas, dar, în calitatea mea de client vechi, îndrăznesc să te întreb în mod confidenţial: ce a spus doamna care a ieşit adineauri din magazin? … Te rog să mă ierţi pentru îndrăzneală, dar aşa, confidenţial…

— N-a spus nimic ce s-ar cuveni să fie repetat! răspunse Wokulski.

— Pentru că, pricepi dumneata, persoana e, din păcate, soţia mea… Ştii cine sunt… Baronul Krzeszowski… E o femeie onorabilă şi cultă, dar de când ne-a murit fetiţa, e cam nervoasă şi uneori… Pricepi? … Aşadar, n-a spus nimic? …

Baronul se înclină şi plecă, dar când ajunse la uşă, întâlni privirea lui Mraczewski, care clipi repede, semnificativ.

— Aşa? … făcu baronul încruntat, uitându-se la Wokulski.

Şi fugi în stradă. Mraczewski rămase împietrit, roşind până în albul ochilor. Wokulski se îngălbenise, dar continuă să-şi vadă liniştit de registrele sale.

— Cine sunt nebunii ăştia, domnule Mraczewski? întrebă Lisiecki.

— E o poveste întreagă! răspunse Mraczewski, uitându-se cu coada ochiului la Wokulski. El, baronul Krzeskowski, e un om tare ciudat, iar nevastă-sa e o femeie cam zurlie. Sunt văr de departe cu ei, dar de! … (Oftă, uitându-se în oglindă). Eu sunt sărac, aşa că trebuie să lucrez în comerţ, pe câtă vreme ei mai au bani, şi se uită la mine de sus…

— Au bani, dar nu muncesc! … interveni Klejn. Frumoasă rânduială în lumea asta, nu-i aşa?

— O fi… Numai că degeaba încerci să mă converteşti! i-o tăie Mraczewski. Şi cum vă spuneam, domnul baron şi doamna baroneasă sunt în război de un an de zile. El vrea să divorţeze, dar ea nu vrea şi-i interzice să se mai ocupe de administrarea averii ei, lucru pe care baronul nu-l înghite. Nu-i dă voie să ţină cai, îndeosebi unul renumit, de curse, iar el nu-i permite să cumpere casa familiei Lęcki, în care locuieşte şi unde i-a murit fetiţa. Sunt nişte originali! … Mai mare râsu-l să-i auzi când se ceartă! …

Povestea pe un ton uşuratic şi se învârtea prin magazin dându-şi aere de domnişor venit parcă pentru o clipă şi gata să plece imediat. Wokulski făcea feţe-feţe în fotoliul său; nu-i mai putea suporta vocea!

„Văr cu familia Krzeskowski! … îşi zise în gând. Isabela o să-i trimită un bilet de dragoste… Ah, ticălosul! …”

Se stăpâni şi se aplecă iarăşi asupra registrelor. În magazin începură să intre alţi clienţi. Alegeau mărfuri, se tocmeau, plăteau, dar Wokulski, cufundat în lucru, nu le vedea decât umbrele. Şi cu cât erau mai lungi coloanele adunate, cu cât sumele erau mai mari, cu atât simţea mai mult cum îi clocoteşte în inimă o mânie nedesluşită. De ce? … Împotriva cui? … N-avea importanţă! Important era că primul om care avea să-i iasă în cale urma să plătească toate oalele sparte…

Pe la şapte, magazinul se golise, iar vânzătorii stăteau de vorbă. Wokulski continua să facă socoteli, când desluşi din nou vocea supărătoare şi arogantă a lui Mraczewski:

— Lasă-mă, domnule Klejn, nu mă mai bate la cap! Toţi socialiştii sunt nişte hoţi! Ar vrea să-şi împartă avutul altora! Nişte calici! Au o pereche de ghete la două persoane şi nu cred în necesitatea batistei!

— N-ai vorbi aşa, îi răspunse Klejn pe un ton trist, dacă ai citi măcar câteva broşuri, chiar şi din cele mai mici.

— Aiureli! îl întrerupse Mraczewski, vârându-şi mâinile în buzunar. Auzi dumneata, să citeşti broşuri care tind să distrugă familia, religia şi proprietatea! … Alţi proşti ca dumneata n-ai să găseşti în toată Varşovia!

Wokulski închise registrul şi-l puse pe masă. În clipa aceea intrară în magazin trei doamne, dorind să cumpere mănuşi.

Tocmeala cu ele ţinu vreun sfert de oră. Wokulski şedea în fotoliu şi se uita pe fereastră; când doamnele plecară, rosti pe un ton foarte liniştit:

— Domnule Mraczewski!

— Vă rog? … răspunse tânărul, apropiindu-se de el în grabă, dar cu paşi de contradans.

— Începând de mâine poţi să-ţi cauţi de lucru în altă parte, îl anunţă Wokulski, scurt.

Mraczewski înmărmuri.

— De ce, domnule Wokulski? … De ce? …

— Pentru că locul dumitale nu mai e în magazinul meu.

— De ce? Care este motivul? … Cred că n-am făcut nimic rău! Unde să mă duc dacă dumneavoastră mă concediaţi aşa, pe neaşteptate? …

— Vei primi referinţe bune, răspunse Wokulski. Domnul Rzecki îţi va plăti salariul pe trei luni, sau, mai bine, pe cinci luni… Noi doi, dumneata şi cu mine, nu mai putem lucra împreună… Nu ne potrivim. Dragă Ignacy, fă-i te rog domnului Mraczewski socoteala până la 1 octombrie!

Wokulski se ridică şi ieşi în stradă.

Concedierea lui Mraczewski făcuse o impresie atât de adâncă, încât toată lumea amuţise. Domnul Rzecki porunci să se închidă magazinul, deşi nu era încă 8, şi dădu fuga la locuinţa patronului, dar nu-l găsi. Se mai duse încă o dată, pe la 11; văzând fereastra întunecată, se întoarse acasă, abătut.

A doua zi era Joia mare; Mraczewski nu-şi făcu apariţia în magazin. Ceilalţi vânzători, trişti, schimbau câte un cuvânt între ei, în şoaptă.

Wokulski veni pe la ora 1, dar nici nu se aşeză bine la masa de lucru, când uşa se deschise, şi domnul Krzeszowski intră repede, cu obişnuitul său mers şovăielnic, făcând un mare efort ca să-şi aşeze ochelarii pe nas.

— Domnule Wokulski, strigă clientul din uşă, aruncând priviri distrate în jur, am aflat chiar în clipa asta… Daţi-mi voie, sunt Krzeszowski… Aflu că bietul Mraczewski a fost concediat din vina mea! Te rog sa mă crezi, domnule Wokulski, că aseară n-am avut nici o pretenţie faţă de dumneata… Apreciez discreţia pe care ai manifestat-o faţă de mine şi de soţia mea… Ştiu că dumneata i-ai răspuns aşa cum ştie să răspundă un gentleman…

— Domnule baron, rosti apăsat Wokulski, nu v-am rugat să-mi daţi un certificat de bună-purtare! Şi acum vă rog să-mi spuneţi ce doriţi…

— Te rog să-l ierţi pe bietul Mraczewski care chiar…

— Faţă de domnul Mraczewski n-am nici o pretenţie, nici măcar pe aceea de a-l mai vedea revenind în magazinul meu.

Baronul îşi muşcă buzele. Tăcu o clipă, ca şi cum ar fi fost ameţit de răspunsul dur, apoi se înclină, rosti încet: „Mă rog…” şi părăsi magazinul.

Domni Klejn şi Lisiecki se ascunseră în dosul dulapurilor, şi după o scurtă consfătuire reveniră, aruncându-şi din când în când priviri triste, dar grăitoare.

Pe la ora 3 după amiază apăru şi doamna Krzeszowska. Părea mai palidă, mai galbenă; era îmbrăcată într-o rochie parcă şi mai neagră decât cea din ajun. Se uită speriată prin magazin şi, descoperindu-l pe Wokulski, se apropie de el.

— Domnule, şuşoti ea, am aflat astăzi că un tânăr, Mraczewski, a fost concediat de dumneata din vina mea! Biata mamă…

— Domnul Mraczewski nu mai lucrează şi nici nu va mai lucra în magazinul meu! răspunse Wokulski, înclinându-se. Aşadar, cu ce vă pot servi, doamnă? …

Doamna Krzeszowska îşi pregătise, se vede, o peroraţie mai lungă, dar întâlnind privirile lui Wokulski, spuse: „Mă rog…” şi ieşi.

Klejn şi Lisiecki clipiră şi mai expresiv, dar se mărginiră de astă dată să ridice din umeri.

De-abia pe la 5 după amiază Rzecki se apropie de Wokulski. Îşi sprijini mâinile de masă şi zise cu jumătate de gură:

— Mama lui Mraczewski e o femeie foarte săracă…

— Plăteşte-i salariul până la sfârşitul anului… răspunse Wokulski.

— Socot… dragă Stasek… că un om nu poate fi pedepsit chiar aşa pentru faptul că are alte convingeri politice…

— Convingeri politice?! … făcu Wokulski mirat.

Pe domnul Ignacy îl trecu un fior rece prin tot corpul…

— De altfel trebuie să-ţi spun, continuă el, că ar fi păcat să pierdem un astfel de vânzător. E băiat frumos! Place la nebunie femeilor…

— Frumos? răspunse Wokulski. N-are decât să se facă peşte dacă-i aşa de frumos!

Domnul Ignacy se retrase. De astă dată Lisiecki. Şi Klejn nu se mai uitară unul la altul!

Peste o oră intră în magazin un oarecare domn Zięba, pe care Wokulski îl prezentă celorlalţi drept noul lor coleg.

Domnul Zięba avea vreo 30 de ani, era poate tot atât de prezentabil ca Mraczewski, dar făcea impresia unui om mult mai serios şi mai aşezat. Până seara izbuti să-şi cunoască colegii şi chiar să le câştige simpatia. Domnul Rzecki, descoperi în el un bonapartist înfocat, domnul Lisiecki recunoscu că, în comparaţie cu Zięba, el este un antisemit foarte palid, iar domnul Klejn ajunse la concluzia că Zięba trebuie să fie cel puţin un as al socialismului.

Într-un cuvânt, erau cu toţii mulţumiţi, iar domnul Zięba, liniştit.

IX.

PUNŢI PE CARE SE ÎNTÂLNESC OAMENI DIN LUMI DIFERITE.

ÎN VINEREA MARE, DE DIMIneaţă, Wokulski îşi aduse aminte că în ziua aceea şi a doua zi Conteza Karolowa şi domnişoara Isabela fac cheta la epitaf.

„Va trebui să mă duc şi să dau ceva!” îşi zise. Scoase din casa de bani cinci napoleoni de aur, apoi se răzgândi: „Le-am trimis un covor, păsărele cântătoare, un minavet, chiar şi o fântână! … Cred că toate astea sunt suficiente pentru salvarea unui singur suflet, aşa că n-am să mă duc!”

După-amiază însă îşi făcu socoteala că poate contesa Karolowa contează pe el… Atunci n-ar fi frumos să lipsească sau să ofere numai cinci imperiali. Scoase din casa de bani alte cinci monede şi le înfăşură într-o foiţă. „La drept vorbind, îşi zise, schimbându-şi gândul încă o dată, va fi şi domnişoara Isabela acolo, şi ei nu-i pot oferi numai zece imperiali.” Aşa că desfăcu fişicul şi mai adăugă zece piese de aur. Rămase din nou pe gânduri. Să se ducă, să nu se ducă? … „Nu, îşi zise, nu vreau să particip la o binefacere de iarmaroc!” Aruncă fişicul în casa de bani şi nu se duse la biserică.

Dar a doua zi – era Sâmbăta mare – văzu lucrurile în cu totul altă lumină: „Am înnebunit! Dacă nu mă duc la biserică, unde s-o întâlnesc? Şi dacă nu cu banii mei, cu ce i-aş putea atrage atenţia? … Parcă mi-am pierdut minţile! …”

Totuşi continua să şovăie. Abia pe la 2 după amiază, când Rzecki, fiind zi de sărbătoare, dispuse să se închidă magazinul, Wokulski luă din casa de bani douăzeci şi cinci de napoleoni şi porni spre biserică.

Nu intră însă imediat; îl oprea ceva. Voia s-o vadă pe domnişoara Isabela, dar în aceiaşi timp se temea şi se simţea ruşinat de napoleonii lui.

„Să arunci un pumn de aur! … Ce lucru tulburător în epoca de dominare a hârtiei… Şi ce apucătură de parvenit! … Dar, ce să faci, femeile vor bani! … Te pomeneşti însă că e prea puţin! …”

Umbla încolo şi încoace pe stradă, fără să-şi poată lua ochii de la intrarea bisericii.

„Mă duc! se hotărî el. Stai… încă o clipă… Ah, uite unde am ajuns! …”

Îşi simţi sufletul răscolit. Nu era în stare să ia o hotărâre fără să şovăie nici chiar într-o chestiune atât de simplă.

Îşi aduse aminte că nu mai dăduse de mult pe la biserică.

„Când am fost? … La căsătorie, o dată… La înmormântarea neveste-mi, a doua oară…”

Dar nici prima nici a doua oară nu-şi dăduse prea bine seama ce se petrece în jurul lui, şi acum se uita la biserică ca la un lucru absolut nou pentru el.

„Ce rost are clădirea asta uriaşă, cu turle în loc de coşuri? Ce rost are casa asta în care nu locuieşte nimeni şi adăposteşte doar rămăşiţele unor oameni morţi de o veşnicie? … Ce rost au zidurile şi locul ăsta, pentru cine arde lumina zi şi noapte, în ce scop se adună aici atâta lume? … Oamenii se duc la piaţă după mâncare, la magazine după mărfuri, la teatru ca să se distreze. Dar aici de ce vin? …”

Fără voia lui comparând siluetele mărunte ale credincioşilor din uşa bisericii cu dimensiunile uriaşe ale sfântului lăcaş, îi trecu prin minte o idee neobişnuită: după cum în structura pământului au lucrat cândva forţe formidabile, ridicând pe scoarţa netedă lanţuri de munţi, aşa şi în omenire a existat o forţă nemărginită care a înălţat aceste lăcaşuri. Când vezi clădirile acestea, aproape te bate gândul că în adâncurile planetei noastre ar fi locuit uriaşi care au răzbit undeva în sus, şi în locurile unde au străpuns scoarţa pământului s-au înălţat peşteri impunătoare.

„Spre ce năzuiesc? S-au ridicat, poate, către o altă lume, superioară. Iar dacă fluxul mărilor e o dovadă că luna nu este o strălucire iluzorie, ci o realitate, ciudatele lăcaşuri ale bisericilor n-ar confirma realitatea unei alte lumi? … De ce oare lumea noastră ar atrage după sine sufletele oamenilor cu o forţă mai slabă decât aceea cu care luna atrage valurile oceanului? …”

Intră în biserică, unde, din capul locului, îl izbi o imagine nouă. Câţiva cerşetori cereau de pomană – Dumnezeu va restitui înzecit totul oamenilor milostivi. Dar în viaţa viitoare… Erau credincioşi care sărutau picioarele lui Hristos, răstignit de statul roman, alţii, îngenuncheaţi în pragul bisericii, ridicau mâinile şi ochii, pradă parcă unei viziuni supranaturale. Biserica era cufundată într-un întuneric pe care lumina celor cincisprezece lumânări arzând în candelabre de argint nu-l putea alunga. Pe alocuri, pe pardoseala bisericii zăreai umbrele difuze ale oamenilor prosternaţi sau aplecaţi spre pământ, ca şi cum s-ar fi ascuns de umila lor cucernicie.

Uitându-te la trupurile acelea nemişcate, mai că-ţi venea a crede că fuseseră părăsite de sufletele care îşi căutaseră adăpost, pentru o clipă, într-o lume mai bună.

„Acum înţeleg de ce biserica întăreşte credinţa! Aici totul aminteşte veşnicia!”

De la umbrele cufundate în rugăciune, ochii i se îndreptară spre lumină. Văzu mese acoperite cu covoare, pe care erau tăvi pline de bani, bani de hârtie, de argint şi de aur, iar în jurul lor doamne aşezate în fotolii adânci, îmbrăcate în mătăsuri, pene şi catifele, înconjurate de tineret vesel. Cele mai evlavioase ciocăneau uşurel cu degetul în masă ca să atragă atenţia vizitatorilor, dar toate stăteau de vorbă şi se amuzau ca la bal.

Lui Wokulski i se păru atunci ca are în faţă trei lumi. Una (demult apusă) care se rugase şi ridicase intru slava lui Dumnezeu biserici măreţe. A doua, săracă şi umilă, care ştia să se roage, dar ridica numai bordeie de pământ. Şi a treia care îşi construia palate, dar care uitase de rugăciune şi făcuse din lăcaşurile divine un loc de întâlniri, asemenea unor păsări nepăsătoare care îşi clădesc cuiburile şi ciripesc pe mormintele eroilor căzuţi în luptă.

„Şi eu le par oare tot atât de străin oamenilor adunaţi aici?! Apoi auzi o voce: „… Poate că sunt un ciur cu ochiuri dese, în care îi voi arunca pe toţi, pentru a despărţi pleava şi putregaiul de grăunţele sănătoase…” Îşi roti privirea, dar nu vorbise nimeni. Fusese numai o părere a minţii lui aproape bolnave. În clipa aceea o zări pe contesa Karolowa, iar lângă ea pe Isabela, la a patra masă din fundul bisericii. Şi ele păzeau o tavă cu bani, ţinând în mână cărţi, desigur de rugăciuni. În spatele contesei stătea un lacheu îmbrăcat într-o livrea neagră.

Wokulski se îndreptă spre ele trecând pe lângă cei îngenuncheaţi şi pe lângă celelalte mese de unde s-auziră ciocănituri insistente. Se apropie de tavă şi, înclinându-se în faţa contesei, îşi depuse fişicul cu napoleoni.

„Dumnezeule! îşi zise el în gând. Ce impresie proastă fac cu banii ăştia!”

Contesa lăsă cartea din mâini.

— Bună ziua, domnule Wokulski! şopti ea. Credeam că nu mai vii şi, mărturisesc, începusem să am oarecare regrete!

— Ţi-am spus, mătuşă, că va veni şi că va aduce şi un sac de aur cu dânsul! rosti domnişoara Isabela în englezeşte.

Contesa, speriată, simţi că se înroşeşte şi că i se îmbrobonează fruntea. Dacă Wokulski ştia limba engleză?

— Te rog, domnule Wokulski, făcu ea repede, ia loc o clipă! Delegatul ne-a părăsit! Dă-mi voie să pun napoleonii dumitale deasupra, ca să se ruşineze domnii care preferă să zvârle banii pe şampanie…

— Lasă, mătuşă, linişteşte-te! vorbi domnişoara Isabela, tot în englezeşte. N-a înţeles…

— Te rog, Bela, rosti contesa pe un ton solemn, domnul Wokulski, care a oferit un dar atât de mărinimos pentru orfelinatul nostru…

— Am auzit! răspunse domnişoara Isabela, de data asta în polonă, plecând pleoapele în semn de salut.

— Doamnă contesă, vorbi Wokulski pe un ton întrucâtva glumeţ, vreţi neapărat să-mi răpiţi meritele pe care le-aş câştigă în viaţa viitoare, aducând laude unor fapte pe care, de altfel, le împlinim numai în vederea unui beneficiu?!

— Mi-am închipuit! şopti domnişoara Isabela în englezeşte.

Contesa fu cât pe-aci să leşine la gândul că Wokulski, deşi nu cunoştea nici o limbă, ar putea bănui sensul cuvintelor nepoatei sale.

— Dumneata, domnule Wokulski, se grăbi ea să spună, poţi să-ţi câştigi uşor merite pentru viaţa viitoare, iertând de pildă… greşelile semenilor…

— Le-am iertat întotdeauna! răspunse el, puţin mirat.

— Dă-mi voie să-ţi spun că nu întotdeauna! Sunt o femeie bătrână şi îţi sunt prietenă, domnule Wokulski, continuă contesa apăsat, aşa că îmi vei face, cred, o anumită concesie…

— Aştept porunca dumneavoastră!

— Alaltăieri l-ai concediat pe unul dintre… funcţionarii dumitale! … Vorbesc de un oarecare Mraczewski…

— Pentru ce? interveni brusc domnişoara Isabela.

— Nu ştiu, zise contesa. Se pare că e vorba de convingeri politice diferite, sau de ceva asemănător…

— Aşadar, tânărul are convingeri?! exclamă domnişoara Isabela. Interesant! …

Vorbise pe un ton atât de amuzant, încât Wokulski simţi cum i se risipeşte scârba faţă de Mraczewski.

— N-a fost vorba de convingeri politice, doamnă contesă, zise el, ci de o remarcă lipsită de tact la adresa unor anumite persoane care ne vizitează magazinul…

— Poate că tocmai persoanele în chestiune au procedat fără tact, interveni domnişoara Isabela.

— Sunt libere să procedeze cum vor, deoarece plătesc, îi răspunse Wokulski, calm. Nouă însă nu ne este permis!

O roşeaţă puternică năpădi obrajii domnişoarei Isabela. Luă cartea şi începu să citească.

— Totuşi nădăjduiesc că te vei lăsa convins, domnule Wokulski! stărui contesa. O cunosc pe mama tânărului şi, crede-mă, mi se rupe inima când văd ce disperată e…

Wokulski căzu pe gânduri.

— Bine! Am să-i dau un alt post, dar la Moscova.

— Şi biata lui mamă? … întrebă contesa pe un ton rugător.

— Am să-i măresc salariul cu două sute… cu trei sute de ruble! răspunse el.

În clipa aceea se apropiară de masă câţiva copii, cărora contesa începu să le împartă iconiţe. Wokulski se ridică de pe fotoliu şi, spre a nu-i tulbura pioasa-i îndeletnicire, trecu lângă domnişoara Isabela.

Isabela îşi ridică ochii din carte şi, uitându-se la el cu o căutătură stranie, îl întrebă:

— Nu vă schimbaţi niciodată hotărârile?

— Nu! răspunse el lăsând ochii în jos.

— Dar dacă v-aş ruga şi eu…

Wokulski se uită la ea mirat.

— V-aş răspunde că domnul Mraczewski şi-a pierdut postul pentru că s-a exprimat într-un mod nepotrivit despre anumite persoane care i-au făcut cinstea să-i vorbească prea binevoitor… Dacă însă dumneavoastră îmi cereţi…

Acuma lăsă ochii în jos domnişoara Isabela, vădit tulburată.

— A… Aşa! … În fond puţin îmi pasă unde se va stabili! N-are decât să plece şi la Moscova!

— Va pleca! răspunse Wokulski. Apoi se înclină: Respectele mele, doamnelor!

Contesa îi întinse mâna.

— Domnule Wokulski, îţi mulţumesc că nu ne-ai uitat şi te rog pofteşte pe la mine de sărbători. Insist, domnule Wokulski! adăugă ea apăsat.

Deodată, observând o mişcare în mijlocul bisericii, se întoarse spre lacheu:

— Ksawery, du-te până la doamna preşedintă şi roagă-o să ne împrumute trăsura ei. Spune-i că mi s-a îmbolnăvit un cal…

— Pentru ce oră porunciţi? o întrebă lacheul.

— Cam peste o oră şi jumătate… Nu-i aşa, Bela, că n-o să zăbovim mai mult?

Lacheul se îndreptă spre masa de lângă uşă.

— Aşadar, pe mâine, domnule Wokulski! reluă contesa. Vei întâlni la mine o grămadă de cunoscuţi. Vor fi şi câţiva domni de la societatea de binefaceri… „Aha! …” îşi spuse Wokulski, luându-şi rămas bun de la contesă, atât de recunoscător, încât ar fi fost în stare să-şi dea jumătate din avere pentru orfelinatul ei.

Domnişoara Isabela înclină capul de la distanţă şi se uită din nou la el cu căutătura ei atât de ciudată. Iar când Wokulski dispăru în adâncul întunecat al bisericii, se aplecă spre mătuşa ei şi-i şopti:

— Mi se pare că dumneata cochetezi cu persoana asta! Să ştii, mătuşă dragă, că începi să devii suspectă! …

— Are dreptate tatăl tău, răspunse contesa. Wokulski ne-ar putea fi util. De altfel, în străinătate asemenea relaţii sunt tot ce poate fi mai la modă!

— Dar dacă relaţiile astea îl vor face să-şi piardă capul? … întrebă domnişoara Isabela.

— Va da atunci dovadă că are un cap slab! răspunse scurt contesa, luându-şi cartea de rugăciuni.

