Boleslaw Prus — Păpuşa — DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL

VIII. DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL

„ÎNTR-O SEARĂ, ÎNDATĂ DUPĂ ora opt, m-am dus la bunele mele prietene. Doamna Stawska, ca de obicei, era în camera din fund şi medita nişte fetiţe, iar doamna Misiewiczowa şi Helunia, tot ca de obicei, stăteau la fereastră. Nu pricep ce aveau de văzut, că afară era întuneric, dar e sigur că pe ele le vedea toată lumea. Aş jura chiar că doamna baroană stătea cu binoclul la una din ferestrele ei întunecate şi se uita la etajul întâi, unde storurile, ca de obicei, nu erau trase.

M-am întors deci după perdele, ca zgripţuroaica să nu mă vadă cel puţin pe mine, şi am întrebat-o fără înconjur pe doamna Misiewiczowa:

— Stimată doamnă, nu vă fie cu supărare, dar… de ce staţi mereu la fereastră? … Nu e bine…

— Nu mi-e frică de curent, mi-a răspuns onorabila doamnă, şi îmi face o deosebită plăcere să stau la fereastră! Pentru că, închipuieşte-ţi, dragă domnule, ce a descoperit Helunia… Uneori ferestrele luminate alcătuiesc un fel de abecedar… Hela! S-a format vreo literă?

— Da, bunico, s-a format! Ba chiar două: H şi T.

— Da, ai dreptate! a recunoscut bunica. Uite-l pe H şi uite-l şi pe T… Poftim, domnule, uită-te! …

M-am uitat. Într-adevăr, în faţa noastră erau luminate două ferestre la etajul al treilea, trei la etajul al doilea şi două la etajul întâi; toate împreună formau semnul:

O O.

Iar în aripa din fund erau luminate cinci ferestre la etajul al treilea, una la etajul al doilea, una la etajul întâi şi una la parter, formând semnul:

O O O O O.

— Datorită acestor ferestre, domnule, mi-a explicat bunica, Helunia a prins gust să înveţe literele, deşi ele se formează rar şi se distrează grozav când izbuteşte să alcătuiască vreuna! De aceea nici nu mai tragem storurile seara!

Am ridicat din umeri; cine ar putea să-i interzică fetiţei să se uite pe fereastră, mai ales că se distrează aşa de bine?!

Bătrâna doamnă a continuat:

— Şi cum să nu ne uităm, când asta e singura noastră plăcere? Mergem noi undeva? Vedem noi pe cineva? … De când a plecat Ludwik, legăturile noastre cu oamenii s-au rupt. Pentru unii suntem prea sărace, pentru alţii, suspecte… Aici, şi-a şters ochii cu batista. O, rău a făcut Ludwik că a plecat! Chiar dacă l-ar fi închis, s-ar fi dovedit până la urmă că e nevinovat şi am fi fost din nou împreună! Aşa, Dumnezeu ştie pe unde o fi, iar fiică-mea… Dumneata zici să nu ne uităm… Ea, sărmana, aşteaptă mereu, ascultă, se uită, dacă nu cumva se întoarce Ludwik sau cel puţin dacă nu soseşte vreo scrisoare de la el… Când trece cineva prin curte, aleargă la fereastră, crezând că este factorul. Iar când vine într-adevăr factorul la noi (noi, domnule Rzecki, primim foarte rar scrisori) … S-o vezi atunci pe Helena! Face feţe-feţe, păleşte, tremură…

N-am îndrăznit să deschid gura. După ce şi-a tras puţin sufletul, bătrâna a spus mai departe:

— Şi mie îmi place să stau la fereastră, mai ales când ziua e frumoasă şi cerul senin; atunci îmi amintesc de bărbatul meu, răposatul, de parcă l-aş vedea aievea…

— Da, am şoptit eu, vi-l reaminteşte cerul; unde se află acum. Bineînţeles.

— Nu, n-am vrut să spun asta, domnule Rsecki, m-a întrerupt bătrâna. Că este în cer, ştiu prea bine, pentru că unde ar putea fi un om atât de blând? Dar când mă uit la cer şi la zidul din faţă, îndată îmi vine în minte ziua fericită a nunţii noastre… Klemens, răposatul, purta un frac albastru şi pantaloni galbeni de nanchin, exact în aceeaşi nuanţă cu peretele… O, domnule Rzecki, a continuat bătrâna, plângând, crede-mă că pentru nişte oameni ca noi, fereastra ţine uneori loc de teatru, de concert, de cunoştinţe… La ce altceva ne mai putem noi uita? …

Nici nu vă pot spune cât m-am întristat! Din cauza unei nenorocite de priviri pe fereastră, mi-a fost dat să aud povestea asta tristă! … Deodată a foşnit ceva în camera vecină: elevele doamnei Stawska îşi terminaseră lecţiile şi plecau acasă, iar fermecătoarea lor profesoară mi-a fericit sufletul cu apariţia ei.

Când am salutat-o, avea mâinile reci, iar pe faţa ei divină se puteau vedea urme de oboseală şi tristeţe. (Scump îngeraş! Ca şi cum ar fi înţeles că surâsul ei dulce îmi luminează toată săptămână întunericul vieţii!)

— Ţi-a spus mama ce onoare ni s-a făcut astăzi? m-a întrebat dânsa.

— Ah, adevărat, am uitat! … a tresărit doamna Misiewiczowa.

Cele două fetiţe au făcut o reverenţă şi au plecat, iar noi am rămas singuri. Ca în sânul familiei…

— Imaginează-ţi, domnule! a continuat doamna Stawska. Astăzi am primit vizita doamnei baroane! …

În primul moment aproape că m-am speriat… Pentru că, nu-i aşa, săraca, n-are o înfăţişare prea plăcută. E palidă, se îmbracă veşnic în negru… Şi are nişte priviri atât de ciudate… Dar m-am liniştit îndată, fiindcă, văzând-o pe Helunia, a căzut în genunchi în faţa ei şi a început să plângă strigând: „Aşa a fost şi fetiţa mea, sărmana, îngeraşul meu, care a murit!”

Când am auzit una ca asta, m-au trecut fiorii; dar, ca să n-o sperii zadarnic pe doamna Stawska, nu i-am împărtăşit presimţirile mele. M-am mărginit s-o întreb:

— Şi ce a vrut baroana de la dumneata?

— A venit să mă roage să-i dau o mână de ajutor ca să-şi pună la punct rufăria, toaletele şi dantelele, într-un cuvânt, toată gospodăria. Nădăjduieşte că soţul ei se va întoarce în curând acasă; ar vrea să facă ordine printre lucrurile vechi şi să cumpere altele noi. Cum n-are gust, aşa spune dânsa, m-a rugat pe mine s-o ajut şi mi-a oferit două ruble pentru trei ore pe zi…

— Şi dumneata ce i-ai răspuns?

