XI.         CUM ÎNCEP SĂ SE DESCHIDĂ OCHII.

DOCTORUL CERCETA ATENT UN vraf de hârtii, lângă lampa sa cu abajur verde.

— Ce-i, doctore, iar faci studii asupra părului? întrebă Rzecki! Măi, măi, ce de cifre! … Parcă ar fi conturi comerciale!

— Exact! Sunt conturile magazinului şi ale societăţii voastre comerciale! răspunse Szuman.

— Şi de unde le ai dumneata?

— Sunt sătul până-n gât! Szlangbaum mă tot bate la cap să-i încredinţez capitalul meu şi, întrucât aş prefera să am şase mii în loc de patru mii de ruble venit anual, n-aş zice ba! Dar cum nu-mi place să lucrez orbeşte, i-am cerut cifre. După câte văd, vom încheia târgul.

Rzecki făcu ochi mari.

— Nu mi-aş fi închipuit niciodată ca dumneata să te ocupi şi de asemenea chestii!

— Pentru că am fost un prost! răspunse doctorul, ridicând din umeri. Wokulski a făcut avere sub ochii mei. Szlangbaum face şi el avere… Şi eu să stau în loc cu bănişorii mei, ca un bolovan? Cine nu merge înainte dă înapoi!

— Specialitatea dumitale nu este să faci bani…

— De ce să nu fie? Nu fiecare e în stare să fie poet sau erou, dar fiecare are nevoie de bani! spuse Szuman. Banul este silozul celei mai nobile forţe din natură: munca omului. E cuvântul magic cu care se deschid toate porţile, este faţa de masă pe care poţi găsi întotdeauna un prânz, este lampa lui Aladin care îţi împlineşte toate dorinţele. Grădini fermecate, palate bogate, domniţe ca-n basme, servitori credincioşi şi prieteni devotaţi, toate, se capătă cu bani…

Rzecki îşi muşcă buzele.

— N-ai fost întotdeauna de părerea asta!

— Tempora mutantur et nos mutamur în illis! 12 răspunse calm doctorul. Am pierdut zece ani cu studiile asupra părului, am cheltuit o mie de ruble pentru tipărirea unei broşuri de o sută de pagini şi… nimeni n-a pomenit nici de ea, nici de mine. Zece ani de acum încolo mă voi consacra operaţiunilor financiare, şi sunt sigur că voi fi iubit şi admirat. Pentru asta e de ajuns să ţin casă deschisă şi să-mi cumpăr trăsură…

Câteva clipe tăcură, fără să se uite unul la altul. Szuman era posomorât, iar Rzecki aproape ruşinat.

— Aş dori, zise în sfârşit Rzecki, să discut cu dumneata despre Stas…

Doctorul îndepărtă hârtiile din faţa sa cu un gest de nerăbdare.

— Cu ce-l pot ajuta eu? … mormăi el. E un visător incurabil, care nu-i în stare să-şi recapete raţiunea. Se îndreaptă fatal spre ruina materială şi morală, ca voi toţi şi ca tot sistemul vostru! 13

— Care sistem? …

— Al vostru, polonez…

— Şi cu ce vrei să-l înlocuieşti, doctore?

— Cu sistemul nostru, evreiesc…

Rzecki sări de pe scaun.

— N-ai spus dumneata acum o lună că evreii sunt nişte cărpănoşi? …

— Da, sunt cărpănoşi, dar sistemul lor e mare! Sistemul lor triumfă, în timp ce al vostru dă faliment!

— Bine, dar… cine l-a inventat?

— Cine? Capetele evreilor, care s-au înălţat până la piscurile civilizaţiei! Gândeşte-te la Heine, Börne, Lassalle, Rotschild, Bleichröder, şi vei cunoaşte noile căi ale lumii, deschise de evrei…

Rzecki se frecă la ochi; i se părea că visează. În sfârşit, după o clipă întrebă, rar:

— Scuză-mă, doctore, dar… vorbeşti serios? … Acum şase luni spuneai cu totul altceva…

— Acum şase luni ai auzit un protest împotriva orânduirii vechi! răspunse Szuman, iritat. Astăzi auzi un program nou. Omul nu este ca stridia, care se lipeşte de carapace, încât trebuie s-o desfaci cu cuţitul! Omul priveşte în jur, gândeşte, judecă, şi, în concluzie, se scutură de vechile iluzii, convingându-se că nu sunt decât nişte visuri… Dumneata însă nu poţi pricepe. Şi nici Wokulski… O să daţi faliment cu toţii, cu toţii! Din fericire, locurile voastre vor fi ocupate de forţe proaspete!

— Nu te înţeleg de loc!

— Ai să înţelegi, n-avea grijă! continuă doctorul, din ce în ce mai înfierbântat. Uită-te la familia Lęcki. Ce-a făcut familia asta? Şi-a irosit averea! A irosit-o bunicul, tatăl şi fiul, căruia până la urmă i-au rămas treizeci de mii de ruble, bani salvaţi de Wokulski, şi o fată frumoasă, pentru completarea deficitului. Ce-a făcut în schimb familia Szlangbaum? Bani! I-a strâns bunicul şi tatăl, aşa că astăzi fiul, până de curând un modest funcţionar, va ajunge într-un an de zile să ţină tot comerţul nostru în mână. Ei înţeleg bine faptele, fiindcă bătrânul Szlangbaum a scris încă din ianuarie următoarea şaradă: În nemţeşte, prima înseamnă şarpe; a doua – plantă; împreună – urcă! Şi mi-a explicat îndată ce înseamnă: „Szlangbaum”. Şarada e prostească, dar bine adusă din condei! încheie doctorul, râzând.

Rzecki lăsă capul în jos. Szuman continuă:

— Uită-te acum la prinţ. Ce face dumnealui? Oftează, deplângând soarta „bietei noastre ţărişoare”, şi atâta tot! Dar baronul Krzeszowski? N-are altă preocupare decât să stoarcă bani de la nevastă-sa. Dar baronul Dalski? Se usucă de frică să nu-l înşele nevasta! Domnul Maruszewicz vânează împrumuturi, iar pe cine nu-l poate tapa, îl ironizează. Domnul Starski stă lângă o bătrână în agonie, ca să-i smulgă o semnătură, un testament alcătuit după pofta inimii sale! Alţii, domni mari şi mici, simţind că toate afacerile lui Wokulski vor trece în mâinile lui Szlangbaum, au şi început să-i facă vizite acestuia. Nu ştiu, sărmanii, că Szlangbaum le va micşora veniturile cu cel puţin cinci la sută! Cel mai deştept dintre ei, Ochocki, în loc să exploateze lampa electrică inventată de el, se gândeşte la maşini zburătoare! Ba, mai mult… Mi se pare că de câteva zile se sfătuieşte cu Wokulski asupra acestei chestiuni. Sacul îşi găseşte întotdeauna peticul, iar visătorul, visător! …

— Cred că lui Stas nu-i poţi reproşa nimic! îl întrerupse Rzecki, nervos.

— Nimic! În afară de faptul că nu şi-a văzut niciodată de meseria lui, ci a alergat după utopii. Cât a fost băiat de prăvălie, a vrut să se facă savant, iar când a început să studieze, a vrut să devină erou. Avere a făcut nu fiindcă a fost negustor, ci fiindcă şi-a pierdut minţile după domnişoara Lęcka. Astăzi, când e pe cale să-şi vadă visul împlinit – ceea ce, de altfel, este foarte îndoielnic – a şi început să stea la sfat cu Ochocki… Pe cuvântul meu de onoare dacă pricep ce poate discuta un financiar cu un om ca Ochocki… Lunatici! …

Rzecki se ciupi zdravăn, ca să se stăpânească şi să nu facă scandal.

— Uite, începu el peste o clipă, am venit la dumneata nu numai în chestiunea lui Wokulski, dar şi a unei femei… A unei femei, domnule Szuman, şi cred că n-ai nimic de spus împotriva lor.

— Femeile voastre valorează exact cât şi bărbaţii. Peste zece ani, Wokulski ar fi fost milionar şi o forţă în ţara noastră. Dar întrucât şi-a legat soarta de domnişoara Lęcka, şi-a vândut magazinul, care-i aducea un câştig strălucit, părăseşte o societate comercială care nu-i mai prejos decât magazinul, şi până la urmă îşi va prăpădi toată averea! Sau Ochocki… Altul, în locul lui, ar fi lucrat până acum în domeniul iluminatului electric, din moment ce i-a reuşit invenţia! El, în schimb, hoinăreşte prin Varşovia cu frumoasa doamnă Wąsowska, pentru care un dansator bun face mai multe parale decât inventatorul cel mai grozav! Un evreu ar fi procedat altfel. Dacă ar fi fost electro-tehnician, şi-ar fi găsit o nevastă care sau ar fi stat cu el în laborator, sau ar fi făcut comerţ în branşa electricităţii. Dacă ar fi fost financiar, ca Wokulski, nu s-ar fi îndrăgostit orbeşte, ci ar fi căutat o soţie bogată. Iar dacă, din întâmplare, ar fi luat una săracă, dar frumoasă, farmecele ei ar fi trebuit să-i renteze. Nevastă-sa i-ar fi prezidat salonul, i-ar fi momit invitaţii, ar fi surâs oamenilor puternici, ar fi fost romanţioasă cu cei foarte puternici. Într-un cuvânt, ar fi sprijinit prin toate mijloacele interesele firmei, în loc să le prăpădească…

— Şi în chestiunea asta aveai alte păreri acum şase luni! observă Rzecki.