Wokulski nu ieşise încă din biserică. Lângă uşă cotise spre naosul lateral. Într-un colţ, lângă epitaf, în faţa mesei unde se afla contesa, zărise un confesional liber. Intră, închise uşa şi, nevăzut de nimeni, îşi aţinti privirile asupra Isabelei, care îşi ţinea cartea de rugăciuni în mână şi se uita din când în când spre intrare. Părea şi obosită, şi plictisită. Uneori veneau la masa ei copii, să-i ceară iconiţe, şi domnişoara Isabela le dădea cu un gest care spunea: „Ah, când o să se termine odată! …” „Şi toate astea care nu se face nici din evlavie şi nici din iubire pentru copii, ci doar ca reclamă sau în vederea măritişului! îşi zise Wokulski. Dar eu! câte nu fac pentru reclamă şi pentru însurătoare! Lumea-i bine orânduită, n-am ce zice! În loc să întreb făţiş: „Mă iubeşti, sau nu mă iubeşti?” sau: „Mă vrei, sau nu mă vrei?”, azvârl sute de ruble, şi ea se plictiseşte câteva ceasuri în şir făcând pe evlavioasa! Dar dacă mi-ar răspunde că nu mă iubeşte? Au şi bazaconiile astea o parte bună: te lasă să câştigi timp, să cunoşti şi să te faci cunoscut… Rău îmi pare că nu ştiu englezeşte! … N-ar mai trebui acum să mă frământ ca să-i aflu părerea, deoarece sunt sigur că despre mine a vorbit cu contesa! Nu-i nimic! Am să învăţ şi englezeşte… Sau chestia cu trăsura! … Dacă aş fi avut trăsură, aş fi putut s-o conduc acasă cu mătuşa ei! Alt prilej de a stabili o legătură… Aşa-i orice s-ar zice, trăsura îmi poate fi de folos. O să mă coste o mie de ruble pe an, dar ce să fac? Trebuie să fiu pregătit! … Trăsura… Engleza… Peste două sute de ruble pentru chetă! … Cu toate că, în ceea ce mă priveşte, dispreţuiesc aceste lucruri. În definitiv, pe ce să-mi cheltuiesc banii dacă nu pentru a-mi asigura fericirea? Ce-mi pasă de economii când sufăr?”

Şirul gândurilor îi fu întrerupt de o melodie tristă şi stridentă… Era minavetul. După el răsună ciripitul păsărilor mecanice, iar când încetă ciripitul, se auzi susurul tihnit al fântânii, şoaptele celor ce se rugau şi suspinele evlavioşilor.

În naos, lângă confesional, şi aproape de uşa criptei se zăreau siluetele oamenilor îngenuncheaţi. Unii se târau pe pardoseală până la crucifix, îl sărutau, apoi puneau pe tavă câţiva bani mărunţi, scoşi din batista înnodată.

În fundul capelei, scăldat în lumină, zăcea trupul lui Hristos, alb, înconjurat de flori. Lui Wokulski i se păru că, în lucirile tremurânde ale lumânărilor, faţa Mântuitorului se însufleţeşte, exprimând când ameninţare, când iertare şi milă.

Când minavetul cânta aria din Lucia di Lammermoor, sau când se auzea în mijlocul bisericii zăngănitul banilor sau cuvinte franţuzeşti, faţa lui Hristos se întuneca. Dar când se apropia de crucifix vreun sărac care-i povestea suferinţele sale, Mântuitorul îşi deschidea buzele neînsufleţite şi, în şopotul fântânii, îl binecuvânta… „Binecuvântaţi cei tăcuţi… Binecuvântaţi cei trişti…”

De tavă se apropie o tânără strident fardată. Dărui o monedă de argint, dar nu se încumetă să atingă crucea. Oamenii îngenuncheaţi se uitară ursuzi la pieptarul ei de catifea şi la pălăria în culori ţipătoare. Dar când Hristos şopti: „Carele dintre voi este fără păcat să arunce primul piatra”, femeia căzu la pământ şi-i sărută picioarele, aşa cum făcuse, cândva, Maria-Magdalena.

„Binecuvântaţi cei însetaţi de dreptate… Binecuvântaţi cei ce plâng…”

Wokulski, adânc mişcat, se uită la mulţimea pierdută în întunericul bisericii, la mulţimea care aştepta de nouăsprezece veacuri, cu o credinţă atât de răbdătoare, împlinirea făgăduielilor divine.

„Când se vor împlini oare? …” se întrebă el în gând.

„Fiul Domnului îşi va trimite îngerii, iar ei vor strânge toate nelegiuirile şi pe toţi cei ce păcătuiesc, aşa precum se culege neghina şi se arde în foc.”

Fără să vrea, se uită spre mijlocul bisericii. Lângă masa din apropiere, contesa moţăia, domnişoara Isabela căsca, iar alte trei doamne, necunoscute, râdeau, ascultând poveştile unui tânăr elegant.

— Altă lume… Altă lume! … şopti Wokulski. Ce fatalitate mă împinge spre ea?

În clipa aceea lângă confesional se opri şi îngenunche o femeie tânără, îmbrăcată cu multă grijă, care ţinea de mână o fetiţă.

Wokulski se uită la ea şi fu adânc impresionat, căci era deosebit de frumoasă. Îl ului mai ales expresia ei. Părea că venise la mormântul Mântuitorului nu ca să se roage, ci ca să afle mângâiere şi să plângă. Se închină, şi văzând tava pentru chetă, îşi scoase punga cu bani.

— Du-te, Hela! îi şopti ea fetiţei. Du-te, pune banii acolo şi sărută-l pe domnul nostru Iisus Hristos!

— Cum să-l sărut, mămico? …

— Sărută-i mâna şi piciorul…

— Şi pe gură?

— Pe gură nu e voie!

— Nu e voie? …

Fetiţa dădu fuga spre tava cu bani şi se aplecă deasupra crucii.

— Mămico! exclamă ea întorcându-se. L-am sărutat pe domnul nostru Iisus Hristos, dar n-a zis nimic!

— Fii cuminte, Hela! îi răspunse mama. Mai bine îngenunchează şi spune o rugăciune!

— Ce rugăciune?

— De trei ori Tatăl nostru şi de trei ori Ave Maria…

— O rugăciune atât de lungă? … Dar eu sunt atât de mică…

— Atunci spune o singură dată Ave Maria… Acum îngenunchează… Uită-te acolo…

— Mă uit. Ave Maria, gratia plena 17… Mămico, ce păsărele cântă?

— Păsărele mecanice. Spune-ţi rugăciunea.

— Cum mecanice?

— Spune întâi rugăciunea!

— Nu ştiu unde am rămas.

— Atunci spune după mine: Ave Maria…

— …et saecula saeculorum, amen! 18 încheie fetiţa. Mămico, din ce sunt făcute păsărelele mecanice? …

— Hela, nu mai vorbi, că nu te mai sărut niciodată! o mustră maică-sa. Uite, ţine cărticica de rugăciuni şi uită-te la poze, să vezi şi tu cum a fost chinuit domnul nostru Iisus!

Fetiţa luă cartea, se aşeză pe treptele confesionalului şi se linişti.

„Ce fetiţă drăgălaşă! … îşi zise Wokulski. Dacă ar fi a mea, cred că mi-aş recăpăta echilibrul pe care îl pierd pe zi ce trece! Şi mama ei, ce femeie minunată! Ce păr, ce profil, ce ochi! … Se roagă cerului pentru fericirea pierdută! … Frumoasă şi nefericită. Trebuie să fie văduvă. O, dacă aş fi întâlnit-o acum un an! … Ce fel de rânduială mai e şi în lumea asta? La câţiva paşi unul de altul stau doi nefericiţi: unul caută iubire şi familie şi celălalt luptă poate cu mizeria şi cu lipsa de ocrotire. Fiecare ar găsi în celălalt ceea ce-i lipseşte şi, totuşi, paşii lor nu se întâlnesc! … Unul vine să implore mila Domnului, altul zvârle banii pe fereastră ca să-şi facă relaţii. Cine ştie, poate câteva sute de ruble ar fi o binecuvântare pentru ea! Dar nu-i va avea niciodată! În vremurile noastre Dumnezeu nu ascultă ruga nefericiţilor… Ce-ar fi totuşi dacă aş afla cine este? … Poate că aş putea s-o ajut. De ce făgăduielile solemne făcute de Iisus n-ar fi îndeplinite, fie şi de un necredincios ca mine, de vreme ce „credincioşii” au altă treabă?”

Îl trecură fiori… De masa contesei se apropiase un tânăr elegant, care puse ceva pe tavă. Domnişoara Isabela se înroşi, iar ochii ei căpătară lucirile acelea ciudate, care lui Wokulski îi dădeau întotdeauna de gândit.

La invitaţia contesei, tânărul se aşeză, vorbind însufleţit, chiar pe fotoliul pe care nu demult şezuse el. Nu ştia despre ce vorbeau, dar simţea că nu va uita niciodată clipa trăită acum. Covorul scump, tava de argint cu bani, cele două candelabre, contesa îmbrăcată în mare doliu, tânărul cu ochii aţintiţi asupra domnişoarei Isabela, şi domnişoara Isabela radioasă. Nu-i scăpă nici măcar, amănuntul că, la lumina luminărilor, obrajii contesei, nasul tânărului şi ochii domnişoarei Isabela luceau… „Se iubesc oare? se întrebă el. Dacă-i aşa, de ce nu se căsătoresc? Poate că băiatul n-are bani… Dar atunci ce înseamnă privirile ei? … Şi pe mine m-a privit la fel! Fireşte, o domnişoară de măritat trebuie să aibă adoratori, poate chiar mai mulţi, să-i momească pe toţi, ca… să se vândă celui ce oferă mai mult! …”

Sosi delegatul; contesa se ridică din fotoliu, urmată de domnişoara Isabela şi de tânărul cel frumos. Apoi toţi trei se îndreptară spre ieşire, oprindu-se în drum la celelalte mese. Pe domnişoara Isabela toţi tinerii o salutară afectuos, iar ea se uita la fiecare cu aceeaşi privire, care-l făcuse pe Wokulski să-şi piardă minţile. În sfârşit, totul se linişti; contesa şi domnişoara Isabela părăsiseră biserica.

Wokulski tresări şi se uită în jur. Doamna cea frumoasă şi fetiţa ei plecaseră şi ele.

— Ce păcat! şopti el, cu o uşoară strângere de inimă, în schimb, lângă cruce, continua să stea îngenuncheată pe pardoseală fata cu pieptarul de catifea şi cu pălăria în culori ţipătoare. Când îşi întoarse faţa spre epitaful luminat, obrajii fardaţi îi luciră. Fata sărută încă o dată picioarele lui Hristos, se ridică cu greu şi ieşi.

„Binecuvântaţi cei ce plâng! … Cel puţin faţă de tine să-şi ţină răstignitul făgăduiala!” îşi zise Wokulski.

Şi ieşi pe urmele ei. În pridvor o văzut că împarte bani cerşetorilor şi-l duru inima la gândul că din două femei, una se vinde pentru avere, iar cealaltă din mizerie, dar numai a doua, acoperită de ruşine, va fi bună şi curată în faţa judecăţii supreme.

Pe stradă se apropie de ea şi o întrebă:

— Încotro?

Pe faţa ei nu se uscaseră încă urmele lacrimilor. Ridică spre Wokulski o privire apatică şi răspunde:

— Unde vreţi!

— Aşa? … Atunci hai!

Nu bătuse încă ora 5, şi era în plină zi. Câţiva trecători se uitară lung după ei.

„Trebuie să fie cineva din cale-afară de caraghios ca să facă una ca asta! îşi zise Wokulski, îndreptându-se spre magazin. Nu-i vorba de scandal însă trebuie să recunosc că-mi trec prin minte gânduri din cale-afară de ciudate… Apostolat! … Culmea prostiei! … Dar, la urma urmelor, ce-mi pasă? Nu sunt decât executorul unei voinţe străine!”

Intră pe poarta clădirii unde se afla magazinul şi se îndreptă urmat de fată spre camera lui Rzecki. Acesta era acasă; văzându-l, îşi dădu braţele în lături de uimire.

— Poţi să ne laşi singuri câteva clipe? îl întrebă Wokulski.

Domnul Ignacy nu-i răspunse. Luă însă cheia de la uşa din fund a magazinului şi plecă.

— Sunteţi doi? şopti fata, scoţându-şi acul de la pălărie.

— Te rog! o întrerupse Wokulski. De-abia ai fost la biserică, nu?

— M-ai văzut?

— Te-ai rugat şi ai plâns… Aş putea să ştiu de ce?

Fata se miră; răspunse, ridicând din umeri:

— Ce, eşti popă de mă întrebi? Dar după ce se uită mai atent la el, adăugă: Ce aiureală! Îţi arde de glume!

Şi se pregăti să plece. Wokulski o opri.

— Stai! Ştiu pe cineva care ar vrea să te ajute… Nu te grăbi şi răspunde-mi sincer…

Fata se uită din nou la el. Deodată ochii i se luminară de un zâmbet şi faţa i se rumeni.

— Acum ştiu! Eşti desigur din partea domnului aceluia bătrân… Mi-a făgăduit de câteva ori să mă ia la el…Ce zici, e tare bogat? … Sigur că-i foarte bogat… Umblă în trăsură şi stă în primele rânduri la teatru!

— Ascultă-mă, o întrerupse Wokulski. Ascultă-mă şi răspunde-mi: de ce ai plâns în biserică? …

— Apoi să vezi…

Şi fata îi povesti o istorie atât de cinică în legătură cu patroana ei, încât Wokulski păli.

— Ce fiară! şopti el.

— Am intrat în biserică cu gândul să mă mai distrez şi eu, continuă fata. Da’ de unde! Cum mi-am adus aminte de babă, m-au podidit lacrimile de ciudă şi am început să-l rog pe domnul nostru Iisus Hristos ori s-o trântească la pat, ori să plec eu de la ea. Şi uite că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, dacă bătrânul vrea să mă ia la el!

Wokulski rămase nemişcat. În sfârşit, întrebă:

— Câţi ani ai?

— Eu le spun că am şaisprezece, dar de adevărat am nouăsprezece…

— Vrei să pleci de acolo?

— O, da, oriunde, fie şi în iad! Atâta sânge rău mi-a făcut… Dar…

— Ce-i?

— N-o să meargă! Chiar dacă plec, după sărbători iar o să mă ia înapoi, şi-o să trebuiască să-i plătesc tot, aşa cum s-a întâmplat de carnaval, când am zăcut o săptămână…

— N-o să te ia!

— Asta s-o crezi dumneata! îi datorez o grămadă de bani…

— Mulţi?

— Oho! … Vreo cincizeci de ruble. Şi nici nu ştiu pe ce, mai ales că îi plătesc îndoit orice… Dar ce să-i faci? … La noi aşa-i întotdeauna! Când o mai auzi şi că domnul ăla are bani mulţi, o să spună c-am înşelat-o şi-o să-mi pun la socoteală cât i-o plăcea.

Wokulski simţi că-l părăseşte curajul.

— Spune-mi, n-ai vrea să munceşti?

— Ce să muncesc?

— Să înveţi să coşi.

— Aiurea! Doar am fost la croitorie! Cu opt ruble pe lună cine dracu poate trăi?! Şi-apoi, mai fac eu atâtea parale ca să nu trebuiască să cos hainele altora!

Wokulski ridică fruntea.

— Nu vrei să ieşi de-acolo?

— Ba da, vreau!

— Atunci, hotărăşte-te acum, imediat! Trebuie să munceşti, fiindcă nimeni în lumea asta n-o să-ţi dea de mâncare pe degeaba…

— Nu-i adevărat! Domnul ăla bătrân nu munceşte, şi totuşi are bani. Ehe. De câte ori nu mi-a spus că n-am să duc grijă de nimic!

N-ai să te duci la nici un domn, ci la maicile din Ordinul „Sfânta Magdalena”! Dacă nu, întoarce-te de unde ai plecat!

— Maicile n-au să mă ia. Şi apoi trebuie să scap de datorie şi să am o recomandaţie…

— N-avea grijă! Scapi de toate dacă te duci acolo.

— Dar cum să mă duc?

— O su-ţi dau eu o scrisoare şi o să rămâi acolo. Vrei sau nu vrei? …

— Bine! Dă-mi scrisoarea. Să văd cum mi-o fi la ele…

Se aşeză pe un scaun şi se uită prin cameră.

Wokulski scrise scrisoarea, îi spuse unde să se ducă, apoi adăugă:

— Totul atârnă acum numai şi numai de tine. Dacă o să fii fată bună şi sârguincioasă, o să-ţi meargă bine, dar dacă nu, treaba ta! Acum du-te!

Fata chicoti.

— O să turbeze de ciudă baborniţa… Ce figură am să-i fac! … Ha, ha, ha! … Dar… poate că dumneata glumeşti?

— Du-te! îi porunci Wokulski, arătându-i uşa.

Fata se uită lung la el şi ieşi dând din umeri.

Peste o clipă apăru domnul Ignacy.

— Ce cunoştinţă o mai fi şi asta? întrebă el pe un ton acru.

— Ai dreptate… recunoscu Wokulski, îngândurat. N-am văzut în viaţa mea o vită ca asta, deşi cunosc destule.

— Sunt mii în Varşovia! răspunse Rzecki.

— Ştiu. Stârpirea lor nu duce la nimic; se nasc din nou! De unde, concluzia că mai curând sau mai târziu societatea va trebui reconstruită din temelii… Sau se va descompune…

— Aha! … şopti Rzecki. Eram sigur!

Wokulski îşi luă rămas bun. Se simţea ca un bolnav de friguri peste care turnase cineva o găleată cu apă rece.

„Până când societatea o să fie reconstruită, sfera filantropiei mele va deveni foarte îngustă. Averea mea nu ajunge pentru înnobilarea instinctelor inumane. Prefer să am de-a face cu femei care fac chetă şi cască decât cu monştri care spun rugăciuni şi plâng.”

Chipul domnişoarei Isabela îi apăru înconjurat de o lucire mai vie ca oricând. Îşi simţi sângele urcându-i-se în cap şi avu un sentiment de umilinţă la gândul că o putuse compara cu o femeie de stradă.

„Prefer să-mi arunc banii pe echipaje şi cai decât pe nenorocite ca asta! …’”

În duminica Paştilor, într-o trăsură de piaţă, Wokulski se opri în faţa casei contesei, unde găsi un şir lung de echipaje cu aspect foarte variat.

Se aflau acolo trăsurile elegante ale tinerilor de bani gata şi birjele închiriate cu ora de pensionari; cupeuri vechi, cai bătrâni, hamuri roase şi lachei în livrele ponosite, landouri noi aduse direct de la Viena, cu lachei cu flori la butonieră şi vizitii cu biciul la şold, mândri ca nişte mareşali. Nu lipseau nici cazacii în pantaloni atât de largi, de parcă ar fi fost umflaţi cu toată ambiţia stăpânilor lor.

Observă, fără să vrea, că în grupul vizitiilor, lacheii de casă mare aveau o conduită plină de demnitate, cei ai bancherilor făceau pe grozavii, stârnind duşmănia celorlalţi, iar droşcarii erau din cale-afară de grosolani. Cât despre birjari, stăteau într-un grup aparte, plini de dispreţ faţă de ceilalţi, dispreţuiţi şi ei la rândul lor.

Când Wokulski intră, un portar cărunt făcu în faţa lui o plecăciune adâncă şi-i deschise uşa vestiarului, unde un personaj în frac negru îi scoase paltonul. În acelaşi timp îi ieşi în întâmpinare Józef, lacheul contesei, care îl cunoştea bine, deoarece el transportase de la magazin la biserică minavetul şi păsărelele cântătoare.

— Doamna vă aşteaptă!

Wokulski scoase din buzunarul vestei o monedă de cinci ruble şi i-o întinse, deşi îşi dădea seama că se poartă ca un parvenit.

„Ah, mare nătărău mai sunt! îşi zise el. Nu, nu sunt nătărău! Sunt un om care a făcut avere şi care trebuie să se răscumpere faţă de oricine şi la fiecare pas!”

Condus de Józef, urcă scările de marmură împodobite cu flori. În prima anticameră avea încă pălăria pe cap, în a doua şi-o scoase, neştiind însă dacă face bine sau nu.

„În definitiv, aici aş putea să intru şi cu pălăria pe cap!”

Observă că Józef, cu toată vârsta lui – fiindcă era aproape bătrân – alergase pe scări ca o căprioară şi, o dată ajuns sus, dispăruse. Rămas singur, nu ştiu încotro s-o ia şi la cine să se prezinte. Totul nu dură decât o clipă, îndeajuns însă ca să simtă cum fierbe în el mânia.

„Ce de farafastâcuri! îşi zise. Dacă aş putea să dărâm toate zidurile astea…”

Câteva clipe i se păru că între el şi lumea înaltă a etichetei avea să se dea o luptă pe viaţă şi pe moarte.

„Ei bine, am să pier… Dar au să mă ţină minte!” „Vei fi considerat un om bun şi milostiv”, îi şopti o voce.

„Sunt eu oare chiar atât de josnic?” „Nu, eşti un om nobil!”

Se dezmetici. În faţa lui apăruse Tomasz Lęcki.

— Bună ziua, bună ziua, domnule Stanislaw! îl întâmpină bătrânul, cu solemnitatea-i obişnuită. Te salut cu atât mai călduros cu cât sosirea dumitale coincide cu un eveniment fericit petrecut în familia noastră… „Să se fi logodit domnişoara Isabela? …” se întrebă Wokulski, văzând negru în faţa ochilor.

— Închipuie-ţi! Cu prilejul sosirii dumitale aici… auzi, domnule Stanislaw? … Cu prilejul vizitei dumitale la noi, m-am împăcat cu Joanna! Da, cu sora mea… Dar ce ai? Eşti palid! … Ai să găseşti aici multe cunoştinţe… Să nu-ţi închipui că aristocraţia e atât de înspăimântătoare…

Wokulski îşi reveni.

— Domnule Lşeki. Răspunse el rece, în cortul meu, lângă Plevna, au intrat persoane de rang înalt, care s-au purtat foarte amabil cu mine. Nu mi-am pierdut firea nici în faţa unor persoane cum… nu se găsesc aici, în Varşovia.

— A… Aşa! şopti domnul Tomasz, înclinându-se.

Wokulski se miră: „Poftim ce slugoi! Şi eu, care… Eu! … De ce să mă port ceremonios cu el? …”

Domnul Lęcki îl luă de braţ şi îl conduse, solemn, până în primul salon, unde erau numai bărbaţi.

— Uite, îţi prezint pe contele… începu domnul Tomasz.

— Ne cunoaştem! răspunse Wokulski.

Şi adăugă în sinea lui: „Îmi datorează vreo trei sute de ruble…”

— Bancherul… reluă domnul Tomasz, continuând prezentările.

Dar nu apucă să rostească numele, că bancherul se şi apropiase de ei, salutându-l pe Wokulski:

— Ce-ai făcut, pentru numele lui Dumnezeu? Cei de la Paris insistă mereu în chestiunea bulevardelor. Le-ai răspuns?

— Am vrut mai întâi să iau contact cu dumneata, răspunse Wokulski.

— Să fixăm o întâlnire. Când eşti acasă?

— N-aş putea preciza. Prefer să vin eu la dumneata.

— Bine. Atunci te aştept miercuri, la dejun. Să terminăm odată!

Se despărţiră. Domnul Tomasz strânse şi mai amabil braţul lui Wokulski.

— Generalul… începu el.

Văzându-l pe Wokulski, generalul îi întinse mâna şi se salutară ca două vechi cunoştinţe.

Domnul Tomasz devenea tot mai curtenitor şi se mira că un negustor oarecare de galanterie cunoaşte personalităţile cele mai de seamă ale oraşului, şi nu doar pe cele care se distingeau numai prin titlu sau avere, neocupându-se în schimb cu nimic.

La intrarea în al doilea salon, unde se aflau câteva doamne, îl întâmpină contesa Karolowa. Venea spre el, însoţită de valetul Józef.

„Şi-a instruit bine personalul! îşi zise Wokulski. Vrea să-i ajute parvenitului ca nu cumva să se compromită! Frumos din partea lor, dar…”

— Cât mă bucur, domnule Wokulski! i se adresă contesa luându-l în primire din mâinile domnului Tomasz. Cât mă bucur că mi-ai îndeplinit rugămintea! E aici o persoană care doreşte să te cunoască.

Apariţia lui Wokulski în primul salon făcuse oarecare senzaţie.

— Dragul meu, şopti contele la urechea generalului, contesa începe să deschidă uşile salonului ei unor negustori de galanterie? Acest Wokulski…

— E negustor aşa cum sunt… eu sau dumneata! îi răspunse generalul.

— Dragă prinţe, şuşoti un conte, cum de a ajuns Wokulski aici?

— E invitatul amfitrioanei, răspunse prinţul.