— Ce era să fac? … Am acceptat, fireşte, şi i-am mulţumit. Ce-i drept, e o ocupaţie temporară, dar a venit la timp, căci tocmai alaltăieri (şi nu pricep din ce motiv) am pierdut o elevă căreia îi dădeam lecţii de muzică, cu cinci zloţi ora…

Am oftat, gândindu-mă că s-ar putea să-şi fi pierdut eleva datorită vreunei anonime din acelea cum se pricepe atât de bine să scrie doamna Krzeszowska. Dar n-am spus nimic. Puteam oare s-o sfătuiesc pe doamna Stawska să renunţe la două ruble pe zi? (Oh, Stas, Stas! … De ce nu te însori cu ea? … Ţi-a sucit capul domnişoara Isabela! … Să nu regreţi odată şi odată povestea asta! …)

De atunci, de câte ori mă duceam la onorabilele mele prietene, doamna Stawska îmi povestea amănunţit ce mai face pe la baroana Krzeszowska, la care lucra în fiecare zi, câte cinci ore în loc de trei fireşte, tot pentru suma de două ruble!

Doamna Stawska este o femeie foarte indulgentă. Totuşi atât cât am putut deduce din vorbele ei, locuinţa baroanei şi tot ceea ce e în jurul ei o uimise şi fac asupra ei o impresie neplăcută.

În primul rând, baroana nu se foloseşte de loc de vastul său apartament. Salonul, budoarul, dormitorul, sufrageria, camera baronului, toate stau pustii. Mobilele şi oglinzile sunt acoperite cu pânze, din plantele ornamentale n-au rămas decât tulpini uscate sau vase pline de mucegai, iar tapiseria de preţ e plină de praf. Baroana mănâncă cum dă Dumnezeu, uneori neluând în gură nimic cald câte două-trei zile, şi ţine la o casă atât de mare o singură servitoare, pe care n-o scoate din stricată şi hoaţă.

Când doamna Stawska a întrebat-o dacă nu-i e urât să trăiască în pustiul acela, baroana i-a răspuns:

— Ce să fac? Sunt o fiinţă oropsită şi nefericită, o femeie aproape văduvă. Doar dacă îi va da Dumnezeu gândul ăl bun soţului meu cel plin de păcate şi-l va face să-şi regrete faptele nelegiuite şi să se întoarcă la mine, s-ar putea să mi se mai schimbe întrucâtva viaţa. Şt din câte deduc din visele şi presimţirile mele – pe care mi le trimite cerul în urma rugilor mele fierbinţi – soţul meu ar trebui să se întoarcă foarte curând, deoarece nu mai are nici bani şi nici credit, nefericitul de el, blestematul! …

Auzind acestea, doamna Stawska şi-a spus în sinea ei că soarta baronului, după ce se va întoarce, nu va fi de invidiat.

Pe de altă parte, însă, persoanele care o vizitau pe baroană nu i se păreau câtuşi de puţin demne de încredere. De cele mai multe ori veneau la ea femei bătrâne şi urâte, cu care conversa în anticameră despre soţul ei. Uneori apărea şi Maruszewicz, sau avocatul acela cu blana roasă de ani. Pe aceştia baroana îi poftea în sufragerie, şi cât discuta cu ei, bocea şi blestema atât de tare, încât răsuna toată casa.

Când doamna Stawska a întrebat-o, timid, de ce nu întreţine relaţii cu familia ei, baroana i-a răspuns:

— Cu care familie, scumpă doamnă? Eu n-am pe nimeni! Şi chiar dacă aş avea, n-aş putea primi în casa mea persoane atât de lacome şi de ordinare! Iar familia soţului meu mă reneagă, pentru că nu sunt de viţă nobilă. Ceea ce nu i-a împiedicat însă să-mi stoarcă vreo două sute de mii de ruble! Atâta timp cât împrumutau de la mine bani – cu gândul să mi-i restituie la sfântu-aşteaptă – se purtau cum trebuie. Dar după ce mi-am dat seama de intenţiile lor, au rupt orice relaţii cu mine şi l-au îndemnat pe nenorocitul meu soţ să pună poprire pe averea mea… O, prin câte am trecut din cauza lor! a încheiat ea, văicărindu-se.

Baroana stă toată ziua într-o singură cameră (după cum spune doamna Stawska), camera fetiţei ei, care a murit. E o încăpere ciudată şi nespus de tristă, fiindcă totul a rămas aşa cum era pe când trăia micuţa. În camera aceea se află un pătuţ al cărui aşternut se schimbă la câteva zile, un dulăpior cu haine care sunt deseori scuturate şi curăţate în salon, căci baroana nu permite ca sfintele ei amintiri să fie scoase în curte, o măsuţă cu cărţi şi un caiet deschis la pagina unde biata fetiţă scrisese ultima oară: „Preasfântă Fecioară…” şi, în sfârşit, o etajeră plină cu păpuşi mari şi mici, cu garderoba lor şi cu jucărioare.

Doamna Stawska lucrează chiar în camera aceea. Repară dantelăriile şi mătăsurile de care-i plină casa baroanei. Se va îmbrăca oare cândva cu ele? Doamna Stawska spunea că nu-şi poate da seama.

Într-o zi baroana a întrebat-o dacă-l cunoaşte pe Wokulski. Şi deşi doamna Helena i-a răspuns că-l cunoaşte foarte puţin, baroana a continuat, văicărindu-se:

— Scumpă doamnă, ai să-mi faci o mare favoare şi un adevărat serviciu dacă vei interveni pe lângă domnia-sa într-o chestiune importantă pentru mine. Vreau să cumpăr casa asta şi i-am oferit nouăzeci şi cinci de mii de ruble. Dar el, din încăpăţânare, nu de altceva, cere o sută de mii… Vrea să mă ruineze! … Spune-i, te rog, să nu mă ucidă… Căci lăcomia va atrage asupra sa mânia cerului! …

Doamna Stawska, foarte tulburată, i-a răspuns că îi e cu neputinţă să vorbească cu Wokulski despre chestiunea aceasta.

— Nu-l cunosc… A fost la noi o singură dată… Şi apoi, se cade oare să mă amestec în asemenea treburi?

— O, dumneata ai putea să faci cu el orice pofteşti, i-a răspuns baroana. Însă, dacă nu vrei să mă salvezi de la moarte… facă-se voia Domnului! … Îndeplineşte cel puţin o datorie creştinească şi spune-i cât sunt de binevoitoare cu dumneata…

La care doamna Stawska s-a ridicat de pe scaun şi a vrut să plece. Dar baroana i s-a aruncat de gât şi i-a cerut scuze în, aşa fel şi atât a implorat-o s-o ierte, încât buna doamnă Helena a început să plângă şi n-a mai plecat.

După ce mi-a povestit toate acestea, doamna Stawska a încheiat cu o întrebare, spusă pe tonul unei rugăminţi:

— Aşadar, domnul Wokulski nu vrea să vândă casa?

— Ba da, i-am răspuns eu iritat. Vinde casa, vinde magazinul. Vinde tot! …

O puternică îmbujorare s-a întins pe obrajii doamnei Stawska. A întors scaunul cu speteaza spre lampă şi a întrebat încet:

— De ce?

— Ştiu şi eu?! i-am răspuns, cuprins de plăcerea crudă pe care o simţi ori de câte ori îţi poţi chinui aproapele. Ştiu şi eu?! … Unii spun că ar vrea să se însoare…

— Aha! a intervenit doamna Misiewiczowa. Am auzit vorbindu-se ceva despre domnişoara Lęcka…

— Să fie adevărat? … a şoptit doamna Stawska, apăsându-şi mâna pe piept, ca şi cum i s-ar fi tăiat răsuflarea.