— Nu acum şase luni, ci acum zece ani! Ba m-am şi otrăvit la moartea logodnicei mele! Dar şi ăsta e un argument în plus împotriva sistemului vostru. Mă apucă groaza când mă gândesc că aş fi putut muri – naiba ştie pentru ce! – sau că m-aş fi putut însura cu o femeie care să-mi facă praf toată averea.

Rzecki se ridică de pe scaun.

— Aşadar, idealul dumitale în clipa de faţă este Szlangbaum!

— Nu idealul, ci tipul omului activ!

— … care a pus mâna pe conturile magazinului nostru…

— Are tot dreptul! Începând din iulie, el va fi proprietarul.

— Până una-alta, îşi demoralizează colegii, viitorii lui salariaţi…

— Tot îi dă afară…

— Şi idealul dumitale intenţiona să ne acapareze magazinul încă de atunci când l-a rugat pe Stas să-i dea un post?

— Nu acaparează nimic! Cumpără! strigă doctorul. Sau preferi poate ca magazinul să se părăginească din lipsă de cumpărători? … Spune-mi, care dintre voi doi e mai deştept? Dumneata, care după câteva zeci de ani de muncă n-ai nici o lăţcaie, sau el, care într-un singur an cucereşte o fortăreaţă fără să facă nimănui vreun rău şi, nota bene, plătindu-i lui Wokulski bani gheaţă? …

— Poate că ai dreptate, dar mie tot nu mi se pare c-ar fi aşa, mormăi Rzecki, clătinând din cap.

— Nu ţi se pare, pentru că faci parte dintre cei care socot că oamenii, ca şi pietrele, trebuie să lase să crească pe ei muşchiul, fără să se mişte din loc. Pentru dumneata, Szlangbaumii trebuie să fie întotdeauna funcţionari, Wokulski şi cei de felul lui – patroni, iar Lęcki şi cei de o teapă cu el – boieri! … Nu, domnule! Societatea este ca o apă care fierbe! Ce a fost ieri la fund, astăzi se ridică la suprafaţă!

— Iar mâine va cădea din nou jos! încheie Rzecki. Noapte bună, doctore!

Szuman îl luă de mână.

— Eşti supărat pe mine?

— Nu… Numai că nu cred în zeul-ban!

— E o consolare trecătoare.

— Şi cine îţi garantează că reveria unor oameni ca Wokulski sau ca Ochocki nu e tot o stare trecătoare? Maşina de zburat e în aparenţă un lucru ridicol. Dar numai în aparenţă! Ştiu şi eu câte ceva despre valoarea ei, Stas mi-a vorbit despre invenţia asta ani de-a rândul! Dacă Ochocki va izbuti s-o construiască, gândeşte-te, ce va avea mai mare valoare pentru omenire: abilitatea Szlangbaumilor, sau reveria unora ca Wokulski şi Ochocki?

— Ei aş! îl întrerupse doctorul. Atunci o să fiu de mult oale şi ulcele!

— Dar dacă ai să mai trăieşti, va trebui să-ţi schimbi pentru a treia oară programul!

Doctorul se simţi cam încurcat.

— Ei, să lăsăm asta! zise. Ce-ai vrut să mă întrebi?

— Săraca doamna Stawska… S-a îndrăgostit într-adevăr de Wokulski!

— Ia scuteşte-mă de istoriile astea! răspunse doctorul, îmbufnat. Când unii se îmbogăţesc şi îşi măresc puterea, iar alţii dau faliment, dumnealui îmi bate capul cu amorurile unei oarecare doamne Stawska… Cine te-a pus să faci pe peţitorul?! …

Rzecki plecă atât de mâhnit. Încât nici nu observă ce brutal îi vorbise doctorul. Abia când ajunse în stradă, îşi dădu seama şi îl apucă ciuda.

Postul mare nu fu chiar atât de plictisitor, cum se temuse protipendada.

În primul rând, providenţa avu grijă ca Vistula să se reverse, ceea ce prilejui organizarea unui concert public şi a câtorva serate artistico-literare. Apoi, în cadrul colonizărilor agricole, un conferenţiar de la Cracovia, speranţa partidului conservator, ţinu o serie de prelegeri, la care asistă societatea cea mai bună. Urmară inundaţiile de la Szeghedin, ceea ce prilejui strângerea de daruri, nu cine ştie ce, dar care făcură mare vâlvă prin saloane. În casa contesei fu organizat chiar şi un teatru de amatori. Se jucară două piese: una în limba franceză, alta în englezeşte.

Domnişoara Isabela luă parte activă la toate aceste manifestări filantropice. Se duse la concerte, înmână un buchet de flori savantului din Cracovia, făcu parte dintr-un tablou vivant în rolul îngerului milei şi jucă în piesa lui Musset Nu te juca cu dragostea. Domnii Niwiński, Malborg, Rydzewski şi Pieczarkowski o îngropară aproape în buchete de flori, iar domnul Szastalski făcu confidenţe câtorva doamne, destăinuindu-le că probabil va fi împins să se sinucidă chiar în anul acela.

Răspândindu-se ştirea sinuciderii plănuite, domnul Szastalski deveni eroul recepţiilor, iar domnişoara Isabela căpătă porecla de „crudelă”. Când domnii se apucau să joace whist, cea mai mare plăcere a doamnelor de o anumită vârstă era s-o apropie pe domnişoara Isabela de Szastalski, uzând de nişte manevre ingenioase. Apoi, nespus de compătimitoare, urmăreau cu binoclul frământarea tânărului, supărate foc pe domnişoara Isabela, care îşi dădea seama de poziţia ei privilegiată şi care, prin fiecare gest sau privire, părea a spune: „Priviţi! Mă iubeşte! Mă iubeşte şi suferă! …”

Wokulski se afla uneori în această societate, vedea binoclurile cucoanelor îndreptate spre Szastalski şi spre domnişoara Isabela, auzea chiar şoaptele care îi bâzâiau în urechi ca nişte viespi, dar nu pricepea nimic. De când se aflase că e un pretendent luat în serios, nu se mai ocupa nimeni de el!

— Iubirea nefericită trezeşte mai mult interes! şopti domnişoara Rzezuchowska la urechiuşa doamnei Wąsowska.

— Cine ştie unde este în cazul de faţă dragostea nefericită, şi chiar tragică! îi răspunse doamna Wąsowska, uitându-se la Wokulski.

Peste un sfert de oră, domnişoara Rzezuchowska ceru să-i fie prezentat Wokulski, iar peste un alt sfert de oră îi declară, (lăsând ochii în jos), că, după părerea ei, cel mai frumos rol pe care îl poate juca o femeie este acela de consolatoare a inimilor rănite, care suferă în tăcere.

Într-o zi, pe la sfârşitul lui martie, sosind la domnişoara Isabela, Wokulski o găsi într-o dispoziţie excelentă.

— O ştire admirabilă! strigă ea, salutându-l nespus de călduros. A sosit celebrul violonist Molinari…

— Molinari? … repetă Wokulski. Ah, da, l-am auzit la Paris.

— Aşa de rece vorbeşti despre el?! se miră domnişoara Isabela. Nu ţi-a plăcut cum cântă?

— Trebuie să recunosc că nici n-am băgat de seamă cum cântă…

— Imposibil! … Atunci poate că nici nu l-ai auzit… Domnul Szastalski (ce-i drept, cam exagerează!) mi-a spus că, după ce-l auzi pe Molinari, poţi să mori fără regrete! Doamna Wywrotnicka este încântată de el, iar doamna Rzezuchowska intenţionează să dea o recepţie în cinstea lui!

— După cât mi se pare, e un violonist destul de mediocru…

— Vai, domnule! … Domnul Rydzewski şi domnul Pieczarkowski au avut prilejul să-i vadă albumul cu cronici muzicale… Domnul Pieczarkowski spune că albumul i-a fost oferit de către admiratorii săi şi că toţi criticii muzicali europeni îl consideră genial!

Wokulski clătină din cap.

— L-am auzit într-o sală unde locurile cele mai scumpe costau doi franci.

— Nu se poate! Probabil că-l confunzi! A primit o decoraţie de la Sfântul Părinte, de la şahul Persiei are un titlu… Violoniştii mediocri nu capătă aşa ceva!