— Nu am prejudecăţi în privinţa negustorilor, continuă contele, dar Wokulski ăsta, care s-a ocupat cu aprovizionarea armatei în timpul războiului şi a făcut avere…

— Da… da, îl întrerupse prinţul, acest fel de a face avere e de obicei dubios, dar pentru Wokulski pot garanta! Contesa a vorbit cu mine, iar eu am făcut o anchetă printre ofiţerii care au fost pe front. Am vorbit între alţii şi cu nepotul meu. Şi toţi au fost de aceeaşi părere, şi anume că afacerea cu furnituri a lui Wokulski a fost o operaţie cinstită. Până şi soldaţii, de câte ori primeau pâine bună, spuneau că-i făcută cu făina lui! Şi aş mai putea adăuga, dragă conte, continuă prinţul, că Wokulski, a cărui corectitudine a fost remarcată de persoane sus-puse, a primit propuneri foarte atrăgătoare. În ianuarie, o anumită întreprindere i-a oferit două sute de mii de ruble numai pentru firmă, dar el a refuzat…

Contele zâmbi:

— Ar fi putut câştiga mai mult de două sute de mii de ruble.

— Da, dar atunci n-ar mai fi fost astăzi aici! îi răspunse prinţul şi, salutându-l printr-o înclinare a capului, se îndepărtă.

— Un bătrân zănatic! şopti contele, uitându-se cu dispreţ pe urmele lui.

În al treilea salon, unde intră cu contesa, şi unde se afla bufetul, Wokulski zări o mulţime de mese, şi mari şi mici, în jurul cărora şedeau invitaţii, câte doi, câte trei, câte patru, în timp ce câţiva servitori îi serveau cu gustări şi băuturi, dirijaţi de domnişoara Isabela, care, după toate aparenţele, ţinea locul amfitrioanei. Purta o rochie de un albastru-şters şi un şirag de perle mari la gât.

Era atât de frumoasă şi de mândră în gesturi, încât Wokulski o privi împietrit.

„Nici în vis n-am dreptul să mă gândesc la ea! …” îşi spuse el, disperat.

În aceeaşi clipă lângă fereastră îl văzu pe tânărul care fusese în ajun la biserică. Şedea singur la o măsuţă şi-o sorbea din ochi pe domnişoara Isabela.

„E sigur c-o iubeşte!” îşi zise Wokulski, având impresia că-l învăluie o răceală de mormânt. „Sunt pierdut!”

Dar totul nu dură decât câteva secunde, pentru că auzi glasul contesei:

— O vezi pe bătrâna care stă între episcop şi general? E doamna Zaslawska, prietena mea cea mai bună; ea e cea care doreşte să te cunoască. Persoana dumitale o preocupă foarte mult. Deşi n-are copii, are în schimb câteva nepoţele frumoase. Caută şi fă o alegere bună! … Deocamdată uită-te la ea: când se vor îndepărta domnii aceia, te voi prezenta. A… dragul meu prinţ…

— Bună ziua, domnule! spuse prinţul, adresându-se lui Wokulski. Îmi dai voie, verişoară? …

— Poftim, cu plăcere! răspunse contesa. Aveţi aici, domnilor, o măsuţă liberă! Eu vă las pentru o clipă… şi se îndepărtă.

— Să luăm loc, domnule Wokulski! zise prinţul. Ce coincidenţă fericită! Tocmai aveam ceva important de discutat cu dumneata. Imaginează-ţi, proiectele dumitale au produs mare fierbere în rândurile fabricanţilor noştri textilişti… Cred că m-am exprimat bine: textilişti? … Susţin că dumneata ai vrea să ne distrugi industria… Oare concurenţa pe care le-o faci să fie atât de primejdioasă?

— Dispun, ce-i drept, la fabricanţii din Moscova de un credit de trei-patru milioane de ruble, dar nu ştiu încă dacă produsele lor vor avea căutare!

— Îngrozitoare… îngrozitoare cifră! se înfioră prinţul. Oare dumneata nu vezi în ea o primejdie reală pentru fabricile noastre?

— O, nu! Văd numai o uşoară reducere a câştigurilor, de altfel fantastice, ceea ce pe mine nu mă interesează. Datoria mea este să am grijă de propriul meu câştig şi de produse ieftine pentru cumpărători. Şi marfa noastră va fi mai ieftină!

— Ai meditat oare asupra acestei chestiuni şi în calitate de cetăţean? îl întrebă prinţul, strângându-l de mână. Noi şi aşa nu avem prea mult de pierdut…

— Eu cred că e o acţiune demnă de orice bun cetăţean ca el să procure consumatorilor săi marfă ieftină şi să înfrângă monopolul fabricanţilor, care-i exploatează şi pe consumatori, şi pe muncitori!

— Aşa socoţi dumneata? Uite, vezi, eu nu m-am gândit la asta! Pe mine de altfel nu mă interesează fabricanţii, ci ţara noastră, sărmana noastră ţară…

— Cu ce vă pot servi, domnilor? se auzi deodată vocea Isabelei, care se apropiase de ei.

Prinţul şi Wokulski se ridicară.

— Cât eşti de frumoasă astăzi, draga mea! spuse prinţul strângându-i mâna. Regret, într-adevăr că nu sunt propriul meu fiu… Deşi… poate-i mai bine aşa! Pentru că dacă m-ai fi respins, ceea ce este probabil, aş fi fost foarte nefericit… Ah, iertaţi-mă… Îmi dai voie, scumpa mea vară, să-ţi prezint pe domnul Wokulski? Un om vajnic, un vajnic cetăţean… e de ajuns, nu-i aşa?

— Am avut plăcerea… şopti domnişoara Isabela, răspunzând la salut.

Wokulski se uită în ochii ei şi i se păru că desluşeşte în licăririle lor atâta spaimă şi atâta tristeţe, încât se simţi din nou disperat.

„De ce-am venit aici? …”

Se întoarse spre fereastră şi-l zări din nou pe tânărul acela, care continua să stea acolo aplecat asupra farfuriei neatinse, cu mâna la ochi.

„Ah, de ce-am venit aici, nefericitul de mine…” îşi zise iarăşi Wokulski, îndurerat.

— Nu doriţi puţin vin? îl întrebă domnişoara Isabela, uitându-se la el mirată.

— Cum doriţi dumneavoastră! răspunse el fără să-şi dea seama limpede ce spune.

— Ar trebui să ne cunoaştem mai bine, domnule Wokulski! reluă prinţul. Va trebui să te apropii de sfera noastră, în care, crede-mă, există inimi înţelepte şi nobile, dar lipseşte iniţiativa…

— Sunt un îmbogăţit, şi n-am nici un titlu de nobleţe… şopti Wokulski, mai mult ca să spună ceva.

— Dimpotrivă! Dumneata ai mai multe titluri: primul munca; al doilea, cinstea; al treilea, priceperea; al patrulea, energia… şi noi avem nevoie de ele pentru renaşterea ţării. Vino cu ele, şi te vom primi… ca pe un frate.

Tocmai se apropia contesa.

— Îmi dai voie? întrebă ea. Domnule Wokulski…

Îl luă de braţ şi porniră amândoi spre fotoliul doamnei Zaslawska.

— Îţi prezint pe domnul Stanislaw Wokulski! rosti contesa, adresându-se bătrânei, care era îmbrăcată într-o rochie de culoare închisă, împodobită cu dantele scumpe.

— Ia loc, te rog! îl invită doamna Zaslawska, arătându-i scaunul alăturat. Te cheamă Stanislaw, nu-i aşa? … Dar din ce Wokulski te tragi? …

— Dintr-un Wokulski… pe care nu-l cunoaşte nimeni, răspunse el. În orice caz, nu dumneavoastră doamnă!

— Dar tatăl dumitale n-a fost în armată?

— Tatăl meu, nu; unchiul meu…

— În ce armă, nu-ţi aminteşti? Oare nu-l chema tot Stanislaw?

— Da, Stanislaw, şi a fost întâi locotenent, apoi căpitan în Regimentul şapte de linie…

— În brigada întâi, divizia a doua… continuă bătrâna. Vezi, tinere, că nu-mi eşti chiar atât de necunoscut… Mai trăieşte?

— Nu. A murit acum cinci ani.

Bătrânei începură să-i tremure mâinile. Deschise un flacon mic şi-l mirosi.

— A murit spui? … Să-i fie ţărâna uşoară… A murit… Şi nu ţi-a rămas nici o amintire de la el?

— O cruce de aur…

— Da o cruce de aur. Altceva?

— O miniatură de-a lui, din anul 1828, pictată pe fildeş.

Bătrâna ducea tot mai des la nas flaconul, iar mâinile îi tremurau tot mai puternic.

— Miniatură… repetă ea. Ştii cine a pictat-o? … Altceva n-a mai rămas de la el? …

— A mai fost un pachet cu hârtii şi o altă miniatură…

— Şi? Şi? insistă bătrâna tot mai neliniştită.

— Unchiul meu le-a sigilat cu câteva zile înainte de a muri şi a lăsa cu limbă de moarte să i le punem în sicriu.

Bătrânei începură să-i curgă lacrimile şiroaie pe obraji.

În sală se produse rumoare.

Domnişoara Isabela se apropie, speriată, urmată de contesă. O luară pe bătrână de braţ şi o conduseră încet în una din camerele celelalte. Ochii tuturor se îndreptară spre Wokulski. Se auziră şoapte.

Văzând că toţi îl privesc şi vorbesc despre el, Wokulski se tulbură. Pentru a arăta că atenţia aceasta deosebită nu-l interesează de loc, bău, unul după altul, două pahare de vin care se aflau pe măsuţă, şi abia după aceea îşi dădu seama că paharul de Tokay era al generalului, iar celălalt, cu Bordeaux, al episcopului.

„Frumos mă port, n-am ce zice! Au să-şi închipuie că i-am spus cine ştie ce obrăznicie bătrânei, ca să pot bea vinul vecinilor ei…”

Se ridică cu gândul să plece, dar îl trecură căldurile la ideea că va trebui să străbată cele două saloane, unde îl aştepta ascuţişul privirilor şi al şoaptelor. Prinţul îi ieşi în cale.

— Aş face prinsoare că ai vorbit cu bătrâna doamnă Zaslawska despre veacul de mult apus dacă au podidit-o lacrimile… Nu-i aşa că am ghicit? Revenind la subiectul nostru, nu socoti oare că ar fi bine să înfiinţăm în ţară o fabrică poloneză de ţesături?

Wokulski clătină din cap.

— Mă îndoiesc de reuşită, răspunse el. Cu greu ar putea face fabrici mari nişte oameni care nu sunt în stare să le îmbunătăţească nici pe cele existente…

— Anume?

— Vorbesc despre mori se explică Wokulski. Peste câţiva ani va trebui să importăm chiar şi făină, pentru că morarii noştri nu vor să înlocuiască pietrele prin valţuri!

— Aud asta pentru prima oară! Vino să stăm aici! îl pofti prinţul, arătându-i o nişă mai încăpătoare. Vino şi spune-mi despre ce e vorba.

Intre timp, în saloane conversaţia continua.

— Ce figură enigmatică e acest domn Wokulski! şopti în franţuzeşte o doamnă cu briliante pe degete, adresându-se alteia care purta pene de struţ. Pentru prima dată am văzut-o pe bătrâna Zaslawska plângând!

— Trebuie să fie vorba de cine ştie ce istorie sentimentală, răspunse doamna cu pene de struţ. În orice caz, cineva a făcut o glumă proastă la adresa contesei şi a bătrânei doamne Zaslawska introducându-l aici pe negustorul ăsta!

— Crezi că…

— Sunt sigură! răspunse cealaltă ridicând din umeri. Ajunge să-l priveşti. Maniere ca vai de lume, în schimb, ce fizionomie nobilă, ce trufie în ţinută! … Rasa nu poate fi ascunsă nici sub zdrenţe.

— Uimitor! … exclamă doamna cu briliante. De altfel, şi averea lui, despre care se zice că ar fi fost făcută în Bulgaria…

— Desigur. Aşa se explică şi faptul că doamna Zaslawska, cu toată averea de care dispune, cheltuieşte atât de puţin pentru nevoile sale! …

— Şi prinţul e atât de binevoitor faţă de el…

— Uită-te, te rog, la el…

— Aş spune că nu-i nici o asemănare…

— Desigur, dar… trufia, siguranţa, ţinuta lui… Ce liber discută amândoi! …

La o altă masă stăteau de vorbă trei domni.

— Da, contesa a comis o adevărată lovitură de stat! spunea primul.

— Şi a reuşit. Wokulski e cam ţeapăn, dar are ceva personal în ţinută, răspunse al doilea, un domn cărunt.

— În orice caz, e un negustor…

— Întrucât un negustor e mai prejos decât un bancher?

— E totuşi negustor de galanterie vinde portmoneuri! insistă primul.

— Noi vindem uneori blazoane… şopti al treilea, un bătrânei slăbuţ, cu favoriţi suri.

— Te pomeneşti că o să vrea să-şi aleagă şi nevasta din lumea noastră…

— Cu atât mai bine pentru fetele noastre!

— Eu i-aş dat-o cu plăcere pe fiica mea. După cum se spune, e un om aşezat, bogat, şi sunt sigur că nu-i va risipi zestrea…

Contesa trecu repede pe lângă ei.

— Domnule Wokulski! şopti ea, întinzându-şi evantaiul spre nişă.

Wokulski se apropie în grabă. Contesa îl luă de braţ şi părăsiră amândoi salonul. Rămas singur, prinţul fu înconjurat imediat de ceilalţi bărbaţi, dintre care unii îl rugară să le facă cunoştinţă cu Wokulski.

— Merită, merită! … zise prinţul, satisfăcut. De mult n-a mai fost printre noi un om ca el! Dacă ne-am fi apropiat de cei ca el mai demult, biata noastră ţară ar fi arătat cu totul altfel.

Domnişoara Isabela, trecând pe acolo, auzi totul şi se îngălbeni. Tânărul care participase la cheta din ajun se apropie de ea.

— Sunteţi obosită?

— Puţin, răspunse ea cu un surâs trist. Şi după o clipă adăugă: Mă întreb… ce ciudat! … dacă aş putea să lupt şi eu…

— Cu inima? întrebă el. Nu face…

Domnişoara Isabela ridică din umeri.

— Ah, cu inima? Nici vorbă! Mă gândesc la o luptă adevărată, cu un duşman adevărat, puternic…

Strânse apoi mâna tânărului şi părăsi salonul.

Condus de contesă, Wokulski trecu printr-un lung şir de încăperi.

Dintr-o cameră situată destul de departe de saloanele cu oaspeţi, răzbăteau cântece şi acordurile unui pian. Intrând, văzură o scenă ciudată: un tânăr cânta la pian; lângă el, două femei foarte frumoase se prefăceau a cânta una la vioară, cealaltă la clarinet. În tactul muzicii lor dansau câteva perechi, printre care se afla un singur bărbat.

— O, extravaganţilor! îi certă contesa.

Dansatorii izbucniră în hohote de râs, însă nu se opriră.

Wokulski şi contesa ajunseră la scara care ducea în încăperile de sus.

— Uite, vezi? spuse ea. Asta e aristocraţia! în loc să stea în salon, au fugit aici şi se ţin de pozne!

„Câtă dreptate au!” gândi Wokulski.

Şi i se păru că printre ei viaţa se scurge mai simplu şi mai vesel decât printre burghezii umflaţi sau printre boiernaşii cu aspiraţii aristocratice.

Sus, în penumbră, într-o cameră izolată, şedea în fotoliu bătrâna doamnă Zaslawska.

— Vă las, spuse contesa. Aici puteţi sta de vorbă cât poftiţi. Eu trebuie să mă întorc în salon.

— Îţi mulţumesc, Joanna, răspunse doamna Zaslawska. Stai jos, te rog! adăugă, adresându-se lui Wokulski.

Când rămaseră singuri, bătrâna suspină:

— Nici nu ştii câte amintiri ai trezit în mine!

Abia acum înţelese Wokulski că între ea şi unchiul său trebuie să fi existat o legătură neobişnuită. Se simţi şi uimit, şi tulburat.

„Mulţumesc lui Dumnezeu, îşi zise, că sunt copilul legitim al părinţilor mei!”

— Te rog, începu bătrâna. Spuneai că unchiul dumitale a murit. Unde-i îngropat?

— La Zaslaw, în orăşelul unde a locuit de la întoarcerea din emigraţie.

Bătrâna îşi duse din nou batista la ochi.

— Într-adevăr? … Ah, cât am fost de rea… L-ai văzut? … Nu ţi-a spus nimic? Nu ţi-a arătat împrejurimile? … Acolo, pe deal, sunt ruinele unui castel, nu-i aşa? Mai există?

— Da, unchiul meu se plimba în fiecare zi pe acolo; îmi aduc aminte că şedeam cu el ore întregi pe o piatră mare…

— Ce spui? … Pe o piatră… Am stat cândva şi noi pe ea, privind fluviul, norii pribegi, trecători ca şi fericirea… Asta abia acum am priceput-o… Dar fântâna de la castel… Tot atât de adâncă e?

— Foarte adâncă. Acum cu greu se mai poate ajunge la ea. Dărâmăturile au astupat intrarea. Dar unchiul totuşi mi-a arătat-o…

— Ştii, în clipa ultimei despărţiri ne-am întrebat: n-ar fi bine să ne aruncăm în fântână? Nu ne-ar fi căutat nimeni acolo, şi am fi rămas pentru vecie împreună… Pentru că, dragul meu, a fost o dragoste nebună… Îşi şterse ochii şi continuă: Am ţinut la el mult, foarte mult, şi cred că şi el a ţinut puţin la mine de vreme ce n-a uitat nimic! Numai că el era ofiţer sărac, iau eu, din nefericire, bogată. Bogată şi rudă cu doi generali. Ne-au despărţit… Poate că am fost prea virtuoşi… Dar, gata! adăugă bătrâna râzând printre lacrimi. Asta o pot mărturisi numai femeile care ajung ca mine, să treacă de şaptezeci de ani… Oftă şi îşi duse din nou sticluţa cu săruri la nas. După ce-şi reveni, continuă: Se săvârşesc multe crime în lumea asta, dar cred că cea mai mare este să ucizi dragostea! Au trecut atâţia ani de atunci, mai bine de o jumătate de veac, şi toate s-au dus, şi averea, şi titlul, şi tinereţea, şi fericirea… Numai părerea de rău n-a trecut, şi a rămas, crede-mă, tot atât de vie, ca şi cum toate s-ar fi petrecut ieri. Ah, dacă n-ar fi credinţa în altă lume, unde se spune că sunt răsplătite toate suferinţele de aici, cine ştie dacă omul nu şi-ar blestema viaţa, viaţa şi toate convenienţele ei! … Dar dumneata n-ai cum să înţelegi, pentru că generaţia voastră, dacă are mintea mai ageră, are în schimb inima mai rece ca a noastră…

Wokulski stătea cu ochii plecaţi. Simţea că se înăbuşă, îşi înfipsese unghiile în palme, hotărât să plece cât mai repede, ca să nu mai asculte poveştile bătrânei, care-i deschideau răni din cele mai dureroase.

— Dar el, spune-mi, are bietul vreo piatră la mormânt? îl întrebă ea peste o clipă.

Wokulski roşi. Nu-i trecuse niciodată prin cap gândul că morţii ar avea nevoie de ceva mai mult decât un strat de pământ deasupra.

— N-are! şopti bătrâna, văzându-i tulburarea. Nu mă mir de tine, fiule, că nu te-ai gândit la o piatră funerară, dar îmi pare rău că eu l-am uitat…

Căzu pe gânduri. Apoi, punându-şi deodată mâna descărnată şi tremurândă pe umărul lui, zise încet:

— Am o rugăminte… Făgăduieşte-mi că o vei îndeplini…

— Făgăduiesc! răspunse Wokulski.

— Dă-mi voie să-i ridic o piatră funerară! Dar fiindcă eu nu mă pot duce până acolo, am să te rog să mă înlocuieşti. Ia de aici un pietrar, pune-l să cioplească piatra aceea – ştii care, piatra pe care am stat acolo sus, lângă castel – şi aşază jumătate din ea pe mormântul lui. Plăteşte-i oricât va cere, iar eu îţi voi înapoia banii, împreună cu gratitudinea mea nemărginită. Vrei?

— Da.

— Bine. Îţi mulţumesc… Cred că îi va fi mai uşor să zacă sub o piatră care ne-a auzit şoaptele şi care ne-a văzut lacrimile. Ah, mi se rupe inima când îmi aduc aminte de tot ce-a fost… Ştii ce trebuie să scrii? Când ne-am despărţit, mi-a lăsat câteva strofe din Mickiewicz. Sunt sigură că le cunoşti:

Ca umbra, mai lungă când cade de departe, Mai larg rostogolind cerul durerii, Tot astfel amintirea-mi cu cât se-ndepărtează Să-ţi prindă sufletul în vălu-i gros…

O, cât este de adevărat! … Şi fântâna, care ar fi trebuit să ne unească, aş vrea s-o prăznuiesc într-un fel…

Wokulski se cutremură, cu privirile pierdute în gol.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă bătrâna.

— Nimic! făcu el surâzând. M-a privit moartea în ochi.

— Mie îmi dă târcoale, fiindcă sunt bătrână, şi nu-i de mirare deci că o văd şi cei din jurul meu. Spune-mi, o să faci ce te-am rugat?

— Da.

— Să vii pe la mine după sărbători. Dar… să vii des! Poate că o să te cam plictiseşti un pic, dar în schimb, chiar aşa neputincioasă cum sunt, s-ar putea să-ţi fiu de vreun folos. Ei, şi acum du-te jos, du-te…

Wokulski îi sărută mâna, ea îl sărută de câteva ori pe frunte, apoi apăsă pe sonerie. Intră lacheul.

— Condu-l pe domnul Wokulski în salon!

Wokulski era ameţit. Nu ştia nici unde se duce, nici ce discutase cu bătrâna doamnă Zaslawska. Simţea doar că se află într-un labirint nesfârşit, cu portrete străvechi, cu paşi înfundaţi şi miresme nedesluşite. Era înconjurat de mobile scumpe, de oameni afabili, cum nu visase niciodată să întâlnească, şi deasupra tuturor pluteau, ca un poem, amintirile bătrânei aristocrate, străbătute de suspine şi de lacrimi… „Ce lume e asta? … Ce lume? …”

Şi totuşi simţea că-i lipseşte ceva. Voia s-o mai vadă o dată pe domnişoara Isabela… „Mă duc în salon…”

Lacheul deschise uşa salonului, şi din nou toate capetele se întoarseră spre el. Conversaţiile se potoliră, ca freamătul unui stol de păsări după ce-şi iau zborul. După o clipă de tăcere, ochii tuturor se îndreptară spre Wokulski. Dar el, fără să vadă pe nimeni, căuta cu privirea înfrigurată rochia albastră… „Nu-i aici!”

— Poftim! nici nu vă bagă în seamă! … şopti, râzând, bătrânul cu favoriţi cărunţi.

„Desigur că-i în salonul celălalt.”

O zări pe contesă şi se apropie de ea.

— Aţi terminat conversaţia? Nu-i aşa că doamna Zaslawska e o persoană simpatică? … Ai în ea o bună prietenă, dar nu mai bună decât îţi sunt eu! Stai să te prezint… Domnul Wokulski…

Se adresase doamnei cu briliante.

— Eu trec direct la afacerea care mă interesează, rosti doamna cu briliante, uitându-se la el de sus. Orfanele noastre au nevoie de câteva suluri de pânză…

Contesa roşi uşor.

— Numai de câteva? … făcu Wokulski, uitându-se la briliantele doamnei, care reprezentau valoarea a câtorva sute de bucăţi din pânza cea mai fină. După sărbători, adăuga el, voi avea onoarea să vă trimit pânza pe adresa doamnei contese!

Se înclină ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun.

— Vrei să ne părăseşti? îl întrebă contesa, încurcată.

— Ce impertinent! şopti doamna cu briliante la urechea vecinei sale cu pene de struţ.

— Vă las, doamnă contesă, şi vă mulţumesc pentru onoarea pe care aţi binevoit să mi-o faceţi! … zise Wokulski, sărutând mâna amfitrioanei…

— La revedere, domnule Wokulski, pe curând, nu? … Mai avem multe chestiuni de rezolvat împreună…

Domnişoara Isabela nu era nici în salonul al doilea. Wokulski simţi cum îl cuprinde neliniştea.

„Oricum, trebuie s-o mai văd… Cine ştie când ne vom mai întâlni în astfel de condiţii…”

— A, te-am găsit! exclamă prinţul. Acum ştiu ce complot aţi pus la cale cu Lęcki! O societate pentru comerţul cu Răsăritul! Minunată idee! Trebuie să mă primiţi şi pe mine în combinaţie! Să ne cunoaştem mai îndeaproape…

Văzând că Wokulski tace, adăugă:

— Nu-i aşa că sunt plictisitor? Dar nu face nimic, trebuie să te apropii de noi, dumneata şi toţi cei ce-ţi seamănă, ca să fim laolaltă! Firmele voastre sunt şi de nişte blazoane; iar blazoanele noastre sunt ca nişte firme, care garantează corectitudinea în conducerea afacerilor…

Îşi strânseră mâinile. Wokulski răspunse ceva dar ce… nu înţelese nici el. Era tot mai neliniştit. O căutase în zadar pe Isabela.

