X.         CUCOANE ŞI FEMEI.

ÎN TIMPUL CARNAVALULUI ŞI ÎN postul mare care l-a urmat, providenţa a fost generoasă pentru a treia sau a patra oară cu casa domnului Lęcki.

Saloanele gemeau de oaspeţi, iar în anticameră, cărţile de vizită se adunau unele peste altele ca fulgii de zăpadă. Domnul Tomasz era din nou în situaţia fericită de a avea pe cine primi, ba chiar de a-şi alege oaspeţii.

— Cred că în curând am să mor, îi spunea el deseori fiicei sale. Am însă mulţumirea că oamenii m-au preţuit cel puţin acum, înaintea morţii.

Domnişoara Isabela îl asculta, surâzând. Nu voia să-i spulbere iluziile, deşi era sigură că roiul de vizitatori îi aducea omagii ei, nu domnului Lęcki.

Aşa, de pildă, domnul Niwiński, cel mai subtil animator al recepţiilor, dansa cu ea, nu cu tatăl ei. Domnul Malborg, model de maniere alese şi arbitrul eleganţei, conversa cu ea, nu cu tatăl ei, iar domnul Szastalski, prieten cu cei doi domni mai sus pomeniţi, era nefericit şi inconsolabil tot din pricina ei. Domnul Szastalski îi declarase pe faţă nefericirea lui şi, cu toate că nu-l socotea nimeni nici cel mai elegant dansator – cum era cazul cu domnul Niwiński, nici arbitru al modei, ca domnul Malborg – rămânea totuşi prietenul lor. Locuia în apropiere, mânca la ei, împreună cu ei îşi aducea din străinătate costumele englezeşti sau franţuzeşti, iar cucoanele mai vârstnice, dacă nu-i găseau nici o altă calitate, declarau că e, cel puţin, poetic.

Numai un fapt mărunt, o anumită frază, o sili pe domnişoara Isabela să caute în altă parte taina succeselor ei.

La un bal şopti la urechea domnişoarei Pantarkiewiczowna:

— Niciodată nu m-am distrat mai bine la Varşovia ca anul ăsta!

— Fiindcă eşti încântătoare! îi răspunse scurt domnişoara Pantarkiewiczowna, acoperindu-şi faţa cu evantaiul, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă un căscat involuntar.

— La vârsta asta, domnişoarele ştiu să se facă interesante! comentă cu glas tare doamna Upadalska, născută de Gins, adresându-se doamnei Wywrotnicka, născută Fertalska.

Mişcarea evantaiului domnişoarei Pantarkiewiczowna şi fraza doamnei Upadalska, născută de Gins, o puseră pe gânduri pe domnişoara Isabela. Era prea deşteaptă ca să nu înţeleagă ce însemnau lucrurile acestea, prezentate într-o lumină atât de clară.

„Ce vârstă? se întrebă ea. Douăzeci şi cinci de ani nu e încă „vârsta asta”… Ce-au vrut să spună? …”

Se uită apoi într-o parte şi întâlni privirile lui Wokulski aţintite asupra ei. Şi cum şedea în cumpănă, neştiind cui să atribuie succesul său: „vârstei aceleia” sau lui Wokulski… începu să se gândească la admiratorul ei.

Cine ştie dacă nu era el autorul involuntar al admiraţiei de care se vedea înconjurată din toate părţile! …

Îşi aminti apoi anumite împrejurări.

În primul rând, tatăl domnului Niwiński îşi avea capitalul învestit în societatea înfiinţată de Wokulski, şi capitalul acesta (lucru pe care-l aflase şi domnişoara Isabela) îi aducea mari profituri. În al doilea rând, domnul Malborg, absolvent al unei şcoli tehnice (fapt tăinuit), obţinuse prin intermediul lui Wokulski (în modul cel mai discret) un post la Căile Ferate, post care avea o mare calitate; de a nu cere nici o muncă, dar şi neajunsul îngrozitor – de a nu-i aduce decât trei mii de ruble pe an! În sinea sa, domnul Malborg chiar îi reproşase acest neajuns lui Wokulski. Dar ţinând seama de relaţiile acestuia, se mulţumea să-i rostească numele cu un zâmbet ironic. Domnul Szastalski n-avea nici capital investit în societate, nici post la Căile Ferate, însă întrucât cei doi prieteni ai săi, domnii Niwiński şi Malborg, aveau ceva de reproşat lui Wokulski, de câte ori se afla lângă domnişoara Isabela. Spunea şi el pe un ton de reproş, oftând:

— Există oameni fericiţi, care…

Domnişoara Isabela nu află niciodată cine erau aceşti „care”… Dar auzind cuvântul „care”, îşi amintea de Wokulski. Îşi strângea pumnii mici şi rostea: „Despotul! … Tiranul! …”

Deşi Wokulski nu manifesta nici un fel de înclinaţie spre tiranie sau despotism! El se uita la ea şi întreba în gând: „Eşti tu… sau nu eşti tu? …”

Uneori, când vedea bărbaţii aceia eleganţi, tineri şi bătrâni, înghesuindu-se în jurul domnişoarei Isabela, ai cărei ochi sclipeau ca două briliante sau ca două stele, avea impresia că pe cerul admirat de el trec nori şi că i se lasă pe suflet umbra unei îndoieli nedesluşite. Închidea însă ochii în faţa lor, pentru că Isabela era viaţa, fericirea şi soarele lui, care nu putea fi umbrit de nouraşi trecători, poate chiar iluzorii.

Alteori îşi amintea de Geist, înţeleptul sălbăticit în lumea unor invenţii uriaşe, şi atunci puneau stăpânire pe el cu totul alte preocupări. Era însă de ajuns o singură privire a ei, pentru a-l trezi.