Apoi s-a ridicat brusc şi a trecut în camera cealaltă.

„Bună treabă! mi-am spus eu în gând. L-a văzut o singură dată, şi gata, acum leşină…”

— Nu ştiu de ce s-ar însura… i-am spus doamnei Misiewiczowa. N-are noroc la femei…

— Ah, ce vorbă-i asta, domnule Rzecki? s-a indignat bătrâna. Auzi, n-are noroc la femei!

— Nu-i un bărbat frumos…

— Cine? El? Ce vorbeşti dumneata?! E un bărbat splendid! Statură impunătoare, trăsături nobile. Şi ca ochi, Doamne, ce ochi! … Cred că dumneata nu te pricepi, domnule Rzecki… Eu, însă, trebuie să mărturisesc (şi cred că-mi este permis la vârsta mea) că, deşi am văzut destui bărbaţi chipeşi (şi Ludwik a fost un bărbat frumos), niciunul nu era ca Wokulski! … El se distinge dintr-o mie…

Elogiile acestea m-au mirat. Ştiam că Stas este un bărbat binefăcut, dar nu mi-am închipuit să fie chiar într-atât… De! Dacă nu sunt femeie…

Când, pe la zece seara, mi-am luat rămas bun de la bunele mele prietene, doamna Stawska, schimbată la faţă şi tristă, se plângea că o doare capul. Poftim, ce idiot şi Stas ăsta! O femeie ca ea e nebună după el de la prima vedere, iar dumnealui aleargă ca un zăpăcit după domnişoara Lęcka Există oare vreo rânduială dreaptă pe lumea asta?

Ah, dacă aş fi Dumnezeu… Dar… ce să mai trăncănesc degeaba?

În ultimul timp se vorbeşte despre canalizarea Varşoviei. Prinţul a trecut într-o zi pe la noi şi l-a invitat pe Stas la o consfătuire în legătură cu asta. După ce au discutat ce au discutat, a dus vorba despre casă, şi, cum eram de faţă, îmi aduc bine aminte de conversaţia lor.

— E adevărat (scuză-mă că mă amestec), e adevărat, domnule Wokulski, că pentru casa dumitale îi ceri baroanei Krzeszowska o sută douăzeci de mii de ruble? …

— Nu! i-a răspuns Stas. Îi cer o sută de mii, şi nu voi ceda.

— Baroana e cam ciudată, cam isterică, dar… este o femeie atât de nefericită… a oftat prinţul. Vrea să cumpere imobilul pentru că acolo i-a murit fetiţa pe care o iubea mult; cred că mai vrea să-şi asigure astfel şi restul fondurilor… Ştii, soţul ei e o mână spartă fără pereche… I-ai face un bine… Şi prinţul a încheiat, oftând: E aşa de frumos să faci bine oamenilor nefericiţi…

Eu, recunosc, nu sunt decât un simplu funcţionar comercial, dar am rămas cu gura căscată de asemenea binefacere, făcută din buzunarul altuia! Stas, se vede, şi-a dat mai bine seama de situaţie, încât a răspuns tăios:

— Aşadar, pentru că baronul e un risipitor, iar soţiei lui i-a venit pofta să aibă casa mea, eu trebuie să pierd câteva mii de ruble? Ce socoteală mai e şi asta?

— Lasă, nu te supăra, stimate domn! a spus prinţul, strângându-l pe Wokulski de braţ. Doar trăim printre oameni! Ei ne ajută să ne atingem scopurile, iar noi avem, prin urmare, oarecare îndatoriri…

— Parcă pe mine mă ajută cineva! a şoptit Stas. Dimpotrivă, toată lumea îmi pune piedici…

Despărţirea a fost foarte rece. Am observat că prinţul era chiar nemulţumit.

Ciudaţi oameni! Nu-i de ajuns că Wokulski a creat societatea comercială cu Rusia şi le-a dat prilejul să câştige cincisprezece la sută! Acum ar vrea ca, la cererea lor, să-i facă baroanei un cadou de câteva mii de ruble…

Grozavă-i baba asta! Pătrunde peste tot… Până şi un popă l-a vizitat pe Stas, insistând în numele ei şi al celor sfinte să-i vândă casa cu nouăzeci şi cinci de mii de ruble. Şi pentru că Stas l-a refuzat, n-o să treacă mult şi o să auzim, desigur, că e ateu!

Acum urmează întâmplarea principală, pe care o voi povesti pe nerăsuflate.

Într-o seară, când m-am dus iar la doamna Stawska (tocmai în ziua când împăratul Wilhelm luase puterea, după incidentul cu Nobiling), idolul meu, femeia nepreţuită, era într-o minunată bună dispoziţie şi nu mai putea de admiraţie pentru baroană! …

— Închipuieşte-ţi ce femeie cumsecade e doamna Krzeszowska, cu toate ciudăţeniile ei! A băgat de seamă că sunt tristă fără Hela şi m-a rugat s-o iau şi pe ea, să stea cu mine cele câteva ore…

— Cele şase ore, pentru care primeşti două ruble! … am precizat eu.

— Nuu! Nu-s chiar şase! Cel mult patru… Şi Helunia se distrează minunat acolo. E drept că n-are voie să pună mâna pe nimic, dar se uită la jucăriile rămase de la biata copilă şi…

— Sunt aşa de frumoase? am întrebat eu (făcându-mi în sinea mea un anumit plan).

— Minunate! a rostit cu însufleţire doamna Stawska. Este mai ales o păpuşă mare, cu părul castaniu, pe care dacă o apeşi aici… ştii… sub corsaj… (la aceste precizări s-a înroşit).

— Ca să zic aşa… pe burtă? am întrebat eu:

— Da! a răspuns ea, repede. Păpuşa închide ochii şi strigă „Mama!” Ah, ce amuzantă este! Uite” Şi eu, care sunt om mare, aş vrea să am o păpuşă că asta! O cheamă Mimi. Când a văzut-o prima dată Helunia, şi-a dus mânuţele la piept şi a rămas ca o stană de piatră. Iar când doamna Krzeszowska a făcut păpuşa să vorbească, fetiţa a strigat: „Ah, mamă, ce frumoasă e! Şi ce deşteaptă! … Am voie s-a sărut pe guriţă? …” Dar n-a lăsat-o să-i sărute decât vârful pantofului de lac. De atunci, până şi în somn, fetiţa vorbeşte despre păpuşă, şi dimineaţa, cum deschide ochişorii, gata, sare din pat ca să meargă la doamna baroană. Acolo se uita tot timpul la păpuşă, cu mâinile împreunate, ca pentru rugăciune. Într-adevăr, a încheiat doamna Stawska, cu glasul scăzut (Helunia se juca în camera cealaltă), aş fi foarte fericită dacă, aş putea să-i cumpăr una la fel…

— Trebuie să fie foarte scumpă… şi-a dat părerea doamna Misiewiczowa.

— Ce-are a face! … Cine ştie dacă o să fiu vreodată în stare s-o fac atât de fericită cât o poate face astăzi o păpuşă! a răspuns doamna Stawska.