„O fi mai departe!” îşi spuse el şi, cu teama în suflet, porni spre ultimul salon.

Aici, domnul Lęcki îl luă de braţ, neobişnuit de afabil.

— Pleci aşa repede? Ei, atunci, la revedere, dragul meu! După sărbători vom ţine prima şedinţă la mine şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom începe!

„Nu-i nici aici!” îşi zise Wokulski, luându-şi rămas bun de la domnul Tomasz.

— Ştii, îi şopti Lşeki, ai făcut o impresie extraordinară! Contesa nu mai poate de bucurie, iar prinţul nu vorbeşte decât de dumneata… Şi, în plus, întâmplarea cu doamna Zaslawska. Da… E minunat! … Nici nu s-ar fi putut visa o situaţie mai favorabilă…

Wokulski ajunse în prag. Îşi roti încă o dată privirea sticloasă prin salon, apoi ieşi deznădăjduit.

„Poate că s-ar fi cuvenit să mă întorc şi să-mi iau rămas bun de la ea… Doar a ţinut locul amfitrioanei…” gândi el, coborând încet scările.

Deodată tresări; auzise foşnetul unei rochii pe galerie!

„Ea e! …”

Întoarse capul şi o zări pe doamna cu briliante!

Cineva îi ţinu paltonul. Ieşi în stradă târşindu-şi paşii ca un om beat.

„Ce-mi pasă de situaţia mea strălucită dacă n-o am pe ea?”

— Trăsura domnului Wokulski! strigă din gang portarul, strângând cu respect bancnota de trei ruble.

Ochii lui înroşiţi şi vocea puţin răguşită dovedeau că-şi găsise timp, cu toată slujba trudnică, să sărbătorească aşa cum se cuvine prima zi de Paşti.

— Trăsura domnului Wokulski! … Trăsura lui Wokulski! … Wokulski la scară! repetară vizitiii.

Prin mijlocul aleii treceau două şiruri de droşti şi de echipaje spre palatul Belvedere şi înapoi. Dintr-o trăsură îl salută cineva.

— Bună seara! şopti Wokulski înroşindu-se.

Era un cunoscut, negustor ca şi el…

Când sosi trăsura, dădu să se urce, apoi se răzgândi:

— Du-te acasă! îi spuse vizitiului, dându-i un bacşiş.

Trăsura porni spre oraş. Wokulski se pierdu în şirul celorlalţi trecători şi se îndreptă spre piaţa Ujazdowska. Mergea agale, uitându-se la oamenii din trăsuri. Pe mulţi îi cunoştea personal. Iată-l pe curelarul care-i furnizează articole de piele: se plimbă cu soţia lui, o femeie grasă ca un butoi de zahăr, şi cu fiica lui, o adevărată frumuseţe, cu care voiau să-l însoare. Iată-l pe fiul măcelarului care furniza pe vremuri mezeluri lui Hopfer. Iată-l şi pe dulgherul acela care izbutise să se căpătuiască, însoţit de numeroasa lui familie. După el, văduva proprietarului unei distilerii, o femeie bogată, care ar fi fost de asemenea dispusă să-şi ofere mâna lui Wokulski. Dincoace un tăbăcar, dincolo doi funcţionari comerciali, mai departe un croitor, un antreprenor de binale, un bijutier, un brutar şi, în sfârşit, concurentul lui, un negustor de galanterie, într-o trăsură de piaţă.

Cei mai mulţi nu-l observară. Unii însă îl vedeau şi îl salutau, dar erau şi dintre aceia care, zărindu-l, evitau să-l salute, ba chiar zâmbeau duşmănos. Din toată mulţimea aceasta de comercianţi, industriaşi şi meseriaşi, unii egali cu el ca poziţie socială, alţii mai bogaţi decât el şi cunoscuţi de mai multă vreme în Varşovia, numai el fusese în ziua aceea invitat la contesă. Niciunul, numai el! … „Am un noroc nemaipomenit! În şase luni mi-am mărit averea de câteva ori, şi peste doi-trei ani o să am un milion… Ba chiar mai curând… Încă de pe acum am acces în saloane. Ce-o să fie peste un an? … Pe unii dintre cei cu care am stat de vorbă, cu câteva minute mai înainte, acum şaptesprezece ani ar fi trebuit să-i servesc în magazin, şi dacă nu s-a întâmplat aşa, e datorită faptului că nu mi-au călcat pragul. De la cămăruţa din fundul prăvăliei şi până la salonul contesei e un salt uriaş… Dar nu fac oare salturi prea mari?” se întrebă el cu o teamă tainică în suflet.

Ajunse în marea piaţă Ujazdowska. Aici, în partea de miazăzi, aveau loc serbările populare. Un amestec de sunete de flaşnetă, şi de trompete, cu zarva a peste zece mii de oameni, îl cuprinse ca valurile unui puhoi în plină revărsare. Vedea ca în palmă un lung şir de bărci care se balansau ca nişte pendule imense într-o mişcare plină de avânt. Vedea căluşeii care se învârteau, nebuneşte, cu acoperişurile lor colorate. Vedea apoi barăcile verzi, roşii şi galbene, având pictate pe faţadă imagini monstruoase; pe un podium la intrare, apăreau paiaţe îmbrăcate bătător la ochi sau păpuşi uriaşe. În mijlocul pieţei se aflau doi stâlpi înalţi, pe care se căţărau cei ce voiau să câştige un frac sau un ceasornic de câteva ruble…

Iar prin toată mizeria şi murdăria asta roia mulţimea înveselită.

Wokulski îşi aduse aminte de anii copilăriei. Cu ce poftă înghiţea el, flămând, chifla cu cârnăciori. Cum îşi mai închipuia el, în căluşei, că-i un adevărat luptător! Cât era de încântat când îşi făcea vânt şi se urca cu barca până sus! Şi ce plăcut e să te gândeşti că astăzi nu faci nimic, că mâine nu vei face nimic, şi că tot anul nu vei face nimic! Cu ce se poate compara liniştea dată de gândul că te culci astă-seară la 10, iar mâine, dacă vrei, poţi să te scoli tot la 10, după douăsprezece ore de somn neîntrerupt?

„Eu am fost copilul acela, eu? … se întrebă el, mirat. Pe mine mă bucurau fleacurile pentru care simt astăzi numai dispreţ? … Mă înconjoară mii de oameni săraci, dar plini de voioşie, iar eu, bogatul, ce am? … Nelinişte şi plictis, plictis şi nelinişte… Şi tocmai acum, când aş putea să am ceea ce am râvnit odată, n-am nimic, pentru ca dorinţele mele de odinioară s-au stins. Şi cât am crezut în norocul meu!”

În clipa aceea, cineva din mulţime scoase un strigăt, şi Wokulski, tresărind, se uită spre vârful stâlpului unde apăruse un om.

„Iată triumfătorul! …” îşi zise el, abia ţinându-şi echilibrul din cauza celor care se îmbulzeau peste el, alergând, aplaudând, strigând eroului „trăiască”, arătându-l cu degetul şi întrebându-l cum îl cheamă. Ai fi zis că omul, câştigătorul fracului, va fi purtat pe braţe până în oraş, când, deodată, entuziasmul se potoli. Mulţimea se domoli, tălăzuirea ei încetă, strigătele slăbiră, până se stinseră cu totul. Triumfătorul de o clipă coborî, iar peste câteva minute fu uitat de toată lumea.

— Ar trebui să iau aminte… şopti Wokulski, ştergându-şi fruntea îmbrobonată.

Piaţa şi mulţimea aceea care petrecea atât de zgomotos îl dezgustară. Se întoarse în oraş.

Pe bulevard continuau să treacă trăsuri şi echipaje.

Într-una din ele Wokulski zări o rochie albastră.

„Domnişoara Isabela? …”

Inima începu să-i bată nebuneşte.

„Nu, nu-i ea!”

După câteva sute de paşi zări o femeie frumoasă, cu mişcări distinse.

„Ea? … Nu! Cum să fie ea?”

Străbătu aşa tot bulevardul, piaţa Alekxandr şi strada Nowy Swiat, încercând mereu s-o zărească şi rămânând mereu dezamăgit.

„Asta e fericirea mea! Nu doresc ce-aş putea avea, ci mă zbat pentru ceea ce nu am. Prin urmare, asta-i fericirea… Cine ştie dacă moartea e chiar atât de rea cum şi-o închipuie oamenii…”

Şi pentru prima oară în viaţă simţi nevoia unui somn greu, fără sfârşit, netulburat nici de dorinţe, nici de speranţe.

În acest timp, domnişoara Isabela, sosind acasă, o strigă încă din vestibul pe domnişoara Florentyna.

— Ştii? A fost la recepţie!

— Cine?

— Wokulski…

— De ce să nu fie dacă a fost invitat?! răspunse domnişoara Florentyna.

— Ce îndrăzneală… Nemaipomenit! Şi, imaginează-ţi, mătuşa e încântată, prinţul aproape că-i sare de gât, şi toţi în cor îi ridică osanale! … Tu ce zici de toate astea?

Domnişoara Florentyna surâse trist.

— Ce să zic? E eroul sezonului… Astă-iarnă eroul a fost domnul Kazimierz, iar acum vreo zece ani… eu! adaugă ea încet.

— Bine, dar nu te gândeşti ce este el în fond? Un negustor… un negustor!

— Scumpa mea Bela, îi răspunse domnişoara Florentyna. Îmi amintesc că într-o vreme lumea noastră a fost entuziasmată şi de un saltimbanc! O să treacă şi asta.

— Mi-e frică de el, mi-e frică! şopti domnişoara Isabela.

X.

DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL

„… AŞADAR, AVEM O ÎNTREPRINdere nouă: cinci vitrine, două magazine, şapte vânzători şi un portar. Mai avem şi o trăsură sclipitoare, ca o gheată bine lustruită, o pereche de cai roibi, un vizitiu şi un lacheu în livrea. Şi cu astea toate ne-am pricopsit la începutul lunii mai, când Anglia, Austria şi chiar Turcia deşi zdruncinată – se înarmau de zor.

— Scumpul meu Stas, i-am spus eu lui Wokulski, toţi negustorii râd de noi văzând că investim atât într-o vreme aşa de nesigură!

— Iubite Ignaś, mi-a răspuns Wokulski, şi noi o să râdem de toţi negustorii când vom ajunge să trăim timpuri mai sigure. Astăzi e vremea afacerilor!

— Bine, dar izbucnirea războiului european atârnă de un fir de păr! Şi atunci fără doar şi poate că ne aşteaptă falimentul!

— Toată povestea asta cu războiul nu-i decât o glumă! mi-a răspuns Stas. Zarva se va potoli peste câteva luni, iar noi, între timp, îi vom lăsa în urmă pe toţi concurenţii noştri!

Şi uite că războiul n-a izbucnit! … În magazinul nostru e forfotă ca la lăsata secului, în depozite intră şi ies mărfurile ca la moară, şi banii curg în casă de parcă ar fi pleavă. Cine nu l-ar cunoaşte pe Stas, ar spune că-i un om de afaceri genial; dar eu îl cunosc şi mă întreb tot mai des ce rost au toate astea! … Warum hast du denn das getan? …19

E drept că şi eu am fost întrebat la fel. Să fiu oare atât de bătrân, ca răposata Grossmutter 20, şi să nu înţeleg nici spiritul vremii, nici intenţiile unor oameni mai tineri? Ehe! Lucrurile nu stau chiar atât de rău…

Îmi amintesc că în ziua în care Ludovic-Napoleon (viitorul împărat Napoleon al III-lea) a fugit din închisoare – asta s-a petrecut în 1846 – a fost zarvă mare în Europa întreagă. Nimeni nu ştia ce va urma, dar toţi oamenii cu scaun la cap se pregăteau pentru orice eventualitate, iar unchiul Raczek (se însurase între timp cu mătuşa mea) repeta într-una:

— V-am spus eu că Bonaparte o să iasă din nou la suprafaţă şi că o să le arate el! Partea proastă e că m-au cam lăsat picioarele…

Anii 1846 şi 1847 au fost ani de mare fierbere. Apăreau tot felul de gazete, în schimb dispăreau unii oameni. Uneori îmi spuneam: n-o fi sosit oare clipa să-mi arunc şi eu privirile spre lumea largă? Seara, după închiderea prăvăliei, cuprins de şovăieli şi nelinişte, mă duceam la unchiul Raczek, îi povesteam ce mă doare şi-l rugam ca pe un părinte să-mi dea un sfat. Şi unchiul, lovindu-se cu pumnul în genunchiul bolnav, îmi răspundea:

— Uite, am să-ţi dau un sfat părintesc. Dacă vrei, du-te, dacă nu, rămâi! …

În februarie 1848 – între timp Ludovic ajunsese la Paris – tata, Dumnezeu să-l ierte, mi-a apărut într-o noapte în vis. Se făcea că era aşa cum fusese în coşciug, cu haina închisă până la gât, cu ţinta în ureche şi cu mustaţa în furculiţă (îl gătise domnul Domański, ca să nu se înfăţişeze oricum în faţa judecăţii divine). A apărut iu uşa odăii din faţa cămăruţei mele şi mi-a spus doar atât: „Ţine minte, fiule, ce te-am povăţuit…” „Visu-i fum, credinţa-i în Dumnezeu”, mi-am zis eu în gând vreo câteva zile în şir, dar mă săturasem ca de mere acre de prăvălie. Nici Malgorzata Pfeifer, Dumnezeu s-o ierte, nu mă mai atrăgea, iar de viaţa în casa din Podwale mi se făcuse o lehamite de-mi venea să înnebunesc! Atunci m-am dus iar la unchiul Raczek, după sfat.

Îmi aduc aminte bine de tot cum a fost… Stătea culcat în pat, sub pilota mătuşii mele, şi bea un ceai fierbinte de ierburi, ca să transpire. Când i-am spus despre ce-i vorba, a zis:

— Uite, am să-ţi dau un sfat, ca un părinte. Vrei, du-te, nu vrei, rămâi! Eu, dacă n-aş fi avut ticăloasele astea de picioare, de mult aş fi plecat. Şi mătuşa-ta, drept să-ţi spun (coborî glasul), e atât de limbută, încât mai bucuros aş asculta tunurile austriece decât bombănelile ei! Ce-mi ajută cu frecţiile, strică cu trăncăneala… Dar bani ai? m-a întrebat el peste o clipă.

— Aş putea face rost de câteva sute de zloţi.

Unchiul Raczek mi-a poruncit să închid uşa (mătuşa nu era acasă) şi, vârând mâna sub pernă, a scos o cheie.

— Ia-o, a zis, şi deschide cufărul ăla de piele. Vezi că în dreapta e o cutiuţă, şi în cutiuţă o pungă cu bani. Dă-mi-o…

Am scos o pungă grea, doldora de bani. Unchiul Raczek a luat-o în mână şi, oftând, mi-a numărat cincisprezece napoleoni.

— Ţine banii, ăştia să-i ai de drum. Ţi-aş da mai mult, dar trebuie să-i las ceva şi babei, ca la nevoie să-şi poată face rost de alt bărbat…

Ne-am despărţit cu lacrimi în ochi. Unchiul se ridică într-un cot şi, întorcându-mă cu faţa spre lumânare, îmi şopti:

— Lasă-mă să mă uit la tine… Pentru că, ştii şi tu, puţini se mai întorc de la balul ăsta… Şi eu nu sunt ca ăştia din ziua de azi. Supărarea, îţi spun drept, o să mă dea gata…

Întorcându-mă în prăvălie, cu toate că era târziu, am stat de vorbă cu Jan Mincel şi i-am mulţumit de slujbă şi de ocrotire. Şi cum de un an de zile tot discutasem despre asta, iar el mă îndemnase de fiecare dată să pornesc la luptă împotriva nemţilor, crezusem că plecarea mea o să-l bucure în mod deosebit. Când colo, Mincel s-a întristat. A doua zi mi-a dat banii care mi se cuveneau, mi-a dat chiar şi ceva pe deasupra şi mi-a făgăduit să vadă de aşternutul şi cufărul meu, bineînţeles dacă o fi şi-o fi să mă mai întorc. Nu mai era furios de loc şi n-a strigat ca altă dată: „Ehei! … le-aş arăta eu, dacă n-aş avea prăvălie! …”

Când însă, la 10 seara, îmbrăcat într-un cojocel scurt şi încălţat cu bocanci, l-am îmbrăţişat şi am pus mâna pe clanţa uşii pentru a ieşi din odaia în care locuisem împreună atâţia ani, s-a petrecut cu el un lucru ciudat. S-a ridicat brusc de pe scaun, şi, încrucişându-şi braţele, a răcnit:

— Porcule! Unde te duci?

Apoi s-a trântit pe patul meu şi a început să plângă în hohote, ca un copil.

Am fugit. Pe coridorul luminat slab de un felinar cu ulei cineva mi-a aţinut calea. Am tresărit. Era August Katz, îmbrăcat aşa cum se cuvine să fii îmbrăcat în luna martie când porneşti la drum.

— August, ce faci aici? l-am întrebat.

— Te aşteptam!

Am crezut că vrea să mă conducă şi am mers până în piaţa Grzybowska, tăcuţi, deoarece Katz nu prea avea obiceiul să vorbească. Căruţa unui evreu cu care trebuia să pornesc la drum era gata. L-am sărutat pe Katz, m-a sărutat şi el pe mine şi m-am urcat în căruţă… El… după mine!

— Merg şi eu! a zis.

Apoi, când am trecut de strada Milosna, a adăugat:

— E tare a dracului banca asta, iar căruţa zdruncină de nu-i rost să dormi…

Călătoria noastră a ţinut neaşteptat de mult, adică până în octombrie 1849; îţi mai aminteşti, Katz, prietene? Îţi mai aduci aminte de nesfârşitele noastre, marşuri prin arşiţă, de apa băută din băltoace sau de drumul acela prin mocirlă, când ne-am udat încărcătoarele? Mai ţii minte nopţile petrecute prin păduri sau pe câmp, când ne furam unul altuia raniţa de sub cap şi ne trăgeam pe furiş paltonul cu care ne înveleam? Şi-ţi mai aduci aminte de cartofii cu slănină pe care i-am gătit pe furiş cu alţi doi camarazi, ca să nu ne afle detaşamentul? De atunci până azi am mâncat de-atâtea ori cartofi, dar niciodată nu mi s-au părut atât de gustoşi! Le simt şi acum mirosul, aburii calzi care ieşeau din oală, şi te văd pe tine, Katz, pe tine, care, pentru a nu pierde vremea, îţi spuneai în acelaşi timp rugăciunea, mâncai şi îţi aprindeai pipa la focul din vatră.

Ei, Katz, dacă în cer nu există nici infanterie maghiară, nici cartofi, degeaba te-ai grăbit să porneşti într-acolo! …

Dar mai ţii minte bătălia aceea în câmp deschis, pe care o dorisem atâta în clipele de repaos, după ciocnirile de franctirori? N-am s-o uit nici în mormânt, iar dacă vreodată Domnul-Dumnezeu m-o întreba: „De ce ai trăit pe lume? …” am să-i răspund că pentru ziua aceea am trăit. Numai tu mă înţelegi, Katz, pentru că toate astea le-am trăit împreună. Şi când te gândeşti că la început ţi se părea că nu se întâmplă nimic…

Brigada noastră se concentrase cu o zi şi jumătate înainte lângă un sat unguresc. Nu mai ţin minte cum îi zicea, dar am fost sărbătoriţi de-ţi era mai mare dragul. Era atâta vin – ce-i drept, nu prea grozav – că te puteai îmbăta turtă, iar de carne de porc şi de papricaş aproape că ni se acrise! Nici nu ne mai venea să punem gura pe ele, cu condiţia, bineînţeles, să avem altceva. Şi ce muzică! Dar ce fetişcane! … Ţiganii cântau straşnic, iar unguroaicele luau foc ca praful de puşcă! Se învârteau de colo-colo lighioanele, şi cu toate că nu erau decât vreo douăzeci cu toatele, atmosfera se înfierbântase într-atât, încât ai noştri au înţepat cu lăncile şi au tăiat cu săbiile vreo trei ţărani; ţăranii nu s-au lăsat nici ei mai prejos şi ne-au ucis cu bâtele un husar.

Dumnezeu ştie cum s-ar fi terminat petrecerea asta începută atât de frumos dacă. Tocmai când era balamucul în toi, n-ar fi sosit la statul-major un nobil într-o trăsură trasă de patru cai înspumaţi. Peste câteva clipe se răspândi printre soldaţi ştirea că în apropiere se aflau numeroase detaşamente de austrieci; trompetele sunară adunarea, şi vălmăşagul se potoli. Unguroaicele dispărură, iar în rândurile soldaţilor începură să umble tot felul de zvonuri despre bătălia cea mare care se pregătea.

— În sfârşit! … mi-ai spus tu.

În noaptea aceea am înaintat o milă, iar în ziua următoare am mai făcut una. Ştafetele treceau repede, la interval de câteva ceasuri, iar mai târziu, în fiecare oră, ceea ce însemna că statul nostru major se afla prin apropiere şi că se pregătea ceva grozav.

În noaptea următoare am dormit sub cerul liber, fără să ne mai aşezăm puştile în piramide. În zori începu înaintarea: un escadron de cavalerie cu două tunuri uşoare, apoi batalionul nostru, şi la urmă brigada întreagă, însoţită de artilerie şi chesoane, cu patrule puternice pe flancuri. Ştafetele soseau în grabă la fiecare jumătate de oră.

Când a răsărit soarele, am văzut lângă drum primele urme lăsate de inamic: paie răvăşite, vetre stinse şi cocioabe dărâmate. Apoi am întâlnit grupuri tot mai numeroase de refugiaţi: nobili cu familiile lor, preoţi de diferite confesiuni şi, în sfârşit, ţărani şi ţigani. Pe feţele tuturor se citea spaima şi mai toţi strigau ceva pe ungureşte, arătând cu mâinile înapoi.

Era aproape 7 când dinspre sud-vest am auzit primele bubuituri de tun. Printre rânduri a trecut un val de şoapte:

— Oho! începe…

— Nu! Ăsta-i doar semnalul…

S-a auzit din nou două bubuituri, urmate de alte două. Escadronul din faţa noastră s-a oprit; două tunuri şi două chesoane înaintau în galop. Câţiva călăreţi se îndreptară spre un deal apropiat. Ne-am oprit, şi câteva clipe a domnit o tăcere atât de adâncă, încât se putea auzi galopul iepei sure cu care aghiotantul încerca să ne ajungă din urmă. Iapa a trecut în goana mare pe lângă noi şi-a ajuns la husari, fornăind, aproape atingând pământul cu pântecele.

De data asta s-au auzit, şi de undeva din apropiere, şi de mai departe, vreo cincisprezece tunuri. Trăgeau pe rând, şi fiecare bubuitură se auzea limpede de tot.

— Încearcă să repereze distanţa! ne-a spus bătrânul maior.

— Sunt vreo cincisprezece! a mormăit Katz, care în clipele grele devenea mai vorbăreţ. Cum şi noi avem vreo douăsprezece, să vezi ce bal o să fie! …

Maiorul s-a întors spre noi, cu calul, şi ne-a surâs pe sub mustăţile cărunte, dar i-am înţeles surâsul numai după ce am auzit o întreagă gamă de bubuituri. Parcă era cântec de orgă!

— Sunt peste douăzeci, i-am spus lui Katz.

— Măgarii! … a zis, râzând, un căpitan, strunindu-şi calul lângă noi.

Ne-am oprit pe un dâmb înalt, de unde se vedea brigada din urmă. De-a lungul drumului, pe o distanţă de două, dacă nu chiar de trei verste, se întindea un nor cărămiziu de praf.

— Ce multe trupe! am şoptit eu. Unde o să încapă toţi oamenii ăştia? …

S-au auzit trompetele, şi cele patru companii ale batalionului nostru s-au aşezat în linie, unele lângă altele. Primele plutoane au început să înainteze; noi am rămas în urmă. Am întors capul şi am văzut că din grosul armatei s-au desprins încă două batalioane, care s-au îndepărtat de drum şi au luat-o în pas alergător peste câmp, unul la dreapta, altul la stânga. Într-un sfert de ceas ne-au ajuns, un alt sfert de ceas au stat să se odihnească; apoi am început să înaintăm toate trei batalioanele alături, în linie.

Între timp canonada se înteţise într-atât, încât se auzeau simultan două şi chiar trei bubuituri. Ba mai rău. Cu toată larma, auzeam un ecou înăbuşit, un huruit neîntrerupt.

— Câte tunuri sunt, camarade? l-am întrebat în nemţeşte pe subofiţerul care mergea în spatele meu.

— Or fi vreo sută! mi-a răspuns el, dând din cap. Dar servanţii lor îşi cunosc bine meseria. Nu vezi că trag toate deodată?