„Ce-mi pasă mie de omenire? spunea, ridicând din umeri. Pentru un sărut al ei aş da lumea întreagă, aş da veşnicia! …”

Şi la gândul acestui sărut se petrecea în el ceva neobişnuit, voinţa îi slăbea, simţea că-şi pierde cunoştinţa şi, ca să şi-o recapete, trebuia s-o vadă din nou pe Isabela, în elegantul ei anturaj. Şi de-abia atunci când îi auzea râsul sincer şi vorba hotărâtă, când îi vedea privirile pline de foc îndreptate spre domnii Niwiński, Malborg şi Szastalski, i se părea că îi cade fulgerător o perdea de pe ochi şi că vede o altă lume, o altă Isabelă. Atunci prin faţa ochilor i se perinda toată tinereţea lui plină de eforturi supraomeneşti, retrăia munca încordată prin care se ridicase din mizerie, auzea şuieratul proiectilelor care îi zburau pe deasupra capului, vedea, în sfârşit, laboratorul lui Geist, unde se zămisleau lucruri miraculoase. Şi uitându-se la domnii Niwiński, Malborg şi Szastalski, îşi spunea: „Ce caut eu aici? … Cum de am ajuns să îngenunchez, alături de ei, în faţa aceluiaşi altar? …”

Îi venea să râdă, dar era din nou cuprins de mrejele nebuniei, şi din nou i se părea că o viaţă ca a lui merită să fie depusă la picioarele unei femei ca domnişoara Isabela.

Oricum, sub influenţa unui cuvânt scăpat de doamna Upadalska, născută de Gins, în domnişoara Isabela începu să se producă o schimbare în favoarea lui Wokulski. Acum asculta atentă conversaţiile domnilor care veneau în vizită la tatăl ei şi constata că fiecare dintre ei avea sau un capital pe care intenţiona să-l plaseze la Wokulski – „măcar cu cincisprezece la sută” – sau un văr care umbla după o slujbă, sau, în sfârşit, ţinea să-l cunoască pe Wokulski în vederea cine ştie cărei combinaţii. Iar cucoanele sau voiau să ceară protecţie pentru cineva, sau aveau fete de măritat, şi nici măcar nu ascundeau că ar fi vrut grozav să-l smulgă pe Wokulski din mrejele domnişoarei Isabela. Sau, în sfârşit, dacă nu erau din cale-afară de vârstnice, grozav ar mai fi vrut să-l fericească ele însele…

— Ah, să fii nevasta unui bărbat ca el! suspina Wywrotnicka, născută Fertalseka.

— Nici mai puţin n-ar fi rău… răspundea zâmbind baroana von Ples, al cărei soţ era paralizat de cinci ani.

— Tiranul! … Despotul! …” repeta domnişoara Isabela, văzând cum negustorul dispreţuit de ea concentrează atâtea priviri, speranţe şi gelozii.

Cu toată urma de dispreţ şi de repulsie care mai zăcea încă în sufletul ei, trebuia să admită că acest om aspru şi posomorât înfăţişa mai mult şi părea mai prezentabil decât mareşalul, baronul Dalski şi chiar decât domnii Niwiński, Malborg şi Szastalski.

Hotărârea ei fu însă influenţată îndeosebi de prinţ. Pentru moment prinţul nu-l mai simpatiza pe Wokulski, deoarece în decembrie trecut, când cu casa, nu voise să-i acorde doamnei Krezszowska o reducere de zece mii de ruble, cum îl rugase el, iar în ianuarie şi februarie nu dăduse nici un ban pentru săracii protejaţi de el. Da, Wokulski îl decepţionase. Prinţul era de părere – şi îşi închipuia că are tot dreptul să judece aşa – că un om ca Wokulski, o dată ce-i fusese acordată bunăvoinţa sa, ar fi trebuit să renunţe nu numai la gusturile şi interesele lui, dar chiar la avere şi la propria-i persoană. Că ar fi trebuit să-i placă ceea ce îi plăcea prinţului, să urască tot ceea ce ura prinţul, să servească numai scopurile prinţului, pe scurt, să facă numai ceea ce era pe placul prinţului. Când colo, parvenitul ăsta (deşi, fără îndoială, se trăgea dintr-o familie bună) nici nu se gândea să fie sluga lui, ba chiar îndrăznise să-şi păstreze independenţa! mai mult: uneori îl contraria şi, culmea culmilor, îi refuza cererile!

„Un om aspru… interesat… egoist…” gândea prinţul. Iar cutezanţa îmbogăţitului îl uimea tot mai mult.

Întâmplarea făcu ca domnul Lęcki, nemaiputând ascunde stăruinţele lui Wokulski pe lângă Isabela, să-i ceară prinţului părerea şi sfatul său.

Prinţul, cu toate defectele lui, era în fond un om cinstit. Nu aprecia oamenii doar după opiniile sale personale, ci asculta şi pe alţii.

Îl rugă deci pe Lęcki să-i lase un răgaz de câteva săptămâni, „ca să se informeze serios”, şi întrucât avea diferite relaţii şi un soi de poliţie personală, strânse o sumedenie de date.

În primul rând observă că nobilimea, deşi vorbea despre Wokulski cu oarecare ironie, socotindu-l parvenit şi democrat, în fond se mândrea cu el: „Se cunoaşte sângele albastru, cu toate că s-a dat cu negustorii!”

Şi de câte ori era vorba de cineva care să poată face faţă bancherilor evrei, îl pomeneau în primul rând pe Wokulski, chiar şi cei mai retrograzi.