Wokulski se uită cu admiraţie la faţa aprinsă şi în ochii scânteietori ai domnişoarei Isabela. Argumentele ei erau atât de puternice, încât se îndoi de propria, sa părere şi conveni:

— Se prea poate…

Asupra domnişoarei Isabela, însă, indiferenţa lui pentru artă făcu o impresie neplăcută. Se întristă, şi restul timpului discută destul de rece.

„Sunt un prost! îşi spuse el la plecare. Întotdeauna trebuie să fac ceva care o supără! Dacă e atât de îndrăgostită de muzică, ar putea socoti opinia mea despre Molinari drept un sacrilegiu…”

Toată ziua următoare îşi reproşă ignoranţa artistică, grosolănia şi nedelicateţea şi chiar lipsa de respect de care dăduse dovadă faţă de domnişoara Isabela.

„Desigur, este mai mare un violonist care face impresie asupra ei decât unul care-mi place mie. Trebuie să fii un încrezut ca să faci aprecieri atât de categorice, cu atât mai mult cu cât, desigur, nu mă pricep îndeajuns în artă ca să-l apreciez…”

Se simţea ruşinat.

A treia zi primi din partea domnişoarei Isabela următorul bileţel: „Domnule – scria ea – trebuie să-mi înlesneşti cunoştinţa cu Molinari. Dar neapărat, neapărat! I-am promis mătuşii mele că-l voi convinge să cânte la ea. Dă o serată muzicală în folosul azilului. Înţelegi deci cât ţin la asta!”

În prima clipă lui Wokulski i se păru că apropierea de violonistul acela „genial” va fi una din misiunile cele mai grele din câte avusese de îndeplinit până atunci. Din fericire, îşi aduse aminte că printre cunoştinţele sale figurează şi un critic muzical, care nu numai că-l cunoştea pe Molinari, dar nici măcar nu se mai despărţea de el.

Când îi vorbi despre necazul său, criticul făcu la început ochi mari, apoi se încruntă, iar pe urmă, după o matură gândire, spuse:

— O, e o chestiune dificilă, chiar foarte dificilă, dar pentru dumneata voi încerca. Trebuie însă să-l pregătesc, să caut să fie bine dispus… Ştii cum o să procedăm? Vino mâine la hotel, pe la vremea prânzului. Eu dejunez acolo. Cheamă-mă discret printr-un servitor şi am să-ţi obţin audienţa…

Măsurile de precauţie şi tonul cu care îi fuseseră comunicate făcură o impresie proastă asupra ui Wokulski. Totuşi, se prezentă la hotel la ora indicată.

— Domnul Molinari e acasă? îl întrebă pe portar.

Portarul, care-l cunoştea, trimise pe ajutorul său până sus, iar el, ca să-i ţină de urât, începu să-i spună:

— Cu italianul ăsta, stimate domn, e o hărmălaie de neînchipuit în hotelul nostru! … Vine lumea la el ca la moaşte! mai ales muierile! …

— Ce vorbeşti? …

— Da, stimate domn… Îi trimit întâi o scrisorică, apoi un buchet, şi la urmă se înfiinţează voalate, crezând că nu le recunoaşte nimeni! … Personalul se prăpădeşte de râs, zău aşa! Dar parcă primeşte pe oricine? Aş! Deşi unele dau lacheului câte două-trei ruble! Uneori, când e bine dispus, îşi rezervă două camere, fiecare în altă parte a coridorului, şi în fiecare petrece cu câte una… Aşa-i de stricat, ticălosul! …

Wokulski se uită la ceas: trecuseră vreo zece minute de când aştepta. Îl salută pe portar şi începu, să urce scările, simţind cum clocoteşte mânia în el. „Mare farsor! … Dar şi muieruştile astea, ce poame!”

Îl întâmpină ajutorul portarului:

— Domnul Molinari vă roagă să-l aşteptaţi o clipă.

Wokulski vru să-l ia de guler, dar se stăpâni şi se întoarse jos.

— Cum? Plecaţi? … Ce să-i spun domnului Molinari?

— Spune-i să mă salute! Pricepi? …

— Am să-i spun, dar el n-o să priceapă! răspunse lacheul, satisfăcut. Apoi, apropiindu-se repede de portar, îi şopti: Bine că s-a găsit măcar unul să vadă ce pramatie e şmecherul ăsta de italian! Mare coţcar! … Face pe grozavul, dar până să-ţi dea cinci parale, se uită la ban de vreo trei ori… Ce pui de lele! … Păcătosul! … Puşlamaua! … Haimanaua! … Scârba! …

În gândul lui, Wokulski îi făcu reproşuri grele domnişoarei Isabela. Cum putea s-o entuziasmeze un individ de care îşi bate joc până şi personalul hotelului?! … Cum de nu-i era ruşine să se socotească şi ea printre numeroasele lui admiratoare?! … Şi cum de îl obliga pe el să-i înlesnească cunoştinţa cu un farsor? …

Dar nu trecu mult, şi se potoli, socotind că, după cum era şi firesc, domnişoara Isabela, care n-avea de unde să-l cunoască pe Molinari, fusese impresionată de faima lui.

„Când o să vadă însă cu cine are de-a face, o să se potolească. Asta însă nu înseamnă că am să fiu eu mijlocitorul lor! …”

Acasă îl găsi pe Węgielek, care-l aştepta de vreun ceas. Tânărul avea acum o înfăţişare de adevărat varşovian, dar părea cam tras la faţă.

— Ai slăbit şi eşti cam palid, observă Wokulski, uitându-se la el. Îţi faci de cap, sau ce-i cu tine?

— Nu, domnule; am fost bolnav vreo zece zile. Am avut ceva la gât, o infecţie, şi a trebuit să mă taie doctorul cu cuţitul. Abia ieri m-am dus din nou la lucru.

— Ai nevoie de ceva bani?

— Nu, domnule. Am vrut numai să vorbesc cu dumneavoastră în legătură cu întoarcerea mea la Zaslawsk.

— Nu te mai rabdă inima! Barem ai învăţat ceva?

— Oho! Acum mă pricep şi la lăcătuşerie… şi la tâmplărie… ba ştiu să fac şi coşuleţe, destul de frumoase… apoi să desenez. La o adică aş putea face şi pe zugravul…

În timp ce vorbea, se înclina, roşea şi îşi tot frământa şapca în mână.

— Bine! hotărî Wokulski după o clipă. Pentru unelte am să-ţi dau şase sute de ruble. Îţi ajunge? … Spune-mi, când vrei să te întorci?

Tânărul roşi mai tare.

— Să-mi fie cu iertăciune, domnule, dar aş vrea să mă însor… Numai că nu ştiu dacă…

Se scărpină în cap.

— Cu cine? îl întrebă Wokulski.

— Cu Marianna, fata aia care stă la căruţaşul Wysocki… Şi eu tot acolo stau, dar la etaj.

„Vrea să se însoare cu fata pe care am trimis-o la surorile Ordinului „Sfântă Magdalena!” „ gândi Wokulski. Făcu câţiva paşi prin cameră, apoi îl întrebă:

— Spune-mi, o cunoşti bine?

— Cum să n-o cunosc? Doar ne vedem de trei ori pe zi, şi uneori duminica întreagă; ori mă duc eu la ea, ori mergem amândoi la Wysocki…

— Da, bine… Ştii ce a fost ea înainte?

— Ştiu, domnule. Cum am sosit aici, din bunăvoinţa dumneavoastră, Wysocka mi-a şi spus: „Bagă de seamă, băiete, fata asta a cam umblat cu mulţi…” Aşa că am ştiut din prima zi cine e… N-a încercat să mă tragă pe sfoară.

— Şi cum te-ai hotărât să te însori cu ea?

— Dumnezeu ştie, domnule, că eu nu prea ştiu, La început chiar îmi râdeam de ea; când trecea cineva pe la fereastră, îi spuneam: „Sigur, îl cunoşti şi pe ăsta! Că din multe cuptoare ai mai gustat dumneata pâine, domnişoară Marianna…” Ea tăcea, nu zicea nimic. Doar îşi lăsa capul şi învârtea la maşina de cusut de-o făcea să huruie, iar din obraji parcă-i ţâşneau flăcări. Pe urmă, când am băgat de seamă că îmi cârpeşte cineva rufele – era de Crăciun – i-am cumpărat o umbrelă de trei zloţi, şi ea mi-a dat şase batiste de în cu monograma mea pe ele. Wysocka mi-a spus atunci: „Ai grijă, băiete, că asta-i o poamă de-alea! …” dar i-am retezat-o, să nu mă mai bată la cap, că orice-ar fi fost, eram hotărât să mă însor cu ea de carnaval. În ajunul postului mare mi-a povestit Wisocki cum s-au întâmplat lucrurile cu domnişoara Marianna. Era în slujbă la o cucoană care umbla numai cu rochii de catifea… Slujba ei… să te ferească sfântul! În fiecare zi încerca să fugă, dar o prindeau şi-o ameninţau: „Sau rămâi aici, sau te dăm pe mâna tribunalului, pentru furt…” „Ce-am furat” întreba ea. „Veniturile noastre, ticăloaso!” urla cucoana. Şi aşa ar fi rămas până la judecata de apoi. Mi-a spus Wysocki, dacă n-o vedeaţi dumneavoastră la biserică şi dacă n-o salvaţi…

— Ei, hai! mai departe! Vorbeşte! îl îndemnă Wokulski, văzând că Węgielek şovăie.