Apoi am fost împinşi la o parte, şi peste câteva minute, pe drumul rămas liber, au trecut, la trap, doua escadroane de husari şi patru tunuri, cu chesoanele lor. Oamenii care mergeau cu mine în rând au început să se închine: „în numele tatălui, şi al fiului…” Unii au tras câte o duşcă din ploscă…

În stânga, bubuiturile se înteţeau; nu se mai deosebeau exploziile una de alta. Deodată am auzit strigăte în rândurile din faţă:

— Infanteria! … Infanteria! …

Fără să vreau, am pus mâna pe carabină. Credeam că veneau austriecii. Dar n-am văzut nimic în faţa noastră decât un dâmb şi câteva tufişuri rare. În schimb, printre bubuiturile tunurilor, de care aproape nu ne mai sinchiseam, am auzit un fel de răpăit, ca o ploaie torenţială, dar mult mai puternică.

— Bătălia! … a strigat cu glas prelung cineva din front.

O clipă inima mi s-a oprit în piept, nu de frică, ci ca un răspuns la cuvântul „bătălie”, care încă de mic copil mă impresiona grozav.

În rândurile noastre, deşi eram în marş. S-a produs mişcare. Oamenii se cinsteau cu vin, se uitau la arme, îşi spuneau că peste vreo jumătate de oră vom intra în foc, şi mai presus de toate îşi băteau joc de austrieci, care pe atunci aveau numai ghinioane. Cineva a început să fluiere, altul să îngâne încet; se topise până şi gravitatea rigidă a ofiţerilor, transformându-se într-o camaraderie voioasă. A fost nevoie de comanda: „Atenţie şi linişte!” ca să ne potolim.

Am tăcut, iar rândurile învălmăşite s-au mai aliniat. Cerul era senin; doar ici-colo, câte un nor alburiu, încremenit; în tufişurile pe lângă care treceam nu mişca nici o frunzuliţă; deasupra câmpului verde de iarbă fragedă, ciripitul ciocârliei amuţise speriat. Se auzeau doar paşii grei şi răsuflarea pripită a ostaşilor, uneori zăngănitul carabinelor care se ciocneau una de alta, sau glasul puternic al maiorului care mergea în capul coloanei vorbind cu ofiţerii. În stânga, turma tunurilor bubuia, turbată, şi gloanţele curgeau ploaie. Cine n-a văzut şi n-a auzit, frate Katz, pe un cer senin, o furtună ca asta, nu ştie ce-i muzica! … Îţi aduci aminte ce tulburare ciudată ne cuprinsese? … Nu era spaimă, ci mai degrabă jale şi curiozitate…

Batalioanele de pe flancuri s-au îndepărtat de noi tot mai mult, până când cei din flancul drept au dispărut după coline, iar cei din stânga s-au adâncit într-o vale largă, la câteva sute de stânjeni; numai din când în când se mai vedea sclipind valul de baionete. Husarii şi tunurile, precum şi rezerva care venea în urma lor au dispărut undeva, şi batalionul nostru a coborât singur o colină, spre a se urca pe alta şi mai înaltă. Din când în când, din faţă, din spate sau de pe flancuri, venea în goană câte un călăreţ cu un ordin, scris sau verbal, pentru maior. Mare minune cum de nu-l apucau ameţelile pe maior cu atâtea ordine!

În sfârşit, aproape de ora 9, am ajuns la ultima colină, acoperită de tufe dese. O comandă nouă, şi plutoanele care mergeau în flanc, au luat formaţia în linie. Când ne-am apropiat de creastă, ni s-a comandat să luăm poziţia în genunchi.

Atunci (îţi mai aminteşti, Katz?), Kratochwil, care îngenunchease în faţa noastră, şi-a vârât capul printre doi pini tineri şi a şoptit:

— Uitaţi-vă, băieţi! …

De la poalele colinei, spre sud, până departe, în zare, se desfăşura câmpia, iar pe întinsul ei – ca un fluviu – o panglică albă, largă de câţiva zeci de paşi: era şoseaua!

— Tiraliorii! a rostit bătrânul subofiţer.

Pe cele două părţi ale drumului se vedeau câţiva nori negri şi vreo cincisprezece norişori albi, care pluteau deasupra pământului.

— Sunt bateriile! Dincolo ard satele… ne-a explicat subofiţerul.

Dacă te-ai fi uitat mai bine, ai fi văzut din loc în loc, de o parte şi de alta a liniei, dungi de fum, pete dreptunghiulare, negre de partea stângă, albe de partea dreaptă, ca nişte arici mari cu ţepi lucioşi.

— Sunt regimentele noastre, iar dincolo, regimentele austriece… ne-a lămurit subofiţerul. Da, da! Nici cei din statul-major n-ar putea să-i vadă mai bine!

Dinspre fluviul acela lung de fum ajungeau până la noi plesniturile neîntrerupte ale împuşcăturilor, iar în norii ceilalţi, albi, se auzea tunetul bubuiturilor. Era într-adevăr ca o adevărată furtună.

— Phi! ai spus atunci, Katz. Asta să fie oare bătălia? … Mi-a fost frică degeaba.

— Mai aşteaptă puţin! a mormăit subofiţerul.

— Pregătiţi armele! … s-a auzit printre rânduri.

În genunchi, am început să ne scoatem şi să ne desfacem patrontaşele.

Se auzea zgomotul vergelelor de oţel şi ţăcănitul trăgacelor… Am turnat pulbere în ţeavă, şi iar ne-a învăluit tăcerea.

În faţa noastră, cam la o verstă, erau două coline, între ele, un drumeag. Am văzut atunci cum pe fondul galben apăruseră nişte puncte albe care alcătuiră o linie, apoi o dată. În acelaşi timp, dintr-o viroagă aflată la câteva sute de paşi de noi au ieşit nişte soldaţi în uniforme stacojii, mergând în coloană. În clipa aceea, în dreapta a bubuit un tun, şi deasupra detaşamentului alb, austriac, a apărut un nouraş cenuşiu de fum. După câteva minute de linişte s-a auzit o altă bubuitură, şi nouraşul a apărut din nou deasupra austriecilor. Încă o jumătate de minut, o altă bubuitură, şi iar un nouraş…

— Herrgott 21 a strigat bătrânul subofiţer. Cum mai trag ai noştri… Generalul Bem comandă de parcă ar-fi drac, nu om!

Din clipa aceea, bubuiturile artileriei noastre s-au ţinut lanţ, de se cutremura pământul, dar pata albă de deasupra drumului creştea mereu. În acelaşi timp, pe colina din faţă a lucit un nouraş, şi o ghiulea a zburat şuierând spre bateria noastră. Al doilea nouraş… al treilea… al patrulea…

— Se pricep şi ei, ticăloşii! … a mormăit subofiţerul.

— Batalion! … înainte, marş! … Companii! … înainte, marş! a strigat cu glas puternic maiorul nostru.

— Pluton… înainte, marş! … repetau ofiţerii pe toate glasurile.

Şi din nou am schimbat formaţia. Patru plutoane din mijloc au rămas în urmă, iar patru au mers înainte, la dreapta şi la stânga.

Ne-am potrivit raniţele şi ne-am luat armele, fiecare după placul lui.

— Aşa, băieţi! a strigat atunci tu, Katz.

În clipa aceea o ghiulea a trecut pe deasupra noastră şi a explodat cu mare zgomot undeva în spate. Atunci mi-a venit deodată o idee năstruşnică. Oare bătăliile nu erau nişte comedii zgomotoase, pe care armatele le jucau fără a-şi face nici un rău? … Pentru că ceea ce se petrecea în faţa ochilor mei era un spectacol minunat, şi câtuşi de puţin înfricoşător.

Am coborât dealul; de la baterie a venit în goană un husar, aducându-ne ştirea că unul din tunurile noastre fusese scos din luptă. În aceeaşi clipă, în stânga a căzut o ghiulea care a pătruns în pământ fără să explodeze.

— Încep să ne scarmene! a mormăit bătrânul subofiţer.

A doua ghiulea s-a spart deasupra capetelor noastre, şi o schijă a căzut la picioarele lui Kratochwil, care, deşi galben la faţă, a început să râdă.

— Oho! … ho! … a strigat cineva din rânduri.

În plutoanele care mergeau în faţa noastră şi la vreo sută de paşi spre stânga s-a produs învălmăşeală; după ce am mai înaintat puţin, am văzut doi oameni, unul zăcând cu faţa la pământ, întins ca o coardă, celălalt ţinându-se cu mâinile de burtă şi văitându-se. Am simţit mirosul prafului de puşcă, Katz mi-a spus ceva, dar n-am auzit nimic; în schimb, am simţit că-mi vâjâie urechea dreaptă. Parcă-mi intrase o picătură de apă în ea.

Subofiţerul a luat-o spre dreapta. Noi, după el! Coloana se desfăşura acum în două linii lungi. La câteva sute de paşi, în faţă, a apărut un rotocol de fum şi am auzit goarnele, dar n-am înţeles semnalul. Am auzit în schimb şuierături puternice, deasupra capului şi pe lângă urechea stângă. La câţiva paşi în faţa mea ceva s-a înfipt în pământ, umplându-mă de ţărână pe faţă şi pe piept. Vecinul meu a dus puşca la ochi şi a tras; alţi doi, din spate, şi-au sprijinit carabinele chiar în dreapta şi în stânga mea, şi au tras, unul după altul. Asurzit, am tras şi eu… Apoi mi-am încărcat arma şi am tras din nou. În faţa frontului am întrezărit o carabină căzând, dar era atâta fum, că nu l-am mai văzut decât pe Katz. Trăgea mereu cu puşca şi arăta ca un smintit; făcuse până şi spume la gură. După aceea vâjâitul din urechi a devenit atât de puternic încât, până la urmă, n-am mai auzit nimic: nici pocnetele carabinelor, nici bubuitul tunurilor.

Fumul nu mai era de suportat; voiam să plec de-aici cu orice preţ, numai să scap de el. La început m-am retras încet, apoi tot mai repede, şi am văzut, uimit, că şi ceilalţi fac la fel. În locul celor două rânduri de trăgători, am văzut o grămadă de oameni care fugeau.

„Fir-ar al dracului! De ce să fugi? …” mi-am zis, dar am grăbit pasul voiniceşte. Nu mai era fugă, ci galop! Ne-am oprit la jumătatea colinei, şi de-abia când am ajuns acolo am băgat de seamă că locul nostru pe câmpul de bătălie era acum ocupat de un alt batalion şi că tunurile trăgeau de pe creastă.

— Rezervele în foc! Înainte, ticăloşilor! … Sunteţi buni să paşteţi porcii, nemernicilor! … strigau ca turbaţi ofiţerii, negri de fum, aliniindu-se din nou şi izbind cu latul săbiilor în oricine le ieşea în cale.

Maiorul lipsea.

Soldaţii, învălmăşiţi în retragere, şi-au regăsit repede plutoanele, codaşii au fost dibuiţi şi aduşi la locurile lor, şi batalionul s-a refăcut. Lipseau patruzeci de oameni.

— Unde-or fi? l-am întrebat eu pe subofiţer.

— Ei, unde! Au tulit-o! mi-a răspuns el, posomorât.

N-am îndrăznit să gândesc că erau morţi…

Din vârful colinei coborau doi însoţitori de furgoane; fiecare ducea de căpăstru câte un cal încărcat cu lădiţe. Subofiţerii noştri au alergat în întâmpinarea lor, şi îndată s-au întors cu pachete de cartuşe. Eu am luat opt, pentru că atâtea îmi lipseau din cartuşieră; îmi aduc aminte că m-am întrebat ce dracu făcusem cu ele şi unde le pierdusem…

— Ştii? mi-a spus Katz. A trecut de unsprezece!

— Dar tu ştii că am asurzit de tot?

— Eşti un prost… Văd că auzi ce-ţi spun…

— Da, dar tunurile nu le mai aud… Ba da, le aud…

Sforţându-mi auzul, am desluşit bubuitul tunurilor şi ţăcănitul carabinelor. Acum însă toate zgomotele se contopeau într-un singur huruit care nu era numai asurzitor, ci pur şi simplu te năucea. M-a cuprins un fel de toropeală.

În faţa noastră, pe vreo jumătate de verstă, se întindea o perdea groasă de fum învolburat, pe care vântul – se stârnise şi vântul – o sfâşia când şi când. Şi atunci, ca o părere, se zărea un şir lung de picioare sau de căşti, şi lângă ele, baionetele sclipind. Deasupra lor, ca şi deasupra coloanei noastre, vâjâiau ghiulelele schimbate între bateria maghiară, care trăgea din spate, şi cea austriacă, răspunzând de pe dealurile din faţă.

Valul de fum care se revărsa pe câmp, spre sud, se tot îngroşa şi se încovoia ca un arc. Acolo unde austriecii câştigau teren, arcul se apleca mai spre stânga, iar unde înaintau ungurii, mai spre dreapta. În general, fâşia de fum se încovoia mai mult spre dreapta, ca şi cum ai noştri ar fi respins definitiv pe austrieci. Peste întreaga câmpie s-a răspândit o pâclă uşoară, azurie.

Bubuitul, deşi acum mai puternic decât la început, nu mă mai impresiona; pentru a-l auzi, trebuia să-mi încordez urechea. În schimb, desluşeam foarte limpede ţăcănitul închizătoarelor sau al cocoşului armelor. Un aghiotant a sosit în goană, goarnele au sunat, şi ofiţerii au început să ţină cuvântări.

— Băieţi! urla din răsputeri locotenentul nostru, care nu demult fugise de la seminar. Ne-am retras, fiindcă duşmanul era mai numeros decât noi, dar acum îl vom ataca din flanc, prin surprindere; coloana asta, uite, o vedeţi? … Vom fi sprijiniţi de batalionul al treilea şi de rezerve… Trăiască Ungaria! …

— Dacă-i vorba de trăit, aş vrea să mai trăiesc şi eu… a mormăit Kratochwil.

— Ocolire la dreapta… înainte, marş! …

Am mers aşa câteva minute, apoi am luat-o la stânga şi am coborât spre câmpie, încercând să ajungem în flancul drept al unităţii care lupta în faţa noastră. Terenul era şi aici accidentat, iar în faţă se vedea, prin ceaţă, un câmp plin de mărăcini, mărginit de o pădurice.

Deodată am zărit printre mărăcini câţiva norişori de fum, ca şi cum nişte oameni pitiţi acolo ar fi pufăit din când în când din lulea, şi gloanţele au început să şuiere pe deasupra noastră. M-am gândit atunci că în şuieratul gloanţelor, atât de cântat de poeţi, nu era nimic poetic, fiind banal, ca orice obiect mort.

Un lanţ de trăgători s-a desprins din coloana noastră şi a luat-o la fugă spre mărăcini. Noi mărşăluiam mai departe, ca şi cum gloanţele, venind din flanc, nu ne erau sortite nouă.

În clipa aceea, bătrânul subofiţer care mergea în flancul drept fluierând marşul lui Rakoczy a scăpat carabina din mână, a bătut aerul cu braţele şi s-a rostogolit la pământ, ca un om beat. O clipă i-am zărit faţa; avea casca spartă în stânga şi o pată roşie pe frunte. Înaintam mereu; în flancul drept era acum un alt subofiţer, un băiat tânăr şi blond.

Ne-am apropiat de unitatea în luptă, şi atunci am văzut un spaţiu gol între fumul infanteriei noastre şi al austriecilor. În aceeaşi clipă, în spatele coloanei a apărut un şir lung de tunici albe, mărşăluind ca la paradă.

Apoi şirul s-a oprit. A sclipit parcă o panglică de oţel şi am desluşit vreo sută de carabine îndreptate spre noi, lucioase ca acele noi, înfipte încă în hârtia cu care le cumperi. Apoi a ţâşnit fum şi s-a auzit un zgomot ca de lanţuri. Deasupra noastră, pe lângă noi zburau stol gloanţele.

— Stăi! … Foc! …

Am tras cât am putut mai repede, dornic să mă ascund cel puţin în fum. Cu tot bubuitul, am auzit în spate un zgomot, ca de bâtă, lovind în capul cuiva; cineva din spate a căzut, izbindu-se de raniţa mea. M-a cuprins furia şi disperarea. Simţeam că mor dacă n-am să ucid duşmanul nevăzut. Încărcăm şi trăgeam în neştire, cu carabina puţin aplecată, fericit la gândul sălbatic că gloanţele mele nu zboară în vânt. Nu mă uitam nici în lături, nici în faţa mea:, mi-era frică să nu văd vreun mort.

Deodată s-a întâmplat ceva la care nu mă aşteptam: în faţă, foarte aproape, s-au auzit tobele. Tobe şi nişte fluierături înspăimântătoare. La fel, în spatele nostru. Cineva a strigat: „Înainte!”, şi nu ştiu din câte piepturi a izbucnit un fel de geamăt, sau urlet. Coloana a început să se mişte, la început încet, apoi mai repede, până ce a luat-o la fugă… Împuşcăturile au încetat; doar ici-colo se mai auzea câte una, răzleaţă… M-am izbit cu pieptul de cineva. Veneau spre mine din toate părţile. Atunci am început şi eu să împing înainte.

„Împunge-l! …” mi-a urlat Katz la ureche.

Şi s-a năpustit înainte. Neputându-şi face loc în mulţime, a ridicat arma şi a început să dea cu patul puştii în raniţele camarazilor din faţă.

Până la urmă învălmăşeala a ajuns atât de mare, încât nici loc să răsuflu nu mai aveam. M-am simţit când ridicat în sus, când lăsat în jos, şi mi-am dat seama abia după un timp că nu stau pe pământ, ci pe un om care mă ţinea de picior. În clipa aceea mulţimea a început să urle năvălind înainte, iar eu am căzut jos, cu mâna într-o baltă cleioasă de sânge.

Lângă mine zăcea pe o coastă un ofiţer austriac. Era tânăr şi cu trăsături foarte fine. Se uita la mine cu ochii lui negri, în care se citea o tristeţe de nedescris.

— Să nu mă calci în picioare! mi-a şoptit, înecat… Şi nemţii sunt oameni…

Apoi şi-a apăsat mâna sub şold, gemând jalnic.

Am fugit după unitate! Ai noştri ajunseseră între timp pe colina unde se aflau bateriile austriece. Căţărându-mă după ceilalţi, am văzut un tun răsturnat şi un altul cu caii înhămaţi, pe care îl înconjuraseră.

Am ajuns tocmai când se petrecea o scenă neobişnuită. Dintre ai noştri, unii apucaseră tunul de roţi, alţii trăgeau servantul jos din şa, Katz împungea cu baioneta calul din prima pereche, iar tunarul austriac încerca să-l lovească în cap cu ştergătorul tunului.

L-am prins de guler pe tunar şi, printr-o mişcare bruscă, l-am răsturnat la pământ. Katz a vrut să bage baioneta în el.

— Ce faci, nebunule? am urlat eu, dându-i una peste carabină.

Atunci, înfuriat, Katz s-a năpustit asupra mea, dar un ofiţer care se afla lângă el a întins sabia şi i-a dat baioneta jos.

— Ce te bagi? … a răcnit Katz, întorcându-se spre el, îndată însă s-a dezmeticit…

Fuseseră luate două tunuri; husarii porniseră în galop după celelalte. Departe, în faţă, ai noştri, câte unul sau în grupuri, trăgeau în austriecii care se retrăgeau. Din când în când vreun glonte rătăcit şuiera pe deasupra noastră sau se înfigea în pământ, stârnind un nouraş de praf. Gorniştii sunau prezentarea soldaţilor la unităţi.

Pe la 4 după amiază regimentul nostru s-a regrupat; bătălia se terminase. Numai către apus se auzeau încă bubuiturile singuratice ale artileriei uşoare – păreau încă ecourile îndepărtate ale unei furtuni care a trecut.

Peste o oră, în diferite puncte ale vastului câmp de bătălie, au început să cânte fanfarele regimentelor. Apoi a venit în grabă un aghiotant care ne-a felicitat. Gorniştii şi toboşarii au dat semnalul „pentru rugăciune”, ne-am descoperit, stegarii au fluturat drapelele, şi armata întreagă, cu arma la picior, a mulţumit dumnezeului ungurilor pentru victoria repurtată.

Încetul cu încetul s-a risipit şi fumul. Acum, până hăt-departe, cât puteai cuprinde cu ochiul, pe iarba călcată în picioare, zăceau în neorânduială, parcă aruncate ici-colo, un fel de petice de hârtie albă şi roşie. Vreo zece-cincisprezece căruţe se mişcau încet, iar câţiva oameni încărcau în ele peticele acelea risipite. Căruţele o dată umplute, prisosul era lăsat pe câmp în voia Domnului.

— Uite la ei pentru ce s-au născut! … a oftat Katz, sprijinit în carabină.

Îl cuprinsese din nou melancolia.

Cred că a fost ultima noastră victorie. De atunci înainte steagurile cu semnul celor „trei râuri” s-au aflat mai des fugărite de duşman în loc să-l fugărească ele, până ce, în bătălia de la Világos, s-au scuturat de pe prăjini ca frunzele toamna.

Când Katz a aflat de această ruşine, a aruncat sabia la pământ (ajunsesem între timp amândoi ofiţeri) şi a spus că singurul glonte pe care-l va mai trage acum va fi în tâmpla sa. Eu, însă, aducându-mi aminte că Napoleon este în Franţa, i-am dat curaj. Aşa ne-am strecurat până la Komorn.

O lună încheiată am tot aşteptat ajutoare: ba din Ungaria, ba din Franţa, ba din ceruri. În sfârşit, fortăreaţa a capitulat.

Ţin minte că în ziua aceea Katz s-a tot învârtit pe lângă pulberărie; ochii îi luceau ca în clipa când fusese cât pe ce să-l împungă cu baioneta pe tunarul căzut la pământ. L-am luat cu alţi camarazi pe sus şi l-am scos din fortăreaţă, după ai noştri.

— Ce-i cu tine, omule? l-a întrebat cineva. În loc să mergi cu noi în pribegie, vrei să-ţi faci foaie de drum spre cer? Ei, Katz, băiete, infanteria maghiară nu se lasă şi nu-şi calcă cuvântul chiar dacă l-a dat cui nu trebuia! …

Cinci inşi ne-am despărţit de restul armatei, ne-am rupt săbiile, ne-am îmbrăcat în straie ţărăneşti şi, ascunzând pistoalele sub haine, am pornit în pribegie spre Turcia. Eram urmăriţi, ba încă de copoii lui Haynau! …

Călătoria noastră prin pustietăţi şi păduri a ţinut vreo trei săptămâni. Sub picioare – noroi, deasupra capetelor – ploaia măruntă de toamnă, în spate – patrulele, în faţă – pribegia. Aceştia au fost tovarăşii noştri. Totuşi, voia bună nu ne-a părăsit.

Szapary spunea necontenit că-i peste putinţă să nu întreprindă Kossuth ceva, Stein era sigur că Turcia va sări în apărarea noastră, Liptak ofta după un pat şi o mâncare caldă, iar eu susţineam că, fie ce-o fi, Napoleon nu ne va lăsa în voia sorţii. Ploaia ne mura hainele, înotam prin noroaie până la genunchi, pingelele ni se desfăcuseră, iar ghetele semănau a ce vrei, numai a ghete nu. Ţăranilor le era frică să ne vândă o oală cu lapte, ba mi-aduc aminte că într-un sat ne-au luat la goană cu furcile şi cu coasele. Dar noi eram voioşi, şi Liptak, care mergea lângă mine aşa de repede că împroşca noroiul în toate părţile, zicea într-una, gâfâind:

— Eljen a magyar 22! … O să dormim… De-am găsi şi câte un păhărel de şliboviţă! …

În această veselă tovărăşie de zdrenţăroşi, de care fugeau până şi ciorile, numai Katz era posomorât. El se odihnea cel mai des şi parcă slăbea mai repede; avea buzele arse, iar în ochi o licărire slabă.

— Mi-e frică să nu se îmbolnăvească de friguri! … mi-a spus într-o zi Szapary.

În apropiere de râul Sava, într-o regiune pustie, nu ştiu în a câta zi a pribegirii noastre, am găsit câteva colibe unde am fost primiţi cu foarte multă ospitalitate. Se lăsase întunericul, eram frânţi de oboseală, dar un foc bun şi o sticlă de şliboviţă ne-au readus voioşia.

— Vă jur, a strigat Szapary, că cel mai târziu în martie Kossuth ne va chema sub arme! Am făcut o prostie că ne-am rupt săbiile…

— Turcii au să înainteze cu armatele lor poate chiar în decembrie! a adăugat Stein. Numai de ne-am înzdrăveni până atunci…

— Măi băieţi… a oftat Liptak, ghemuindu-se în aşternutul lui de păstăi uscate. Culcaţi-vă odată, ce dracu, că altfel nici Kossuth, nici turcii n-or să mai fie în stare să ne trezească.

— Asta e sigur! a mormăit Katz.

Stătea pe o laviţă în faţa vetrei şi se uita trist la foc.

— Katz, tu în curând n-o să mai crezi nici în justiţia divină! a spus Szapary, încruntându-se.