Negustorii şi mai ales fabricanţii îl urau, cele mai grele acuzaţii ale lor fiind: „E boier… domn mare… politician! …” Ceea ce prinţul nu-i putea câtuşi de puţin lua în nume de rău…

Însă informaţiile cele mai interesante îi fură furnizate de călugăriţe. În Varşovia trăia un căruţaş care avea un frate paznic la Căile Ferate pe linia Varşovia-Viena; amândoi nu mai conteneau să-l binecuvânteze. Nişte studenţi spuneau cui vrei şi cui nu vrei că Wokulski le dădea lunar bani. Câţiva meseriaşi îi datorau lui atelierele. Un număr de mici negustori fuseseră serios sprijiniţi de el când îşi înfiripaseră prăvălioarele.

Nu lipsea nici „femeia decăzută” (despre care, înroşindu-se, călugăriţele vorbeau cu o groază cuvioasă). Wokulski o scosese din mizerie, o încredinţase surorilor din Ordinul „Sfânta Magdalena”, şi până la urmă făcuse din ea o femeie cinstită (în măsura în care – spuneau surorile – o femeie pierdută mai poate fi cinstită).

Pe prinţ, informaţiile căpătate îl uimiră, dar îl şi înfricoşară. Îl înfricoşară pentru că, deodată, Wokulski crescu mult în ochii săi. Aflase, aşadar, că omul avea un program propriu, ba chiar o politică proprie, şi se bucura de un mare prestigiu în rândurile plebei.

Iată de ce prinţul se prezentă la domnul Lęcki la termenul fixat şi ceru s-o vadă totdeodată şi pe domnişoara Isabela, căreia îi strânse mâna în mod semnificativ, spunându-i cu tâlc:

— Stimată verişoară, ai prins o pasăre măiastră! … Ţine-o şi îngrijeşte-o bine, ca să se dezvolte spre folosul nefericitei noastre ţărişoare…

Domnişoara Isabela se făcu roşie ca macul. Ghicise că pasărea aceea măiastră era Wokulski.

„Tiranul! … Despotul! …”

Totuşi, primul sloi de gheaţă dintre ei se topi. Ea se hotărî să-l ia de bărbat.

Într-o zi – domnul Lęcki era puţin suferind – domnişoara Isabela citea în camera ei, când fu anunţată că în salon aşteaptă doamna Wąsowska. Se duse repede, dar în afară de doamna Wąsowska, îl găsi şi pe vărul ei, Ochocki, foarte posomorât.

Cele două prietene se sărutară cu o afabilitate ostentativă; Ochocki înţelese, fără să se uite la ele, că au ceva una împotriva alteia.

„Să fie în legătură cu mine? … N-ar trebui să mă angajez prea mult…”

— A, uite-l şi pe dragul meu verişor! făcu domnişoara Isabela, întinzându-i mâna. Dar ce ai? De ce eşti atât de trist?

— Ar trebui să fie vesel, interveni doamna Wąsowska, deoarece tot drumul, de la bancă până aici, mi-a făcut o curte nebună. Cu succes! În colţul aleii i-am dat voie să-mi desfacă doi nasturi la mănuşă şi să-mi sărute mâna. Află, Bela, că nu ştie nici să sărute!

— Da?! … exclamă Ochocki, roşindu-se până la rădăcina părului. Bine! De azi înainte n-am să-ţi mai sărut mâna niciodată! Iţi jur!

— Nu te mai jura, că până diseară o să mi le săruţi pe amândouă! îi răspunse doamna Wąsowska.

— Aş putea prezenta omagiile mele domnului Lęcki? întrebă Ochocki solemn.

Şi, fără să aştepte răspunsul verişoarei sale, ieşi din salon.

— L-ai făcut de râs… şopti domnişoara Isabela.

— Dacă nu se pricepe, să nu curteze femeile! În materie de dragoste, nepriceperea este un păcat mortal, nu-i aşa?

— Când ai sosit?

— Ieri dimineaţă, răspunse doamna Wąsowska. A trebuit să mă duc de două ori la bancă, am mai răscolit prin magazine, am făcut ordine prin casă… Până am să găsesc pe cineva mai amuzant, îl las pe Ochocki să mă însoţească. Apropo! Ce-ar fi să-mi cedezi tu pe cineva? …

— Zvonuri! şopti domnişoara Isabela, roşind.

— Care au ajuns până la mine, la ţară! Starski mi-a povestit – şi era gelos, închipuie-ţi! – că anul ăsta, de altfel ca de obicei, ai fost iar regina sezonului! După cât se pare, Szastalski şi-a pierdut capul complet…

— Aşa cum şi l-au pierdut şi cei doi prieteni ai săi, la fel de plictisitori ca şi el! o completă domnişoara Isabela, zâmbind. Se îndrăgostesc toţi trei de mine în fiecare seară! Mi-au făcut toţi declaraţii, dar la ore diferite, ca să nu se deranjeze între ei, apoi mi-au destăinuit toţi trei suferinţele. Domnii ăştia fac totul în tovărăşie!

— Dar tu ce părere ai?

Domnişoara Isabela ridică din umeri.

— Mă mai întrebi?

— Am. Auzit că Wokulski ţi-a cerut mâna, spuse deodată doamna Wąsowska.

Domnişoara Isabela începu să se joace cu o panglicuţă de la rochie.

— Ei, asta-i bună, mi-a cerut mâna! îmi face şi el declaraţii de câte ori mă vede: când se uită la mine, când nu se uită la mine, când îmi vorbeşte, când nu-mi vorbeşte… Aşa cum fac bărbaţii de obicei…

— Dar tu?

— Deocamdată îmi văd de programul meu…

— Aş putea să ştiu care anume?

— De ce nu? Nu e secret! La început, când am fost la doamna Zaslawska… Cum îi mai merge?

— Destul de prost, răspunse doamna Wąsowska. Starski nu iese aproape de loc din camera ei, iar notarul vine în fiecare zi: se pare însă că în zadar… Aşadar, ce-i cu programul?