— Mi se pare că avem şi noi o păpuşă ca asta, am spus eu. Dacă ai binevoi să treci într-o zi pe la magazin…

N-am cutezat să i-o ofer în dar, deoarece am înţeles că unei mame îl place mai mult să facă ea însăşi bucurie copilului ei.

Deşi vorbeam încet, Helunia a auzit, se vede, că discutăm despre Mimi, căci a venit fuga din camera cealaltă, cu ochii înflăcăraţi. Spre a-i îndrepta atenţia în altă parte, am întrebat-o:

— Spune-mi, Helunia, îţi place la doamna baroană?

— Aşa şi-aşa… a răspuns copila, sprijinindu-se de genunchiul meu şi uitându-se la maică-sa. (Dumnezeule! De ce nu sunt eu tatăl acestei copile!)

— Baroana stă de vorbă cu tine?

— Nu prea. O singură dată, când m-a întrebat dacă domnul Wokulski mă răsfaţă mult.

— Da? … Şi tu ce i-ai răspuns?

— I-am răspuns că nu ştiu cine este domnul Wokulski. Atunci doamna baroană mi-a spus… Ai, ce tare bate ceasornicul dumitale! Arată-mi-l! …

Am scos ceasornicul din buzunar şi i l-am arătat.

— Şi ce ţi-a spus doamna baroană?

— Doamna baroană mi-a spus: „Cum, nu ştii cine e domnul Wokulski? Este domnul care vine la voi împreună cu „destricatul” ăla de Rzecki…” Ha, ha, ha! … Dumneata eşti un „destricat”… Arată-mi ceasul, să văd cum e înăuntru…

M-am uitat la doamna Stawska. Era atât de surprinsă, încât a uitat să-i facă vreo observaţie Helei.

După ce am băut ceaiul (cu chifle, căci, după câte spunea servitoarea, n-a fost chip să găsească unt), mi-am luat rămas bun de la onorabilele mele prietene şi m-am gândit că, dacă aş fi în locul lui Stas, nu i-aş vinde casa baroanei cu mai puţin de una sută douăzeci de mii de ruble…

Între timp, zgripţuroaice, epuizând toate protecţiile şi temându-se ca Wokulski să nu ridice preţul, sau chiar să nu vândă casa altcuiva, s-a hotărât în sfârşit să dea o sută de mii de ruble.

Pare-se, câteva zile a umblat ca turbată, au apucat-o spasmele, a bătut servitoarea, l-a batjocorit pe avocat în biroul notarului public… Dar până la urmă tot a semnat actul de cumpărare.

Câteva zile, după aceea a fost linişte.

Adică linişte, întrucât n-am auzit nimic despre doamna baroană. Doar locatarii veneau la noi să se plângă.

Primul a venit cizmarul de la etajul al treilea, aripa din fund, care s-a plâns că noua proprietară i-a majorat chiria cu treizeci de ruble pe an. După ce i-am explicat o jumătate de oră că pe noi nu ne interesează de loc istoria asta, şi-a şters ochii şi şi-a luat rămas bun, spunând:

— Se vede treaba că domnul Wokulski nu crede în Dumnezeu dacă a vândut casa unei persoane care asupreşte pe bieţii nevoiaşi!

Auzi, domnule, ce poate să spună un om! …

A doua zi a apărut patroana „Spălătoriei pariziene”, într-un palton de catifea; avea gesturi pline de demnitate şi cât se poate de hotărâte. S-a aşezat într-un fotoliu şi s-a uitat în jurul ei, de parcă ar fi intenţionat să cumpere cel puţin câteva vase japoneze. Apoi a început:

— A, vă mulţumesc! Frumos v-aţi mai purtat cu mine, n-am ce zice! … Aţi cumpărat casa în iulie şi aţi vândut-o în decembrie! O simplă afacere comercială… Fără a spune cuiva ceva… Apoi a continuat, stacojie la faţă: Astăzi, ticăloasa aia mi-a trimis un tip care mi-a adus la cunoştinţă cum că contractul meu a fost reziliat. Nu ştiu ce i-o fi trăsnit prin cap, pentru că plătesc chiria regulat… Dar nebuna, după ce-mi reziliază contractul, îmi mai defăimează şi întreprinderea. Spune cum că fetele mele ar face ochi dulci studenţilor… Minte! Ce crede ea, că pot găsi alt local acum, în toiul iernii? … Şi c-am să mă mut dintr-o casă în care mi-am făcut vad? … Ca să pierd câteva mii de ruble? … Cine o să-mi dea banii ăştia înapoi? …

Ascultând peroraţia asta, rostită cu o voce adâncă, de contraltă, în faţa clienţilor, am simţit că mă trec rând pe rând sudori calde şi reci. De-abia am izbutit s-o duc în camera mea, unde am convins-o să intenteze un proces de daune-interese.

La câteva ceasuri după plecarea femeii, hait că dă buzna studentul cu bărbuţă! Ştiţi dumneavoastră, cel care nu plăteşte chiria din principiu!

— Ce mai faceţi? zice. E adevărat că nebuna aia de Krzeszowska a cumpărat casa?

— Da, adevărat! am răspuns eu. (E sigur că tipul venise să mă bată.)

— Ei, drăcia dracului a continuat bărbosul, pocnind din degete. Wokulski era un proprietar atât de cumsecade! (Nota bene: Stas n-a primit de la studenţi nici un ban în contul chiriei.) Şi uite că a vândut casa… Va să zică, acum Krzeszowska ne poate evacua!

— Hm… Hm…

— Şi-o să ne evacueze! a continuat tânărul, oftând. A şi fost la noi un tip care ne-a spus să ne strângem catrafusele. Să-i ia naiba! Pe noi nu ne scoate fără proces, şi chiar dacă o reuşi să ne scoată, o să fie o halima! Te salut, domnule!

— De, mi-am spus în gând, uite cel puţin unul care n-are pretenţii de la noi! … Pare-se însă că tinerii ăştia cumsecade sunt gata să-i facă baroanei un pustiu de bine…”

În sfârşit, a doua zi a venit Wirski.

— Ştii ceva, colega?! a izbucnit el, revoltat. Baborniţa m-a scos din funcţia de administrator şi-mi cere să mă mut de Anul nou.

— Wokulski s-a şi gândit la dumneata, i-am răspuns eu. Ţi-a făcut rost de un post la societatea lui comercială…

Şi aşa, ascultându-i pe unii, liniştindu-i şi consolându-i pe alţii, am rezistat oarecum atacului. Am înţeles însă că baroana îşi face de cap cu locatarii (auzi, domle! parcă ar fi Tamerlan!) şi m-am simţit cam neliniştit în ceea ce priveşte situaţia fermecătoarei şi virtuoasei doamne Helena.

Într-o zi, pe la sfârşitul lui decembrie, numai ce se deschide uşa, şi ce-mi văd ochii? Intră la noi în prăvălie doamna Stawska! mai minunată ca oricând. (Ea e întotdeauna frumoasă: şi când este amărâtă, şi când e veselă.) S-a uitat la mine cu ochii ei fermecători şi mi-a spus încet:

— Vrei să-mi arăţi păpuşa?