— Nu există dreptate pentru cei care n-au ştiut să moară cu arma în mână! a strigat Katz. Aţi fost nişte proşti, şi eu la fel! Credeţi voi c-o să-şi pună turcul sau francezul pielea în joc pentru voi? … Când n-aţi ştiut să v-o puneţi pe a voastră? …

— Are călduri! a şoptit Stein. Să ştii c-o să avem de furcă cu el pe drum…

— Ungaria? Ungaria nu mai există! mormăia Katz. Egalitatea? N-a existat niciodată! Dreptatea? Nu va exista niciodată! Porcul se scaldă şi în mocirlă, dar omul inimos… Degeaba, domnule Mincel, n-am să mai tai săpun în prăvălia dumitale!

Mi-am dat seama că prietenul meu Katz era grav bolnav. M-am apropiat de el, l-am tras spre culcuş şi i-am spus:

— Vino, August, vino…

— Unde să vin? … mi-a răspuns el după o clipă, parcă dezmeticit. Apoi a adăugat: Din Ungaria m-au alungat, şi la austrieci n-am să mă înrolez…

Până la urmă şi-a găsit şi el locul în culcuş. Focul din vatră se stinsese. Am mai băut puţin şi ne-am culcat unul lângă altul, cu pistoalele la îndemână. Prin crăpăturile pereţilor gemea vântul de parcă ar fi plâns Ungaria întreagă. Am adormit. Am adormit şi am visat că sunt copil mic şi că e Crăciunul. Pe masă, bradul aprins, împodobit sărăcăcios – pe cât eram şi noi de săraci – iar în jurul lui: tata, mătuşa, domnul Raczek şi domnul Domański cântau fals colindul:

Domnul se naşte, firea încremeneşte…

M-am trezit suspinând după copilăria mea. Cineva mă zgâlţâia de braţ.

Era ţăranul la care trăsesem. M-a ridicat din culcuş şi, arătându-mi cu mâna pe Katz, a spus speriat:

— Uită-te colo, domnule soldat… Vezi că s-a întâmplat ceva…

A luat repede din vatră o aşchie aprinsă şi a luminat încăperea. M-am uitat la Katz. Zăcea ghemuit, cu pistolul în mână. Am văzut mii de flăcări încolăcindu-mi-se în faţa ochilor şi am leşinat.

M-am trezit într-o căruţă, pe când ne apropiam de Sava. Se lumina, şi ziua se vestea senină. Dinspre râu venea o boare deasă. Mi-am frecat ochii şi ne-am numărat… eram numai patru, şi cu căruţaşul, cinci. Trebuia să fim cinci. Ba nu! Trebuia să fim şase! … L-am căutat din ochi pe Katz şi nu l-am găsit. Însă n-am întrebat ce se întâmplase cu el; mă sugrumau lacrimile, am crezut că mă înăbuş. Liptak moţăia. Stein se freca la ochi, iar Szapary se uita într-o parte, fluierând marşul lui Rakoczy, pe care îl greşea mereu la aceeaşi măsură.

Ei, frate. Kratz, ce-ai făcut? … Sunt zile în care mi-aş pune capul că te-ai întâlnit acolo, în cer, şi cu infanteria maghiară, şi cu plutonul tău decimat… Alteori aud ropotul tobelor, ritmul dur al marşului şi comanda: „La umăr, arm’!”, şi atunci mă gândesc că eşti tu, Katz, tu, care schimbi garda la picioarele tronului ceresc… Pentru că dacă nu te preţuieşte cum se cuvine, dumnezeul unguresc nu face nici cât o ceapă degerată!

…Vai, Doamne, cum m-am mai lungit la vorbă! … Am pornit de la Wokulski, şi uite că am scris numai despre mine şi despre Katz. Acum mă întorc la subiect.

La câteva zile după moartea lui Katz am ajuns în Turcia, iar în cei doi ani care au urmat am pribegit – singur de data asta – prin toată Europa. Am fost în Italia, Franţa, Germania, ba şi în Anglia, şi pretutindeni am trăit în mizerie, chinuit de dorul de ţară. Uneori mi se părea că-mi pierd minţile ascultând potopul de vorbe străine, privind chipurile străine, îmbrăcămintea străină, pământul străin. Alteori mi-aş fi dat şi viaţa, numai să mai pot arunca măcar o privire spre pădurea de pini şi spre căsuţele noastre învelite cu paie. Erau nopţi în care strigam în somn, ca un copil: „Vreau acasă!” Iar când mă trezeam scăldat în lacrimi, mă îmbrăcam şi fugeam nebun pe stradă, având năzărirea că strada aceea trebuia neapărat să fie Stare Miasto sau Podwale!

Poate că mi-aş fi făcut seama de disperare dacă n-ar fi venit veştile despre Ludovic-Napoleon, care fusese ales preşedinte şi se gândea la împărăţie. Îmi era mai uşor să port povara mizeriei şi să-mi înăbuş dorul când auzeam vorbindu-se despre triumful celui menit să aducă la îndeplinire testamentul lui Napoleon I şi să facă ordine în lume.

N-a izbutit, e drept, dar a lăsat după sine un fiu. Şi apoi, nici lumea n-a fost alcătuită într-o zi! …

Până la urmă n-am mai putut, şi, în decembrie 1851, străbătând Galiţia, am ajuns la punctul de frontieră Tomaszow. Un singur gând mă chinuia: „Dacă m-or alunga şi de-aici? … „

Nicicând n-am să uit bucuria pe care am simţit-o când am aflat că trebuie să mă duc la Zamosc. De mers, am mers mai mult pe jos, dar cu câtă fericire în suflet! …

La Zamosc am stat un an şi ceva. Şi fiindcă mă pricepeam bine la spartul lemnelor, munceam toată ziua în aer liber. De acolo i-am trimis o scrisoare lui Mincel, şi dacă nu mă înşel, am primit de la el şi răspuns, şi bani; dar nu-mi amintesc decât de recipisa de primire; restul, l-am uitat.

Mi se pare însă că Jan Mincel a mai făcut ceva, deşi n-a suflat o vorbă tot restul vieţii; nu-i plăcea nici măcar să pomeneşti despre treaba asta. S-a dus pe la diferiţi generali care făcuseră campania în Ungaria şi i-a convins că au datoria să salveze un camarad aflat în nenorocire. Şi m-au salvat. În februarie 1853 am putut pleca spre Varşovia. Mi-au restituit chiar şi brevetul de ofiţer, singura amintire din Ungaria, în afara celor două răni: una la piept, alta la picior. Ba, ceva mai mult: ofiţerii au dat o masă în cinstea mea, la care am băut din belşug în sănătatea infanteriei maghiare. Din clipa aceea spun sus şi tare că relaţiile cele mai durabile se leagă pe câmpul de bătaie.

De-abia părăsisem, aproape dezbrăcat, camera în care locuisem, când mi-a ieşit în cale un evreu necunoscut şi mi-a înmânat o scrisoare şi nişte bani. Am deschis-o, şi iată ce am citit: „Iubitul meu Ignacy! Îţi trimit două sute de zloţi, să-i ai de drum: socotelile le vom face noi mai târziu. Vino direct la magazinul meu din Krakowskie Przedmiescie. Să nu te duci, Doamne fereşte, la Podwale, fiindcă acolo locuieşte tâlharul de Franc – cum s-ar zice, frate-meu căruia nici un câine n-ar trebui să-i întindă laba!

Te sărut, Mincel.

Varşovia, 16 februarie 1853

P. S. Dar, ia stai! … Bătrânul Raczek, care s-a însurat cu mătuşa ta, ştii, a murit; şi ea a murit, dar înaintea lui. Ţi-au lăsat nişte boarfe şi câteva mii de zloţi. Toate sunt la mine în bună ordine. Numai paltonul mătuşă-ţi a cam fost ciupit de molii: bestia aia de Kaska a uitat să-l pună la naftalină. Franz îţi trimite sărutări.

Evreul m-a luat la el acasă, unde mi-a înmânat o legătură cu rufe, haine şi încălţăminte. M-a hrănit cu supă de gâscă, pe care n-am putut-o mistui până la Lublin. În sfârşit, mi-a dat o sticlă de mied straşnic, m-a condus până la o căruţă care fusese tocmită dinainte şi nici n-a vrut să audă de vreo răsplată.

— Mi-ar fi ruşine să primesc ceva de la o persoană care se întoarce din emigraţie, a răspuns el la toate stăruinţele mele.

Dar când să mă urc în căruţă, m-a chemat deoparte şi, uitându-se în jur, să vadă dacă nu cumva trage cineva cu urechea, mi-a şoptit:

— Dacă aveţi ducaţi ungureşti, vi-i cumpăr; plătesc bine! îmi trebuie pentru fata mea, care de Anul nou al dumneavoastră se mărită…

— N-am ducaţi, i-am răspuns.

— Dumneavoastră să n-aveţi, care aţi fost în războiul unguresc?! … s-a mirat el.

Pusesem un picior pe scara căruţei când evreul m-a tras din nou de haină.

— Poate că aveţi ceva bijuterii… Inele, ceasornice, brăţări… Pe sănătatea mea, plătesc bine! Ştiţi… pentru fiica mea…

— N-am, frate, pe cuvântul meu!

— N-aveţi? a repetat el, căscând ochii mari. Atunci de ce aţi mai fost în Ungaria?

Pornisem, dar el tot se mai ţinea cu mâna de barba, dând din cap compătimitor.

Căruţa fusese tocmită numai pentru mine, dar când am ajuns în strada cealaltă, căruţaşul s-a întâlnit cu frate-său, care avea o treabă urgentă la Krasnystaw.

— Boierule, îngăduiţi să se urce şi frate-meu! m-a rugat el, scoţându-şi şapca din cap. Unde, o fi drumul mai greu, o merge şi el pe jos.

Omul s-a urcat. Însă nu ajunsesem bine la poarta fortăreţei când ne-a ieşit în drum o evreică; avea o legătură în mână şi a început să vorbească în gura mare cu căruţaşul. Era mătuşa lui, care avea la Fajslawice un copil bolnav.

— Boierule, vă rog, daţi-i voie şi ei să se urce în căruţă. E uşurică! s-a rugat căruţaşul.

Dincolo de poartă, în diferite locuri de pe şosea, au mai apărut încă trei veri de-ai căruţaşului, pe care i-a luat sub pretextul că-mi vor face drumul mai vesel. Şi chiar aşa a fost, pentru că m-au împins spre codârla din spate a căruţei, m-au călcat pe picioare, au fumat tutun îngrozitor şi, mai presus de toate, au făcut o gălăgie de parcă erau turbaţi. Cu toate astea, n-aş fi schimbat locşorul meu strâmt nici pe cel mai comod loc dintr-o diligenţă franţuzească sau dintr-un vagon englezesc. Eram în ţara mea!

Patru zile mi s-a părut că mă aflu într-o sinagogă ambulantă. La fiecare popas se dădea jos câte un călător şi îi lua locul altul. În apropiere de Lublin, o ladă grea mi-a căzut în spinare; mare noroc am avut că nu m-a omorât! Lângă Kurow ne-am oprit în mijlocul şoselei câteva ceasuri, deoarece se rătăcise cufărul cuiva, şi căruţaşul a trebuit să se înapoieze călare până la cârciumă. Iar tot timpul drumului am avut prilejul să-mi dau seama că pilota de la picioarele mele era mai populată decât Belgia.

În ziua a cincea, înainte de răsăritul soarelui, am ajuns în cartierul Praga, dar fiind căruţe multe şi podul plutitor îngust, de-abia pe la 10 am intrat în Varşovia. Trebuie să adaug că toţi tovarăşii mei de drum se volatilizaseră ca eterul în strada Bednarska, lăsând după ei un miros puternic. Iar când, la socoteală, i-am pomenit căruţaşului şi de „pasageri”, el a căscat ochii mari.

— Care pasageri?! … a exclamat uimit. Pasager aţi fost numai dumneavoastră! Ăilalţi? … Nişte râioşi! Când ne-am oprit la barieră, chiar şi paznicul a socotit doi prăpădiţi din ăştia pe un paşaport, şi le-a luat doar un zlot. Şi mai ziceţi de ei că au fost pasageri! …

— Vrei să spui că n-a fost nimeni cu noi? Atunci, de unde au răsărit, fir-ar ei să fie, miile de purici care m-au pişcat?

— Poate că din umezeală, ştiu şi eu?! mi-a răspuns căruţaşul.

Convins că în căruţă nu fusese nimeni în afară de mine, se înţelege că am plătit eu singur totul, ceea ce l-a înduioşat într-atât pe căruţaş, încât m-a întrebat unde am să locuiesc şi mi-a propus să-mi aducă din două în două săptămâni tutun de contrabandă.

— Chiar şi acum am în căruţă vreo sută de chile, mi-a şoptit el. Nu doriţi vreo câţiva funzi, boierule? …

— Să te ia toţi dracii! … am mormăit, punând repede mâna pe sacul de călătorie. Asta mi-ar mai lipsi, să mă aresteze pentru contrabandă!

Mergând repede pe stradă, îmi aruncam privirile în dreapta şi în stânga prin oraş, dar acum, după ce văzusem Parisul, mi s-a părut murdar, cu străzi înguste şi oameni posomorâţi. Magazinul lui Jan Mincel de pe Krakowskie Przedmiescie l-am găsit uşor; văzând locurile şi firmele cunoscute, inima a început să-mi bată aşa de tare, încât a trebuit să stau locului o clipă.

M-am uitat la magazin. Era aproape la fel cu cel din Podwale; pe uşă, un iatagan de tablă şi o tobă (poate aceeaşi pe care o văzusem în copilărie!), în fereastră farfurii, un cal şi cazacul săltăreţ… Cineva lăsase uşa întredeschisă; am văzut în fund, atârnate de tavan, băşici cu vopsele, dopuri de plută într-o plasă şi chiar un crocodil împăiat.

În spatele tejghelei, lângă fereastră, Jan Mincel, într-un fotoliu vechi, trăgea cazacul de şnur…

Am intrat tremurând ca piftia şi m-am oprit în faţa lui. Văzându-mă, s-a ridicat greu din fotoliu – se cam îngrăşase – şi a început să clipească. Apoi, deodată, a strigat unui băiat de prăvălie:

— Wicek! … Dă fuga la domnişoara Malgorzata şi spune-i că facem nunta îndată după Paşti…

Apoi a întins amândouă mâinile spre mine şi ne-am îmbrăţişat lung, în tăcere.

— Straşnic te-ai mai bătut! … Ştiu, ştiu! mi-a şoptit el la ureche. Stai jos! a adăugat, arătându-mi un scaun. Kaziek! Du-te repede la Grossmutter… A sosit domnul Rzecki! …

M-am aşezat, dar tot n-am putut scoate vreun cuvânt. Mincel dădea din cap a jale, iar eu priveam în pământ, şi amândoi ne gândeam la sărmanul Katz şi la speranţele noastre înşelate. În sfârşit, Mincel şi-a suflat nasul cu zgomot şi, întorcând capul spre fereastră, a spus:

— Ei, ce mai încoace-ncolo…

Wicek s-a întors cu sufletul la gură; am văzut că haina îi lucea de pete şi de grăsime.

— Ai fost? l-a întrebat Mincel.

— Fost! Domnişoara Malgorzata a spus: bine.

— Te însori? l-am întrebat pe Jan.

— De! Ce să fac?!

Grossmutter cum o mai duce?

— Ca de obicei. Se îmbolnăveşte numai când îi strică cineva vreun ibric de cafea.

— Dar Franc?

— Să nu-mi pomeneşti de ticălosul ăla! s-a scuturat Jan Mincel. Nu mai departe decât ieri m-am jurat să nu-i mai calc pragul!

— Ce ţi-a făcut?

— Mizerabilul ăsta de nemţoi îşi bate joc de Napoleon! Spune că şi-ar fi călcat jurământul dat republicii, că e un şarlatan căruia i-a scuipat un vultur domesticit în pălărie… Nu, cu unul ca ăsta nu pot duce trai împreună!

Între timp, doi băieţi de prăvălie şi un vânzător îşi vedeau de clienţii lor, la care eu nici nu mă uitam. Deodată uşa din fundul prăvăliei a scârţâit, şi de după dulapuri a apărut Grossmutter, într-o rochie galbenă, cu ibricul de cafea în mână.

— Guten Morgen, meine Kinder! … Der Kaffee ist schon…

M-am repezit şi i-am sărutat mâinile descărnate fără să pot scoate un cuvânt.

— Ignaz! Herr Jesus! 23… Ignaz! a strigat ea, îmbrăţişându-mă. Wo bist du so lange gewesen, lieber Ignaz? 24

— De, Grossmutter, doar ştii că a fost război. La ce să-l mai întrebi unde a fost? s-a amestecat Jan.

— Herr Jesus! … Aber du hast noch keinen Kaffee getrunken? 25

— Desigur că n-a băut! a răspuns Jan în numele meu.

— Du lieber Gott! Es ist ja schon zehn Uhr! 26

Mi-a turnat o ceaşcă de cafea, mi-a dat trei chifle proaspete şi a dispărut, ca de obicei.

Apoi uşa principală s-a deschis cu zgomot şi a intrat grăbit Franc Mincel, mai gras şi mai roşu decât fratele său.

— Ce mai faci, Ignacy? … a strigat el, îmbrăţişându-mă.

— Nu te săruta cu imbecilul ăla, cu ruşinea familiei Mincel! … a mârâit Jan.

— Măi, măi, ce familie! … a răspuns Franc, râzând. Tata a venit aici cu un cărucior tras de doi câini…

— Nu stau de vorbă cu dumneata! a răcnit Jan.

— Nici eu nu vorbesc cu dumneata, ci cu Ignacy! i-a răspuns Franc. Iar unchiul nostru, a continuat el, a fost un încăpăţânat, a ieşit din coşciug după boneta de noapte, pe care uitaseră să i-o pună la căpătâi…

— Domnule, mă insulţi aici, în casa mea! A strigat Jan.

— N-am venit în casa dumitale, ci în prăvălie, după cumpărături… Wicek, s-a adresat Franc băiatului, dă-mi de un groş dopuri… şi împachetează-mi-le în hârtie… La revedere, dragă Ignacy, vino la mine diseară, să stăm de vorbă la un păhărel de vin. Poate c-o să vină şi dumnealui cu tine! a adăugat el, din stradă, arătându-l cu mâna pe Jan, vânăt de supărare.

— Neam de neamul meu n-o să calce în casa unui nemernic ca ăsta! a strigat Jan.

Totuşi, această vorbă nu l-a împiedicat să meargă seara cu mine la Franc.

Voi pomeni în treacăt că nu era săptămână în care fraţii Mincel să nu se certe şi să nu se împace cel puţin de două ori. Şi, lucru ciudat, motivul neînţelegerilor nu era niciodată de ordin material. Dimpotrivă, cu toată cearta, oricât de mare ar fi fost ea, fraţii îşi girau unul altuia poliţele, îşi împrumutau bani şi îşi plăteau reciproc datoriile. Cauza neînţelegerilor sălăşluia în caracterul lor.

Jan Mincel era un romantic şi un entuziast, pe câtă vreme Franc era liniştit şi sarcastic; Jan era un bonapartist înfocat, Franc – republican şi duşman de moarte al lui Napoleon al III-lea. În sfârşit, Franc Mincel îşi recunoştea originea germană, pe câtă vreme Jan jura pe cruce că familia Mincel se trage din străvechea familie poloneză Mientus, care odinioară – poate pe vremea Iagelonilor, sau poate în perioada regilor electivi – se statornicise printre nemţi.

Era de-ajuns un pahar de vin pentru ca Jan Mincel să înceapă să bată cu pumnul în masă sau să lovească în spinarea vecinilor săi şi să urle:

— Simt curgând în vinele mele străvechiul sânge polonez! Pe mine nu m-a putut naşte o nemţoaică! De altfel, am documente…

Şi persoanelor în care avea mai multă încredere le arăta două diplome vechi, dintre care una se referea la un oarecare Modzelewski, negustor în Varşovia pe timpul suedezilor, iar a doua la Miller, locotenent în oastea lui Kosciusko. Nu ştiu nici până în ziua de azi ce fel de legătură a existat între aceste persoane şi familia Mincel, deşi mi-au fost date lămuriri în mai multe rânduri.

Chiar şi nunta lui Jan a stârnit gâlceavă între fraţi: Jan voia să îmbrace la această solemnitate un „Kotusz” de culoare purpurie ca amarantul, cizme galbene şi sabie, în timp ce Franc striga că nu va îngădui să se facă bâlci din cununie, chiar dacă ar trebui să depună plângere la poliţie. La care Jan s-a jurat pe ce avea mai scump că va suci cu mâinile lui gâtul denunţătorului dacă îl va întâlni în cale. La nuntă s-a îmbrăcat în veşmintele strămoşilor săi din familia Mientus. Franc a fost şi la cununie şi la masă, şi cu toate că n-a mai schimbat o vorbă cu Jan, i-a dansat nevasta până n-a mai putut şi s-a îmbătat cu vinul fratelui său până a căzut lat.

Chiar şi moartea lui Franc – zăcuse de bubă neagră – n-a trecut fără scandal. În ultimele trei zile cei doi fraţi s-au blestemat şi dezmoştenit reciproc de două ori în modul cel mai solemn. Cu toate acestea, Franc ia lăsat lui Jan întreaga lui avere, iar Jan, timp de câteva săptămâni, a zăcut de inimă rea după fratele său, şi jumătate din averea moştenită (aproximativ douăzeci de mii de zloţi) a dăruit-o la trei orfani, pe care, mai mult, i-a luat sub ocrotirea sa până a închis ochii.

Ciudată familie, familia Mincel! …

Dar iar m-am depărtat de subiect! Aveam de gând să scriu despre Wokulski, şi m-am pomenit scriind despre familia Mincel. Dacă nu m-aş simţi atât de zdravăn la minte, mai că m-aş teme să nu fi ajuns un palavragiu, ceea ce ar fi semn sigur că se apropie bătrâneţea.

Am spus că din atitudinea lui Stas Wokulski nu înţeleg multe şi că adesea îmi vine să-l întreb la ce bun toate astea…

După ce m-am întors la prăvălie, ne adunam aproape în fiecare seară sus, la Grossmutter: Jan şi Franc Mincel, uneori şi Malgosia Pfeifer. Malgosia şi Jan stăteau la fereastră, ţinându-se de mână şi privind cerul; Franc bea bere dintr-o cană mare (cu capac de plumb), bătrâna împletea la un ciorap, iar eu povesteam despre cei câţiva ani petrecuţi printre străini. Se-nţelege că de cele mai multe ori venea vorba despre dorul de ţară care mă chinuise în timpul pribegiei, despre necazurile vieţii de soldat sau despre bătălii. Când vorbeam de viaţa de soldat, Franc bea porţii duble de bere, Malgosia se pitula lângă Jan (lângă mine nu s-a pitulat nimeni aşa vreodată), iar Grossmutter pierdea ochiul la ciorap. După ce terminam de povestit, Franc ofta, se aşeza în voie pe canapea, Malgosia îl săruta pe Jan, Jan pe Malgosia, iar bătrâna zicea, clătinând din cap:

— Jesus! Jesus! … Wie ist das schrecklich… Aber sag mir, lieber Ignaz, wozu also bist du denn nach Ungara gegangen? 27

— Cred că înţelegi şi dumneata, Grossmutter, că Ignacy s-a dus în Ungaria la război! … făcea Jan, nerăbdător.

Dar bătrâna continua să clatine din cap, mirată, şi să mormăie:

— Der Kaffee war ja immer gut, und zu Mittag hat er sich doch immer vollgegessen… Warum hat er denn das getan? 28

— O! Grossmutter se gândeşte numai la cafea şi la mâncare! izbucnea Jan, indignat.

Când am ajuns cu povestirea la ultimele clipe şi la crunta moarte a prietenului meu Katz, bătrânica a început să plângă, pentru prima dată de când o cunoşteam.

Dar după ce şi-a şters lacrimile, reluând împletitul la ciorap, a şoptit:

— Merkwürdig! 29 Der Kaffee war ja immer gut, und zu Mittag hat ersich doch immer vollgegessen… Warum hat er denn das getan?

— La fel şi eu îmi pun azi aproape necontenit aceeaşi întrebare despre Stas Wokulski! După moartea soţiei sale avea o bucată de pâine asigurată. Atunci, de ce o fi plecat în Bulgaria? A câştigat acolo o avere atât de însemnată, încât ar fi putut să lichideze magazinul. De ce l-o fi mărit? Magazinul nou îi aduce un venit serios. De ce o fi înfiinţat acum o nouă societate?

Pentru ce şi-a închiriat o locuinţă atât de mare? De ce a cumpărat trăsura şi caii? De ce frecventează cercurile aristocratice şi-i ocoleşte pe negustori, care nu-l vor ierta niciodată pentru acest lucru?

Şi în ce scop se ocupă de căruţaşul Wysocki sau de fratele lui, acar la Căile Ferate? De ce a înfiinţat ateliere pentru câţiva ucenici săraci? De ce ocroteşte o femeie pierdută, care, deşi locuieşte la surorile Ordinului „Maria-Magdalena”, îi strică totuşi reputaţia?