— Încă de la Zaslawsk. Reluă domnişoara Isabela, i-am vorbit despre vânzarea magazinului (aici se înroşi). Acum ştiu că-l va vinde cel mai târziu în iunie…

— Admirabil! Mai departe?

— Am necazuri şi cu societatea aceea comercială. El ar renunţa la ea imediat, dar eu stau pe gânduri! Cu societatea, veniturile se ridică la aproximativ nouăzeci de mii de ruble. Fără societate, numai la treizeci de mii. Aşadar, vezi şi tu că am de ce sta la îndoială…

— Observ că începi să te pricepi la socoteli…

Domnişoara Isabela făcu un gest dispreţuitor cu mâna.

— Da’ de unde! Niciodată n-o să mă familiarizez cu ele! Dar el îmi explică totul… Şi tata, de altfel, şi mătuşă-mea…

— Şi cum? Discuţi cu el, aşa, pe faţă? …

— Nu chiar pe faţă… Întrucât sunt multe întrebări care nu se pot pune, aduc conversaţia în aşa fel încât totul să fie spus. Pricepi?

— Da. Şi mai departe? stărui doamna Wąsowska, nu fără o umbră de nerăbdare.

— Ultima condiţie se referă la partea pur morală. Am aflat că n-are nici o rudă, ceea ce este calitatea lui cea mai mare, şi mi-am rezervat dreptul de a-mi păstra toate relaţiile actuale…

— Şi el a consimţit? Aşa, fără să protesteze?

Domnişoara Isabela se uită cam de sus la prietena ei.

— Te îndoieşti?

— Ba de loc! Aşadar, Starski, Szastalski…

— Da, Starski. Szastalski, prinţul Malborg… Adică toţi, toţi care îmi place să-i primesc astăzi, au să vină şi în viitor în casa mea. S-ar putea oare altfel? …

— Ai dreptate! Dar… nu te temi de scene de gelozie? …

Domnişoara Isabela râse.

— Mie, scene! … Gelozie şi Wokulski! … Ha, ha, ha! … Nu există om pe lume care ar cuteza să-mi facă mie scene, şi cu atât mai puţin el! … N-ai idee cum mă adoră, cât de devotat îmi este… Iar încrederea lui nemărginită, chiar renunţarea la personalitatea lui, mă dezarmează cu adevărat… Cine ştie dacă nu ăsta este singurul motiv care m-ar face să mă apropii cândva de el…

Doamna Wąsowska îşi muşcă iar buzele.

— Veţi fi foarte fericiţi! Cel puţin tu! zise ea, înăbuşindu-şi un oftat. Deşi…

— Există un „deşi”? întrebă domnişoara Isabela, cu o uimire neprefăcută.

— Am să-ţi spun ceva, continuă doamna Wąsowska, pe un ton calm, neobişnuit la ea. Doamna Zaslawska ţine foarte mult la Wokulski. Se pare că-l cunoaşte foarte bine, deşi nu ştiu de unde; am vorbit ades despre el. Ştii ce mi-a spus odată?

— Sunt curioasă… răspunse domnişoara Isabela, din ce în ce mai mirată.

— Mi-a spus aşa: „Mă tem că Bela nu-l înţelege de loc pe Wokulski. Mi se pare că se joacă cu el. Şi cu el nu-i de glumit… Cred că în ceasul când, în sfârşit, îl va preţui, va fi prea târziu! …

— Aşa a spus? întrebă domnişoara Isabela, rece.

— Da! De altfel, am să-ţi mărturisesc tot. A încheiat convorbirea cu mine destul de ciudat: „Kazia, ţine minte cuvintele mele! … mi-a spus ea. O să fie cum spun eu! Cei care sunt pe moarte văd lucrurile mai limpede…”

— Cum! Îi merge chiar aşa de rău?

— În orice caz, bine nu-i! încheie, rece, doamna Wąsowska, simţind că discuţia lor nu mai avea nici un rost.

Urmă o clipă de tăcere, care din fericire fu întreruptă de întoarcerea lui Ochocki. Doamna Wąsowska o îmbrăţişă din nou afectuos pe domnişoara Isabela şi, aruncând asupra însoţitorului ei priviri care parcă ardeau, hotărî:

— Aşadar, acum mergem la mine, să luăm masa! …

Ochocki făcu o figură plictisită, se încruntă, dar îşi luă pălăria şi ieşi cu tânără văduvă.

Când se urcă în trăsură, zise, evitând să se uite la însoţitoarea sa:

— De-ar termina odată Bela cu Wokulski! Să fie ori da, ori ba…

— Sunt sigură că ai prefera să termine printr-un „da”, ca să devii unul din prietenii casei! Dar n-o să faci nimic! … răspunse doamna Wąsowska.

— Mă rog, mă rog stimată doamnă, nu asta e meseria mea! … protestă el indignat. De asta să se ocupe Starski şi cei de teapa lui.

— Atunci de ce ţii ca Bela să se hotărască odată?

— Ţin foarte mult! îmi pun capul că Wokulski deţine un mare secret ştiinţific, dar sunt sigur că n-o să mi-l destăinuiască atâta timp cât va fi stăpânit de febra asta… Ah, femeile, cu cochetăria lor stupidă…

— A voastră e mai puţin stupidă? întrebă doamna Wąsowska.

— Nouă ne este permis!

— Vouă că e permis! Admirabil! Aşa vorbeşte un om progresist, în secolul emancipării! …

— Naiba s-o ia de emancipare! răspunse Ochocki. Frumoasă emancipare! … Voi aţi vrea să aveţi toate privilegiile: şi pe ale bărbatului, şi pe ale femeii. Dar nici un fel de îndatoriri… Deschide-le uşa, cedează-le locul pentru care ai plătit, îndrăgosteşte-te de ele, iar ele…

— Nu degeaba suntem noi fericirea voastră! … observă doamna Wąsowska, ironică.

