XI. VISURI VECHI ŞI CUNOŞTINŢE NOI.

DOAMNA MELITON TRECUSE PRIN şcoala aspră a vieţii şi învăţase să-şi bată joc chiar şi de opiniile admise de toată lumea.

În tinereţe auzise că orice domnişoară frumoasă şi bună se poate mărita chiar dacă n-are avere. Fusese şi frumoasă şi bună, dar de măritat nu se măritase. Mai târziu auzise că o profesoară cultă poate să câştige dragostea elevilor şi stima părinţilor. Deşi fată cultă şi profesoară eminentă, elevii i-au scos peri albi, iar părinţii lor o luau în zeflemea de la dejun până la cină. Apoi citise multe romane în care scria că prinţii, conţii şi baronii îndrăgostiţi sunt oameni nobili care, în schimbul inimei, au obiceiul să se însoare cu profesoare sărace. Îşi dăduse şi ea într-un fel inima unui conte tânăr şi nobil, dar mâna nu i-o ceruse nimeni…

După ce împlinise 30 de ani, se căsătorise cu Meliton, un profesoraş cam în vârstă. Făcuse acest pas numai ca să-i ridice moralul, fiindcă Meliton avea darul beţiei. După căsătorie, însă, mirele începuse să bea şi mai vârtos, iar pe soţia care voia să-i ridice moralul o chelfănea zdravăn.

Când muri – după câte se pare, pe stradă – doamna Meliton, petrecându-l la cimitir şi convingându-se că e într-adevăr în groapă, luă sub ocrotire un căţel, deoarece oamenii susţineau că dintre toate animalele câinele este mai credincios. Până când potaia, turbând, muşcă servitoarea, ceea ce avu drept urmare căderea la pat a doamnei Meliton, grav bolnavă.

O jumătate de an zăcu în spital, într-o cameră separată, singură, uitată de elevele ei, de părinţii lor şi de toţi conţii cărora le dăruise inima. Avu deci timp destul să mediteze, şi în ziua în care ieşi din spital, slabă, cu părul încărunţit şi rărit, auzi că boala o făcuse de nerecunoscut.

„Mi-a venit mintea la cap!” răspunsese doamna Meliton.

Nu mai era ea profesoară, ci recomanda profesoare; nu se mai gândea la măritiş, ci peţea tinere perechi; nu-şi mai dădea nimănui inima, ci înlesnea întâlniri între îndrăgostiţi în propria ei locuinţă. Şi cum fiecare şi pentru orice trebuia să plătească, strânsese ceva bani şi trăia binişor.

La începutul noii sale cariere fusese posacă şi cinică.

— Preotul, spunea ea prietenelor intime, are venituri din căsătorii, eu – din logodne. Contele primeşte bani pentru înlesnirea împerecherii cailor, eu – pentru înlesnirea cunoştinţei între diferite persoane.

Cu timpul deveni însă mai rezervată în opinii, uneori chiar moralistă, deoarece observase că enunţarea adevărurilor şi a părerilor admise de toată lumea ajută la mărirea veniturilor.

Pe Wokulski doamna Meliton îl cunoştea mai demult. Şi întrucât îi plăceau spectacolele publice şi avea obiceiul să urmărească îndeaproape tot ce se întâmplă cu oamenii, băgase de seamă în scurt timp că Wokulski se uita cam prea nu ştiu cum la domnişoara Isabela. Făcând această descoperire, ridicase din umeri: ce interes putea prezenta un negustor de galanterie îndrăgostit de domnişoara Lęcka? Dacă i-ar fi plăcut vreo fată bogată de negustor sau fiica vreunui fabricant, ar mai fi avut ce peţi. Dar aşa?!

De-abia când Wokulski se întorsese din Bulgaria cu o avere despre care se povesteau minuni îndrăzni ea să-i vorbească despre domnişoara Isabela, oferindu-şi serviciile. Şi între ei se încheiase un acord tacit: Wokulski o plătea foarte bine, iar doamna Meliton îi dădea tot felul de informaţii despre familia Lęcki şi despre persoanele din sferele înalte care întreţineau relaţii cu ea. Prin intermediul ei cumpărase Wokulski poliţele lui Lęcki şi argintăria domnişoarei Isabela…

Cu acest prilej, doamna Meliton îl vizită pe Wokulski în locuinţa sa particulară, pentru a-l felicita.

— Procedezi cu multă înţelepciune, îi spuse ea. De fapt, de pe urma serviciului şi a argintăriei nu o să ai cine ştie ce profit, dar cumpărarea poliţelor lui Lęcki e o lovitură de maestru! … Se vede că eşti un dibaci om de afaceri! …

Auzind acestea, Wokulski deschise sertarul şi scoase pachetul de poliţe.

— Astea sunt?

— Da. Să am eu banii ăştia…! oftă ea.

Wokulski apucă pachetul cu amândouă mâinile, îl rupse şi o întrebă:

— Ce zici de „omul de afaceri”?

Doamna Meliton se uită lung la el şi murmură clătinând din cap:

— Păcat de dumneata…!

— Şi de ce, mă rog?

— Păcat de dumneata! Sunt şi eu femeie şi ştiu că pe femei nu le poţi cuceri prin jertfe, ci numai prin forţă.

— Oare aşa să fie?

— Cu forţa frumuseţii, a sănătăţii şi a banilor…

— Şi a înţelepciunii! … adăugă Wokulski.

— Nu atâta prin înţelepciune, cât prin forţa pumnului, ripostă doamna Meliton cu un surâs batjocoritor. Îmi cunosc bine semenele, şi adeseori am avut prilejul să deplâng naivitatea bărbaţilor!

— În ce mă priveşte, să ştiţi, doamnă, nu veţi avea acest prilej.

— Dumneata socoţi că nu vei ajunge în situaţia asta? se miră ea, uitându-se drept în ochii lui.

— Stimată doamnă, dacă domnişoara Isabela este aşa cum mi-o închipui eu, va veni ziua să mă aprecieze. Dacă nu, voi avea destul timp pentru decepţii…

— Cu cât mai devreme, cu atât mai bine, domnule Wokulski, spuse doamna Meliton, ridicându-se din fotoliu. Căci, crede-mă, e mai uşor să azvârli miile de ruble din buzunar decât să scapi de dragoste. Mai ales dacă iubeşti într-adevăr. Şi nu uita, te rog, să-mi plasezi bine micul capital. N-ai fi rupt în bucăţi hârtii în valoare de câteva mii de ruble dacă ai fi ştiut cât de greu trebuie să munceşti uneori pentru a le câştiga!

În mai şi iunie vizitele doamnei Meliton deveniseră tot mai dese, spre mâhnirea lui Rzecki, care bănuia că-i vorba de cine ştie ce complot. Şi nu se înşela. Era vorba într-adevăr de un complot, dar împotriva domnişoarei Isabela. Doamna Meliton îi furniza lui Wokulski informaţii importante în legătură cu domnişoara Isabela, îl înştiinţa în ce zile anume ieşeau contesa şi nepoata ei la plimbare în parcul Lazienki.

În zilele acelea doamna Meliton venea la magazin şi, luându-şi onorariul sub forma unui obiect de zece-cincisprezece ruble, îi comunica lui Rzecki ora şi locul.

Ciudate timpuri pentru Wokulski! Când afla că a doua zi cele două doamne se vor duce la Lazienki, îşi pierdea imediat liniştea. Nu-l mai interesau afacerile, era nervos, i se părea că timpul stă pe loc şi că ziua următoare nu va mai veni niciodată. Noaptea avea vise năstruşnice; uneori, pe jumătate adormit, pe jumătate treaz, şoptea: „Şi pentru ce? … Pentru ce? Pentru o nimica toată! … Mare dobitoc sunt…”

Când se apropia dimineaţa, se temea să se uite pe fereastră ca nu cumva să vadă cerul înnorat. Iar până la amiază timpul se lungea într-atât, încât în hotarele lui ar fi putut cuprinde toată viaţa bietului Wokulski, otrăvită acum de o îngrozitoare amărăciune.

„Asta e oare iubirea? …” se întreba el disperat. Nemaiavând răbdare, poruncea încă de la amiază să se înhame caii şi pornea. În fiecare clipă se aştepta să întâlnească echipajul contesei care se întorcea din parc, i se părea că trăsura şi caii săi, pe care de-abia-i ţine în frâu merg prea încet.

Ajuns în parc, sărea din trăsură şi pornea repede spre iaz, unde obişnuia contesa să se plimbe, dând de mâncare lebedelor. Sosit prea devreme, se trântea pe o bancă, în sudori reci, şi rămânea nemişcat, cu ochii spre palat, uitându-şi de lume.

În sfârşit, în capul aleii apăreau două siluete, una cernită, cealaltă cenuşie, şi lui Wokulski i se urca sângele la creier.

„Ele sunt! … Oare au să-mi vorbească?”