— Şi într-o bună zi ce mi-am zis? continuă tânărul. Mi-am zis că nu fusese vorba de vreo ticăloşie din partea ei, ci de o mare nenorocire. Şi l-am întrebat pe Wysocki: „Te-ai însura cu domnişoara Marianna? …” „Mi-ajunge o singură babă, am destulă bătaie de cap şi cu una…” mi-a răspuns el. „Dar să fi fost burlac, ce-ai fi făcut?” „Ei, mi-a răspuns el, muierile nu mă interesează prea mult…” Văzând că bătrânul nu vrea să vorbească, l-am strâns cu uşa până mi-a spus: „Nu m-aş însura, fiindcă m-aş teme ca odată şi odată să nu se trezească în ea vechiul nărav. Femeia bună e bună, dar când ajunge să se destrăbăleze, e dracul curat!”… Numai că, taman la începutul postului, milostivul Dumnezeu mi-a trimis boala asta, de a trebuit să stau în casă, şi încă să mă taie doctorul. Şi ce să vezi? Domnişoara Marianna a tot venit pe la mine, mi-a potrivit aşternutul, mi-a pus oblojeli… Doctorul zice că dacă nu erau oblojelile ei, mai stăteam la pat vreo săptămână! Erau zile când mă înfuriam, mai ales când mă luau frigurile; aşa, o dată, i-am spus: „De ce-ţi baţi capul cu mine, domnişoară? … Crezi că am să mă leg de una care a trecut prin zeci de mâini? …” Ea nu mi-a răspuns nimic; doar a lăsat capul în jos şi au început să-i curgă lacrimile, pic… pic… „Doar ştiu că n-ai să te însori cu mine…” mi-a spus ea pe urmă. Când am auzit asta, am crezut că leşin, fie-mi cu iertăciune, de milă mare ce mi s-a făcut! Şi îndată i-am spus doamnei Wysocka: „Ştii ceva? S-ar putea să mă însor cu domnişoara Marianna…” Ea mi-a răspuns: „Nu fi prost, băiete, că…” Nu îndrăznesc să vă spun câte-a mai îndrugat, adăugă deodată Węgielek

— Hai, vorbeşte fără teamă!

— Dacă te-nsori cu domnişoara Marianna, mi-a spus Wysocka, s-ar putea să-l superi pe domnul Wokulski, care e atât de bun cu noi toţi… De unde ştii că domnişoara Marianna nu se duce pe la el? …”

Wokulski se opri în faţa lui.

— De asta te temi? îl întrebă. Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu am nici o legătură cu Marianna!

Węgielek răsuflă uşurat.

— Slavă ţie, Doamne! Că eu, în primul rând, n-aş fi cutezat să vă fiu piedică, pentru bunătatea dumneavoastră, iar în al doilea rând…

— Ce-i în al doilea rând?

— În al doilea rând… Vedeţi dumneavoastră… Dacă ea a avut o purtare proastă, de vâna-i năpasta care s-a abătut asupra ei şi răul pe care i l-au făcut oamenii… nu-i vina ei. Dar acum, să plângă la căpătâiul meu, când sunt bolnav, dar să umble pe la dumneavoastră, prea ar fi mare ticăloşia! Ar fi ca un câine turbat care trebuie omorât, ca să nu muşte oamenii…

— Ei, şi acum ce-ai hotărât? … îl întrebă Wokulski.

— Apoi de! M-oi însura după sărbători, răspunse Węgielek. De ce să sufere ea, biata, pentru păcatele altora? N-a fost voia ei.

— Mai ai vreo treabă cu mine?

— Nu.

— Atunci du-te sănătos, şi înainte de nuntă să vii pe la mine. O să-ţi dau zestre cinci sute de ruble şi, cele trebuincioase pentru rufărie şi gospodărie.

Węgielek plecă nespus de emoţionat.

„Asta-i logica inimilor simple! îşi zise Wokulski. Dispreţ faţă de nelegiuiri, milă pentru cei nefericiţi…”

Ţăranul acela naiv crescuse în ochii lui Wokulski până la înălţimea unui misionar al justiţiei imanente care adusese femeii înjosite liniştea şi iertarea.

La sfârşitul lunii martie avu loc în casa lui Rzezuchowski o mare recepţie, cu participarea lui Molinari. Wokulski primise şi el o invitaţie, cu adresa scrisă de frumoasa mână a domnişoarei Rzezuchowska.

Sosi destul de târziu, tocmai în clipa când maestrul se lăsa rugat să-şi fericească auditorii cu un concert compus de el.

Unul din muzicienii oraşului se aşeză la pian, ca să-l acompanieze, un altul îi aduse vioara, al treilea pregăti notele, al patrulea trecu în spatele maestrului, pentru a sublinia prin tot felul de mine de extaz şi gesturi pasajele mai frumoase sau mai dificile.

Cineva rugă pe cei prezenţi să facă linişte. Doamnele se aşezară în semicerc, bărbaţii se îngrămădiră la spatele lor, şi concertul începu.

Wokulski se uită la violonist şi observă din prima clipă că între el şi Starski exista o oarecare asemănare. Molinari purta favoriţi scurţi, mustăţi şi mai scurte şi avea aceeaşi expresie plictisită, caracteristică bărbaţilor care se bucură de favorurile sexului frumos. Cânta bine şi făcea o impresie destul de cuviincioasă, dar era limpede că se complăcea în rolul unui semizeu plin de bunăvoinţă faţă de credincioşii săi.

Uneori, când vioara se auzea mai puternic, muzicianul de la spatele maestrului cădea în extaz, iar prin sală trecea un freamăt. Printre bărbaţii solemni şi doamnele visătoare, pe jumătate adormite, Wokulski observă, şi femei cu expresii foarte ciudate. Vedea capete date cu patimă pe spate, feţe îmbujorate, ochi arzători, buze întredeschise şi tremurânde, ca sub influenţa unui narcotic.

„Extraordinar! gândi Wokulski. Ce bolnăvicioşi sunt indivizii care se înhamă la carul triumfal al acestui domn! …”

Se uită într-o parte şi simţi fiori reci. O zări pe domnişoara Lęcka: era mai ameţită şi mai pătimaşă decât toţi ceilalţi. Nici nu-i venea să-şi creadă ochilor!

Maestrul cânta de vreun sfert de oră, dar Wokulski nu auzise nici o notă. Fu trezit de furtuna puternică a aplauzelor. Apoi uită iar unde se află; în schimb, văzu foarte bine cum Molinari şopti ceva la urechea domnului Rzezuchowski, care-l luă de braţ şi-l prezentă domnişoarei Lęcka.

Domnişoara îl salută cu faţa îmbujorată şi cu o nespusă admiraţie în priviri. Şi cum lumea era invitată la cină, maestrul îi oferi braţul, ca s-o conducă în sufragerie. Trecură atât de aproape de Wokulski, încât Molinari îl atinse cu cotul, dar erau aşa de preocupaţi de ei, încât nici nu-l băgară în seamă. Apoi se aşezară la aceeaşi masă, între domnul Szastalski şi domnişoara Rzezuchowska, şi se vedea că se simt foarte bine împreună.

Lui Wokulski i se păru din nou că-i cade de pe ochi o perdea, dezvăluindu-i o lume şi o Isabelă străină. În aceeaşi clipă capul începu să i se învârtească nebuneşte; ca turbat, cu pieptul sfâşiat de durere, fugi în anticameră, de unde ieşi în stradă, temându-se să nu-şi piardă minţile.

„Dumnezeule! Scapă-mă de blestemul ăsta! …”

La o altă măsuţă, la câţiva paşi de Molinari, se aflau doamna Wąsowska şi Ochocki.

— Verişoara mea îmi place din ce în ce mai puţin! spuse Ochocki uitându-se la domnişoara Isabela. O vezi?

— O urmăresc de o oră, răspunse doamna Wąsowska. Mi se pare însă că şi Wokulski a observat ceva! Părea foarte schimbat. Îmi pare rău de el…

— O, fii liniştită în privinţa lui! Da, azi e doborât, e adevărat, dar când se va trezi… Oameni ca el nu pot fi ucişi cu evantaiul…

— S-ar putea să asistăm la o dramă…

— Ba de loc! Oamenii serioşi sunt în primejdie numai când n-au rezerve…

— Vorbeşti despre doamna aceea… cum îi spune? … Sta… Star…?