— Ce fericire, când avem o sută şi cinci femei la o sută de bărbaţi?! … De ce ne-am mai bate capul?! …

— Se vede că de aceea adoratele dumitale, garderobierele, nu-şi bat capul de loc…

— Fireşte! Cele mai insuportabile sunt cucoanele din societatea înaltă şi chelneriţele din restaurante. Pretenţii, fasoane…

— Domnule, măsoară-ţi vorbele! îl opri, trufaşă, doamna Wąsowska.

— Dă-mi voie să-ţi sărut mâna!

— Nu-ţi dau voie să-mi săruţi mâna asta!

— Atunci, cealaltă…

— Ei, vezi, nu ţi-am spus că până diseară ai să mi le săruţi pe amândouă?

— Ah, Dumnezeule… Nu mai merg la dumneata Ia masă! Mă dau jos aici!

— Spune să oprească.

— De ce?

— Dacă vrei să te dai jos aici, e mai bine să oprim…

— Numai că nu vreau să mă dau jos aici! O, sunt un nefericit! Un biet om pierdut! …

Wokulski venea la familia Lęcki o dată la câteva zile, şi de cele mai multe ori îl găsea acasă numai pe domnul Tomasz, care îl saluta cu o afabilitate paternă şi-i vorbea un timp de bolile şi de afacerile sale, dându-i să înţeleagă că începe să-l considere ca pe un membru al familiei.

Pe domnişoara, Isabela nu o găsea de obicei acasă. Era sau la mătuşa ei, contesa, sau în vizită, sau prin magazine. Când avea noroc s-o găsească, conversaţia dintre ei era scurtă şi se învârtea numai în jurul unor lucruri fără importanţă, deoarece domnişoara Isabela, sau se pregătea să plece undeva, sau aştepta pe cineva.

Wokulski o revăzu pe Isabela la câteva zile după vizita doamnei Wąsowska. Întinzându-i mâna, pe care el i-o sărută ca de obicei, cu veneraţie, ea spuse:

— Ştii că doamna Zaslawska este foarte grav bolnavă?

Wokulski tresări.

— Biata de ea! Ce femeie bună… Dacă aş fi sigur că vizita mea n-ar speria-o, m-aş duce s-o văd… O îngrijeşte cineva?

— O, da! Baronul Dalski şi soţia sa, răspunse Isabela, zâmbind. (Ewelina se căsătorise între timp cu baronul). Sunt amândoi acolo. Mai e Felicja Janocka şi… Starski.

Se îmbujoră uşor şi tăcu.

„Ca să vezi unde duce lipsa mea de tact! gândi Wokulski. A observat că Starski mi-e antipatic, şi acum e stânjenită când îi pomeneşte numele. Ce josnicie din partea mea! …”

Vru să spună câteva cuvinte binevoitoare despre Starski, dar nu fu în stare. Pentru a sparge tăcerea grea, întrebă:

— Unde intenţionaţi să plecaţi la vară?

— Ştiu şi eu? Mătuşa Hortensia se simte cam prost, aşa că vom merge la ea, la Cracovia. Insă dacă ar depinde de mine, trebuie să recunosc că aş prefera să mă duc în Elveţia.

— Bine, dar dacă nu de dumneata, atunci de cine depinde? întrebă Wokulski.

— De tata. De altfel, se pot întâmpla multe până atunci! răspunse domnişoara Isabela roşind şi uitându-se la el aşa cum numai ea ştia să se uite.

— Cred însă că totul se va face pe voia dumitale. Dar… mi-aţi îngădui oare să vă întovărăşesc? …

— Dacă vei merita…

Rostise cuvinte în aşa fel încât Wokulski îşi pierdu stăpânire de sine, nu mai ştia nici el a câta oară în anul acela.

— Prin ce aş putea oare merita graţia dumitale? o întrebă, luându-i mâna. Mi-o vei acorda oare din milă, ştiind că mila este un sentiment neplăcut atât pentru persoana care-o oferă, cât şi pentru cea care o primeşte? Nu vreau milă. Gândeşte-te însă ce mă fac atâta timp fără dumneata! E drept că şi acum ne vedem foarte rar, şi nici nu ştii cât de încet trece timpul pentru cel care aşteaptă… Dar atâta vreme cât locuieşti în Varşovia, mă amăgesc cu gândul că am să te văd poimâine… mâine… De altfel, dacă nu pe dumneata, pot să-l văd în orice clipă pe tatăl dumitale, pe Mikolaj sau cel puţin casa în care locuieşti… Ah, ai putea face o faptă bună şi, printr-un singur cuvânt, ai pune capăt suferinţei sau presimţirilor mele… Nu ştiu nici eu bine… Cunoşti doar dictonul care spune că mai bună e certitudinea răului decât nesiguranţa…

— Şi dacă nu e vorba de ceva rău? îl întrebă Isabela, fără să se uite în ochii lui.

În anticameră se auzi soneria; după o clipă, Mikolaj aduse două cărţi de vizită: sosiseră domnii Rydzewski şi Pieczarkowski.

— Pofteşte-i! porunci domnişoara Isabela.

În salon intrară doi tineri foarte eleganţi. Primul se distingea printr-un gât subţirel şi o chelie destul de vizibilă, celălalt prin priviri mătăsoase şi un fel subtil de a vorbi. Intrară cot la cot, ţinând pălăriile la aceeaşi înălţime. Salutară amândoi la fel, şi la fel se aşezară picior peste picior. Apoi domnul Rydzewski se căzni să-şi ţină gâtul cât mai drept, iar domnul Pieczarkowski începu să turuie pe nerăsuflate, spunând între altele că la creştini e postul mare şi se organizează recepţii, că înainte de postul mare a fost carnavalul, în timpul căruia oamenii s-au distrat foarte bine, şi că după postul mare va urma sezonul mort, în care se vor plictisi. O informă apoi pe domnişoara Isabela că în cursul postului mare, în afară de recepţii, vor avea loc conferinţe, unde îţi vei putea petrece vremea câte se poate de plăcut dacă stai lângă cucoane cunoscute, şi că recepţiile cele mai elegante vor fi date în casa Rzezuchowski.