Se ridica de pe bancă şi se îndrepta spre de ca un lunatic, cu răsuflarea oprită. Da, era domnişoara Isabela, mergând la braţ şi discutând cu mătuşa ei.

Wokulski se uita la ea, pierdut: „O fi într-adevăr altfel decât celelalte? … E doar o femeie ca toate femeile… Mi se pare că nebunia care m-a apucat nu-i de loc întemeiată…”

Se înclina, doamnele îi răspundeau. El trecea mai departe, fără să întoarcă privirea, ca să nu se trădeze, Când, în sfârşit, îndrăznea să se uite după ele, cele două femei erau dispărute de mult printre arbori.

„Am să mă întorc, îşi zicea el, şi am să le mai privesc o dată… Nu, nu! Nu se cade!”

Şi în clipa aceea apa scânteietoare a iazului îl atrăgea cu o forţă irezistibilă… „Ah, dacă aş şti că moartea înseamnă uitare! … Cine poate fi sigur?’ Nu, în natură nu există milă! … Se cuvine oare să torni atâta durere într-o sărmană inimă omenească, fără a-i da măcar asigurarea că moartea e totuna cu neantul?”

Cam în acelaşi timp contesa vorbea cu domnişoara Isabela astfel:

— Bela, sunt din ce în ce mai convinsă că banii nu aduc fericirea. Wokulski, de pildă, a făcut o carieră strălucită, şi care-i rezultatul? … Uite, nu mai lucrează în magazin, ci stă în parc şi se plictiseşte! Ai băgat de seamă ce mutră plictisită avea?

— Plictisită? ricana domnişoara Isabela. Mai degrabă amuzantă!

— N-am observat! se mira contesa.

— Adică… dezagreabilă, se corecta domnişoara Isabela.

Wokulski nu se îndura să plece din parc. Trecea de partea cealaltă a iazului şi se uita de departe la rochia cenuşie, care tot apărea şi dispărea printre arbori, şi abia târziu îşi dădea seama că urmărise două rochii cenuşii şi o a treia albastră, dar că niciuna nu fusese a domnişoarei Isabela… „M-am prostit de-a binelea!” îşi spunea el în gând.

Ceea ce nu-i folosea la nimic.

Într-o bună zi, era în prima jumătate a lunii iunie, doamna Meliton îl înştiinţă că a doua zi la amiază domnişoara Isabela va ieşi la plimbare cu contesa şi cu bătrâna doamnă Zaslawska. Această din urmă împrejurare, neînsemnată în aparenţă, putea avea o importanţă covârşitoare. Pentru că de la întâlnirea de neuitat care avusese loc la Paşti, Wokulski o vizitase pe doamna Zaslawska de câteva ori şi îşi dăduse seama că bătrâna îi voia numai binele. De obicei o asculta evocând timpurile trecute, vorbea cu ea despre unchiul său, căzuseră de acord asupra pietrei funerare… Într-un rând, numele domnişoarei Isabela fusese rostit atât de neaşteptat, încât Wokulski nu-şi putuse ascunde emoţia; se schimbase la faţă şi parcă amuţise.

Bătrânica îşi pusese ochelarii pe nas şi, uitându-se stăruitor la el, îl întrebase:

— Oare numai mie mi se pare, sau într-adevăr domnişoara Lęcka nu-ţi este indiferentă?

— Aproape că nici n-o cunosc… Am vorbit cu dânsa o singură dată în viaţă… răspunse Wokulski, tulburat.

Doamna Zaslawska căzuse pe gânduri şi exclamase încet, clătinând din cap:

— Hm…

Wokulski îşi luase rămas bun de la ea, dar acest „hm…” îi rămăsese adânc întipărit în minte. În orice caz, era sigur că doamna Zaslawska ţinea la el. Şi iată că la o săptămână după convorbirea lor aflase că va ieşi să se plimbe în parcul Lazienki cu contesa şi cu domnişoara Isabela! Să fi ştiut oare bătrâna că fusese văzut acolo? Nu cumva caută să-i apropie unul de celălalt? …

Wokulski se uită la ceas; era 3 după amiază.

„Aşadar, mâine, îşi zise, peste… douăzeci şi patru de ore… Nu, nu atâtea… Dar peste câte? …”

Nu era în stare să socotească orele, de la 3 până la 1 a doua zi. Nervos, nu puse gura pe mâncare şi, cu toate că imaginaţia încerca să-şi ia zborul, raţiunea trează i-o înfrâna.

„Om vedea ce-o fi şi mâine! … Dar dacă va ploua, sau se va îmbolnăvi vreuna dintre ele?”

Ieşi repede pe stradă şi rătăci fără ţel, muncit de gânduri.

„Om vedea ce-o fi şi mâine… Te pomeneşti că nici n-au să stea de vorbă cu mine… De altfel, domnişoara Isabela nu-i decât o domnişoară frumoasă, să zicem că-i chiar neobişnuit de frumoasă, dar nu-i decât o domnişoară, şi nu un fenomen supranatural! În lume sunt mii de femei tot atât de frumoase ca ea, dar mie nu-mi pasă! Dacă mă va respinge? N-are decât… Atunci, voi cădea în braţele alteia, cu o pasiune şi mai mare! …”

Seara se duse la teatru, dar plecă după primul act şi rătăci iarăşi prin oraş, urmărit de gândul plimbării de a doua zi şi de presimţirea tulbure că ziua aceea va aduce multaşteptata apropiere de domnişoara Isabela.

Trecu noaptea, trecu şi dimineaţa, şi la 12 porunci să se înhame caii la trăsură. Lăsă un bilet la magazin, anunţând că va veni mai târziu, şi îşi luă o pereche de mănuşi noi. În sfârşit, intră servitorul.

„Caii sunt gata!” îşi zise el în gând, întinzând mâna spre pălărie.

Dar omul de serviciu anunţă:

— A sosit prinţul!

Wokulski văzu negru în faţa ochilor.

— Pofteşte-l!

Prinţul intră.

— Bună ziua, domnule Wokulski! Pleci undeva? Desigur, la depozit sau la gară! Dar nu face nimic, te arestez şi te iau cu mine. Voi fi chiar atât de nepoliticos încât mă voi instala în trăsura dumitale, căci astăzi n-am venit cu a mea. Sunt însă sigur că mă vei scuza, dat fiind ştirile excelente pe care ţi le aduc.

— Nu doriţi să luaţi loc?

— Pentru o clipă! Imaginează-ţi, reluă prinţul, aşezându-se, că atâta le-am bătut capul amicilor noştri… am spus oare bine? … Atâta i-am pisat, încât vreo câţiva mi-au promis să vină la mine şi să asculte lectura proiectului de statut al societăţii dumitale. Aşa că te iau imediat, sau mai degrabă ne luăm unul pe altul şi mergem la mine!

Wokulski avu senzaţia că se prăbuşeşte de la o mare înălţime şi că se izbeşte cu pieptul de pământ.

Prinţul observă tulburarea lui şi surâse, crezând că e provocată de bucuria vizitei şi de invitaţia lui neaşteptată. Nici prin cap nu-i trecea că pentru Wokulski era mai importantă plimbarea la Lazienki decât toţi prinţii şi toate societăţile comerciale.

— Suntem gata deci? zise prinţul, ridicându-se.

Wokulski fu cât pe ce să-i spună că nu merge şi că nu-l interesează nici un fel de societate comercială, dar în aceeaşi clipă se gândi: „Plimbarea-i pentru mine; societatea, pentru ea.”

Îşi luă pălăria şi plecă împreună cu prinţul. I se părea însă că înnebuneşte.

„Femeile nu se cuceresc prin jertfe, ci prin forţă şi chiar cu pumnul…” îi spusese doamna Meliton, şi sub influenţa aforismului ei îi venea să-l ia pe prinţ de guler şi să-l arunce în stradă. Dar această pornire nu ţinu decât o clipă…

Prinţul se uita la el printre gene; văzându-l că schimbă feţe-feţe, îşi zise în gând: „Nici nu mă aşteptam să-i fac o bucurie aşa de mare! Da, întotdeauna am spus că trebuie să întindem mâna oamenilor noi…”

În lumea sa prinţul era considerat drept un patriot înflăcărat, aproape şovin; în afara acestei lumi, se bucura de reputaţia unuia dintre cei mai buni cetăţeni, îi plăcea să vorbească în limba polonă, iar în conversaţiile duse în franceză vorbea numai despre treburile publice.

Era aristocrat până în vârful unghiilor, cu sufletul, cu inima, cu sângele. Credea că orice societate e alcătuită din două categorii de oameni: gloata şi clasa celor aleşi. Mulţimea de rând era opera naturii şi putea să descindă şi din maimuţă, aşa cum susţinea Darwin, în pofida Sfintei Scripturi. Clasele alese aveau însă o origine superioară şi descindeau dacă nu din zei, cel puţin din eroi înrudiţi cu aceştia, ca Hercule, Prometeu şi, în lipsă de ceva mai bun, din Orfeu.