Doamne, cât e de şmecher! … Când am aflat la bursă despre atentatul lui Hödel, m-am întors la magazin şi, uitându-mă drept în ochii lui, i-am spus:

— Ai auzit, Stas? Un oarecare Hödel a tras în împăratul Wilhelm!

Iar el mi-a răspuns calm, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic:

— Un nebun!

— Da, dar nebunului ăstuia au să-i taie capul!

— Şi pe bună dreptate, a încuviinţat el. Aşa, nu se va mai înmulţi neamul nebunilor!

Să-i fi tremurat măcar un muşchi de pe faţă! Dar de unde! Nimic! Am rămas împietrit de atâta sânge rece!

Dragul meu Stas, eşti şi tu isteţ, dar nici eu nu sunt bătut în cap! Ştiu mai multe decât îţi închipui tu, şi ceea ce mă doare este că n-ai încredere în mine. Pentru că sfatul unui prieten şi al unui bătrân soldat ar putea să te ferească de multe nerozii, dacă nu şi de ruşine…

Dar la ce bun să-mi exprim aici propriile opinii? Las’ să vorbească pentru mine mersul evenimentelor.

La începutul lui mai ne-am mutat în noul magazin, care cuprinde cinci saloane imense. În primul, la stânga, sunt numai ţesături ruseşti: stambă, creton, mătăsuri şi catifele. A doua încăpere e plină până la jumătate cu aceleaşi ţesături, iar restul, cu obiecte vestimentare mărunte: pălării, gulere, cravate şi umbrele. În salonul din faţă se află articole din cele mai fine: obiecte de bronz, majolică, cristal şi fildeş. Încăperea următoare, în dreapta, este destinată jucăriilor şi obiectelor de lemn şi metal, iar ultima, tot în dreapta, cuprinde articolele de cauciuc şi piele.

Aşa le-am rânduit. Nu ştiu dacă o fi bine sau nu, dar Dumnezeu mi-e martor că am vrut să fie cât mai bine. La urmă, l-am întrebat pe Stas Wokulski ce părere are, dar el, în loc să-mi dea vreun sfat, a ridicat din umeri, surâzând, ca şi cum ar fi spus: „Ce mă interesează pe mine toate astea?”.

Ciudat om! Îi trece prin cap un plan genial, îl execută în linii generale, dar nici că se sinchiseşte de amănunte! El ne-a dat dispoziţie să mutăm magazinul, el la transformat într-un centru al comerţului de ţesături ruseşti şi de galanterie străină, el a organizat întreaga administraţie. Dar după ce a pus la cale toate astea, nu s-a mai amestecat de loc în treburile magazinului. Face vizite domnilor din aristocraţie, se plimbă cu trăsura lui în parcul Lazienki sau dispare fără urmă, iar în magazin nu stă decât câteva ore pe zi. În plus, e mereu cu capul în nori şi cu capsa pusă, de parcă ar aştepta ceva sau s-ar teme de ceva.

Şi ce inimă de aur are!

Recunosc, ruşinat, că mi-a părut rău când a trebuit să ne mutăm în noul local. În ceea ce priveşte magazinul, n-am ce zice, prefer să lucrez într-un local spaţios, după modelul magazinelor pariziene, decât într-o dugheană ca a noastră. Mi-a părut rău însă de camera mea, unde am locuit timp de douăzeci şi cinci de ani. Deoarece contractul nostru era valabil până în iulie, am rămas în vechea mea odăiţă până la jumătatea lui mai, uitându-mă cu jale la mobilierul meu învechit, la pereţi şi la gratiile de la fereastră, care îmi aminteau de clipele cele mai plăcute petrecute în Zamosc.

„Cum să mut astea toate? Cum să îndur despărţirea, Dumnezeule milostiv! …” îmi ziceam în gând. Până ce într-o zi, pe la jumătatea lunii mai (tocmai se răspândiseră veşti despre pace), cu câteva clipe înainte de închiderea magazinului, Stas a venit la mine şi mi-a spus:

— Hei, bătrânelule, a sosit timpul să te muţi!

Am avut impresia că mi se scurge tot sângele din vine.

— Hai, vino să-ţi arăt ce locuinţă ţi-am închiriat aici, în casa asta! a continuat el.

— Cum ai închiriat-o? l-am întrebat eu. Doar trebuie să stau şi eu de vorbă cu proprietarul… să ne înţelegem de preţ…

— Ce să te mai înţelegi, că am şi plătit-o! mi-a răspuns el.

M-a luat de braţ şi m-a condus prin uşa din dos a magazinului, pe coridor.

— Bine, am zis eu, dar locuinţa asta e ocupată…

În loc să-mi răspundă, Stas a deschis uşa în partea cealaltă a antreului… Am intrat… Pe onoarea mea, adevărat salon! Mobile îmbrăcate în catifea de Utrecht, pe mese albume, pe fereastră majolică… în perete, bibliotecă…

— Şi aici, a spus Stas, arătându-mi cărţile cu legături scumpe, ai trei lucrări de istorie despre Napoleon I, viaţa lui Garibaldi şi a lui Kossuth şi istoria Ungariei…

De cărţi am fost foarte mulţumit, dar salonul – trebuie să recunosc – a făcut asupra mea o impresie neplăcută. Stas a observat şi, surâzând a deschis brusc încă o uşă.

Dumnezeule milostiv! … Camera aceea, a doua, nu era altceva decât camera mea, cămăruţa în care locuisem timp de douăzeci şi cinci de ani! Ferestrele cu gratii, perdelele verzi, masa mea neagră… Iar la perete, în faţă, patul meu de fier, puşca cu două ţevi şi mandolina în cutia ei…

— Cum?! am îngăimat. Mi-ai şi mutat lucrurile? …

— Da, mi-a răspuns Stas. Le-am mutat pe toate, chiar şi preşul lui Ir.

Poate să pară ridicol, dar mi s-au umplut ochii de lacrimi… Mă uitam la faţa lui severă, la ochii lui trişti, şi îmi venea greu să cred că e atât de prevenitor şi că are sentimente atât de delicate. Dacă i-aşi fi pomenit măcar o dată despre aşa ceva… Dar nu, el singur ghicise că mă durea inima să mă despart de vechea mea locuinţă şi veghease ca toate boarfele mele să fie mutate.

Fericită va fi femeia care se va mărita cu el (am chiar o partidă potrivită), dar cine ştie dacă se va mai însura vreodată! Prin capul lui trec gânduri năstruşnice, care însă, din păcate, n-au nimic comun cu însurătoarea! … Câte persoane serioase n-au venit la noi în magazin, vezi Doamne, pentru cumpărături, dar în realitate în peţit! Şi totul în zadar!

Uite, de pildă, doamna Szperlingowa: are bani gheaţă cam o sută de mii de ruble şi o distilerie. Câte lucruri n-a cumpărat ea de la noi până acum numai ca să mă poată întreba:

— Spune-mi, te rog, domnul Wokulski n-are de gând să se însoare?

— Nu, stimată doamnă…

— Păcat! făcea doamna Szperlingowa oftând. Magazin mare, avere frumoasă. Dar fără o mână de gospodină toate se vor irosi. Dacă domnul Wokulski şi-ar alege o femeie serioasă şi bogată, i s-ar consolida şi creditul.

— Aveţi perfectă dreptate, stimată doamnă!

— Adieu, domnule Rzecki, zicea ea (lăsând la casă douăzeci sau chiar cincizeci de ruble). Te rog însă să nu-i pomeneşti domnului Wokulski că ţi-am vorbit ceva despre căsătorie. Să nu-şi închipuie cumva că au început babele să umble după el… Adieu… domnule Rzecki…

— Ba, dimpotrivă, am să-i spun!

Şi îndată îmi venea gândul că dacă aş fi în locul lui, m-aş însura fără întârziere cu văduva asta bogată. Şi ce corp frumos avea, Her Jesus! …

Sau, de pildă, Szmeterling, curelarul! De câte ori făceam conturile, spunea:

— N-ar putea, vezi ‘mneaţa, Wokulski ăsta, să se-nsoare? … Bărbat, vezi ‘mneaţa, focos, grumaji, vezi ‘mneaţa, ca de taur… Să mă trăsnească, vezi ‘mneaţa, dacă nu i-aş da-o pe fie-mea, vezi ‘mneaţa, cu un venit anual de zece mii de ruble, vezi ‘mneaţa, în mărfuri! … Ce zici?

Sau, de pildă, consilierul Wronski. Nu era prea bogat, dar, altfel, om aşezat; cumpăra de la noi în fiecare săptămână măcar o pereche de mănuşi. Şi de fiecare dată spunea:

— Cum să nu piară, dragă Doamne, Polonia noastră, când oameni ca Wokulski nu se însoară! Şi când te gândeşti, dragă Doamne, că nici n-are nevoie de zestre, aşa că şi-ar putea găsi o fată care, dragă Doamne, s-ar pricepe şi la pian, ar şti să ducă şi gospodăria şi ar cunoaşte şi limbi străine…

Peţitori ca ei mişunau cu zecile prin magazinul nostru. Unele mame, mătuşi sau taţi îşi aduceau la noi, fără înconjur, fetele de măritat. Mama, mătuşa sau tatăl cumpărau câte ceva de o rublă, şi între timp domnişoara umbla prin magazin, cu mâna în şold; ca să atragă atenţia asupra siluetei, îşi scotea puţin înainte piciorul drept, apoi piciorul stâng, apoi mânuţele… Toate, numai şi numai ca să-l cucerească pe Stas, dar el sau nu era prezent, sau, dacă era, nici nu se uita la ele, ca şi cum ar fi spus: „Cu vânzarea în magazin se ocupă numai domnul Rzecki…”

Cu excepţia familiilor care aveau fete mari şi a văduvelor sau domnişoarelor de măritat, care păreau mai curajoase decât infanteria maghiară, sărmanul meu Stas nu se bucura de simpatii. Să nu vă miraţi, că Wokulski a ridicat împotriva lui pe toţi fabricanţii de mătăsuri şi textile, ca şi pe negustorii care desfăceau aceste mărfuri.

Într-o duminică la prânz m-am dus să mănânc într-un mic restaurant (ceea ce mi se întâmplă foarte rar). Un păhărel de anason şi o bucăţică de scrumbie la bufet, iar la masă o ciorbă de burtă şi un sfert de bere. Un ospăţ în toată puterea cuvântului! Am plătit mai puţin de o rublă, dar am înghiţit atâta fum şi am auzit atâtea poveşti, că-mi vor ajunge pentru câţiva ani!

În încăperea înăbuşitoare şi întunecoasă ca o afumătoare de mezeluri, unde mi-a fost servită ciorba de burtă, şedeau la aceeaşi masă vreo şase persoane. Erau oameni bine hrăniţi şi bine îmbrăcaţi, desigur negustori, proprietari de imobile, poate chiar şi fabricanţi. Fiecare în parte părea un om cu un venit anual de trei până la cinci mii de ruble.

Deoarece nu-i cunoşteam – şi, desigur, nici ei pe mine nu-i pot suspecta că au vrut dinadins să mă împungă. Imaginaţi-vă însă ce coincidenţă! Tocmai când am intrat, discutau despre Wokulski. Din cauza fumului, nu puteam să văd bine cine vorbea; de altfel, nici n-am îndrăznit să-mi ridic ochii din farfurie.

— A făcut carieră! zicea o voce groasă. În tinereţe i-a servit pe unii ca noi, şi acum face pe lacheul boierilor.

— Boierii ăştia de azi, a rostit un glas astmatic, nu sunt mai breji decât el! S-ar fi pomenit altădată, ca un negustoraş, îmbogăţit prin căsătorie, să fie primit în casa unui conte? … Halal de ei!

— Însurătoarea, treacă-meargă, i-a răspuns glasul de bas, uşor hârâit. Nu-i ruşine să te pricopseşti prin însurătoare. Dar milioanele câştigate cu furniturile militare miros de departe a puşcărie!

— Se zice că n-ar fi umblat cu matrapazlâcuri! a intervenit un al treilea, cu jumătate de glas.

— În cazul ăsta n-ar fi făcut milioane! a izbucnit basul. Şi dacă n-a făcut, atunci de ce ţine nasul pe sus? De ce se vâră pe gâtul aristocraţilor?

— Prin oraş se vorbeşte, a adăugat o altă voce, că ar avea de gând să înfiinţeze o societate numai cu nobili…

— Aha! … Ca să-i tragă pe sfoară şi apoi s-o şteargă! a zis astmaticul.

— Nu, că de chestia cu furniturile nu-l spală nici apa Vistulei… Auzi dumneata! Un negustor de galanterie să se ocupe de furnituri! … Un varşovian să se ducă în Bulgaria! …

— Fratele dumitale, inginerul, s-a dus şi mai departe după câştig! a observat cel care vorbea cu jumătate de glas.

— Da! l-a întrerupt basul. Dar el n-a adus pânzeturi de la Moscova! Că ăsta e alt clenci! Wokulski ne distruge industria!

— Ehe-he! a chicotit cineva care tăcuse până atunci. Asta nu-i treaba negustorului. Negustorul atâta ştie, să aducă marfă mai ieftină şi să câştige. Nu-i aşa? … Ehe-he! …

— În orice caz, n-aş da nici trei parale pe patriotismul lui! a răspuns basul, supărat.

— Se pare, totuşi, că Wokulski a dat dovadă de patriotism, şi nu numai din gură!

— Cu atât mai rău! l-a întrerupt basul.

— A dat dovadă de patriotism când era cu buzunarele goale, dar acum, de când simte rublele în buzunar, s-a potolit.

— Ei! … Aşa suntem noi! Nu putem trăi până nu bănuim pe câte cineva, fie că-i trădător de patrie, fie că-i pungaş! Nu şade frumos! a intervenit indignat cel care vorbea cu glasul scăzut.

— Ce-i fi având de-l aperi atâta? a întrebat basul, apropiindu-şi scaunul de el.

— Îl apăr fiindcă am mai auzit şi eu câte ceva! La mine lucrează un oarecare Wysocki, un căruţaş, care murea de foame dacă nu-l ajuta Wokulski.

— Cu banii de pe furniturile din Bulgaria! auzi la el, filantropul! …

— Alţii, domnule, s-au îmbogăţit de pe urma fondurilor naţionale, şi nimeni nu zice nimic…Ehe-he!

— În orice caz, e un tip suspect! a încheiat astmaticul. Se agită în dreapta şi în stânga, nu-şi vede de negustorie, importă pânzeturi, încearcă să atragă nobilimea de partea lui…

Cum băiatul de prăvălie le aducea tocmai atunci alt rând de sticle, m-am strecurat frumuşel afară, pe tăcute. Nu m-am băgat în conversaţia lor, deşi eu, care-l cunoşteam pe Stas de mic copil, le-aş fi putut spune, scurt, un singur cuvânt: „Scârbelor!”…

Şi toate astea le-am auzit tocmai într-o vreme când tremuram de teamă în privinţa viitorului lui şi când mă întrebam în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară ce gânduri îl mână. Ce rost aveau toate astea? Ce va ieşi de aici? … Şi toate astea le-am auzit eu, care ieri am văzut cu ochii mei cum acarul Wysocki s-a aruncat la picioarele lui, mulţumindu-i că-l mutase la Skierniewice şi că-i dăduse un ajutor atât de preţios.

Un om simplu, dar cât de cinstit! A venit la noi cu fecioru-su, un băieţaş de 10 ani. I l-a arătat pe Wokulski şi i-a spus:

— Uită-te bine. Pietrek, dumnealui este cel mai mare binefăcător al nostru! Dacă o să-ţi ceară într-o zi să-ţi tai mână pentru el, tai-o, şi tot n-ai să-l răsplăteşti îndeajuns!

Sau fata aceea care i-a scris de la călugăriţele Ordinului „Sfânta Magdalena”: „Mi-am adus aminte o rugăciune din vremea copilăriei, ca să mă pot ruga pentru dumneata…”

Oameni simpli, nu? O fată decăzută, un biet acar… Dar nu au ei mai multe sentimente nobile decât noi, surtucarii, care ne lăudam peste tot cu virtuţi, în care, de altfel, nu crede nimeni? Stas are dreptate când se ocupă de soarta lor, deşi… ar putea să se ocupe de ei ceva mai discret…

Ah! pentru că, trebuie să mărturisesc, noile lui cunoştinţe mă înspăimântă…

Îmi amintesc că pe la începutul lunii mai a intrat în magazin un individ foarte suspect (favoriţi roşcaţi, privire rea). După ce şi-a lăsat pe tejghea cartea de vizită, mi s-a adresat într-o limbă destul de stricată:

— Rog spuneţi la domn Wokulski eu venit la el astăzi, şapte…

Atât! M-am uitat pe cartea de vizită: William Collins, profesor de limba engleză. Ce-o mai fi şi comedia asta? … m-am întrebat. Că doar n-o fi având de gând să ia lecţii de engleză?! …

Am înţeles totul însă a doua zi, când au sosit telegramele anunţând atentatul lui Hödel…

Sau alta! O oarecare madam Meliton, care ne onorează cu vizitele ei de când s-a întors Stas din Bulgaria. E o femeie slabă, măruntă, care trăncăneşte ca o moară neferecată, dar simţi că spune numai ceea ce vrea ea să spună.

O dată, pe la sfârşitul lunii mai, numai ce o văd că dă buzna în magazin:

— Domnul Wokulski e aici? Aş, de unde! Mă aşteptam… Dumneata eşti domnul Rzecki, nu-i aşa? Am ghicit imediat… Ce trusă frumoasă… Din lemn de măslin… Mă pricep şi eu… Spune-i, te rog, să mi-o trimită… Ştie dumnealui unde… Şi mai spune-i să se ducă mâine la 1 la Lazienki…

— La care Lazienki, rogu-vă? am întrebat-o, indignat.

— Eşti un caraghios! … La care Lazienki! La parcul Lazienki! mi-a răspuns dumneaei.

Şi ce să vezi? … Wokulski i-a trimis trusa şi s-a dus la Lazienki, dar când s-a întors mi-a spus că… la Berlin se va întruni congresul pentru încheierea războiului ruso-turc… Şi congresul s-a întrunit! …

Aceeaşi persoană a mai venit o dată, mi se pare în ziua de 1 iunie.

— Ah! s-a miorlăit ea. Ce vas frumos! Sigur că e o majolică franţuzească… Mă pricep şi eu… Spune-i domnului Wokulski să mi-l trimită şi… (a adăugat în şoaptă) mai spune-i că poimâine pe la unu…

Când a ieşit din magazin, m-am întors furios spre Lisiecki:

— Pun prinsoare cu dumneata că poimâine o să avem o importantă ştire politică…

— Adică în ziua de 3 iunie? … m-a întrebat el râzând.

Vă puteţi închipui ce mutră am făcut cu toţii când am citit telegrama care anunţa atentatul lui Nobiling la Berlin! … Să cad jos, trăsnit! De atunci Lisiecki nu mai face glume nesărate pe socoteala mea şi, ce e mai rău, mă întreabă mereu ce ştiri politice mai am…

Adevărat! Celebritatea e într-adevăr o groaznică nenorocire. Pentru că din clipa în care Lisiecki mi s-a adresat pentru prima oară ca unei persoane „bine informate”, mi-am pierdut somnul şi bruma de poftă de mâncare…

Dar ce-o fi pătimind sărmanul meu Stas, care întreţine mai departe legături cu domnul Collins şi cu madam Meliton!

Dumnezeule milostiv, ai milă de noi? …

Dacă tot m-am avântat în pălăvrăgeală (devin, pesemne un mare flecar!) trebuie să mai adaug că în magazinul nostru domneşte o stare de spirit curioasă. În afară de mine, sunt şapte salariaţi (oare bătrânul Mincel a visat vreodată una ca asta?), dar nu există nici un pic de armonie între noi. Klein şi Lisiecki, ca mai vechi, se ţin deoparte şi îi tratează pe ceilalţi colegi dacă nu dispreţuitor, în tot cazul cam de sus, iar cei trei funcţionari noi, de la secţia galanterie, obiecte de metal, şi articole de cauciuc, se ţin de asemenea deoparte. Stau ţepeni şi posomorâţi. E drept că Zięba, care-i foarte cumsecade, încearcă să-i apropie între ei, aleargă de la cei vechi la cei noi şi îşi dă necontenit silinţa să spargă gheaţa, dar nefericitul e atât de ghinionist, încât, după fiecare tentativă de împăcare, se uită unii la alţii şi mai urât.

Poate că dacă magazinul nostru (şi e un magazin, credeţi-mă de categoria întâia!), dacă magazinul nostru, zic, s-ar fi dezvoltat treptat, dacă în fiecare an am fi angajat câte un funcţionar, noul-venit s-ar fi familiarizat cu cei vechi, şi armonia ar fi fost asigurată. Dar când au venit deodată cinci oameni noi, când unul îl încurcă pe celălalt (pentru că într-un timp aşa de scurt nici mărfurile nu pot fi aranjate cum trebuie, nici atribuţiile nu pot fi stabilite cu precizie), e firesc să se nască neînţelegeri. Dar nu-i treaba mea să mă apuc să-l critic pe patron, şi încă pe unul care are mai multă minte decât noi toţi la un loc!

Într-o singură privinţă cei vechi sunt de acord cu cei noi, şi întotdeauna li se alătură şi Zięba: anume, când e vorba să-i facă sânge rău celui de al şaptelea vânzător, lui Szlangbaum.

Szlangbaum ăsta (îl cunosc de mult) e de rit mozaic, şi e foarte de treabă.

Mărunt, negricios, adus de spate, păros… Într-un cuvânt, n-ai da un ban pe el când stă în dosul tejghelei. Dar cum intră un client (Szlangbaum lucrează în secţia ţesături ruseşti), atunci să-l vezi! Hristoase, Dumnezeule! … Se învârteşte ca o sfârlează: acum e la raftul de sus din dreapta, acum e la sertarul de jos din mijloc, şi cât ai clipi din ochi, iar undeva sus, sub tavan, la stânga. Când începe să arunce baloturile de pânzeturi, ai impresia că nu-i om, ci maşină cu aburi, iar când le desface şi le măsoară, crezi că lighioana asta are trei perechi de mâini! În plus, e un socotitor perfect, şi când începe să laude mărfurile, să sugereze clientului ce să cumpere şi să-i ghicească gusturile – vorbeşte întotdeauna pe un ton cât se poate de serios – atunci, pe cuvânt de onoare că până şi Mraczewski s-ar putea face mic într-un colţ! … Păcat numai că e atât de scund şi de pocit. Va trebui să-i angajăm ca ajutor un băiat prostuţ, dar frumuşel, pentru clientela feminină. Pentru că doamnele stau mai îndelung de vorbă cu un vânzător frumos, fac mai puţine mofturi şi se târguiesc mai puţin.

Dar mai bine să ne apere Dumnezeu de clientela femeiască. Poate că de aceea n-am curajul să mă însor, fiindcă văd în fiecare zi sumedenie de femei în magazin! Creatorul, meşterind minunea naturii numită femeie, nu s-a gândit desigur la pacostea care se va abate din cauza ei pe capul negustorilor.

Aşadar, Szlangbaum e în adevăratul înţeles al cuvântului un om de treabă; cu toate acestea, nimeni nu-l simpatizează, pentru că are nenorocul să fie evreu…

Îndeobşte, socotesc că de vreun an încoace pornirea împotriva evreilor creşte; chiar şi persoanele care până acum vreo câţiva ani îi numeau polonezi de rit mozaic, astăzi le spun „jidani”, iar cei care până mai ieri le admirau munca, perseverenţa şi priceperea îi învinuiesc de exploatare şi înşelătorie.

Ascultând toate acestea, îmi spun uneori, în gând, că asupra omenirii cade un fel de beznă spirituală, semănând cu noaptea. În decursul zilei totul e frumos, vesel şi bun; cum se lasă noaptea, totul devine murdar şi neprietenos. Asta e părerea mea, dar tac; ce valoare are părerea unui bătrân funcţionar comercial faţă de glasul publiciştilor celebri care susţin că evreii, cărora ar trebui să li se îngrădească drepturile, pun sânge de creştin în pască! Gloanţele care treceau pe deasupra capetelor noastre spuneau, parcă, altceva! Îţi mai aduci aminte, Katz?

Starea asta de lucruri a avut o influenţă ciudată asupra lui Szlangbaum. Anul trecut îşi luase numele de Szlangowski, sărbătorea Pastele şi Crăciunul şi mi-aş tăia capul că nici catolicul cel mai frecvent nu mânca atâţia cârnaţi cât mânca el… Îmi amintesc că fiind întrebat într-o cofetărie: „Nu-ţi place îngheţata, domnule Szlantgowski?” a răspuns: „îmi plac numai cârnaţii, dar fără usturoi. Nu pot să sufăr usturoiul!”