— Ceva minunat, ceva original! … Crede-mă, domnişoară! La cină, se înţelege, ca de obicei: stridii, homari, peşte, vânat, iar la urmă, pentru amatori, ştii ce se serveşte, domnişoară? Caşă! Caşă veritabilă! Cum îi spune?

— Tătărească! îl întregi domnul Rydzewski, rostind primul şi ultimul lui cuvânt.

— Nu tătărească, ci tatarină… Ceva minunat! Ceva ca-n poveşti! Fiecare bob face impresia că-i fiert aparte… Pur şi simplu ne ghiftuim: eu, prinţul Kielbik, contele Sledziński… Ceva ce întrece închipuirea! De obicei se serveşte pe talere de argint…

Domnişoara Isabela se uita cu atâta admiraţie la el, subliniindu-i fiecare cuvânt fie printr-un gest, printr-un zâmbet sau o privire, încât Wokulski văzu negru în faţa ochilor. Se ridică şi, după ce îşi luă rămas bun, ieşi repede în stradă.

„N-o înţeleg, şi pace! Când şi cu cine e sinceră femeia asta? …”

După câteva sute de paşi în ger, se linişti.

„În definitiv, ce-i extraordinar? Trebuie să trăiască printre oamenii cu care s-a obişnuit. Aşa stând lucrurile, e nevoită să le asculte conversaţiile stupide! Ce-i ea de vină dacă e frumoasă ca o zeiţă şi dacă toţi o consideră zeitate? … Deşi… societatea asta… Ah, cât sunt de meschin! … Am fost şi voi fi întotdeauna un nemernic!”

După vizitele la domnişoara Isabela, de câte ori îl năpădeau îndoielile – ca nişte muşte rele – se refugia în muncă. Atunci controla conturile, învăţa englezeşte, citea cărţi noi. Dacă nici aşa nu reuşea să scape de ele, se ducea la doamna Stawska, unde îşi petrecea toată seara. Şi, lucru ciudat, în tovărăşia ei afla, dacă nu liniştea, cel puţin alinarea…

Discutau despre lucrurile cele mai obişnuite. Ea îl informa că la doamna Milerowa afacerile merg tot mai bine, deoarece oamenii au aflat că magazinul aparţine în mare parte domnului Wokulski. Apoi spunea că Helunia devine tot mai cuminte, deşi uneori e neastâmpărată; dar atunci bunica o sperie c-o s-o spună domnului Wokulski, şi copilul se linişteşte imediat. Apoi pomenea despre domnul Rzecki, care vine la ele din când în când şi e foarte simpatizat de bunică, deoarece îi povesteşte o seamă de amănunte despre viaţa domnului Wokulski. Bunica ţine tot atât de mult şi la domnul Wirski, care, la rândul lui, e încântat de domnul Wokulski.

Stas se uita la ea mirat. La început i se păruse că îl linguşeşte şi se simţea prost, dar doamna Stawska vorbea cu atâta simplitate, încât cu timpul începu să o socotească o prietenă încântătoare, care, deşi uneori îl supraestima, n-avea umbră de prefăcătorie.

În acelaşi timp observă că doamna Stawska nu era niciodată preocupată de ea însăşi. Când termina lucrul în prăvălie, se gândea la Hela, o ajuta pe mama ei, se interesa de treburile bucătăresei şi ale unui mare număr de persoane străine – majoritatea oameni săraci, care n-o puteau răsplăti cu nimic. Când termina cu toate acestea, contempla canarul din colivie, îi schimba apa şi-i dădea grăunţe.

„O inimă de înger! …” se gândea Wokulski. Într-o seară îi spuse:

— Ştii ce impresie am când mă uit la dumneata?

Ea îl privi speriată.

— Mi se pare că dacă ai atinge cu mâna un om grav rănit, i-ai lua durerea şi chiar i s-ar vindeca rana! …

— Crezi că fac vrăji? întrebă ea, foarte tulburată.

— Nu, doamnă. Cred că eşti o sfântă.

— Domnul Wokulski are dreptate! confirmă doamna Misiewiczowa.

Doamna Stawska începu să râdă.

— Eu, o sfântă?! … Dacă ar putea cineva să se uite în inima mea, ar vedea ce mult merit să fiu condamnată… Ah! Acum însă mi-e totuna! … sfârşi ea, cu disperare în glas.

Doamna Misiewiczowa se închină repede… Wokulski însă nu auzise nimic: se gândea la cealaltă…

Doamna Stawska nu putea să-şi definească sentimentele faţă de el. Îl cunoştea din vedere de câţiva ani, i se păruse că este un bărbat frumos, dar nu-i prea dăduse atenţie. Apoi el dispăruse din Varşovia; se răspândise ştirea că plecase în Bulgaria, şi mai târziu află că făcuse avere. Oamenii vorbeau mult despre el, şi acum pe doamna Stawska începuse să o intereseze. Constituia doar obiectul curiozităţii publice! Când cineva îi spusese că Wokulski „e extraordinar de energic”, expresia îi plăcuse şi se hotărâse să se uite cu mai multă atenţie la el.

Cu intenţia aceasta venise de câteva ori la magazin, dar de cele mai multe ori Wokulski lipsea. Îl văzuse o dată, din profil; altă dată schimbase cu el câteva cuvinte. Impresia fusese cu totul diferită. O izbise contrastul dintre acel „extraordinar de energic” şi purtarea lui. Nu făcea de loc impresia unui om extraordinar; era mai degrabă liniştit şi trist. Şi mai băgase de seamă un amănunt: avea ochii mari, visători. Atât de visători… „Frumos bărbat”, îşi spusese ea în gând.