Avea în Franţa un prieten, un conte (atins adânc de microbul democratic), care îşi bătea joc de presupusa origine supranaturală a aristocraţilor.

— Dragul meu, spunea el, după mine, unul, dumneata habar n-ai ce-i aia genealogie! Ce sunt marile familii? Sunt familiile ai căror strămoşi au fost hatmani, senatori şi voievozi, sau, după vocabularul actual, mareşali, membri ai Parlamentului şi prefecţi de departamente. Şi doar noi îi cunoaştem şi ştim că n-au în structura lor nimic neobişnuit… Mănâncă, beau, joacă până nu mai pot cărţi, fac curte femeilor, fac datorii, ca şi ceilalţi muritori, cu singura deosebire că uneori sunt mai proşti decât ei.

Pe obrajii prinţului apăreau pete roşii, de om bolnav.

— Văzut-ai dumneata, dragul meu, prefect sau mareşal cu o expresie atât de maiestuoasă ca aceea pe care o au strămoşii noştri în portretele de epocă? protesta el.

— Ce e de mirare? răspundea râzând contele democrat. Pictorii le-au dat expresii cum n-au visat niciunul dintre ei să aibă vreodată, tot aşa cum specialiştii în heraldică şi istoricii povestesc despre ei legende miraculoase! … Totu-i minciună, crede-mă! Numai decorul şi costumele fac dintr-un Wojtek un prinţ, iar din alt Wojtek, un argat! În realitate, niciunul, nici celălalt nu sunt decât nişte actori de mâna a treia!

— Aşa nu putem discuta, dragul meu! izbucnea prinţul.

Şi fugea la el acasă, se întindea pe canapea cu mâinile sub cap şi, uitându-se în tavan, vedea făpturi ale căror proporţii, forţă, curaj, înţelepciune şi altruism nu puteau fi decât supraomeneşti. Aceştia erau strămoşii săi şi ai contelui, deşi contele îi renega. Sau, cine ştie, poate exista vreun amestec în sângele lui…

Prinţul nu dispreţuia mulţimea muritorilor de rând, dimpotrivă, se purta faţă de ei cu toată bunăvoinţa, nu-i ocolea, se interesa de nevoile lor. Îşi închipuia că e un fel de Prometeu şi că avea uneori datoria de onoare de a duce sărmanilor muritori câte o scânteie din focul ceresc. De altfel, religia îi poruncea să fie bun cu cei mici, şi prinţul se îmbujora la faţă numai la gândul că majoritatea lumii din care făcea parte va sta cândva în faţa judecăţii divine fără să-şi fi însuşit acest merit.

Aşadar, pentru a evita ruşinea în ceea ce-l privea pe el, lua parte la diferite consilii şi chiar le convoca la locuinţa sa, dădea între douăzeci şi cinci şi o sută de ruble pentru acţiunile organizate de diferitele societăţi de binefacere, iar mai presus de orice deplângea neîncetat soarta nefericită a ţării, terminându-şi fiecare peroraţie cu fraza: „Pentru că, domnilor, trebuie să ne gândim în primul rând la ridicarea nefericitei noastre ţări!” Şi când spunea astfel, simţea cum i se ia o greutate de pe inimă, greutate cu atât mai apăsătoare cu cât era mai mare numărul auditorilor sau cu cât dădea mai multe ruble pentru acţiunea respectivă.

A convoca întruniri, a-i îndemna pe oameni să fie întreprinzători şi a suferi, a suferi necontenit pentru nefericita soartă a ţării, acestea erau, după părerea sa, îndatoririle unui cetăţean. Să-l fi întrebat cineva dacă sădise cândva vreun pom a cărui umbră ar putea apăra oamenii şi ogoarele de arşiţă, sau dacă dăduse vreodată la o parte o piatră din drum, ar fi rămas cu gura căscată.

Simţea şi gândea, dorea şi suferea pentru milioane de oameni. Numai că nu făcuse niciodată nimic util. I se părea că grija continuă pe care o purta ţării sale valora mult mai mult decât dacă ar fi şters nasul unui copil.

În iunie, Varşovia suferă o schimbare vizibilă. Hotelurile, goale până atunci, gem de vizitatori şi îşi măresc tarifurile, pe multe case se văd anunţuri: Apartament mobilat de închiriat pentru câteva săptămâni, toate trăsurile sunt ocupate şi toţi comisionarii forfotesc. Pe străzi, în grădini, la teatre, în restaurante, la expoziţii, în prăvălii şi în magazinele de confecţii de damă apar figuri noi.

Vezi bărbaţi voinici şi arşi de soare, cu şepci stacojii, cizme largi, mănuşi strâmte şi costume croite după moda provinciei, însoţiţi de cele mai multe ori de grupuri de femei care nu se disting nici prin frumuseţea, nici prin eleganţa specific varşoviană şi de grupuri tot atât de numeroase de copii stângaci şi sănătoşi, care umblă cu gura căscată.

Unii oaspeţi de la ţară vin să-şi vândă lâna la iarmaroc, alţii vin la curse, alţii şi pentru lână şi pentru curse; unii ca să se întâlnească cu vecinii care locuiesc în satul alăturat, la o depărtare de o verstă; alţii ca să scape, în capitală, de apa tulbure şi de praf, iar alţii se chinuie călătorind câteva zile, fără să ştie nici ei pentru ce.

De ceasul acesta se folosi prinţul ca să-l apropie pe Wokulski de moşierime.

Prinţul ocupa în propriul său palat un apartament vast. Apartamentul, compus din birou, bibliotecă şi fumoar, era adesea locul unor adunări, în cadrul cărora amfitrionul îşi expunea propriile sale proiecte sau proiectele altora, privitoare la treburile publice. Ultima adunare, din primăvară, fusese consacrată problemei vapoarelor cu elice pentru navigaţia pe Vistula, şi participanţii la discuţii se împărţiseră în trei tabere.

Prima alcătuită din prinţ şi din prietenii săi personali, cerea în mod categoric vapoare cu elice; a doua, alcătuită din burghezime, recunoştea în principiu justeţea proiectului, dar îi considera prematur şi nu voia să dea bani pentru realizarea lui; a treia era alcătuită din două persoane: un tehnician oarecare, care susţinea că vapoarele cu elice nu pot naviga pe Vistula, şi un magnat surd, care la toate atentatele împotriva buzunarului său răspundea:

— Vă rog, puţin mai tare; nu aud nimic! …

Prinţul şi Wokulski sosiră pe la 1, iar peste un sfert de oră începură să vină şi ceilalţi. Prinţul îi salută pe fiecare în parte cu o familiaritate afabilă, îl prezentă pe Wokulski şi trase pe lista invitaţilor, sub numele celor sosiţi, o linie cu un creion foarte lung şi foarte roşu.

Printre primii sosiţi fu şi domnul Lęcki, care îl luă pe Wokulski la o parte şi-l chestiona încă o dată despre scopul şi însemnătatea societăţii la care aderase din tot sufletul, deşi nu fusese niciodată în stare să ţină minte despre ce este vorba. Stătea acum cu el de vorbă, iar ceilalţi îi priveau şi făceau în şoapte tot felul de observaţii pe socoteala lui Wokulski.

— Parcă-i un taur! şopti un mareşal gras, arătând cu ochiul spre el.

— Are păr de mistreţ! Pieptul, aşa mai zic şi eu! Ochiul ager… Asta ştiu că nu oboseşte la vânătoare!

— Şi faţa, domle… adăugă un baron cu fizionomia lui Mefisto. Fruntea, domle… mustăcioara, domle… bărbia, domle… toate, domle… toate. Trăsăturile-s ca… domle… dar ansamblul, domle! …

— Să-l vedem la treabă! adăugă un conte puţin gârbov.

— Eu un om iute. Îi place să rişte! Da, chiar aşa… spuse, vorbind ca din butoi, un alt conte, care şedea ţeapăn pe scaun, purta favoriţi bogaţi şi se uita cu ochi morţi, ca de porţelan, drept înaintea lui, aidoma unui englez din Journal amusant33.

Prinţul se ridică din fotoliu şi tuşi; asistenţa amuţi, astfel că putură fi auzite ultimele fraze dintr-o povestire a mareşalului:

— Ne uităm spre pădure, când deodată auzim un chiţcăit sub copitele cailor! Imaginaţi-vă, dragii mei: ogarul, care mergea pe lângă cai, ţinut în zgardă, nimerise peste un iepure ascuns într-o brazdă! …

Spunând acestea, mareşalul se lovi cu palma uriaşă peste şoldul din care şi-ar fi putut croi nu numai un secretar, dar şi un ajutor de secretar!

Prinţul tuşi a doua oară, mareşalul se fâstâci şi îşi şterse fruntea îmbrobonită cu o batistă cât toate zilele.