Păpuşa (ba chiar trei la fel) fusese de mult pregătită, Totuşi, m-am fâstâcit în aşa hal, încât au trecut câteva minute până să le găsesc! Caraghios mai e şi Klejn ăsta cu strâmbăturile lui! Doar nu şi-o fi închipuind că sunt îndrăgostit de doamna Stawska…

În sfârşit, am dat de cutia cu cele trei păpuşi: una brună, alta blondă şi a treia şatenă, fiecare cu păr adevărat şi fiecare, la o uşoară presiune pe burtă, dă ochii peste cap şi scoate. Un sunet care pentru doamna Stawska însemnează „mama”, pentru Klejn, „tata”, şi pentru mine, „uhu”…

— Minunată! a încuviinţat doamna Stawska. Dar… trebuie să fie foarte scumpă…

— Nu, doamnă, i-am răspuns eu, e o marfă în lichidare, aşa că o cedăm la un preţ foarte redus. Mă duc să-l întreb pe patron…

Stas lucra în spatele dulapurilor. Când i-am spus că venise doamna Stawska după păpuşă, a lăsat socotelile şi a intrat repede în magazin. Era grozav de bine dispus. Am observat chiar că se uita atât de binevoitor la doamna Stawska, încât se putea deduce că ea îi făcuse o impresie puternică. De! Măcar acum! … Slavă ţie, Doamne! …

I-am explicat doamnei că păpuşa, fiind o marfă neinventariată şi fără căutare, i-o puteam vinde cu trei ruble, indiferent dacă lua una blondă sau brună.

— O iau pe asta! a hotărât ea, arătând spre cea şatenă. Seamănă grozav cu păpuşa baroanei, Hela o să fie încântată…

Când să plătească, doamna Stawska şi-a făcut din nou scrupule; i se părea că o păpuşă ca asta trebuie să coste vreo cincisprezece ruble. Numai printr-un efort comun – al meu, al lui Wokulski şi al lui Klejn – am izbutit s-o convingem că, luându-i trei ruble, realizăm chiar şi un oarecare câştig.

Apoi Wokulski s-a întors la ale lui, iar eu am întrebat-o pe doamna Stawska ce mai e nou pe acasă şi în ce relaţii este cu baroana.

— În nici un fel de relaţii, mi-a răspuns ea, înroşindu-se. Doamna Krzeszowska mi-a făcut o scenă groaznică: mi-a reproşat că n-am pus o vorbă bună pe lângă domnul Wokulski, că a trebuit să plătească o sută de mii pentru casă şi aşa mai departe… Atunci i-am spus bună ziua… N-am să mă mai duc niciodată pe la ea. Fireşte, ne-a cerut să ne mutăm de Anul nou.

— Cel puţin ţi-a dat banii pe care ţi-i datora?

— Ah! … a suspinat doamna Stawska. Scăpând manşonul din mână.

I l-a ridicat Klejn.

— Cum! Nu?

— Nu… Mi-a spus că n-are bani acum… Că nici nu-i sigură că socoteala mea este bună.

Am râs amândoi – şi eu şi doamna Stawska – de ciudăţeniile baroanei, şi la despărţire eram cât se poate de voioşi. Când a ieşit, Klejn i-a deschis uşa atât de politicos, încât una din două: sau o şi consideră viitoarea soţie a patronului, sau… e şi el îndrăgostit de ea! … Prostănacul! … Locuieşte şi el în casa baroanei şi uneori se duce în vizită la doamna Stawska. Acolo devine însă aşa de trist. Încât Helunia a întrebat-o într-o seară pe bunică-sa: „Bunicuţo, ce are domnul Klejn? A luat purgativ?” Ce naiv! … Are el nas să se gândească la o femeie ca ea?

Acum însă am să descriu tragica întâmplare, E de ajuns să mă gândesc la ea, şi mă sugrumă mânia.

În 1878, în ajunul Crăciunului, primesc după-amiază, la magazin, unde mă aflam, o scrisoare de la doamna Stawska, în care mă ruga să trec pe la ea chiar în seara aceea. Scrisoarea m-a impresionat; se vedea cât de colo că era scrisă sub impresia unei emoţii puternice. Am crezut, aşadar, că primise vreo ştire de la soţul ei… „Să ştii că se întoarce! mi-am zis. Lua-i-ar dracu şi pe bărbaţii ăştia pierduţi, pe care îi apucă gustul să se întoarcă după atâţia ani! …”

Spre seară m-am pomenit însă şi cu Wirski. Gâfâind furios, m-a tras în camera mea, a închis uşa după noi şi, fără să-şi scoată blana, s-a trântit într-un fotoliu.

— Ştii că ieri seară Krzeszowska a stat până la miezul nopţii în apartamentul lui Maruszewicz? …

— La Maruszewicz? Până la miezul nopţii? …

— Da! Ba încă şi cu ticălosul ăla de avocat al ei! Desfrânatul de Maruszewicz şi baroana aveau cu ei şi binoclul, ca să se convingă…

— Ei şi? …

— Cum ei şi?! Baroana a pierdut acum câteva zile păpuşa fie-şi, iar acum, nebuna, o acuză pe doamna Stawska…

— O acuză?

— … că i-a furat-o!

Mi-am făcut cruce.

— Fii liniştit, domnule! i-am spus eu. Păpuşa asta a fost cumpărată la noi…

— Ştiu! a răspuns el. Totuşi, astăzi, la ora nouă, doamna baroană a dat buzna, cu poliţaiul de la circumscripţie, în apartamentul doamnei! Stawska, a cerut ca păpuşa să fie confiscată şi să se încheie un proces-verbal. A şi depus plângere la tribunal…

— Ai înnebunit, domnule Virski! Doar păpuşa a fost cumpărată de Ia noi…

— Ştiu, ştiu… Dar ce înseamnă asta faţă de scandalul care a izbucnit? Şi ce e mai rău (am aflat de la poliţai), doamna Stawska, vrând ca Helunia să nu afle ceva despre păpuşă, a refuzat să le-o arate, i-a rugat să vorbească încet, a plâns… Poliţaiul zice că a fost pus în mare încurcătură, pentru că la început habar n-avea de ce l-a dus baroana în apartamentul doamnei Stawska. Acolo, zgripţuroaica a început să urle: „M-a furat! … Păpuşa a dispărut în ziua când dumneaei a fost ultima oară la mine… Arestaţi-o! Răspund cu toată averea mea de temeiul reclamaţiei! …” Atunci poliţaiul n-a avut încotro, a luat păpuşa şi a poftit-o şi pe doamna Stawska la circumscripţie… Scandal, domnule, când îţi spun! Scandal! …

— Şi dumneata ce-ai făcut? am strigat eu, turbat de mânie.

— Eu nu eram acasă! Servitoarea doamnei Stawska a mai pus şi ea paie pe foc, ocărându-l pe poliţai în stradă, lucru pentru care stă acum la zdup… În schimb, patroana „Spălătoriei pariziene”, pentru a-i face pe plac baroanei, a debitat o serie de injurii la adresa doamnei Stawska… Singura satisfacţie pe care am avut-o a fost că admirabilii noştri studenţi i-au turnat baroanei în cap ceva atât de scârbos, încât baborniţa nici nu s-a putut spăla ca lumea! …

— Dar tribunalul? … Dar justiţia? … am strigat eu.