— Ferească Dumnezeu! Nu este şi nici n-a fost vreodată vorba de ea! De altfel, pentru un bărbat îndrăgostit, o altă femeie nu poate constitui o rezervă.

— Atunci ce?

— Wokulski e un om deosebit de inteligent şi posedă secretul unei invenţii extraordinare, care, o dată pusă la punct, va revoluţiona omenirea!

— Şi dumneata ai aflat de invenţia asta?

— O cunosc în linii mari, am avut o dovadă palpabilă, dar încă nu cunosc amănuntele. Îţi jur, adăugă Ochocki aprins, că pentru o problemă ca asta poţi sacrifica şi zece amante!

— M-ai sacrifica şi pe mine, ingratule?

— Ce, dumneata eşti amanta mea? … Doar nu sunt lunatic…

— Eşti însă îndrăgostit de mine…

— Aşa cum e îndrăgostit Wokulski de Isabela? … Nici nu mă gândesc… Deşi sunt gata în orice moment! …

— În orice moment eşti răucrescut… Dar… cu atât mai bine că nu eşti îndrăgostit de mine!

— Ştiu de ce este mai bine! Dumneata suspini după Wokulski…

Doamna Wąsowska se înroşi. Fu atât de tulburată, încât evantaiul îi căzu pe parchet. Ochocki îl ridică.

— Nu vreau să joc teatru în faţa dumitale, monstrule! … răspunse ea după o clipă. Mă interesează atât de mult, încât… fac tot ce-mi stă în putere ca s-o cucerească pe Bela! … Nebunul ăsta o iubeşte…

— Îţi jur că printre cucoanele pe care le cunosc, dumneata eşti singura femeie care valorează ceva… Dar ajunge! Din clipa în care mi-am dat seama că Wokulski e îndrăgostit de Bela (şi cum o mai iubeşte!), verişoara mea a început să-mi facă o impresie ciudată. Înainte o consideram o fiinţă excepţională. Astăzi însă mi se pare banală. Cândva mi se părea înălţătoare. Astăzi e obişnuită… Dar îmi pare aşa numai uneori şi te avertizez că mă pot înşela!

Doamna Wąsowska zâmbi:

— Se spune că atunci când un bărbat se uită la o femeie, Diavolul îi pune ochelari trandafirii…

— Uneori îi şi scoate…

— Nu însă fără suferinţă! Ştii ceva, tot suntem aproape veri! Am putea să ne tutuim…

— Îţi foarte mulţumesc.

— De ce?

— Nu intenţionez să fiu admiratorul dumitale.

— Eu îţi propun să fim prieteni.

— Tocmai. E o punte pe care…

În clipa aceea, domnişoara Isabela se ridică repede de la masă şi se apropie de ei, revoltată.

— Cum! îl părăseşti pe maestru? o întrebă doamna Wąsowska.

— E un impertinent! scrâşni domnişoara Isabela, mânioasă.

— Sunt foarte satisfăcut, verişoară, că ţi-ai dat seama atât de repede câte parale face caraghiosul ăsta! Spuse Ochocki. Dar… nu vrei să stai?

Domnişoara Isabela se mulţumi să-i arunce o privire fulgerătoare şi începu să discute cu Malborg, care tocmai se apropiase de ea; apoi trecură în salon. Din prag, pe după evantai, se uită spre Molinari, care conversa foarte vesel cu domnişoara Rzezuchowska.

— Domnule Ochocki, şopti doamna Wąsowska, mi se pare că ai mai multe şanse să ajungi un nou Copernic decât să înveţi să fii prudent. Cum de ai putut să-l faci „caraghios” pe maestru în faţa Isabelei? …

— Bine, dar n-a spus ea că-i impertinent?

— Totuşi, după cum vezi, persoana lui continuă să o intereseze…

— Te rog să nu glumeşti cu mine. Dacă n-o interesează omul care o adoră…

— Tocmai. O va interesa unul care o desconsideră…

— Gustul pentru sosuri grele e semnul unei sănătăţi şubrede! observă Ochocki.

— Arată-mi una care să fie sănătoasă aici! răspunse doamna Wąsowska, uitându-se cu dispreţ în jurul ei. Dă-mi braţul şi să trecem în salon!

În prag îl întâlniră pe prinţ, care o salută pe doamna Wąsowska cu multă plăcere.

— Ce părere aveţi despre Molinari? îl întrebă ea.

— Are un arcuş foarte frumos… Foarte…

— O să-l primim la noi?

— O, da! … în anticameră…

În câteva minute, gluma prinţului făcu înconjurul saloanelor. Din cauza unei migrene subite, doamna Rzezuchowska trebui să-şi părăsească oaspeţii.

Când doamna Wąsowska intră în salon împreună cu Ochocki, o văzu pe Isabela din nou lângă Molinari.

— Care dintre noi a avut dreptate? întrebă tânără văduvă, atingându-l cu evantaiul pe însoţitorul ei. Bietul Wokulski…

— Te asigur că este mai puţin de plâns decât domnişoara Isabela.

— De ce?

— Pentru că, dacă e adevărat că femeile iubesc numai oamenii care le desconsideră, verişoara mea va înnebuni foarte curând după Wokulski.

— Cum? Ai de gând s-o trădezi? … se indignă doamna Wąsowska.

— Niciodată! Doar sunt prieten cu Wokulski, şi prietenia mă obligă să nu-i deschid ochii. Dar sunt şi bărbat şi, crede-mă, ştiu că ori de câte ori între un bărbat şi o femeie începe o luptă ca asta…

— Pierde bărbatul! …

— Nu, doamnă. Pierde femeia. Ba, pe deasupra, îşi pierde şi capul. Dacă femeile sunt sclave, e că se gudură pe lângă cei care le dispreţuiesc!

— Vezi să nu comiţi un sacrilegiu!

Molinari vorbea acum cu doamna Wywrotnicka. Doamna Wąsowska se apropie de domnişoara Isabela, o luă de braţ şi începu să se plimbe cu ea prin salon. Apoi o întrebă:

— Te-ai împăcat, totuşi, cu impertinentul ăsta?

— Şi-a cerut scuze! răspunse domnişoara Isabela.

— Aşa de repede? Ţi-a promis cel puţin c-o să se îndrepte?

— Va depinde de mine ca să nu aibă nevoie să se îndrepte!

— Wokulski a fost aici şi a plecat destul de brusc.

— De mult?

— Când v-aţi aşezat la masă. Era chiar aici, lângă uşă.

Domnişoara Isabela se încruntă.

— Dragă Kazia, ştiu ce vrei să spui. Uite, îţi declar o dată pentru totdeauna că nici nu mă gândesc să renunţ – pentru Wokulski – la plăcerile şi la preferinţele mele. Căsătoria nu e o închisoare, iar eu nu m-aş complace pentru nimic în lume în situaţia de deţinut.

— Ai dreptate. Dar face oare să-l întăriţi pentru un simplu capriciu? …

Domnişoara Isabela păru tulburată.

— Atunci, după tine, ce ar trebui să fac?

— Depinde numai de tine. Nu eşti încă legată de el…

— Ah, aşa-i! … Acum înţeleg… răspunse domnişoara Isabela, zâmbind.

De lângă fereastră, domnul Malborg şi domnul Niwiński se uitau prin lornion la cele două femei.

— Ce frumoase sunt! oftă domnul Molborg.

— Fiecare în genul ei, adăugă domnul Niwiński.

— Pe care o preferi?

— Pe amândouă.

— Eu… pe Isabela, apoi… pe Wąsowska.

— Cum se alintă… Cum îşi surâd… Şi toate, numai ca să ne ia nouă minţile… Isteţe mai sunt şi femeiuştile astea!

— În realitate, ar putea să se urască…

— Desigur, dar nu în clipa asta! încheie domnul Niwiński.

Ochocki se apropie de cele două femei care se plimbau prin salon.

— Oare şi vărul meu face parte din complotul pus la cale împotriva mea? întrebă domnişoara Isabela.

— Complot? Niciodată! Cu dumneata pot să mă războiesc numai pe faţă…

— Cu „dumneata”, „război pe faţă”? … Ce însemnează asta? Scopul războaielor este încheierea unei păci folositoare.

— Eu am alt sistem.

Isabela zâmbi.

— Să fie oare aşa? … Aş pune prinsoare, vere dragă, că vei depune primul armele. Războiul e ca şi început…

— Verişoară, te asigur că vei pierde chiar şi în punctele unde contezi pe victoriile cele mai depline! răspunse Ochocki solemn.

Domnişoara Isabela se posomorî. În clipa aceea contesa se apropie de ea şi-i şopti:

— Bela, plecăm!