— Stimaţi domni, începu prinţul, mi-am permis să vă rog să vă obosiţi până aici într-un interes public extrem de important, care, aşa cum simţim cu toţii, trebuie să stea întotdeauna de strajă intereselor noastre publice… Am vrut să spun… ideilor noastre… adică… Prinţul se încurcă puţin, dar îşi reveni îndată şi continuă: Este vorba de intere… adică de planul, mai degrabă de… proiectul privitor la organizarea unei societăţi pentru înlesnirea comerţului…

— De cereale… încercă să-l completeze cineva dintr-un colţ.

— Propriu-zis, continuă prinţul, nu este vorba de comerţul de cereale, ci…

— De rachiu… se grăbi să adauge aceeaşi voce.

— Nu, nu! … Este vorba de comerţ, mai degrabă de înlesnirea comerţului de mărfuri între Rusia şi străinătate… Da, de mărfuri… Şi este de dorit ca oraşul nostru să devină centrul unei asemenea…

— Dar ce fel de mărfuri? întrebă contele gârbov.

— Partea tehnică a problemei ne-o va expune domnul Wokulski, care-i de… care-i de specialitate, încheie prinţul. Să nu uităm, însă, domnilor, îndatoririle pe care le impun grija pentru interesele publice şi pentru nefericita noastră ţară.

— Mă jur pe ce am mai scump că dau îndată zece mii de ruble! izbucni mareşalul.

— Pentru ce? întrebă contele cu atitudinea de englez.

— Indiferent pentru ce! răspunse cu voce tare mareşalul. Aveam de gând să cheltuiesc la Varşovia cincizeci de mii de ruble, aşa că zece mii pot merge şi pentru scopuri de binefacere, căci iubitul nostru prinţ vorbeşte minunat! Şi cu cap, şi din inimă, pe cuvântul meu!

— Scuzaţi, interveni Wokulski, dar aici nu este vorba de o societate comercială care să asigure beneficii.

— Da, asta-i! adăugă contele gârbov.

— Chiar aşa! confirmă contele englezit.

— Parcă mari beneficii pot da zece mii de ruble! strigă mareşalul. Cu asemenea beneficii te poţi duce să cerşeşti cu desaga la Ostra Brama.

Contele cel gârbov izbucni:

— Vă rog să-mi daţi cuvântul în chestiunea următoare: dacă este sau nu este bine să desconsiderăm micile profituri. Desconsiderarea aceasta ne duce la pieire… Da, aşa e, domnilor! strigă el, lovind cu unghia în braţul fotoliului.

— Dragul meu, îl întrerupse prinţul, dulceag, domnul Wokulski are cuvântul!

— Chiar aşa! … îl sprijini contele englezit, pieptănându-şi favoriţii stufoşi.

— Îl rugăm deci pe stimatul domn Wokulski, se auzi un alt glas, să binevoiască să ne prezinte, cu claritatea şi conciziunea care-i sunt proprii, problemele pentru lămurirea cărora ne-am întrunit aici, în primitoarele saloane ale prinţului!

Wokulski se uită la persoana care-i recunoştea claritatea şi conciziunea: era un avocat faimos, prietenul şi mâna dreaptă a prinţului. Îi plăcea să vorbească înflorit, bătând tactul cu mâna şi ascultând sunetul propriilor sale fraze, pe care le găsea întotdeauna admirabile.

— Numai să fie pe înţelesul tuturor! mormăi cineva din colţul ocupat de nobilimea măruntă, care era plină de ură împotriva marii nobilimi.

— După cum ştiţi, începu Wokulski, Varşovia este un nod comercial situat între Europa apuseană şi cea răsăriteană. Aici, la Varşovia, se concentrează, pentru a trece prin mâinile noastre, o parte a mărfurilor franţuzeşti şi nemţeşti destinate Rusiei. Faptul acesta ne-ar putea aduce unele câştiguri dacă comerţul nostru…

— … nu s-ar găsi în mâinile evreilor! adăugă cineva cu jumătate de voce de la masa unde şedeau comercianţii şi industriaşii.

— Nu! răspunse Wokulski. Câştigurile ar exista în cazul în care comerţul nostru ar fi condus cum trebuie!

— Cu evreii nu poate fi vorba de aşa ceva!

— Astăzi însă, interveni avocatul prinţului, stimatul domn Wokulski ne dă posibilitatea să înlocuim prin capitalurile creştine capitalul evreiesc!

— Domnul Wokulski, care îi introduce pe evrei în comerţ? întrebă, arţăgos, acelaşi adversar din rândul comercianţilor.

Se făcu tăcere.

— Despre modul cum îmi conduc afacerile nu voi da nimănui socoteală! i-o tăie Wokulski. Vă indic calea care poate duce la organizarea comerţului dintre Varşovia şi străinătate, ceea ce constituie prima parte a proiectului meu şi o sursă de câştig pentru capitalurile autohtone. A doua sursă este comerţul cu Rusia. Acolo se găsesc mărfuri ieftine, cu căutare la noi. Societatea care s-ar ocupa de ele ar putea realiza un beneficiu de cincisprezece până la douăzeci la sută anual faţă de capitalul învestit. Pe locul întâi vin textilele…

— Asta însemnează subminarea industriei noastre! se auzi din nou vocea din grupul comercianţilor.

— Pe mine nu mă interesează fabricanţii, ci consumatorii! răspunse Wokulski.

Comercianţii şi industriaşii începură să murmure destul de ostentativ.

— Şi uite că am ajuns şi la problema interesului public! … strigă prinţul, emoţionat. Chestiunea se pune aşa: oare proiectele stimatului domn Wokulski prezintă o latură favorabilă ţării noastre? … Domnule avocat…

Simţindu-se în încurcătură, prinţul făcu semn avocatului.

— Stimatul domn Wokulski, începu avocatul, va trebui să ne lămurească, cu temeinica sa argumentare, dacă importul acestor ţesături dintr-un loc atât de îndepărtat nu va păgubi industria noastră.

— Înainte de toate, reîncepu Wokulski, fabricile noastre nu sunt ale noastre, ci nemţeşti!

— Oho! … se auzi glasul duşmănos din grupul negustorilor.

— Sunt gata, continuă Wokulski, să vă enumăr imediat toate fabricile în care întreaga administraţie şi toţi muncitorii mai bine plătiţi sunt nemţi, în care întreg capitalul este german, iar consiliul de administraţie îşi are sediul în Germania; în care, în sfârşit, muncitorul nostru nu are posibilitatea să capete o calificare superioară, ci este doar un fel de argat, rău plătit, rău tratat şi, în plus, germanizat…

— Asta-i important! … interveni contele cel gârbov.

— Da, are dreptate! … şopti englezitul.

— Pe dumnezeul meu! … Mă trec fiorii ascultând! … strigă mareşalul. Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că te poţi amuza chiar aşa de bine la o asemenea şedinţă… Mă întorc îndată.

Şi părăsi cabinetul, păşind atât de greoi, încât se cutremura casa.

— Doriţi să vă dau şi nume? … întrebă Wokulski.

Grupul de comercianţi şi industriaşi făcu imediat dovadă de prudenţă, renunţând. Avocatul se ridică repede din fotoliu şi strigă, gesticulând:

— Socot că asupra problemei fabricilor ne-am lămurit, şi putem deci trece la ordinea de zi. Stimatul domn Wokulski, cu claritatea care-i este proprie, va binevoi să ne lămurească ce foloase pozitive va avea de pe urma proiectului domniei-sale…

— … nefericita noastră ţară! încheie prinţul.

— Domnilor, începu Wokulski, dacă un cot de pânză ar costa numai cu doi groşi mai puţin decât costă azi, la fiecare milion de coţi s-ar economisi zece mii de ruble!

— Ce înseamnă zece mii de ruble? întrebă mareşalul, care se întorsese tocmai atunci şi nu prinsese încă firul discuţiei.

— Înseamnă mult… foarte mult! strigă contele gârbov. Trebuie să ne învăţăm odată să apreciem şi câştigurile mărunte!

— Da, chiar aşa… orice penny poate fi tatăl unei guinee! … adăugă contele care făcea pe englezitul.

— Zece mii de ruble, continuă Wokulski, vor constitui pentru cel puţin douăzeci de familii temelia pe care îşi vor clădi bunăstarea…

— O picătură în mare! … mormăi unul dintre comercianţi.

— Dar mai există un considerent! continuă Wokulski.

Acest considerent interesează, ce-i drept, numai pe capitalişti! Eu pot dispune de mărfuri în valoare de trei până la patru milioane de ruble anual…

— Mă înclin până la pământ! … şopti mareşalul.

Asta nu reprezintă averea mea, adăugă Wokulski, care este mult mai modestă…

— Îmi place tipul! declară contele gârbov.

— Da, chiar aşa! adăugă englezitul.

— Aceste trei milioane de ruble constituie creditul meu personal şi-mi aduc un procent foarte mic, ca intermediar, continuă Wokulski. Declar însă că dacă în locul creditului s-ar plasa numerar, câştigul ar fi de cincisprezece-douăzeci la sută, şi chiar mai mult. Punctul acesta vă interesează pe dumneavoastră, domnilor, care depuneţi banii la bancă şi primiţi un procent redus. Banii dumneavoastră sunt rulaţi de alţii, care ţin câştigurile pentru ei. Eu vă ofer prilejul de a-i utiliza direct şi de a vă mări venitul. Atâta am avut de spus.