Într-o bună zi, vara, îl întâlnise în poarta casei unde locuia. Wokulski se uitase la ea curios, şi ea se simţise atât de intimidată, încât se roşise până peste urechi. Îi era şi acum necaz că se roşise, şi mult timp îl învinuise pe Wokulski în sinea ei că se uitase „nu ştiu cum” la ea.

Din clipa aceea, de câte ori auzea numele lui, nu-şi mai putea ascunde tulburarea; simţea un fel de părere de rău, dar nu ştia dacă pentru el sau pentru ea. Mai degrabă pentru ea.

Dar, la urma urmelor, ce vină avea el că ea era atât de ciudată şi se ruşina din senin?

Când Wokulski cumpărase casa în care locuia şi când Rzecki îi redusese chiria – cu ştirea lui – doamna Stawska (deşi toţi îi explicară că orice proprietar bogat are posibilitatea, ba chiar datoria să micşoreze chiriile) îi fusese într-un fel recunoscătoare; după ce Rzecki începuse să vină pe la ele şi să-i povestească amănunte din viaţa lui Stas, recunoştinţa ei se transformase treptat-treptat în admiraţie.

— E un om extraordinar! îi spunea uneori doamna Misiewiczowa.

Doamna Stawska o asculta în tăcere; încetul cu încetul ajunsese la convingerea că Wokulski era într-adevăr omul cel mai neobişnuit din câţi existau pe pământ.

După întoarcerea lui Wokulski de la Paris, Rzecki o vizita mai des şi îi făcuse destăinuiri din ce în ce mai confidenţiale. Îi spusese – se înţelege, în mare taină – că Wokulski e îndrăgostit de domnişoara Isabela Lęcka, şi că el, Rzecki., nu-l laudă de loc pentru această slăbiciune; atunci, în doamna Stawska se trezi un sentiment de aversiune faţă de domnişoara Lęcka şi de compătimire pentru Wokulski.

Încă de pe atunci îi venise în gând, dar numai pentru o clipă, ideea că Wokulski trebuie să fie foarte nefericit şi că cel care-l va putea scăpa de mrejele cochetei va face o faptă mare.

După aceea căzuseră pe capul ei două nenorociri: procesul cu păpuşa şi pierderea meditaţiilor. Wokulski nu numai că n-o evitase – ceea ce ar fi fost normal – dar se străduise să dovedească în faţa tribunalului nevinovăţia ei, apoi îi oferise o slujbă bine plătită într-un magazin.

Atunci doamna Stawska recunoscuse că el nu numai că nu-i este indiferent, dar că i-e tot atât de scump ca Helunia şi ca mama ei.

Din clipa aceea începuse o viaţă ciudată. Oricine venea la ei, îi vorbea deschis sau pe ocolite despre Wokulski. Doamna Denowa, doamna Kolerowa şi doamna Radzinska îi explica, pe rând, că Wokulski este partida cea mai bună din Varşovia. Mama ei repeta cui vrei şi cui nu vrei că Ludwik murise, şi, chiar dacă ar trăi, tot nu merită să te gândeşti la el. În sfârşit, Rzecki spunea de fiecare dată că Stas e nefericit, că trebuie salvat şi că numai ea îl poate scăpa.

— Cum? … întrebă ea, neînţelegând bine vorbele lui.

— Iubeşte-l, şi atunci vom vedea noi cum! îi răspunse Rzecki.

Ea nu mai spuse nimic, dar îşi făcea reproşuri amare că nu putea să-l iubească, chiar dacă ar fi vrut. Inima i se împietrise. De altfel, nici nu era sigură că mai are inimă. În realitate, însă, se gândea mereu la Wokulski – şi la magazin, şi acasă. Îl aştepta mereu, iar când el nu venea, era nervoasă şi tristă. Îl visa deseori. Dar aceasta nu era iubire. Nu mai era în stare să iubească, şi, de dragul adevărului, ar fi trebuit să admită că nici pe soţul ei nu-l mai iubea. I se părea că amintirea celui plecat era ca un copac, toamna, când cad frunzele şi rămân doar ramurile goale. „Nu-mi mai arde de dragoste! În mine s-au stins toate pasiunile”.

Între timp, Rzecki continua să-şi pună în aplicare abilul plan. La început îi spusese că domnişoara Lęcka îl va duce pe Wokulski la pierzanie; după un timp adăugase că numai o altă femeie ar putea să-l trezească. Totodată îi atrăsese atenţia că Wokulski era mult mai calm în societatea doamnei Stawska şi, în sfârşit (dar asta era doar o presupunere), că el începuse s-o iubească.

Şi iată cum, în urma destăinuirilor lui, doamna Stawska slăbea, era trasă la faţă şi trăia cu frica în sân. Acum o stăpânea un singur gând: ce să-i răspundă lui Wokulski dacă îi va declara într-o bună zi că o iubeşte? … Inima ei adormise de mult. Va avea însă curajul să-l respingă şi să admită că el nu o interesează de loc? Dar… cum să n-o intereseze un asemenea om? Dacă nu pentru altceva, măcar pentru că era nefericit şi o iubea. „Cărei femei, îşi spunea ea, nu-i este milă de o inimă atât de adânc rănită, dar atât de tăcută în durerea ei?”

Cufundată în această luptă lăuntrică, pe care n-avea cui s-o mărturisească, doamna Stawska nu observase nici o schimbare în conduita doamnei Milerowa, nu băgase de seamă nici zâmbetele, nici vorbele ei cu subînţelesuri.