— Spune-mi, Molinari a acceptat? o întrebă tot în şoaptă domnişoara Isabela.

— Nici nu l-am rugat, răspunse contesa, trufaşă.

— De ce, mătuşă?

— A făcut o impresie nefavorabilă.

Dacă domnişoara Isabela ar fi aflat că din cauza lui Molinari murise Wokulski, marele violonist n-ar fi pierdut nimic în ochii ei; dar ştirea că făcuse o impresie proastă o indispusese, astfel că la despărţire îl salută rece, aproape cu trufie.

Deşi se cunoşteau abia de câteva ore, Molinari era preocuparea cea mai vie a domnişoarei Isabela.

Când, târziu, acasă, se uită la statueta lui Apollo, i se păru cu zeul de marmură avea ceva din înfăţişarea şi trăsăturile violonistului. Isabela se înroşi, amintindu-şi că statueta îşi schimba foarte des fizionomia; într-un rând, timp de câteva clipe semănase chiar şi cu Wokulski. Se linişti însă la gândul că schimbarea aceasta era ultima, că preferinţele ei de până atunci fuseseră eronate, şi că Apollo al ei, dacă trebuia să se întruchipeze în cineva, nu se putea întruchipa decât în Molinari.

Somnul nu voia să vină; în inima ei se dădea o luptă între sentimentele cele mai contradictorii: mânie, teamă, curiozitate şi un fel de duioşie. Uneori, când îşi aducea aminte de gesturile îndrăzneţe ale violonistului, o cuprindea uimirea. De la început îi spusese că e cea mai frumoasă femeie din câte cunoscuse; în drum spre sufragerie, îi strânsese pătimaş braţul şi îi declarase că o iubeşte, iar în cursul cinei, neţinând seama de prezenţa lui Szastalski şi a domnişoarei Rzezuchowska, îi căutase atât de insistent mâna pe sub masă, încât… ce ar fi putut să facă?

Nu trăise niciodată sentimente atât de violente. Desigur, se îndrăgostise de ea din primul moment! Nebuneşte! Pe viaţă şi pe moarte! Iar la urmă nu-i şoptise oare (ceea ce o obligase să se ridice de la masă) că şi-ar da fără şovăire viaţa pentru câteva zile petrecute cu ea?

„La ce riscuri s-a expus făcându-mi o asemenea propunere!” se gândea cu mândrie domnişoara Isabela, fără să-şi dea seama că individul se expunea cel mult să părăsească societatea înainte de terminarea cinei!

„Ce sensibilitate! … Ce pasiune! …”

Timp de două zile, domnişoara Isabela nu ieşi din casă şi nu primi pe nimeni. În ziua a treia i se păru că Apollo, deşi continua să semene cu Molinari, semăna uneori şi cu Starski. În aceeaşi zi, după-amiază, îi primi pe domnii Rydzewski şi Pieczarkowski, care o informară că Molinari părăseşte Varşovia, că toată societatea e revoltată de purtarea lui, că albumul său cu cronici e o mistificare, deoarece nu cuprindea criticile defavorabile. În încheiere adăugară că un violonist atât de mediocru şi un om cu apucături atât de ordinare numai la Varşovia putea fi întâmpinat cu atâtea ovaţii.

Domnişoara Isabela se simţi indignată; îi aminti domnului Pieczarkowski că el fusese primul care-l elogiase. Domnul Pieczarkowski făcu pe miratul şi invocă mărturia domnului Rydzewski – de faţă – şi a domnului Szastalski – absent – declarând că din prima clipă Molinari nu-i inspirase nici o încredere.

În următoarele două zile Isabela îl consideră pe marele artist drept o victimă a invidiei, spunându-şi că merită compătimirea şi că nu-l va uita niciodată.

Între timp, domnul Szastalski îi trimise un buchet de violete; domnişoara Isabela observă – nu fără regret – că Apollo începea să semene cu Szastalski şi că Molinari îi dispare repede din memorie.

La o săptămână după concert, într-o seară, când stătea pe întuneric în camera ei, cu inima zbuciumată, îi apăru în faţa ochilor o imagine de mult uitată. I se părea că ea cu tatăl ei coborau de pe un deal într-o vale plină de fum şi de aburi. Dintre nori apăru o mână uriaşă, ţinând ceva ca o carte de joc, la care domnul Tomasz se uita cu nelinişte şi curiozitate. „Cu cine joacă tata?” se întrebă ea. Dar tocmai în clipa aceea veni o pală de vânt, şi din vălul gros de aburi apăru chipul lui Wokulski, mare, uriaş.

„Acum un an am avut aceeaşi vedenie! Oare ce să însemne?”

Şi de-abia atunci îşi aminti că Wokulski nu fusese pe la ei de o săptămână.

După recepţia de la Rzezuchowski, Stas se întorsese acasă într-o stare de spirit neobişnuită. Accesul de furie li trecuse, în schimb pusese stăpânire pe el un fel de apatie. Nu putu să doarmă toată noaptea, dar starea aceasta nu i se păru neplăcută. Stătea liniştit, nu se gândea la nimic, ci doar asculta atent cum bate orologiul. Unu… doi… trei…

A doua zi se sculă târziu, îşi bău ceaiul şi ascultă din nou bătăile orologiului: unsprezece… douăsprezece… unu… Ce plictiseală!

Vru să citească, dar îi era lene să se ducă până la bibliotecă să ia o carte; se întinse pe canapea şi începu să se gândească la teoria lui Darwin.

„Ce este selecţia naturală? O urmare a luptei pentru existenţă, în care pier fiinţele care nu dispun de anumite calităţi şi înving fiinţele mai bine înzestrate. Care este însuşirea cea mai importantă? Să fie oare atracţia sexuală? Nu! Teama de moarte. Fiinţele care n-ar avea această teamă ar trebui să piară primele. Dacă omul n-ar fi ţinut în frâu de teama morţii, el – animalul cel mai înţelept – n-ar putea duce povara vieţii. În poezia indiană veche sunt indicii că ar fi existat cândva o rasă de oameni care se temeau de moarte mai puţin decât noi. Rasa aceea a pierit, iar descendenţii ei sunt sau sclavi, sau asceţi.

Dar, în definitiv, ce e teama de moarte? E, fireşte, un instinct care se întemeiază pe o impresie. Există persoane care se tem de şoareci, animale cât se poate de paşnice. Unii oameni simt aversiune pentru căpşuni, care sunt nişte fructe atât de gustoase. (Când am mâncat căpşuni? … Da, la Zaslawsk, anul trecut… Zaslawsk… Frumoasă moşie… Sunt curios să ştiu dacă doamna Zaslawska mai trăieşte şi dacă se teme de moarte…)

Pentru că teama de moarte ce este, în definitiv? … Iluzie! A muri înseamnă a nu fi nicăieri, a nu simţi nimic şi a nu te gândi la nimic. În câte locuri nu exist eu astăzi? Nu sunt nici în America, nici la Paris, nici în lună, nu sunt nici măcar în magazinul meu, şi situaţia aceasta nu-mi produce nici o teamă. Şi la câte nu m-am gândit acum o clipă şi la câte nu mă gândesc acum? Mă gândesc doar la un singur lucru, oricare ar fi el, şi nu mă gândesc la un miliard de alte lucruri, nu ştiu nimic despre ele şi nu mă interesează de loc.

Ce poate fi deci neplăcut în faptul că nefiind într-un milion de locuri, ci numai într-unul singur, şi negândindu-mă la un miliard de lucruri, ci numai la unul singur, voi înceta de a mai fi şi în acest singur loc, voi înceta de a mă mai gândi la acest singur lucru? … Într-adevăr, teama de moarte este simţământul cel mai ridicol din câte a cunoscut omenirea de atâtea secole. Sălbaticii se tem de trăsnet, de bubuitul armei şi de oglindă, iar noi, care suntem – vezi Doamne! – civilizaţi, ne temem ele moarte! …”

Se ridică, se duse la fereastră şi privi în stradă. Oamenii alergau de colo-colo, se salutau, se învârteau în jurul femeilor. Văzându-le mişcările iuţi, interesul pe care-l simulau unii faţă de alţii, politeţea instinctivă a bărbaţilor faţă de femei, cochetăria automată a femeilor, figurile nepăsătoare ale birjarilor, truda cailor, îşi spuse fără voie că toată viaţa aceasta plină de nelinişte şi de frământări e o mare dobitocie.

Rămase aşa toată ziua. A doua zi veni Rzecki şi-i aminti că era 1 aprilie şi că trebuia să i se achite domnului Lęcki dobânda, în sumă de două mii cinci sute de ruble.

— Da, ai dreptate, răspunse Wokulski. Trimite-i banii…

— Credeam că-i vei duce singur.

— Nu prea am poftă…

Rzecki se învârti prin cameră, tuşi, apoi, în sfârşit, spuse:

— Doamna Stawska e cam indispusă. Ce-ar fi dacă i-ai face o vizită?