— Minunat! strigă contele gârbov. Dar oare nu putem cunoaşte mai multe amănunte?

— Despre amănunte pot discuta numai cu asociaţii mei! răspunse Wokulski.

— Mă înscriu printre ei! zise contele cel gârbov, întinzându-i mâna.

— Da, chiar aşa! adăugă englezitul, întinzând şi el două degete către Wokulski.

— Domnii mei! strigă un bărbat ras în cap, din grupul nobilimii mărunte care ura marea nobilime. Vorbiţi aici despre comerţul de pânzeturi, care pe noi nu ne interesează de loc… Domnilor! continuă el cu vocea plângăreaţă. Noi avem în schimb cereale în hambarele noastre, avem rachiu în depozitele noastre, dar suntem exploataţi de intermediari într-un mod – ca să zic aşa

— Nedemn!

Se uită prin salon. Grupul nobilimii mărunte, care ura marea nobilime, îl aplaudă frenetic.

Faţa „prinţului, radiind o bucurie discretă, se lumină în clipa aceea de lucirea unei adevărate inspiraţii.

— Da, domnilor, strigă el, astăzi discutăm despre comerţul de ţesături! Mâine şi poimâine cine ne opreşte să ne sfătuim asupra celorlalte chestiuni? Deci propun…

— Pe dumnezeul meu, minunat mai vorbeşte iubitul nostru prinţ! strigă mareşalul.

— Să auzim! … Să auzim! … interveni avocatul, manifestându-şi pe faţă dorinţa de a mai înfrâna puţin înflăcărarea provocată de propunerea prinţului.

— Aşadar, domnilor, continuă prinţul, mişcat, propun următoarele şedinţe: una în chestiunea comerţului cu cereale, a doua în chestiunea comerţului cu rachiu…

— Dar creditele pentru agricultori? întrebă cineva din grupul nobilimii mărunte.

— A treia, în chestiunea creditului pentru agricultori, convenise prinţul. A patra…

Aici se-mpotmoli.

— A patra şi a cincea, continuă avocatul, în locul lui, le vom consacra unei analize a situaţiei economice generale…

— … a nefericitei noastre ţări! completă prinţul, aproape cu lacrimi în ochi.

— Domnilor! … reluă avocatul, ştergându-se la nas, înduioşat. Să-l cinstim pe amfitrionul nostru, pe cetăţeanul eminent, pe cel mai respectat dintre oameni…

Mareşalul îl întrerupse:

— Zece mii de ruble, pe onoa… strigă.

Dar avocatul nu ţinu seama de intervenţia lui şi încheie repede:

— … prin ridicarea în picioare!

— Bravo Trăiască prinţul! … strigară cu toţii, în hârşâitul picioarelor şi al scaunelor.

Grupul nobilimii mărunte, care privea chiorâş spre marea nobilime, striga cel mai tare.

Neputându-şi stăpâni emoţia, prinţul începu să-şi îmbrăţişeze oaspeţii, ajutat de avocat care-i săruta pe toţi plângând, în jurul lui Wokulski se adunaseră câteva persoane.

— Pentru început vin cu cincizeci de mii de ruble! se angajă contele cei gârbov. Iar la anul… vom vedea…

— Treizeci, domle… Treizeci de mii de ruble, domle! Forte, domle… forte! adăugă baronul cu fizionomie de Mefisto.

— Şi eu tot treizeci de mii… Da, aşa-i! … zise contele englezit, înclinând din cap.

Mareşalul răcni:

— Iar eu voi da de două ori… ba nu… de trei ori mai mult decât iubitul nostru prinţ! Pe dumnezeul meu! …

Câţiva opoziţionişti din grupul comercianţilor se apropiară şi ei de Wokulski. Tăceau, dar privirile lor duioase erau cu mult mai expresive decât cuvintele cele mai simţite.

Apoi se apropie un tânăr slăbuţ, cu barba rară şi cu urme neîndoielnice de suferinţă pe întregul chip, pe care Wokulski îl întâlnea adesea la spectacole sau pe stradă.

— Mă numesc Maruszewicz! se prezentă tânărul suferind, cu un surâs blând pe buze. Scuzaţi-mă dacă sunt atât de puţin ceremonios şi vin din prima clipă cu o rugăminte!

— Vă ascult!

Tânărul îl luă de braţ pe Wokulski şi îi spuse, conducându-l la fereastră:

— Dau cărţile pe faţă. Cu oameni ca dumneavoastră nu se poate altfel. Sunt sărac, dar am un instinct sănătos şi aş vrea să-mi găsesc o ocupaţie. Organizaţi o societate, nu? Oare n-aş putea să lucrez şi eu sub conducerea dumneavoastră? …

Wokulski se uită la el atent. Propunerea nu prea se potrivea cu aspectul sărăcăcios şi cu privirile nesigure ale tânărului. Deşi nu-i făcuse o impresie bună, îl întrebă totuşi:

— Ce ştii dumneata să faci? Care este profesiunea dumitale?

— Profesiune? Vedeţi dumneavoastră, nu mi-am ales încă nici o profesiune, dar am calităţi mari şi pot să îndeplinesc orice sarcină!

— Şi pe ce leafă contezi dumneata?

— O mie… două mii de ruble… răspunse tânărul, încurcat.

Fără să vrea, Wokulski clătină din cap.

— Nu ştiu dacă voi avea vreun post care să corespundă pretenţiilor dumitale! Totuşi, treci într-o zi pe la mine…

În mijlocul biroului, contele cel gârbov perora:

— Aşadar, onoraţi domni, subscriem în principiu la afacerea propusă de domnul Wokulski. Pare a fi foarte serioasă şi interesantă. Urmează să purcedem la stabilirea amănuntelor, la întocmirea actului. Invit deci pe toţi cei care doresc să facă parte din societate la mine, mâine, la orele nouă seara…

— Voi fi, iubite conte, pe dumnezeul meu! zbiera mareşalul. Voi fi, şi poate că voi mai aduce câţiva lituanieni. Numai spune-mi, te rog, de ce trebuie să facem noi o societate comercială? S-o facă negustorii, fără noi!

— De ce? întrebă contele cu înflăcărare.

— Ca să nu zică lumea că nu facem altceva decât să tăiem cupoane.

Prinţul ceru cuvântul.

— De altfel, mai avem în perspectivă două societăţi, una pentru comerţul de cereale, iar a doua pentru comerţul de rachiu. Cine nu vrea să facă parte dintr-una, poate adera la cealaltă… în plus, îl rugăm pe onoratul domn Wokulski să ia parte şi la celelalte consfătuiri ale noastre…

— Da, chiar aşa! încuviinţă englezitul.

Iar avocatul încheie:

— … şi cu talentul care-i este propriu să binevoiască a lămuri problemele ridicate!

— Mă îndoiesc că va fi de vreun folos, răspunse Wokulski. Am avut, e drept, de a face şi cu cerealele şi cu rachiul, dar în împrejurări excepţionale. Era vorba de cantităţi foarte mari… Altminteri, nu cunosc comerţul de cereale…

— Vom avea specialişti, stimate domnule Wokulski! îl întrerupse avocatul. Ei ne vor da amănunte pe care vei binevoi numai să le pui în ordine şi să le lămureşti cu geniul care-ţi este propriu.

— Vă rugăm! … Vă rugăm! … începură să strige conţii.

O dată cu ei striga şi mai puternic nobilimea măruntă, care ura marea nobilime.

Era ora 5 după amiază, şi invitaţii începuseră să plece, în clipa aceea Wokulski îl văzu venind spre el pe domnul Lęcki, însoţit de tânărul care stătuse în preajma domnişoarei Isabela în timpul chetei şi în ziua de Paşti, la contesă. Cei doi domni se opriră în faţa lui.

— Dă-mi voie, domnule Wokulski, începu Lęcki, să-ţi prezint pe domnul Julian Ochocki. Vărul nostru… un tânăr cam original, dar…

— De mult voiam să vă cunosc, ca să stăm de vorbă, zise Ochocki, strângând mâna lui Wokulski.

Acesta se uită la el în tăcere. Tânărul nu avea încă 30 de ani şi se distingea într-adevăr printr-o fizionomie neobişnuită. S-ar fi părut că are trăsăturile lui Napoleon, învăluite în norul unei reverii.

— În ce direcţie mergeţi? îl întrebă tânărul. Aş putea să vă conduc…

— Nu vă deranjaţi…

— O, am timp destul!

„Ce o fi vrând de la mine!” se miră Wokulski. Apoi încuviinţă:

— Putem merge înspre parcul Lazienki.

— Bine. Numai o clipă, să-mi iau rămas bun de la prinţesă, şi vă ajung din urmă!