— Tribunalul o s-o achite pe doamna Stawska! m-a încredinţat el. Procesul e cât se poate de simplu. Dar scandalul rămâne… Sărmana! E pierdută… Astăzi şi-a luat rămas bun de la eleve şi nici nu s-a mai dus la meditaţii. Stă cu mama ei şi plâng amândouă.

Se înţelege că, fără să mai aştept închiderea magazinului (lucru care mi se întâmplă acum tot mai des), am dat fuga la doamna Stawska, luând chiar o trăsură.

Pe drum mi-a venit în minte o idee. Din cele mai fericite: să-l înştiinţez pe Wokulski despre proces. Aşadar, am pornit spre el, deşi nu eram sigur că-l găsesc acasă, deoarece acum se duce zi de zi pe la domnişoara Lęcka.

Din fericire, era acasă, dar cam agitat; se vede treaba că peţitul nu-i merge. Când i-am povestit întâmplarea cu doamna Stawska, baroana şi păpuşa, s-a înviorat băiatul! A ridicat capul şi i-au scânteiat ochii. (Am observat adesea că leacul cel mai bun împotriva necazurilor noastre e nenorocirea altuia!)

M-a ascultat cu încordare (gândurile triste i s-au spulberat), apoi a spus:

— Turbată mai e şi baroana asta, domnule! … Doamna Stawska însă poate dormi liniştită. Cazul ei e limpede ca bună ziua. De! Crezi că numai asupra ei se revarsă ticăloşia omenească?! …

— Ţie ţi-e uşor să vorbeşti aşa, i-am răspuns eu, fiindcă eşti bărbat şi ai bani… Dar ea, sărmana, datorită scandalului, şi-a pierdut toate meditaţiile. Mai bine zis, a renunţat singură la ele. Acum din ce-o să trăiască?

— Aha! a exclamat Wokulski, lovindu-se peste frunte. Nu m-am gândit la asta…

S-a plimbat de câteva ori încoace şi încolo prin cameră (cu sprâncenele încruntate), a răsturnat un scaun, a bătut darabana cu degetele în geam, apoi, deodată, s-a oprit în faţa mea.

— Bine! Du-te la cele două doamne; vin şi eu peste o oră. Cred că o să putem aranja ceva cu doamna Milerowa…

M-am uitat, la el cu nespusă admiraţie. Doamna Milerowa, şi-a pierdut de curând soţul, negustor de galanterie, ca şi noi, iar întregul magazin, averea şi creditul ei depind de Wokulski. Încât, mi se pare că am ghicit ce va face Stas pentru doamna Stawka…

O iau la goană pe stradă, sar hopa! – într-o trăsură, zbor de parcă aş fi tras de trei locomotive şi dau buzna ca o rachetă de la Congres în locuinţa frumoasei, nobilei şi nefericitei doamne Helena, abandonată de toţi. De-abia îmi înăbuş în piept exclamaţiile vesele şi cum deschid uşa, îmi vine să strig, râzând: „Doamnele mele, vă puteţi bate joc de lumea întreagă!”… Aşadar, intru şi… toată buna mea dispoziţie rămâne dincolo de prag…

Căci, imaginaţi-vă, vă rog, ce-am găsit! În bucătărie am dat de Marianna cu capul legat şi cu faţa cât un dovleac – dovadă neîndoielnică că fusese la circumscripţie. Soba era rece, vasele nespălate, samovarul stins, iar în jurul bietei bucătărese stăteau portăreasa, două slujnice şi lăptăreasa, cu nişte mutre de înmormântare.

Am simţit un fior rece prin oase. Totuşi, am intrat în salonaşe.

Aici, aproape aceeaşi privelişte. La mijloc, într-un fotoliu, am văzut-o pe doamna Misiewiczowa, legată şi ea la cap, înconjurată de domnul Wirski, de doamna Wirska, de patroana „Spălătoriei pariziene” (asta e iar la cuţite cu baroana) şi de vreo alte câteva cucoane, care discutau în şoaptă, dar îşi suflau nasul cu o octavă mai sus ca de obicei. Doamna Stawska şedea pe un scăunel, lângă sobă, şi era albă ca varul.

Într-un cuvânt, atmosferă de catacombă; feţe palide sau galbene, ochi înlăcrimaţi, nasuri înroşite. Numai Helunia se ţinea cât de cât bine. Sta lângă pian, cu păpuşa ei cea veche în braţe. Cu mânuţele păpuşii lovea din când în când clapele pianului şi zicea:

— Taci, Zosia, taci… Nu mai cânta! Pe bunica o doare capul…

Adăugaţi, vă rog la toate acestea, lumina slabă a lămpii care fila puţin, storurile ridicate… şi nu-i greu de bănuit ce fel de simţăminte au pus stăpânire pe mine.

Când m-a văzut, doamna Misiewiczowa a vărsat, desigur, ultimele-i lacrimi.

— Ah, aşadar ai venit, nobile domn Rzecki! Nu te ruşinezi de nişte sărmane femei, a căror onoare a fost terfelită… Lasă, nu-mi săruta mână… Suntem o familie blestemată… Nu demult a fost acuzat Ludwik, acum a venit rândul nostru… Trebuie să plecăm de aici, fie chiar şi la capătul lumii… Am o soră lângă Czenstochowa… O să plecăm acolo, să ne trăim ultimele zile ale unei vieţi distruse…

L-am rugat pe Wirski, în şoaptă, să-i poftească în mod delicat pe oaspeţi să plece şi m-am apropiat de doamna Stawska.

— Mai bine, muream! … mi-a spus ea când am salutat-o.

Recunosc că, după câteva minute, mi-am pierdut cu desăvârşire cumpătul. Puteam să jur că doamna Stawska, mama ei şi chiar prietenele de faţă erau într-adevăr însemnate cu stigmatul infamiei şi că nouă, tuturor, nu ne mai rămânea decât un singur lucru: moartea! Dorinţa morţii nu m-a împiedicat totuşi să potrivesc lampa care fila şi care începuse să reverse asupra camerei un văl de funingine subţire, dar foarte neagră.

— Doamnele mele, a intervenit deodată Wirski, să mergem! Domnul Rzecki are ceva de discutat cu doamna Stawska.

Doamnele venite în vizită şi al căror sentiment de compătimire nu alungase totuşi curiozitatea au răspuns că pot asista şi ele la discuţie. Dar Wirski s-a apucat să le ţină paltoanele cu atâta hotărâre, încât, sărăcuţele, tulburate, după ce au sărutat-o pe doamna Stawska, pe doamna Misiewiczowa, pe Helunia, pe doamna Wirska (am crezut că până la urmă au să sărute şi scaunele), au plecat, în sfârşit, nu fără a-i lua şi pe soţii Wirski cu ele.

— Dacă-i vorba de secret, apoi secret să fie! a zis cea mai hotărâtă dintre ele. Nici dumneavoastră n-aveţi ce căuta aici!