— Bine zici! N-am fost de mult pe la ea. Am să mă duc diseară.

În faţa acestui răspuns, Rzecki socoti, că n-are de ce să mai întârzie. Îl salută foarte voios pe Wokulski, se duse repede la magazin, luă banii, se urcă în trăsură şi porni spre doamna Misiewiczowa.

— Am dat doar o fugă până aici! Nu pot să stau, fiindcă trebuie să rezolv o chestiune urgentă! strigă el vesel. Dar uite ce-i: Stas vine diseară pe la dumneavoastră… Am impresia (dar, te rog, să rămână între noi) că a rupt definitiv legăturile cu familia Lęcki.

— Ce spui? Să fie oare adevărat? … exclamă doamna Misiewiczowa, încrucişându-şi braţele pe piept.

— Sunt aproape sigur! Dar… la revedere, doamnă. Stas vine pe seară…

Într-adevăr, Wokulski se duse în seara aceea la ele şi – mai mult decât atât – continuă să le viziteze în fiecare seară. Apărea destul de târziu, când Helunia era culcată, iar doamna Misiewiczowa se retrăgea în camera ei, aşa că petrecea câteva ore singur cu doamna Stawska. De obicei asculta tăcut ceea ce îi relata ea despre magazinul doamnei Milerowa sau despre diferite întâmplări din oraş. Când, rar, deschidea şi el gura, vorbea despre lucruri care n-aveau nici o legătură cu cele spuse de doamna Stawska înainte.

O dată începu, din senin:

— Omul e ca un fluture de noapte; se avântă orbeşte spre flacără, deşi îl doare şi îl arde…

Câteva clipe rămase pe gânduri, apoi adăugă:

— Dar, după un număr de încercări, se dezmeticeşte. Şi tocmai prin asta se deosebeşte de fluturele de noapte… „Se gândeşte la domnişoara Lęcka! …” îşi zise doamna Stawska, şi inima începu să-i bată mai repede.

Altă dată Wokulski îi povesti o istorie ciudată:

— Au fost cândva doi prieteni, dintre care unul locuia la Odesa, iar celălalt la Tobolsk. Nu se văzuseră de câţiva ani şi le era tare dor unuia de altul. Cel din Tobolsk, nemaiputând răbda, s-a hotărât să-i facă o surpriză prietenului său şi, fără să-l anunţe, a plecat la Odesa. Însă nu l-a găsit acasă, deoarece prietenul său, căruia i se făcuse, de asemenea, dor de el, o pornise spre Tobolsk. Fiind foarte ocupaţi, nu s-au putut întâlni decât peste câţiva ani, şi ştii, doamnă, în ce împrejurări?

Doamna Stawska ridică ochii spre el.

— Tot căutându-se, au sosit amândoi în aceeaşi zi la Moscova, au tras la acelaşi hotel şi au ocupat două camere vecine. Ce glume straşnice face uneori soarta pe socoteala oamenilor! …

— În viaţă se întâmplă însă rar aşa ceva… murmură doamna Stawska.

— Cine ştie? … Cine ştie? … răspunse Wokulski.

Îi sărută mâna şi plecă îngândurat.

„Cu noi nu va fi aşa! …” îşi spuse ea, profund emoţionată.

În serile când se ducea la doamna Stawska, Wokulski era ceva mai însufleţit, deşi vorbea puţin şi de-abia gusta din mâncare.

În cursul zilei însă cădea într-o stare de apatie din ce în ce mai accentuată. Aproape că nu mai mânca; în schimb, bea într-una ceai. Nu-l mai interesau afacerile, lipsi chiar de la adunarea trimestrială a societăţii, nu citea nimic şi nu se gândea la nimic. I se părea că o putere căreia nu ştia cum să-i spună îl aruncase dincolo

— De raza oricăror preocupări, speranţe, dorinţe, şi că viaţa lui, care-i făcea impresia unui corp inert, se desfăşura searbăd.

„Oricum, n-am să-mi zbor creierii din asta! Înţeleg să fi dat cel puţin faliment! Dar m-aş dispreţui dacă aş fi sortit să fiu măturat din lume de o fustă! Ar fi trebuit să rămân la Paris… Cine ştie dacă n-aş fi posedat acum arma care mai curând sau mai târziu va extermina toate lighioanele cu chip de om!”

Ghicind ce se petrece cu el, Rzecki venea la diferite ore din zi şi încerca să-l antreneze în discuţii. Dar pe Wokulski nu-l mai interesau nici starea timpului, nici afacerile comerciale şi nici politica. Se învioră doar o singură dată, când bătrânul său prieten îl informă că Milerowa o persecută pe doamna Stawska.

— Ce are cu ea?

— E poate geloasă că te duci pe la ea şi-i dai un salariu bun.

— Milerowa n-o să aibă astâmpăr până n-o fac pe doamna Stawska conducătoarea magazinului, iar pe ea, casieriţă…

— Pentru numele lui Dumnezeu, dă-i pace! … strigă Rzecki, speriat. Ai pierde-o pe doamna Stawska.

Wokulski începu să se plimbe prin cameră.

— Ai dreptate. Dar, oricum, dacă femeile se ceartă, trebuie despărţite… Convinge-o pe doamna Stawska să-şi facă un magazin pe numele ei, iar noi îi vom pune fonduri la dispoziţie. De la început m-am gândit să procedăm aşa, acum văd însă că nu trebuie să tărăgănăm lucrurile.

Domnul Ignacy, fireşte, dădu fuga la bunele sale doamne şi le aduse la cunoştinţă vestea cea mare.

— Nu ştiu dacă e bine să acceptăm un astfel de sacrificiu… şopti doamna Misiewiczowa, tulburată.

— Ce sacrificiu? strigă Rzecki. Ne veţi da banii înapoi în timp de câţiva ani, şi cu asta, basta! Ce zici? întrebă, întorcându-se spre doamna Stawska.

— Voi face aşa cum doreşte domnul Wokulski. Îmi spune să deschid o prăvălie nouă? Am s-o deschid. Îmi spune să rămân la Milerowa? Rămân.

— Helena! … o mustră mama ei. Nu te gândeşti la ce te expui vorbind aşa? … Bine că nu ne ascultă vreo ureche străină!

Doamna Stawska tăcu, spre marea mâhnire a doamnei Misiewiczowa, pe care o înspăimânta atitudinea hotărâtă a fiicei sale, până atunci atât de liniştită şi de supusă.

Într-o zi Wokulski întâlni pe stradă pe doamna Wąsowska, într-o trăsură. O salută şi trecu mai departe, neavând nici un ţel precis. Îndată îl ajunse din urmă servitorul tinerei văduve.

— Doamna vă pofteşte…

— Ce-i cu dumneata?! … exclamă frumoasa doamnă când Wokulski se apropie de trăsură. Poftim, urcă-te! Să facem o plimbare pe alee.

Se urcă. Trăsura porni.

— Ce înseamnă toate astea? continuă doamna Wąsowska. Arăţi îngrozitor, şi sunt aproape zece zile de când n-ai mai dat pe la Bela… Hai, vorbeşte, spune ceva! …

— N-am nimic de spus. Nu sunt bolnav şi cred că domnişoara Isabela n-are nevoie de vizitele mele.

— Dar dacă are?

— Nu mi-am făcut niciodată iluzii, iar astăzi mai puţin ca oricând.

— Oho! Domnul meu… să vorbim pe şleau! Eşti gelos, şi asta înjoseşte pe bărbaţi în ochii femeilor… Te-a supărat Molinari.

— Te înşeli, doamnă. Sunt atât de puţin gelos, încât, după cum vedeţi, nu-i pun nici o piedică domnişoarei Isabela, care este liberă să aleagă între mine şi domnul Molinari… Ştiu doar că în cazul acesta amândoi vom avea drepturi egale…

— O, domnule, eşti prea aspru! îl apostrofă doamna Wąsowska. Cum adică? Dacă vreunuia dintre voi îi vine nebunia să iubească o femeie, sărmana de ea nu mai poate vorbi cu alţii? Nu m-am aşteptat ca un bărbat ca dumneata să trateze femeia ca la harem… Şi, la urma urmelor, de ce te plângi dumneata? Chiar dacă Bela i-ar fi făcut ochi dulci lui Molinari, ce vezi rău în asta? Toată povestea a durat doar o seară şi s-a terminat printr-o atitudine atât de dispreţuitoare din partea Isabelei, încât ţi-ar fi fost şi silă să te uiţi la el…

Lui Wokulski îi trecuse supărarea.