Îndată după plecarea tânărului, avocatul se apropie de Wokulski:

— Vă felicit pentru triumful repurtat, îi şopti el. Prinţul ţine mult la dumneavoastră, la fel cei doi conţi şi baronul… Sunt nişte originali, dar aţi văzut ce oameni cumsecade… Ar vrea să întreprindă ceva, au chiar priceperea şi pregătirea, dar… le lipseşte energia! … Suferă de boala lipsei de voinţă, domnule! De altfel, toată clasa lor e atinsă de această boală! … Au de toate: bani, titluri, prestigiu, chiar şi succes la femei, aşa că nu-şi mai doresc nimic. Dar fără voinţă, domnule Wokulski, sunt sortiţi să devină nişte instrumente în mâna oamenilor noi şi ambiţioşi! … Apoi adăugă mai încet: Noi, dragă domnule, mai avem putere să dorim şi alte lucruri!

Norocul lor că au nimerit pe mâinile noastre!

Cum Wokulski nu răspunse nimic, avocatul crezu că are de-a face cu un diplomat foarte viclean şi regretă în sine că fusese prea sincer.

„De altfel, îşi zise el în gând, uitându-se la Wokulski pe sub gene, chiar dacă ar repeta prinţului conversaţia asta, ce-mi poate face? … Am să spun că am vrut să-l descos!” „De ce porniri ambiţioase mă suspectează? …” se întreba între timp Wokulski.

Îşi luă rămas bun de la prinţ, făgădui să participe la toate adunările, ieşi şi trimise trăsura acasă.

„Ce-o fi vrând de la mine tânărul Ochocki? Probabil că-i vorba de domnişoara Isabela… Poate că intenţionează să mă alunge din preajma ei… E un prost! Dacă îl iubeşte, nici n-are de ce să-şi mai obosească gura, pentru că am să mă dau singur la o parte. Dar dacă nu-l iubeşte, să nu îndrăznească! Mi se pare că am să comit o singură mare prostie în viaţă, şi asta, desigur, numai pentru domnişoara Isabela. Ar fi păcat însă ca prostia mea să aibă repercusiuni asupra acestui băiat! …”

Când ajunse la poartă, auzi paşi repezi în urmă şi, întorcându-se, îl zări pe Ochocki, care se grăbea să-l ajungă.

— M-ai aşteptat? … Iartă-mă!

— Pornim spre Lazienki? îl întrebă Wokulski.

— Da.

Câtva timp merseră în tăcere. Tânărul era îngândurat; Wokulski, iritat, era hotărât să apuce taurul de coarne.

— Dumneata eşti rudă de aproape cu familia Lęcki? îl întrebă pe tânărul său însoţitor.

— Întrucâtva! Mama mea a fost o Lęcka, răspunse acesta cu ironie, dar tatăl meu n-a fost decât un Ochocki, şi asta slăbeşte foarte mult legătura de familie… Pe domnul Tomasz, care este pentru mine un fel de unchi dinspre mamă, nu l-aş fi cunoscut nici până în ziua de azi dacă n-ar fi sărăcit…

— Domnişoara Lęcka e o persoană foarte distinsă! zise Wokulski uitându-se drept înainte.

— Distinsă? … repetă Ochocki. Spune mai bine o zeiţă! … Când vorbesc cu ea, mi se pare că e în stare să-mi umple toată viaţa! Numai lângă ea mă simt fericit şi uit de dorul care mă macină! Ei, dar eu n-aş putea sta cu ea toată ziua în salon şi nici ea cu mine în laborator…

Wokulski se opri brusc şi-l întrebă, mirat:

— Dumneata te ocupi cu fizica, sau cu chimia? …

— Ah! Dar de ce nu mă ocup! De fizică, de chimie, de tehnologie… Nu degeaba am absolvit Facultatea de ştiinţe naturale şi Facultatea de mecanică! Fac de toate, citesc şi muncesc din zori şi până-n noapte, dar nu realizez nimic! Am izbutit să aduc o mică îmbunătăţire microscopului, să construiesc o nouă pilă electrică, o lampă…

Wokulski era din ce în ce mai uimit.

— Cum, dumneata eşti Ochocki inventatorul?

— Eu! răspunse, tânărul. Dar ce valoare au toate astea? Niciuna. Când mă gândesc că până la vârsta de douăzeci şi opt de ani am realizat atât de puţin, mă apucă disperarea! Îmi vine să-mi distrug laboratorul şi să mă cufund în viaţa de saloane, către care sunt atras, sau să-mi trag un glonte… „Pila Ochocki” sau „lampa electrică Ochocki”… Ce stupid! … Să te gândeşti la o lampă! îngrozitor… Să atingi maturitatea şi să nu mai găseşti nici urma drumului pe care ai fi dorit să mergi! Ce disperare! …

Tânărul tăcu. Când ajunseră în Grădina botanică, îşi scoase pălăria. Wokulski se uită la el atent şi făcu o nouă descoperire: deşi părea elegant, în realitate nu era de loc, făcea chiar impresia că nici nu se ocupă de aspectul lui exterior. Avea părul răvăşit, cravata puţin strâmbă, un nasture de la vestă descheiat… Se vedea însă că e cineva care veghează cu deosebită grijă asupra rufelor şi a îmbrăcăminţii sale, deşi el le purta atât de neglijent; dar tocmai această neglijenţă, elegantă totuşi, îi dădea un farmec deosebit. Fiecare mişcare a sa era spontană, nervoasă şi frumoasă. La fel de frumos era şi felul lui de a privi, de a asculta, sau mai degrabă de a nu asculta.

Ajunseră pe un drum de unde se vedea Fântâna rotundă. În toate părţile roiau oameni ieşiţi la plimbare, dar tânărului puţin îi păsa de ei. Arătă cu pălăria o bancă şi zise:

— Am citit de multe ori că omul cu aspiraţii înalte e fericit. Ce minciună! Eu, de pildă, simt dorinţe neobişnuite, care mă fac totuşi ridicol şi antipatic. Uită-te la banca asta… La începutul lui iunie, pe la orele nouă seara, am stat pe ea cu verişoara mea şi cu domnişoara Florentyna. Luna strălucea, privighetorile cântau, iar eu visam. Deodată verişoara mea m-a întrebat: „Ştii astronomie?” „Puţin.”, „Atunci, spune-mi, ce stea e asta?” „Nu ştiu, i-am răspuns, dar un lucru e sigur, că nu vom ajunge niciodată la ea! Omul e lipit de pământ, ca stridia de stâncă.” În clipa aceea, continuă Ochocki, s-a trezit în mine o idee, sau mai bine zis o nebunie… Am uitat de frumoasa mea verişoară şi am început să mă gândesc la maşinile de zburat. Şi deoarece când mă gândesc la ceva trebuie să umblu, m-am ridicat de pe bancă şi, fără să-mi iau rămas bun, am plecat… A doua zi, domnişoara Flora mi-a reproşat că sunt prostcrescut, domnul Lęcki mi-a spus că sunt un tip original iar verişoara n-a vorbit cu mine o săptămână! … Şi măcar să fi născocit ceva; dar nimic, literalmente nimic! Deşi aş fi putut jura că încă înainte de a coborî colina până la fântână se va naşte în capul meu cel puţin schiţa maşinii zburătoare… Nu-i aşa că-i stupid?

„Aşadar, aici îşi petrec ei serile, la lumina lunii, ascultând cântecul privighetorilor! … îşi zise Wokulski în gând, cuprins de o groaznică durere în inimă. Domnişoara Isabela e deci îndrăgostită de Ochocki, sau dacă nu-i încă îndrăgostită, de vină sunt numai apucăturile lui ciudate… De altfel, are dreptate… E un om frumos şi de loc banal.”

— Evident, continuă Ochocki, n-am pomenit nimic mătuşii mele, care, de câte ori îmi coase vreun nasture, are obiceiul să repete: „Iubitul meu Julek, dă-ţi silinţa să-i placi Isabelei, pentru că poate fi o soţie potrivită pentru tine… Deşteaptă şi frumoasă, numai ea ar putea să te vindece de nălucirile tale…” Dar eu mă tot gândesc ce fel de soţie ar fi ea pentru mine… Dacă ar putea măcar să fie ajutoarea mea, treacă-meargă… Ar fi ea în stare să părăsească salonul pentru laborator? … Are dreptate să nu-l părăsească! Acolo-i mediul care i se potriveşte! Pasărea are nevoie de aer, şi peştele de apă… Ah, ce seară frumoasă! … Astăzi sunt mai nervos ca de obicei. Dar… ce-ai păţit, domnule Wokulski?

— Sunt cam obosit, răspunse Wokulski, sugrumat. N-ai vrea să stăm puţin? Uite-aici…

Se aşezară pe un povârniş la marginea parcului. Ochocki îşi sprijini bărbia pe genunchi şi căzu pe gânduri. Wokulski se uită la el cu un sentiment în care admiraţia se îmbina cu ura.