A urmat un nou iureş de salutări, sărutări, consolări şi, în sfârşit, întreaga bandă a dat Dumnezeu să iasă pe uşă (uf, bine că am scăpat de ele!), continuând să facă tot felul de gesturi ceremonioase din prag şi chiar de pe scări. Ah, cuconetul ăsta! … Uneori îmi vine să cred că bunul Dumnezeu a făcut-o pe Eva numai şi numai ca să i se acrească bietului Adam în rai…

Am rămas, în sfârşit, în familie, dar în salonaş era atâta funingine şi tristeţe, încât mi-am pierdut şi eu toată energia. Am rugat-o, cu vocea sugrumată, pe doamna Stawska să-mi permită să deschid fereastra şi, fără să vreau, am sfătuit-o ca măcar de acum înainte să tragă storurile…

— Ţii minte când ţi-am atras atenţia? i-am spus doamnei Misiewiczowa. Dacă storurile ar fi fost trase, doamna Krzeszowska n-ar fi văzut ce se petrece în casa dumneavoastră!

— Da, aşa-i, dar cine se aştepta la aşa ceva? mi-a răspuns doamna Misiewiczowa.

— Ăsta ne-a fost norocul… a şoptit doamna Stawska.

M-am aşezat în fotoliu, mi-am împreunat degetele de mi-au pocnit oasele şi, cu o disperare calmă, am ascultat-o pe doamna Misiewiczowa lamentându-se. Vorbea de ruşinea care se abate asupra familiei ei la câţiva ani o dată, despre moarte, care e sfârşitul tuturor suferinţelor omeneşti, despre pantalonii de nanchin ai răposatului Misiewicz şi despre o sumedenie de alte lucruri asemănătoare. Nici nu trecuse o oră de când sosisem la ele, şi eram convins că istoria cu păpuşa se va termina printr-un act de sinucidere colectivă, cu care prilej, în clipa când îmi voi da ultima răsuflare la picioarele doamnei Stawska, voi cuteza să-i declar că o iubesc.

Tocmai atunci a răsunat strident soneria din bucătărie.

— Poliţaiul! a exclamat doamna Misiewiczowa.

— Doamnele primesc? …

Acest glas care se adresa Mariannei atât de calm mi-a redat îndată curajul.

— Wokulski! om anunţat-o pe doamna Stawska, răsucindu-mi mustăţile.

Pe minunatul chip al doamnei Helena a apărut rumeneala petalelor pale de roză căzute în zăpadă. O, femeie divină! … De ce nu sunt eu Wokulski? … De-abia atunci aş…

A intrat Stas, şi doamna Helena i-a ieşit în întâmpinare.

— Nu ne dispreţuieşti? … l-a întrebat ea, cu glasul înăbuşit.

Wokulski s-a uitat cu mirare în ochii ei şi… de două ori, rând pe rând… da, de două ori – pe sănătatea mea! i-a sărutat mâna. Şi i-a sărutat-o cu atâta duioşie, încât nici ţocăitul normal în astfel de împrejurări nu s-a mai auzit.

— Ah! Aşadar, ai venit! Nu te ruşinezi de nişte sărmane femei, a căror onoare a fost terfelită? … şi-a repetat pentru a nu ştiu câta oară doamna Misiewiczowa peroraţia de salut.

— Daţi-mi voie! a întrerupt-o Wokulski. Situaţia dumneavoastră, doamnelor, este fără îndoială neplăcută dar nu văd nici un motiv de disperare. Peste câteva săptămâni chestiunea se va lămuri, şi de-abia atunci va fi motiv de disperare, desigur, dar nu pentru vreuna dintre dumneavoastră, ci pentru nebuna de baroană! Ce mai faci, Hela? a adăugat el, sărutând fetiţa.

Glasul lui era atât de liniştit şi de hotărât, iar purtarea atât de firească, încât doamna Misiewiczowa a încetat să mai geamă, iar doamna Stawska s-a uitat, la mine mai bine dispusă.

— Deci, ce avem de făcut? Spune-ne dumneata, nobile domn Wokulski, care nu te-ai jenat să vii la noi… a început din nou doamna Misiewiczowa.

— Trebuie să aşteptaţi procesul, a întrerupt-o Wokulski, spre a dovedi în faţa tribunalului că doamna baroană minte. Apoi, să-i intentaţi un proces de calomnie. Iar dacă va fi condamnată la închisoare, să n-o iertaţi! O lună, două de închisoare or să-i facă foarte bine. De altfel, am şi vorbit cu avocatul meu, care va trece mâine pe la dumneavoastră.

— Dumnezeu te-a trimis, domnule Wokulski! … a exclamat doamna Misiewiczowa, de data asta cu o voce firească.

Şi şi-a aruncat cât colo legătura de pe frunte.

— Am venit aici într-o chestiune mai importanta, a reluat Stas, adresându-se doamnei Stawska. (Se vede treaba că se gândeşte să-şi ia rămas bun, măgarul!) După câte am auzit, ai renunţat la meditaţii!

— Da.

— Perfect! E o muncă grea şi nerentabilă. Mai bine să te ocupi de comerţ.

— Eu?

— Da, dumneata. Ştii să socoteşti?

— Am învăţat contabilitatea…

Doamna Stawska era atât de emoţionată, că s-a aşezat pe un scaun.

— Admirabil! Uite, m-am pomenit cu încă o prăvălie pe cap. E proprietatea unei văduve, dar deoarece mai tot capitalul îmi aparţine, va trebui să am un reprezentant în această afacere. Aş prefera o femeie, deoarece şi proprietarul magazinului este femeie. Aşadar, n-ai vrea dumneata să accepţi postul de casieriţă, cu un salariu… deocamdată, să zicem, de şaptezeci şi cinci de ruble lunar?

— Auzi, Helena?! a bâiguit doamna Misiewiczowa, uluită.

Doamna Stawska a izbucnit în lacrimi.

— Cum! Eşti gata să-mi încredinţezi casa de bani? Mie, căreia mi s-a intentat…

Amândouă femeile s-au liniştit însă curând, iar peste o jumătate de oră am luat cu toţii ceaiul, vorbind de una şi de alta, ba chiar şi râzând…

Şi totul numai datorită lui Wokulski. E un om unic în lume! Cum să nu-l iubeşti? E drept că şi eu aş fi avut o inimă tot atât de bună dacă nu mi-ar fi lipsit ceva, o nimica toată: jumătatea de milion de ruble pe care o posedă bunul meu Stas!

Îndată după Crăciun am instalat-o pe doamna Stawska în magazinul doamnei Milerowa. Aceasta a primit-o foarte cordial, şi apoi o jumătate de oră mi-a demonstrat cât de nobil, inteligent şi frumos e Wokulski, care i-a salvat magazinul de faliment, iar pe ea şi pe copii ei de mizerie, şi cât de bine ar fi dacă un om ca el s-ar însura.

Zglobie femeiuşcă asta, cu toţi cei 35 de ani ai ei! … De-abia şi-a dus bărbatul la cimitirul Powaski, că se şi gândeşte (dacă n-o fi aşa, să-mi taie mie capul!) să alerge după un nou soţ, soţ care să fie, bineînţeles, Wokulski. Fiindcă, pe cinstea mea, nici n-aş putea să număr câte muieri aleargă cu limba scoasă după el (sau după averea lui?) …

Pe de altă parte, doamna Stawska e încântată de tot şi de toate. Şi de slujba care-i aduce un venit cum n-a avut niciodată, şi de noua ei locuinţă, pe care i-a găsit-o Wirski.