— Stimată doamnă, să nu ne facem că nu ne înţelegem… Dumneata ştii că pentru un bărbat care iubeşte cu adevărat, femeia este un lucru sfânt! Pe drept sau pe nedrept, nu ştiu, dar deocamdată aşa este. Iar dacă primul aventurier venit se apropie de acest sanctuar aşa cum s-ar apropia de un scaun şi procedează cu el aşa cum procedezi cu un scaun, iar sanctuarul este aproape încântat de o asemenea purtare, atunci… înţelegi, doamnă? … Începem să presupunem că sanctuarul nu-i sanctuar, ci este doar un scaun, ca toate celelalte… Am fost limpede?

Doamna Wąsowska se lăsă pe perna trăsurii.

— O, domnule, chiar prea limpede! … Ce-ai spune însă dacă cochetăria Belei a fost doar o revanşă nevinovată şi mai degrabă un avertisment?

— Pentru cine?

— Pentru dumneata. Oare nu continui să te ocupi de doamna Stawska?

— Eu? … Cine a spus asta? …

— Să presupunem că martori oculari; doamna Krzeszowska, domnul Maruszewicz…

Wokulski se luă cu mâinile de cap…

— Şi dumneata crezi?

— Nu, pe mine m-a asigurat Ochocki că nu-i nimic adevărat. Dar oare pe Bela a liniştit-o cineva atât ca să fie mulţumită?

Wokulski îi luă mâna.

— Scumpă doamnă, retrag tot ceea ce am spus în legătură cu acel Molinari! Îţi jur că o respect pe domnişoara Isabela şi sunt cât se poate de nefericit din cauza cuvintelor nesăbuite pe care le-am rostit… De-abia acum văd ce am făcut…

Era atât de emoţionat, încât doamnei Wąsowska i se făcu milă de el.

Lasă… Acum. Lasă! făcu ea. Linişteşte-te şi nu exagera… Te asigur pe cuvânt de onoare (deşi se zice că femeile n-au onoare) că ceea ce am vorbit va rămâne între noi. De altfel, sunt sigură că şi Bela ţi-ar ierta ieşirea. A fost un lucru nedemn, dar… îndrăgostiţilor li se iartă!

Wokulski îi sărută amândouă mâinile, pe care ea şi le retrase repede.

— Te rog să nu mă linguşeşti, deoarece şi pentru o femeie îndrăgostită bărbatul este un sanctuar! … Şi acum du-te jos, du-te la Bela şi…

— Şi ce, doamnă?

— Şi recunoaşte că îmi ţin promisiunile!

Vocea îi tremura, dar el nu observă nimic. Trăsura se opri în faţa casei Lęcki. Wokulski sări repede jos şi o luă la fugă spre intrare.

Când Mikolaj îi deschise uşa, ceru să fie anunţat domnişoarei Lęcka. Isabela era singură şi-l primi imediat, roşie şi tulburată.

— N-ai mai dat pe la noi de atâta timp! şopti ea. Ai fost bolnav?

— Mai rău! răspunse el, rămânând în picioare. Te-am jignit adânc, fără motiv…

— Dumneata, pe mine? …

— Da, pe dumneata! Te-am jignit cu bănuielile mele. Am fost, adăugă el în şoaptă, am fost la concertul care a avut loc în casa Rzezuchowski… Am plecat fără să-mi iau rămas bun de la dumneata… Nici nu-mi vine să mai vorbesc despre asta… Îmi dau seama însă că ai dreptul să nu mă mai primeşti, ca pe un om care n-a ştiut să te preţuiască… care a îndrăznit să aibă bănuieli…

Domnişoara Isabela se uită adânc în ochii lui, apoi îi întinse mâna.

— Te iert… Stai jos, te rog! …

— Nu te grăbi cu iertarea, căci ar putea să-mi dea speranţe…

Ea rămase pe gânduri.

— Ce să-ţi fac? … Dacă ţii atât de mult la speranţe, eşti liber să le ai…

— Dumneata vorbeşti aşa, domnişoară Isabela? …

— Se vede că aşa ne-a fost destinul! răspunse ea, zâmbind.

Wokulski îi sărută pătimaş mâna, pe care ea nu şi-o retrase. Apoi el se duse lângă fereastră, îşi deschise cămaşa la gât şi desprinse un lănţişor.

— Primeşte asta de la mine, spuse, înmânându-i lănţişorul de care atârna un medalion de aur.

Domnişoara Isabela se uită curioasă la el.

— E un dar ciudat, nu-i aşa? continuă Wokulski, deschizând medalionul. Vezi metalul ăsta uşor ca o pânză de păianjen? … E o bijuterie pe care n-o vei găsi în nici un tezaur… este germenele unei mari invenţii care va transforma poate omenirea întreagă… Cine ştie dacă din acest metal nu se vor construi nave aeriene?! … Dar să lăsăm asta… O dată cu medalionul îţi ofer tot viitorul meu…

— Aşadar… un talisman?

— Aproape. În orice caz, un lucru care m-ar fi putut determina să părăsesc ţara şi să închin unei munci noi toată averea şi toate zilele mele. Poate că ar fi fost o pierdere de timp, o fantasmagorie. În orice caz, munca aceasta care mă atrăgea a fost singura dumitale rivală. Singura! … repetă el apăsat.

— Ţi-a trecut vreodată prin gând să ne părăseşti?

— Da! Chiar azi-dimineaţă. De aceea îţi şi ofer talismanul. De azi înainte, în afară de dumneata, nu mai am altă fericire în lume; nu mi-ar mai rămâne de ales decât între dumneata şi moarte…

— Dacă-i aşa, te iau în robie! hotărî domnişoara Isabela.

Şi îşi puse, medalionul la gât. Când îl lăsă să alunece între sâni, îşi coborî ochii în jos şi se înroşi.

„Cât sunt de mizerabil! gândi Wokulski. Am fost în stare s-o bănuiesc pe ea! Pe ea! … Ah, mizerabil ce sunt! …”

Când se întoarse la magazin, era atât de radios, încât domnul Ignacy aproape că se înspăimântă.

— Ce-i cu tine? îl întrebă.

— Poţi să mă feliciţi. M-am logodit cu domnişoara Lęcka!

În loc să-l felicite, Rzecki se făcu galben ea ceara.

— Am primit o scrisoare de la Mraczewski, bâlbâi el peste o clipă. După cum ştii, Suzin l-a trimis în Franţa încă din februarie…

— Şi? … îl întrerupse Wokulski.

— Îmi scrie din Lyon că Ludwik Stawski trăieşte şi că locuieşte în Alger sub numele de Ernest Walter. Se pare că se ocupă de comerţul cu vinuri. L-a văzut cineva acum un an.

— Vom controla! răspunse Wokulski calm şi îşi notă adresa în carnet.

De atunci îşi petrecu fiecare după-amiază în casa familiei Lęcki, unde era totdeauna invitat la masa de prânz.

Peste câteva zile veni la el Rzecki.

— Ei, bătrânule! exclamă Wokulski. Ce mai face prinţul Lulu? … Mai eşti supărat pe Szlangbaum că a îndrăznit să ne cumpere magazinul?

Bătrânul funcţionar clătină din cap.

— Doamna Stawska nu mai lucrează la Milerowa… E cam bolnavă. Se gândeşte să plece din Varşovia… N-ai vrea să treci pe acolo? …

— Da, ai dreptate, ar trebui să mă duc! răspunse Wokulski, frecându-şi fruntea. Ai vorbit cu ea despre magazin?

— Da. I-am şi împrumutat o mie două sute de ruble…

— Din bietele tale economii? … De ce nu ia bani de la mine?

Rzecki nu-i răspunse.

Nu era încă ora două când Wokulski sună la uşa doamnei Stawska. Helena era foarte slăbită; ochii ei blânzi făceau impresia că sunt şi mai mari, şi mai trişti ca de obicei.

— E adevărat că vrei să părăseşti Varşovia? o întrebă Wokulski.

— Da, domnule… Poate că se va întoarce soţul meu… răspunse ea cu o voce înăbuşită.

— Mi-a spus Rzecki. Dacă-mi permiţi, voi încerca să verific informaţia.

Doamna Stawska începu să plângă.

— Eşti atât de bun cu noi, şopti ea. Îţi doresc să fii fericit…

În acest timp doamna Wąsowska venise în vizită la domnişoara Isabela şi aflase de la ea că se logodise cu Wokulski.

— În sfârşit! … Credeam că nu te vei hotărî niciodată!

— Ţi-am făcut aşadar o surpriză plăcută… În orice caz, va fi un soţ ideal: bogat, original şi, mai ales, extrem de naiv. Nu numai că nu e gelos, dar îşi cere scuze pentru orice bănuială! Asta, vezi tu, m-a dezarmat definitiv… Iubirea adevărată are ochii legaţi… Nu-mi spui nimic?

— Mă gândesc…

— La ce?

— Dacă şi el te cunoaşte tot aşa de bine cum îl cunoşti tu, înseamnă că nu vă cunoaşteţi de loc!

Cu atât mai plăcută va fi luna de miere…

— Iţi urez din toată inima să fie aşa!