Când s-a întors din Siberia, împreună cu Stas şi cu doctorul Szuman, s-a angajat imediat în prăvălia unui creştin, deşi evreii îi ofereau condiţii mai bune. Şi de atunci a lucrat mereu la creştini, până anul ăsta, când a fost concediat.

La începutul lunii mai a venit pentru prima oară la Stas cu o rugăminte. Era mai gârbov şi cu ochii mai roşii ca de obicei.

— Stas, a rostit el cu voce umilă, mă cufund în Nalewski dacă nu mă iei sub ocrotirea ta…

— De ce n-ai venit la mine din primul moment? l-a întrebat Stas.

— N-am îndrăznit… Mi-a fost teamă să nu zică oamenii că un evreu se vâră peste tot. Nici astăzi n-aş fi venit dacă n-ar fi fost copiii, de care trebuie să am grijă!

Stas a ridicat din umeri şi l-a angajat pe loc cu un salariu de 1500 de ruble anual.

Noul nostru vânzător s-a apucat imediat de treabă, dar, după o jumătate de oră, numai ce-l aud pe Lisiecki mormăind către Klejn:

— De unde o fi mirosind aici, aşa, a usturoi, domnule Klejn?

Iar peste un sfert de oră, iarăşi:

— Ce se mai vâră canaliile astea de ovrei pe Krakowskie Przedmiescie?! N-ar putea, caraghioşii, să-şi vadă de Nalewskiul sau Switojersul lor?

Szlangbaum tăcea, dar îi tremurau pleoapele roşii.

Spre norocul lui, amândouă atacurile au fost auzite de Wokulski; el s-a ridicat de la birou şi a spus pe un ton care, trebuie să recunosc, nu prea mi-a plăcut:

— Domnule… domnule Lisiecki! Domnul Henryk Szlangbaum a fost colegul meu într-o vreme în care o duceam tare prost. Nu cumva dumneata nu-i permiţi să fie coleg cu mine astăzi, când treburile îmi merg ceva mai bine? …

Lisiecki s-a fâstâcit, şi-a dat seama că slujba lui atârna de un fir de păr, s-a înclinat şi a mormăit ceva. Atunci Wokulski s-a apropiat de Szlangbaum şi, strângându-i mâna, i-a zis:

— Iubite Henryk, să nu-ţi faci sânge rău din cauza acestor înţepături mărunte, căci aici aşa e obiceiul, să ne tachinăm unii pe alţii, ca între colegi. Îţi mai spun că dacă ai să părăseşti vreodată acest magazin, n-ai să-l părăseşti decât împreună cu mine!

Poziţia lui Szlangbaum a fost astfel lămurită din primul moment. Astăzi mai bucuroşi se leagă de mine (ba sunt în stare să mă şi ocărască!) decât de el. Dar a găsit oare cineva vreun mijloc împotriva cuvintelor spuse pe jumătate, împotriva strâmbăturilor şi a privirilor grele de înţelesuri? Toate astea îi otrăvesc viaţa sărmanului om, care mi se plânge uneori, suspinând:

— Ah, dacă nu m-aş teme că în Nalewski copiii mei s-ar semitiza de tot, aş pleca acolo imediat…

— Dar de ce nu te botezi odată, domnule Henryk? l-am întrebat eu într-o zi.

— Aş fi fost gata acum vreo câţiva ani, dar nu azi. Azi am înţeles că în calitatea mea de evreu sunt urât numai de creştini; ca renegat, aş fi dispreţuit şi de creştini, şi de evrei. Şi doar omul trebui să fie alături de cineva. De altfel, a adăugat el mai încet am cinci copii şi un tată bogat, pe care am să-l moştenesc.

Ciudat lucru! Tatăl lui Szlangbaum e cămătar, iar fiul, ca să nu ia bani de la el, se chinuieşte prin prăvălii ca vânzător.

Uneori stau de vorbă despre el, între patru ochi, cu Lisiecki.

— De ce, îl întreb, îi faci atâtea mizerii? Duce doar viaţă de creştin, copiilor le face chiar şi pom de Crăciun…

— Pentru că socoteşte că e mai bine să mănânce cârnaţii cu pască decât fără, îmi răspunse Lisiecki.

— A fost în Siberia, şi-a pus viaţa în joc…

— Pentru bani şi afaceri… Pentru bani şi afaceri şi-a luat şi numele de Szlangowski. Dar de când s-a îmbolnăvit taică-său de astmă, şi l-a reluat pe acel de Szlangbaum.

— V-aţi bătut joc de el că se împopoţonează cu pene străine spun eu şi s-a întors omul la vechiul lui nume.

— Pentru care va primi o sută de mii de ruble moştenire de la taică-său! mi-o taie Lisiecki.

Ridic din umeri şi tac. Rău când te cheamă Szlangbaum, rău când te cheamă Szlangowski; rău când eşti evreu, rău când eşti evreu botezat… Se lasă asupra noastră bezna de care vorbeam, în care totul e cenuşiu şi suspect!

La drept vorbind, şi Stas suferă din cauza asta. Nu numai că l-a primit pe Szlangbaum în magazinul lui, dar mai dă şi mărfuri negustorilor evrei şi a admis şi intrarea câtorva dintre ei în tovărăşie. Ai noştri strigă şi ameninţă, dar el nu-i omul care să se sperie; s-a încăpăţânat, şi nu va ceda o dată cu capul.

Cum se vor termina oare toate astea, Dumnezeule milostiv? …

Dar… tot îndepărtându-mă de subiect, am uitat câteva amănunte foarte importante. E vorba de Mraczewski, care de câtva timp îmi contracarează planurile şi mă induce în eroare în mod conştient.

Băiatul ăsta a fost concediat de la noi pentru că, în prezenţa lui Wokulski, a vorbit urât despre socialişti. După aceea Stas s-a lăsat însă înduplecat şi, imediat după sărbătorile Paştelui, l-a trimis la Moscova, ba chiar cu un salariu mărit.

Seri de-a rândul am stat şi am cugetat asupra sensului acestei plecări sau trimiteri, dar când, după trei săptămâni, Mraczewski s-a întors după marfă, am înţeles îndată planul lui Stas.

Ca aspect fizic, tânărul nostru nu s-a schimbat prea mult: a rămas tot aşa de vorbăreţ şi de frumos, poate doar puţin mai palid. Zice că-i place la Moscova şi că femeile de acolo sunt mai pricepute, au mai mult temperament şi mai puţine prejudecăţi decât femeile noastre. Când eram tânăr, socoteam şi eu că femeile au mai puţine prejudecăţi…

Toate acestea nu sunt decât un fel de introducere. Pentru că Mraczewski a adus cu el un pachet de broşuri şi trei indivizi foarte suspecţi, zicând că sunt şi ei tot prikajciki 30. Aceşti prikajciki, după câte mi s-a părut, ne supravegheau magazinul, dar de la distanţă; rar când îi vedeai pe la noi. Hoinăreau toată ziua, şi aş fi putut să jur că pregătesc terenul pentru vreo revoluţie. Băgând de seamă, se vede, că nu-i slăbesc din ochi, de câte ori veneau pe la noi, făceau pe beţii şi nu discutau cu mine decât despre femei, afirmând – împotriva părerii lui Mraczewski – că polonezele sunt sama prelest 31, numai că seamănă prea mult cu evreicele.

Mă prefăceam că sunt de aceeaşi părere cu ei şi punându-le întrebări bine ticluite, am ajuns la convingerea că, din toate cartierele, cunoşteau mai ales pe cele din apropierea Citadelei 32. Deci pe acolo aveau ei treburi. Că presupunerile mele erau întemeiate rezultă din faptul că aceşti prikajciki au atras asupra lor până şi atenţia poliţiei. În zece zile au fost duşi de trei ori la circumscripţie. Pare-se însă că au relaţii întinse, pentru că au fost puşi imediat în libertate.

Când i-am comunicat lui Wokulski bănuielile mele în privinţa lor, Stas s-a mulţumit să surâdă şi mi-a răspuns:

— Asta încă nu-i nimic…

De unde trag concluzia că relaţiile lui Stas cu nihiliştii au progresat mult.

Imaginaţi-vă însă mirarea mea când, invitându-i odată pe Klejn şi pe Mraczewski la ceai, am constatat că Mraczewski, e un socialist mai înfocat decât Klejn… Mraczewski, care fusese concediat de la noi pentru că îi criticase pe socialişti… De uimire n-am putut deschide gura toată seara; Klejn se bucura în linişte, iar Mraczewski trăncănea…

De când sunt n-am auzit ceva asemănător. El susţine, citând numele unor oameni despre care se spune că ar fi foarte înţelepţi, că toţi capitaliştii sunt nişte hoţi, că pământul trebuie să fie al celor ce-l muncesc, că fabricile, minele şi maşinile trebuie să fie proprietate obştească, că nu există Dumnezeu şi nici suflet, că sufletul nu-i decât o invenţie a preoţilor, pentru a stoarce zeciuială de la oameni. Spunea mai departe că atunci când vor face revoluţie (el şi cu cei trei prikajciki), toată lumea va lucra numai opt ore, iar restul timpului se va distra, dar că fiecare va avea o pensie la bătrâneţe şi înmormântare gratuită. În sfârşit, mai zicea că numai atunci va fi raiul pe pământ, când totul va fi comun: pământul, clădirile, maşinile şi chiar femeile…

Deoarece sunt flăcău (unii spun chiar că aş fi flăcău tomnatic) şi întrucât îmi scriu memoriile fără ipocrizie, trebuie să recunosc că istoria asta cu femeile în comun mi-a plăcut. Aş putea chiar spune că am început să privesc socialismul, şi pe socialişti cu oarecare bunăvoinţă. De ce însă or fi vrând ei neapărat să facă revoluţie, când şi aşa oamenii au uneori neveste comune?

Aşa gândeam eu; dar acelaşi Mraczewski m-a vindecat repede de gândurile astea şi totdeodată mi-a încurcat în mare măsură şi planurile. (Spun în paranteză că marea mea dorinţă este ca Stas să se însoare. Dacă ar avea nevastă, nu s-ar mai sfătui atât de des cu Collins şi cu madam Meliton, iar dacă ar mai avea şi copii, ar rupe toate legăturile suspecte. Pentru că, nu-i aşa, ce rost are ca un om ca el, un tip atât de reuşit, să se încurce cu oameni care, orice s-ar zice, n-au să fie niciodată în stare să iasă pe câmpul de bătaie cu arma în mână şi să lupte împotriva altor oameni înarmaţi?! Infanteria maghiară şi orice altă infanterie nu va trage împotriva unui duşman dezarmat… Dar timpurile se schimbă.)

Precum vedeţi, doresc foarte mult ca Stas să se însoare şi socot că i-am şi găsit o partidă. Vine uneori în magazinul nostru (venea şi în vechea noastră prăvălie) o persoană de o frumuseţe uimitoare. Şatenă, ochi căprui, trăsături fermecătoare, bine făcută ca statură, iar mânuţele şi picioruşele – o minune! … M-am uitat când a coborât odată din trăsură, şi pot să mărturisesc că m-au apucat ameţelile când am văzut ce-am văzut… Da, viteazul meu Stas ar avea ce face cu ea, pentru că are trup frumos, iar guriţa ca o fragă… Şi ce mai bust! … Când e numai cu rochia, parc-ar fi un înger picat din cer, cu aripioare cu tot! …

Cred că e văduvă, pentru că nu o însoţeşte niciodată vreun bărbat; o văd numai cu fetiţa ei, Helunia, drăguţă ca o bomboană. Dacă Stas s-ar însura cu ea, ar fi silit să rupă repede legăturile cu nihiliştii, pentru că în timpul liber lăsat de soţie s-ar juca cu fetiţa. Cu toate că, după părerea mea, cu o nevastă ca asta, nimeni nu mai poate avea timp liber…

Îmi alcătuisem deci planul şi mă gândeam cum s-o cunosc pe această doamnă şi să i-o prezint lui Stas, când, deodată, l-a adus dracu înapoi pe Mraczewski de la Moscova. Vă puteţi imagina ce supărat am fost când, a doua zi după sosirea lui, golanul ăsta a intrat în magazinul nostru cu văduva mea! … Şi să fi văzut cum mai sărea în jurul ei, cum mai dădea ochii peste cap, cum făcea pe muţunachele ca să-i ghicească gândurile… Norocul meu că nu sunt obez, pentru că în faţa atâtor farafastâcuri, aş fi avut desigur un atac de apoplexie!

Când s-a întors, peste câteva ore, l-am întrebat cu o mutră dintre cele mai nepăsătoare cine era persoana în cauză…

— Ţi-a plăcut, zice el, nu-i aşa? … Şampanie, nu femeie! a adăugat clipind cu neruşinare. Dar pune-ţi poftă-n cui, pentru că e nebună după mine… Ah, domnule, ce temperament, ce corp… S-o vezi în corset…

— Îmi închipui, domnule Mraczewski! i-am răspuns cu asprime.

— Dar n-am spus nimic… mi-a ripostat el, frecându-şi mâinile ca un neobrăzat. Eu nu spun nimic… Virtutea supremă a unui bărbat, domnule Rzecki, e discreţia, îndeosebi în relaţiile intime…

L-am întrerupt, simţind că dacă ar mai fi vorbit aşa, m-ar fi copleşit dispreţul pentru mucosul ăsta. Ce timpuri! Ce oameni! Eu, dacă aş avea fericirea să atrag asupra mea atenţia vreunei cucoane, n-aş îndrăzni nici cu gândul să gândesc la aşa ceva, necum să urlu în gura mare, şi încă într-un magazin atât de populat ca al nostru!

Şi când Mraczewski mi-a spus, ca supliment, teoria sa privitoare la soţiile comune, mi-a venit imediat în cap următorul raţionament:

Stas e un nihilist. Mraczewski la fel… Dacă primul se însoară, al doilea îi aplică imediat principiul convieţuirii comune… Şi ar fi păcat de o femeie ca văduva mea să ajungă pe mâna unui individ ca Mraczewski!

La sfârşitul lunii mai Wokulski a hotărât să facă sfeştania magazinului. Cu această ocazie am observat şi mai bine cum s-au schimbat timpurile.

Şi în tinereţea mea făceau negustorii sfeştania prăvăliilor. Aveau însă în primul rând grijă să slujească un preot bătrân, să se aducă agheasmă adevărată şi un cântăreţ care să se priceapă bine la latină. După ce se termina slujba, în timpul căreia erau stropite şi sfinţite toate dulapurile şi toate mărfurile, se bătea o potcoavă în pragul magazinului, pentru ca să atragă clientela. Abia după aceea se gândeau la gustare, care era alcătuită de obicei dintr-un păhărel de vodcă, din cârnaţi şi bere.

Astăzi însă… (Ce-ar spune cei de o vârstă cu bătrânul Mincel?!) Se pune întrebarea de câţi bucătari şi chelneri e nevoie, câte sticle de şampanie trebuie cumpărate şi câte de vin unguresc, şi ce mâncăruri să se servească. Pentru că azi masa constituie partea principală a solemnităţii, iar invitaţilor puţin le pasă cine va sluji, ci ce se va servi…

În ajunul sfeştaniei a intrat în magazin un individ destul de corpolent, transpirat, despre care n-aş fi putut spune dacă gulerul îi murdăreşte gâtul sau invers. A scos un carneţel gros din haina roasă, şi-a potrivit pe nas nişte ochelari unsuroşi şi a început să umble prin saloane cu o mutră de-mi făcea spaimă.

— Cine-o fi, drace? m-am întrebat. Nu cumva o fi de la poliţie, sau, cine ştie, vreun secretar de la corpul portăreilor, care ne face inventarul averii mobile? …”

De două ori i-am aţinut calea, cu gând să-l întreb foarte politicos ce doreşte; prima dată mi-a mormăit: „Vă rog să nu mă deranjaţi!”, iar a doua oară m-a dat la o parte fără nici o ceremonie.

Mirarea mea a fost cu atât mai mare cu cât am văzut că unii dintre oamenii noştri îl salutau politicos şi îi dădeau toate lămuririle, frecându-şi mâinile, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu cel puţin un director de bancă.

„Nu, mi-am zis în gând, nenorocitul ăsta nu e de la societatea de asigurări. Acolo nu ţin oameni chiar aşa de jerpeliţi…”

Lisiecki mi-a şoptit că dumnealui era un reporter foarte cunoscut şi că ne va da la ziar. M-a luat cu tremurici la inimă la gândul că am să-mi văd numele tipărit, cum mi-l mai văzusem odată în Gazeta poliţiei, când mi-am pierdut buletinul. Deodată am băgat de seamă că la omul acela totul era mare. Începând cu capul, notesul şi sfârşind cu peticul de la gheata stângă.

Între timp, domnia-sa umbla prin saloane, umflându-se ca un curcan şi scriind mereu… în sfârşit, începu să vorbească:

— Până acuma nu s-a întâmplat la dumneavoastră nici un accident? … Vreun mic incendiu, vreo fraudă, vreun abuz de încredere sau vreun scandal?

— Ferească Dumnezeu! am îndrăznit eu să strig.

— Păcat! Cea mai bună reclamă pentru magazin ar fi să se spânzure cineva aici…

Eu, ce să vă spun, am înlemnit!

— Poate că veţi binevoi, stimate domn, am îndrăznit să-i spun înclinându-mă, să alegeţi un obiect pe care să vi-l trimitem acasă în semn de atenţie…

— Mită?! … s-a stropşit el, uitându-se la mine de parcă ar fi fost statuia lui Copernic. Noi, domnule, obişnuim să ne cumpărăm singuri obiectele care ne plac; nu primim cadouri de la nimeni.

Şi-a pus în cap, încă din mijlocul magazinului, pălăria soioasă şi, cu mâinile în buzunare, a ieşit ca un ministru. Peticul de la gheată se mai vedea şi când ajunsese pe partea cealaltă a străzii.

Revin la slujba sfeştaniei…

Solemnitatea principală, adică banchetul, a avut loc în marele salon al hotelului „Europa”. Salonul era împodobit cu flori, iar mesele imense erau aşezate în formă de potcoavă. A fost adusă şi o orchestră. Pe la 6 seara se adunaseră acolo peste o sută cincizeci de persoane! … Dar cine anume?!! Majoritatea, negustori şi fabricanţi din Varşovia, din provincie, de la Moscova, ba chiar de la Viena şi Paris. Printre ei, doi conţi, un prinţ şi destui nobili. Despre băuturi nu mai pomenesc, deoarece într-adevăr nu ştiu ce erau mai multe, frunzele plantelor care împodobeau sala, sau sticlele!

Petrecerea asta ne-a costat peste trei mii de ruble, dar priveliştea atâtor oameni înfulecând a fost cu adevărat impunătoare. Iar când, în mijlocul unei tăceri generale, prinţul s-a ridicat şi a băut în sănătatea lui Stas, când orchestra a cântat nu ştiu ce bucată, de altfel foarte frumoasă, şi când o sută cincizeci de glasuri au izbucnit, ca o explozie: „Trăiască!”, m-au podidit lacrimile. M-am repezit la Wokulski şi, îmbrăţişându-l, i-am spus:

— Vezi cât de iubit eşti?

— Le place şampania! mi-a răspuns el.

Am observat că uralele nu-l interesau. Nu i s-a descreţit fruntea nici chiar atunci când unul dintre oratori (trebuie să fi fost un literat, deoarece a vorbit mult şi fără sens) a spus, nu ştiu dacă în numele lui, sau al lui Stas, că „… aceasta este cea mai frumoasă zi din viaţa lui”.

Am băgat de seamă că Stas se învârtea îndeosebi în jurul domnului Lęcki, care înainte de a se fi ruinat a trăit zice-se, pe la curţile regeşti… Mereu nenorocita asta de politică!

La începutul banchetului totul s-a petrecut foarte frumos; din când în când lua cuvântul câte un invitat şi vorbea, vrând parcă să plătească prin vorbe vinul băut şi mâncarea înghiţită. Dar cu cât creştea numărul sticlelor goale, cu atât invitaţii deveneau mai puţin serioşi, ba în cele din urmă hărmălaia a fost aşa de mare, încât muzica aproape a amuţit.

Eram grozav de supărat. Voiam să-mi vărs focul pe cineva, fie şi pe Mraczewski, dar când l-am chemat, n-am fost în stare să-i spun decât atât:

— Ascultă, omule, la ce bun toate astea? …

— La ce bun? … mi-a răspuns el, uitându-se la mine cu ochii pierduţi. Toate sunt pentru domnişoara Lęcka…

— Ce, eşti nebun? … Ce anume e pentru domnişoara Lęcka…

— Cum ce? Societatea… magazinul… banchetul… Toate sunt pentru ea… Şi eu am fost dat afară din magazin tot din cauza ei! m-a lămurit Mraczewski, sprijinindu-se de braţul meu (nu se mai putea ţine pe picioare).

— Cum? … am exclamat eu, văzându-l beat. Ai fost dat afară din prăvălie din cauza ei? Te pomeneşti că tot din cauza ei ai ajuns şi la Moscova? …

— Se-nţele… se… se-nţelege… A şoptit doar o vorbă, o… vorbuliţă mititică şi… am căpătat un spor de trei sute de ruble anual… Broscuţa asta poate face cu bătrânul nostru tot ce-i pofteşte inima! …

— Taci acum şi du-te la culcare!

— La culcare? a început el să răcnească. Nu mă duc! Mă duc la prietenii mei! Unde sunt? Ei ar şti să-i vină broscuţei de hac… Nu i-ar putea duce de nas, aşa cum îl duce pe bătrân… Unde sunt prietenii mei?

Bineînţeles, am poruncit să fie dus într-una din camerele de sus ale hotelului. Cred însă că făcea pe beatul ca să mă impresioneze.

Pe la miezul nopţii salonul semăna cu o sală de morgă sau de spital; din când în când câte unul din invitaţi era ridicat şi dus într-una din camerele hotelului sau până la trăsură. În sfârşit, găsindu-l pe doctorul Szuman aproape treaz, l-am poftit la mine, să bem un ceai.

Doctorul Szuman e şi el evreu, dar ce om neobişnuit! Fusese chiar vorba să se boteze; se îndrăgostise de o creştină, numai că ea a murit, şi atunci el nu s-a mai botezat. Se spune chiar că s-ar fi otrăvit de inima rea, dar că a fost salvat. Astăzi nu mai practică aproape de loc medicina, dispune de o avere destul de mare şi se ocupă numai cu studiul oamenilor sau al părului omenesc. E mic de statură şi galben la faţă, în schimb are o privire pătrunzătoare, de care cu greu poţi ascunde ceva. Îl cunoaşte pe Stas mai de demult, şi trebuie să-i ştie toate secretele.

După o masă atât de zgomotoasă, eram istovit şi abătut, şi aş fi vrut să-l trag puţin de limbă pe Szuman. „Dacă nici acum nu-mi spune nimic despre Stas m-am gândit eu, n-o să pot afla niciodată nimic.”

După ce am ajuns acasă şi am adus samovarul, l-am întrebat:

— Spune-mi, doctore, dar sincer, ce părere ai despre Stas? … Sunt neliniştit în privinţa lui… Văd că de vreun an încoace se ţine de nişte treburi tare aventuroase… Călătoria în Bulgaria, magazinul ăsta… Apoi societatea… echipajul… schimbarea ciudată a caracterului…

— Nu văd nici o schimbare, mi-a răspuns Szuman. A fost întotdeauna un om de acţiune şi a făcut fără ezitare tot ce i-a trecut prin cap sau prin inimă… Când s-a hotărât să intre la Universitate, a intrat, când s-a hotărât să facă avere, a făcut. Şi dacă azi vrea să facă o prostie, fii sigur că nu va da îndărăt şi va face una de pomină… Aşa e firea lui!

— Cu toate acestea, am obiectat, observ în conduita lui multe contradicţii care…

— Nu-i de mirare, m-a întrerupt doctorul. S-au întâlnit în el doi oameni: romanticul dinaintea anului 1860 şi pozitivistul anului 1870. Ceea ce pentru spectatori pare o contradicţie, pentru el e cât se poate de logic…

— Nu s-o fi vârât în cine ştie ce complicaţii? …

— Nu ştiu nimic! mi-a răspuns Szuman, sec.

Am tăcut, şi abia după o clipă am întrebat din nou:

— Ce-o să se întâmple până la urmă cu el? …

Szuman s-a încruntat.

— Rău! mi-a răspuns. Un om ca Wokulski sau învinge, sau, în faţa unei piedici mari, îşi zdrobeşte capul! Până acum i-a mers din plin, dar… nu există om pe lume care să câştige în viaţă numai lozuri mari…

— Aşadar? …

— Aşadar, vom asista la o tragedie! a încheiat Szuman.

Şi, după ce şi-a băut ceaşca de ceai cu lămâie, a plecat acasă.

N-am putut aţipi toată noaptea. O profeţie atât de îngrozitoare tocmai în ziua triumfului! … „Ei, bunul Dumnezeu ştie mai multe decât Szuman; iar el, cred eu, nu-l va lăsa pe Stas să se prăpădească…”