— Ce mai face domnul Wokulski? întreba uneori negustoreasa. O, ce trasă eşti la faţă azi! … Domnul Wokulski n-ar trebui să te lase să munceşti atâta…

Într-o bună zi – era cam prin a doua jumătate a lunii martie – întorcându-se acasă, doamna Stawska o găsi pe mama ei plângând.

— Ce-ai păţit, mamă? … Ce s-a întâmplat?

— Nimic, nimic, copila mea… De ce să-ţi otrăvesc viaţa cu zvonuri mincinoase? … Vai, Doamne, ce oameni răi! …

— Ai primit desigur o anonimă… Eu primesc aproape la două zile câte una, în care mi se spune că sunt amanta lui Wokulski… Ei şi? … Mă gândesc că trebuie să fie isprava doamnei Krzeszowska, şi arunc scrisorile în foc!

— Desigur, desigur, copila mea… Dacă ar fi o anonimă… Dar a venit astăzi la mine doamna Denowa – ce femeie de treabă! – împreună cu doamna Radzinska, şi… Dar ce să-ţi mai otrăvesc viaţa! … Ele spun (cică vorbeşte tot oraşul…) că, în loc să te duci la prăvălie, tu te duci la Wokulski! …

Pentru prima dată în doamna Stawska se trezi leoaica, înălţă capul şi răspunse aspru, cu ochii scăpărând:

— Şi dacă ar fi aşa, ce le priveşte pe ele?

— Doamne-Dumnezeule, ce-nseamnă asta? … gemu mama, ducându-şi mâinile la inimă.

— Şi dacă ar fi aşa? repetă doamna Stawska.

— Bine, dar ai bărbat…

— Unde e? … Şi-apoi, treaba lui! N-are decât să mă omoare!

— Ai copil! O ai pe Helunia… şopti bătrâna.

— Acum nu-i vorba de Helunia, ci de mine!

— Helena, copila mea, tu nu eşti doar…

— Amanta lui? … Nu, nu sunt, fiindcă nu mi-a cerut încă… Ce-mi pasă mie de doamna Denowa, sau de doamna Radzinska, sau de bărbatul meu, care m-a părăsit? … Nici nu ştiu ce se întâmplă cu mine! Un singur lucru ştiu sigur: că omul ăsta mi-a răpit sufletul!

— Fii cel puţin practică… De altfel…

— Sunt până mai pot fi… Mie nu-mi pasă de lumea asta, care condamnă la chinuri doi oameni numai pentru motivul că se iubesc… Să urăşti, ai voie, adăugă ea cu un surâs amar. Să furi, să ucizi, ai voie… Totul… Totul e permis… Numai să iubeşti, nu! … Ah, mamă, dacă greşesc, de ce Isus Hristos n-a spus oamenilor: „Fiţi practici! …” ci: „Iubiţi-vă! …”?

Doamna Misiewiczowa tăcu, înspăimântată de ieşirea aceasta, la care nu se aşteptase vreodată. I se păru că-i cade cerul în cap! auzise din gura copilei ei cuvinte pe care nu le mai auzise niciodată, pe care nu le citise în nici o carte şi care nu-i trecuseră prin minte nici atunci când fusese bolnavă de tifos! …

A doua zi veni Rzecki. Veni îngrijorat, şi după ce ea îi povesti totul, plecă doborât.

Pentru că în ziua aceea, la amiază, avusese loc un incident…

În magazin intrase – cine credeţi?

— Maruszewicz. Stătuse de vorbă cu Szlangbaum aproape o oră. Din clipa când aflaseră că Szlangbaum cumpără magazinul, ceilalţi funcţionali ajunseseră ca nişte otrepe în faţa lui. Domnul Ignacy însă nu-şi pierduse cumpătul; după plecarea lui Maruszewicz, îl chemă pe Szlangbaum la el şi-l întrebă:

— Ce treburi ai dumneata cu ticălosul ăsta, domnule Henryk?

Dar nici Szlangbaum nu se lăsă mai prejos, ci, umflându-şi buza inferioară, îi dădu domnului Rzecki următorul răspuns:

— Mai întâi, Maruszewicz caută bani cu împrumut pentru baron: al doilea, vrea o slujbă pentru el, pentru că în oraş a şi început să circule zvonul că Wokulski îmi cedează societatea. Îmi promite în schimb vizita baronului şi a baroanei acasă la mine…

— Şi dumneata ai de gând s-o primeşti pe holera aia? întrebă Rzecki.

— De ce nu? … Baronul va veni la mine, iar baroana la soţia mea. Domnule dragă, eu sunt de fapt un democrat, dar ce să faci dacă pentru proşti un salon arată mai bine când e garnisit cu niscaiva baroni şi conţi? Ce nu face omul pentru relaţii, domnule Rzecki! …

— Te felicit!

— A, era să uit… adăugă Szlangbaum. Maruszewicz mi-a spus că circulă zvonul în oraş cum că Stas şi-a luat o întreţinută… Pe doamna Stawska… E adevărat, domnule Rzecki? …

Bătrânul repezi un scuipat drept la picioarele lui Szlangbaum şi se întoarse în biroul său.

Spre seară, când se duse la doamna Misiewiczowa, ca să se sfătuiască împreună, află din gura bătrânei că doamna Stawska nu devenise amanta lui Wokulski numai fiindcă el nu i-o ceruse încă… Abătut, domnul Rzecki îşi luă rămas bun de la doamna Misiewiczowa.

„N-are decât să-i fie şi amantă… Ehe, câte cucoane cu nume mare sunt amante, şi încă amantele unor tipi infecţi! … Insă altceva e grav: faptul că Wokulski nu se gândeşte de loc la ea… Aici e buba! … Ar trebui neapărat întreprins ceva!”

Şi cum singur nu găsea o soluţie, porni spre doctorul Szuman.