„E prost, sau viclean? … De ce-mi spune mie toate astea?” se întrebă el.

Însă trebuia să recunoască deschis că în limbuţia lui Ochocki era aceeaşi sinceritate şi generozitate ca şi în mişcările şi întreaga lui făptură. Se întâlniseră pentru prima oară, şi tânărul vorbea cu el ca şi cum s-ar fi cunoscut de când lumea!

„O să mă lămuresc îndată”, îşi zise el. Şi după ce răsuflă adânc, îl întrebă:

— Aşadar, te căsătoreşti, domnule Ochocki? …:

— Ce, sunt nebun? mormăi tânărul, ridicând din umeri.

— Cum? … Doar ai spus că domnişoara, verişoara dumitale, îţi place!

— Chiar foarte mult, dar asta nu-i destul! M-aş însura cu ea numai dacă aş avea siguranţa că n-am să mai pot realiza nimic în ştiinţă.

În inima lui Wokulski, alături de ură şi admiraţie, străfulgeră bucuria. În clipa aceea Ochocki îşi şterse fruntea, ca trezit din somn, şi, uitându-se la vecinul său, începu brusc:

— Ah… era să uit! Trebuie să discut cu dumneata un lucru important.

„Ce-o fi vrând?” se întrebă Wokulski, admirând privirea inteligentă a rivalului său şi schimbarea subită a tonului. S-ar fi părut că vorbea alt om.

— Aş vrea să-ţi pun o întrebare… ba nu… două întrebări, foarte confidenţiale şi poate chiar neplăcute, continuă Ochocki. N-ai să te superi?

— Te ascult! răspunse Wokulski.

Dacă ar fi fost pe eşafod, n-ar fi avut o senzaţie atât de îngrozitoare. Avea convingerea că era vorba de domnişoara Isabela şi că acum se va decide soarta lui.

— Dumneata ai fost naturalist? îl întrebă Ochocki.

— Da.

— Şi, după câte mi s-a spus, un naturalist entuziast! Ştiu prin câte ai trecut şi de aceea te respect… Ba, mai mult, îţi pot spune chiar că… da… de un an încoace, gândindu-mă la câte greutăţi ai întâmpinat în viaţă, am căpătat şi eu mai mult curaj… Mi-am zis: „Voi face cel puţin atât cât a făcut Wokulski, şi deoarece eu nu întâmpin aceleaşi piedici, voi putea merge mai departe…”

Wokulski avea impresia că visează sau că stă de vorbă cu un nebun.

— De unde ştii dumneata toate astea?

— De la doctorul Szuman!

— Ah, de la Szuman! Dar ce legătură are asta? …

— Stai puţin! îl întrerupse tânărul. Dumneata ai fost un naturalist entuziast, dar… până la urmă ai abandonat ştiinţele naturale! Aş dori să ştiu, la ce vârstă a început să ţi se risipească entuziasmul? …

Lui Wokulski i se păru că-l loveşte cineva cu toporul în cap. Întrebarea era atât de neplăcută şi de neaşteptată, încât câteva clipe nu numai că nu fu în stare să răspundă, dar nici măcar să-şi concentreze gândurile!

Ochocki repetă întrebarea, uitându-se atent la el.

— La ce vârstă? … zise Wokulski. Anul trecut… Am patruzeci şi şase de ani…

— Aşa că mie, până la răcirea completă a entuziasmului îmi mai rămân peste şaptesprezece ani! Mă simt mai curajos! şopti Ochocki, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi.

Apoi, după o clipă, adăugă:

— Asta a fost prima întrebare. Iar a doua, te rog să nu te superi, e următoarea: la ce vârstă încep bărbaţii… să devină indiferenţi faţă de femei?

A doua lovitură! În primul moment lui Wokulski îi veni să-l strângă de gât, dar se stăpâni şi-i răspunse cu un surâs vag:

— Socot că nu devin niciodată indiferenţi… Dimpotrivă, femeile li se par tot mai atrăgătoare…

— Rău! şopti Ochocki. Deh, om vedea cine-i mai tare!

— Femeile! Femeile, domnule Ochocki!

— Depinde de cine e vorba! răspunse tânărul.

Un timp căzu din nou pe gânduri, apoi începu să sporovăiască, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu el însuşi:

— Femeile, mare lucru! Am iubit… stai să-ţi spun… de câte ori? … de patru… de şase… de vreo şapte ori! Da, de şapte ori! … Dragostea îţi răpeşte mult timp şi te înnebuneşte… Iubirea-i o nerozie… O cunoşti, o iubeşti, suferi… Apoi te plictiseşti sau eşti înşelat! Da, de două ori m-am plictisit, şi de cinci ori am fost înşelat. Apoi întâlneşti altă femeie, mai grozavă decât celelalte, şi până la urmă face şi ea la fel. Acum însă nu te mai doare atât… Ah, ce mizerabilă specie mai sunt şi femeile astea! … Se joacă cu noi, fiindcă mintea lor mărginită nu e în stare să ne înţeleagă… Da, e adevărat, şi tigrul se poate juca cu omul… Sunt mizerabile, dar plăcute… Să le dăm pace… Numai că ideea, o dată ce a pus stăpânire pe om, nu-l părăseşte niciodată.

Îşi lăsă mâna pe braţul lui Wokulski şi, uitându-se în ochii lui cu o privire pierdută şi visătoare, îl întrebă:

— Te-ai gândit oare şi dumneata vreodată la maşinile zburătoare? … Nu la dirijarea baloanelor, mai uşoare decât aerul, asta-i un fleac, ci la zborul unei maşini grele, plină şi solidă, ca un cuirasat? … înţelegi dumneata ce revoluţie ar produce în lume? Nu vor mai exista fortăreţe, armate, frontiere… Popoarele vor dispărea, în locul lor, în construcţiile acestea aeriene, se vor naşte fiinţe ca îngerii şi zeii antici… Am ajuns de pe acum să stăpânim vântul, căldura, lumina, trăsnetul… Oare nu socoţi că a sosit vremea să ne eliberăm de lanţurile gravităţii? … lată ideea care stăpâneşte astăzi spiritul timpului… Oamenii au şi început să lucreze la rezolvarea ei. Pe mine, însă, abia acum mă cuprinde, dar mă dau ei cu trup şi suflet! … Ce importanţă are pentru mine mătuşa mea, cu sfaturile şi cu regulile ei de bună-purtare? … Ce importanţă au pentru mine căsătoria, femeile şi chiar microscoapele, pilele şi lămpile electrice? … Sau am să înnebunesc, sau… am să dau aripi oamenilor! …

— Şi dacă ai să le dai, cu ce te alegi? îl întrebă Wokulski.

— Cu o glorie neatinsă încă de nici un muritor! răspunse Ochocki. Gloria aceasta va fi soţia, femeia mea… Rămâi cu bine, domnule! Trebuie să plec…

Îi strânse mâna lui Wokulski, apoi o luă la fugă spre colină şi dispăru printre arbori.

Deasupra Grădinii botanice şi a parcului Lazienki începură să se lasă amurgul.

— Nebun, sau geniu? … şopti Wokulski, emoţionat. Poate că-i un geniu…

Se ridică şi coborî în grădină, printre oamenii care se plimbau. Avea impresia că deasupra colinei de unde plecase se ridică un fel de fantomă sacră.

Pe aleile Grădinii botanice era acum forfotă: oamenii se plimbau în sus şi în jos, singuri sau în grupuri; băncile se îndoiau sub greutatea celor care se odihneau pe ele. Mulţimea îl împiedica să înainteze, îl călca, îl izbea cu coatele, vorbind şi râzând. Pe aleea Ujazdowska, sub zidurile palatului Belvedere, în lungul grilajului care ducea spre spital, pe străzile lăturalnice şi chiar pe ulicioare, pretutindeni era lume multă, plină de voioşie, şi cu cât se întuneca, cu atât îmbulzeala şi larma creşteau.

„Încep să nu mai am loc destul în lume…” îşi şopti Wokulski.

Intră în parc şi găsi un colţişor mai liniştit. Pe cer licăreau, rare, câteva stele, dinspre alee răzbea zvonul de glasuri, iar iazul răspândea o boare jilavă. Uneori pe deasupra capului zbura bâzâind un cărăbuş sau aluneca neauzit un liliac. În fundul parcului ciripea o pasăre, chemându-şi în zadar perechea, iar pe iaz se auzea plescăitul îndepărtat al unor vâsle şi râsete de femei tinere.

Văzu în faţă tineri cu capetele lipite unul de altul. Continuându-şi vorba în şoaptă, aceştia îi făcură loc să treacă şi se pierdură în umbra arborilor. Pe Wokulski îl cuprinse un simţământ de ironie amară.

„Îndrăgostiţi fericiţi: gândi el. Îşi şoptesc cuvinte dulci şi fug de oameni ca hoţii… Bine mai e rânduită lumea noastră! … Oare cu cât ar fi fost mai bine dacă stăpânul ei era Lucifer? … Şi dacă mi-ar ieşi în cale acum un bandit şi m-ar ucide? …”

Şi se gândi ce plăcută trebuie să fie răceala cuţitului înfipt într-o inimă înfierbântată.

„Din nefericire, suspină el, astăzi nu-ţi mai este îngăduit să ucizi pe alţii, ci doar pe tine însuţi. Cu singura condiţie, să izbuteşti dintr-o singură lovitură şi pentru totdeauna.” Posibilitatea unei evadări atât de rapide îl linişti şi, treptat-treptat, se cufundă într-o stare de spirit ciudată: avea simţământul că se apropie momentul să-şi facă examenul de conştiinţă sau bilanţul vieţii… „Dacă aş fi judecătorul suprem, gândi, şi dacă ar trebui să hotărăsc cine este mai potrivit pentru domnişoara Isabela, Ochocki sau Wokulski, aş opta pentru Ochocki… E cu optsprezece ani mai tânăr… Optsprezece ani… Şi-i atât de frumos… La douăzeci şi opt de ani a absolvit două facultăţi (eu la vârstă aceea abia începusem să învăţ!), a şi făcut trei invenţii (eu, niciuna). Şi mai mult decât atâta, în el încolţeşte o idee genială… Ce lucru minunat, maşina zburătoare! Şi e cert că a găsit un punct de pornire genial şi singurul posibil. Spre deosebire de balon, maşina zburătoare trebuie să fie mai grea decât aerul. Doar e ştiut că tot ceea ce zboară în mod natural, începând de la muscă şi terminând cu vulturul uriaş, e mai greu decât aerul. Aşadar, are un punct de plecare corect, are un spirit inventiv pe care l-a dovedit prin inovaţiile aduse microscopului şi lămpii sale… Aşa stând lucrurile, cine ştie dacă nu va fi în stare să construiască şi o maşină de zburat! Atunci el ar însemna pentru omenire mai mult decât Newton 34 şi Napoleon, luaţi la un loc… Eu să rivalizez cu el? Dacă se va pune vreodată chestiunea care dintre noi trebuie să se dea bătut, voi şovăi oare? … Ce groaznic este să-ţi dai seama că trebuie să-ţi sacrifici propria-ţi nimicnicie pentru un om care în definitiv nu se deosebeşte cu nimic de tine! E şi el muritor, supus bolilor şi greşelilor şi, mai presus de toate, atât de naiv… Da, e încă un copil, mi-a îndrugat câte în lună şi în stele…”

Ciudată coincidenţă! Când era băiat de prăvălie, Wokulski visase să inventeze un perpetuum mobile, adică o maşină care să se mişte singură. Când s-a înscris la liceu, şi-a dat seama că o astfel de maşină este o fantasmagorie, şi atunci dorinţa sa cea mai tainică şi mai dragă a fost găsirea sistemului de dirijare a baloanelor. Ceea ce pentru el fusese doar o nălucire fantastică, o rătăcire, la Ochocki lua forma unei probleme practice.

„Ce soartă crudă! îşi continuă el gândul, cu amărăciune. Doi oameni cu aproape aceleaşi aspiraţii, dar iată că unul s-a născut cu optsprezece ani mai devreme decât celălalt; unul în mizerie, celălalt în belşug; unul n-a fost în stare să se caţăre nici până la prima treaptă a ştiinţei, al doilea a şi urcat cu paşi uşori două trepte… Nu-l vor abate din drum furtunile politice, ca pe mine; pentru el iubirea nu-i o piedică, deoarece o socoteşte o jucărie, în timp ce pentru mine, care-am trăit şase ani în pustietate, simţământul acesta este şi cerul şi mântuirea… Ba chiar mai mult! El însă triumfă asupra mea în orice domeniu, deşi şi eu sunt animat de aceleaşi sentimente, am şi eu acelaşi spirit lucid şi muncesc, desigur, mai mult…”

Wokulski era un bun cunoscător al oamenilor şi de multe ori făcuse comparaţie între el şi ei, plăcându-i să constate că le este superior. Fie ca băiat de prăvălie, când citea nopţi întregi, fie ca student, când păşea singur, spre ştiinţă, luptând cu sărăcia, fie ca soldat sub ploaia de gloanţe, fie în surghiun, unde, într-un bordei înzăpezit, se dedicase ştiinţei, avusese întotdeauna în suflet o idee. Pe când ceilalţi trăiau de pe o zi pe alta, pentru stomacul sau buzunarul lor.

Abia acum întâlnise un om superior lui, un nebun care voia să construiască o maşină zburătoare! … „Dar eu… eu nu frământ de un an de zile aceeaşi idee? Eu n-am câştigat avere, n-am ajutat oamenii şi nu i-am silit să mă respecte? … Da, dar iubirea e un sentiment personal, şi toate meritele care o însoţesc sunt ca peştii prinşi în vâltoarea furtunii pe mare! Dacă femeia ar pieri şi cu timpul ar pieri şi amintirea ei, ce s-ar întâmpla cu mine? … Aş ajunge un afacerist de rând, care joacă cărţi la club ca să-şi alunge plictiseala. Ochocki însă are o idee care-l va împinge mereu înainte, bineînţeles dacă nu-i va amorţi cugetul… Bine, dar dacă nu va face nimic şi dacă, în loc să construiască o maşină zburătoare, o să fie internat în spitalul de nebuni, în vreme ce eu o să realizez într-adevăr ceva? Atunci desigur că microscopul, pila sau chiar lampa lui electrică nu vor însemna mai mult decât sutele de suflete cărora eu le dau posibilitatea să-şi câştige existenţa. Aşa încât, de unde până unde atâta smerenie bigotă în sufletul meu? încă nu se poate şti ce vom realiza fiecare! Până una-alta, eu sunt astăzi un om de acţiune, iar el, un visător… Să mai aşteptăm un an…”

Un an… Wokulski se cutremură. I se păru că la capătul acestui an vedea o prăpastie adâncă înghiţind şi lăsând un hău fără fund… „Aşadar, golul! … Golul… Vidul!”

Instinctiv, se uită în jur. Ajunsese în partea cea mai îndepărtată a parcului, pe o alee unde nu se mai auzea nici un zgomot. Chiar şi frunzişul arborilor uriaşi era nemişcat şi tăcut.

— Cât să fie ceasul? îl întrebă deodată o voce răguşită.

— Ceasul…

Wokulski se frecă la ochi. În faţa lui se desprinse din umbră un om în zdrenţe.

— Când te întreabă cineva politicos, trebuie să răspunzi la fel! zise omul, apropiindu-se.

— Omoară-mă, şi ai să vezi singur cât e ceasul! răspunse Wokulski.

Zdrenţărosul făcu un pas înapoi; din stânga răsăriră nişte umbre.

— Proştilor! le strigă Wokulski, făcând câţiva paşi spre ei. Am un ceas de aur şi câteva sute de ruble în buzunar… N-am să mă apăr, nu!

Umbrele se topiră printre arbori; se auzi o şoaptă:

— Aiurea! Asta se bagă unde nu-i fierbe oala…

— Dobitocilor! … Laşilor! … strigă Wokulski, aproape în neştire.

Îi răspunse un zgomot de paşi care se îndepărtau în grabă.

Wokulski îşi concentră gândurile.

„Unde sunt? … Da, în parcul Lazienki! Dar în ce loc? Să pornesc înapoi…”

Făcu mai multe ocoluri, apoi văzu că s-a rătăcit. Inima începu să-i bată puternic, o sudoare rece îi îmbroboni fruntea, şi pentru prima dată în viaţă îi fu frică de noapte şi de necunoscut.

Timp de câteva minute alergă de colo-colo cu sufletul la gură; gânduri nebuneşti i se roteau vârtej prin cap. În sfârşit, văzu în stânga un zid umbrit de o clădire.

„A, sera de portocali…”

Ajunse apoi la un podeţ, şi în timp ce-şi trăgea răsuflarea, rezemat de balustradă, îşi spuse: „Aşadar, până aici am ajuns? … Un rival primejdios! … Nervii zdruncinaţi! … Am impresia că aş putea scrie acum ultimul act al acestei comedii! …”

O cărare dreaptă ducea, pe lângă iaz, până la palatul Lazienki. Peste douăzeci de minute ajunse în aleea Ujazdowska şi se urcă într-o birjă întâlnită în drum, iar peste un sfert de oră se afla acasă.

La vederea luminilor şi a circulaţiei de pe stradă, îşi recăpăta voioşia, ba chiar surâse, zicându-şi: „Ce năluciri or mai fi şi astea? … Să mă sinucid pentru un Ochocki oarecare! … Ce prostie! … Am intrat doar în rândurile aristocraţiei! … Ce-o fi mai departe, om vedea! …”

Când intră în birou, feciorul îi înmână o scrisoare de la doamna Meliton.

— Doamna a fost pe aici de două ori, adăugă credinciosul servitor, la cinci şi la opt…