Într-adevăr, e o locuinţă bunicică; o anticameră, o bucătărioară cu chiuvetă şi apă curgătoare, trei camere destul de simpatice şi în plus o grădiniţă, unde, ce-i drept n-am văzut deocamdată decât trei tulpini cam uscate şi o grămadă de cărămizi. Dar doamna Stawska visează cum peste vară grădiniţa ei se va preface într-un adevărat rai. Un rai atât de mare, încât ai putea să-l acoperi cu o batistă! …

Anul 1879 a început cu victoria englezilor în Afganistan; trupele lor au intrat în Kabul, sub comanda generalului Roberts 10. Sunt sigur că acum se va scumpi şi sosul „Kabul”! … Totuşi, Roberts ăsta e grozav! Ciung, ciung, dar îi bate pe afgani de le merg fulgii… Deşi nu-i cine ştie ce scofală să te războieşti cu nişte sălbatici ca ei! Să-l văd pe domnul general Roberts pe unde ar scoate cămaşa dacă ar avea de-a face cu infanteria maghiară! …

După Anul nou, Wokulski s-a războit şi el cu societatea lui comercială. Socot că încă o consfătuire ca asta, şi asociaţii lui se vor risipi în cele patru vânturi. Ce oameni ciudaţi, deşi fac parte din „intelighenţă”: industriaşi, negustori, nobili, conţi! El le-a creat o societate, dar ei îl consideră duşmanul acestei societăţi şi îşi arogă tot meritul! Le dă şapte la sută la şase luni, iar dumnealor fac nazuri şi ar vrea să micşoreze salariile personalului!

Şi chiar drăguţul de personal, pentru care se zbate Wokulski, câte nu îndrugă pe socoteala lui! Nu-l mai scot din exploatator (nota bene: în întreprinderea noastră se plătesc cele mai mari salarii şi gratificaţii!) şi îşi sapă groapa unul altuia…

Constat cu tristeţe că de la un timp oamenii noştri au moravuri necunoscute în trecut: muncesc puţin, se vaită cât e ziua de lungă, uneltesc şi răspândesc tot felul de zvonuri! Dar, în definitiv, ce mă interesează pe mine treburile altora! …

Şi acum voi termina într-o clipă de povestit tragedia care ar trebui să zguduie orice inimă nobilă.

Aproape că uitasem de procesul mârşav intentat de doamna Krzeszowska doamnei Stawska – o femeie atât de pură, de nevinovată, de minunată – când au căzut asupra noastră două trăsnete: ştirea că în Wietlanka izbucnise ciuma şi o citaţie de la tribunal, pe numele meu şi al lui Wokulski, pentru a doua zi. Picioarele mi-au amorţit, am simţit cum mă furnică de la călcâie la genunchi, apoi spre stomac, şi de acolo, fireşte, spre inimă. M-am întrebat în gând: „Să fie ciumă, sau paralizie?” Dar cum Wokulski a primit citaţia cu o totală indiferenţă, am mai prins şi eu curaj.

Seara m-am îndreptat, aşadar, tot plin de curaj spre doamnele mele (de data aceasta la locuinţa lor cea nouă), când, deodată, în mijlocul străzii am auzit zăngănit de lanţuri. Isuse Hristoase! Deţinuţi! … Semn rău! …

Ah, ce gânduri au pus stăpânire pe mine: „Dar dacă tribunalul nu ne va crede (căci erorile sunt posibile!), şi dacă această femeie – cea mai nobilă din lume! – va fi zvârlită în închisoare, fie chiar pentru o săptămână, fie chiar pentru o singură zi, ce se va întâmpla? Nu va mai putea supravieţui… Şi nici eu! … Iar dacă totuşi voi supravieţui, va fi numai pentru că sărmana Hela să aibă un ocrotitor…”

Da! va trebui să trăiesc! Dar ce viaţă va fi asta! …

Am intrat la ele… Iar jale! Doamna Stawska şedea palidă pe scaun, iar doamna Misiewiczowa îşi pusese pe frunte o cârpă înmuiată în nu ştiu ce soluţie calmantă. Mirosea a camfor de la o poştă, şi când vorbea, o îneca plânsul.

— O, nobile domn Rzecki! Dumneata nu te jenezi să vii la nişte femei nenorocite, a căror onoare a fost terfelită… Imaginează-ţi ce nenorocire! Mâine e procesul Helenei! … Gândeşte-te ce va fi dacă tribunalul comite o eroare judiciară şi o condamnă, nefericita, la închisoare… Dar linişteşte-te, Helena, fii curajoasă! Poate că Dumnezeu îşi va arăta puterea… Deşi noaptea asta am avut un vis îngrozitor… (Ea a visat, eu m-am întâlnit cu nişte arestaţi… Până la urmă să ştii că ne pândeşte catastrofa! …)

— Aş! am zis eu. De unde până unde? Cauza noastră e curată ca aurul. O vom câştiga! … De altfel, ce importanţă are procesul nostru faţă de ciumă, care-i o pacoste cu mult mai mare? …

— Voiam să îndrept gândurile doamnei Misiewiczowa în altă parte. Şi am nimerit-o bine, n-am ce zice! Deodată bătrâna a început să urle:

— Ciumă? … Aici? … în Varşovia? … Vezi, Helena, nu ţi-am spus? … Vai, o să ne prăpădim cu toţii Pe timp de ciumă fiecare se închide în casă… Primeşte mâncarea în vârful unei prăjini… iar morţii sunt traşi în gropi cu cangea…

Uuu! … Bătrâna s-a pornit de-a binelea pe bocit; ca s-o mai potolesc în privinţa ciumei, am revenit la proces; scumpa doamnă mi-a răspuns printr-o lungă lamentaţie despre ruşinea care urmăreşte familia ei, despre posibilitatea ca doamna Stawska să fie arestată, despre samovarul care s-a stricat…

Într-un cuvânt, ultima seară înainte de proces, tocmai când energia ne era mai necesară ca oricând, această ultimă seară, zic, am petrecut-o între ciumă şi moarte, ruşine şi închisoare! Îmi vuia capul în aşa hal, încât, ajuns în stradă, nu am mai ştiut încotro s-o apuc, la stânga, sau la dreapta? …

A doua zi (procesul urma să înceapă la orele zece) m-am dus încă de la orele opt la doamnele mele, dar n-am găsit pe nimeni acasă. Plecaseră să se spovedească. Toate: şi mama, şi fiica, şi nepoţica, şi bucătăreasa. Şi s-au tot rugat Domnului până la orele nouă şi jumătate, în timp ce eu, nefericitul (era doar în ianuarie!), mă plimbam în faţa porţii pe ger şi-mi spuneam în gând: „Bună treabă! Au să întârzie la tribunal – dacă cumva n-au şi întârziat – iar tribunalul se va pronunţa în lipsă şi, fireşte, nu numai că o va condamna pe doamna Stawska, dar bănuind că a dispărut, o să emită împotriva ei şi mandat de arestare! … Aşa-i întotdeauna cu cuconetul ăsta! …”

În sfârşit, au sosit toate patru, împreună cu Wirski (şi această curioasă persoană să fi fost la spovedanie?). Apoi am plecat la proces în două trăsuri: eu cu doamna Stawska şi cu Hela într-una, iar Wirski, cu doamna Misiewiczowa şi cu bucătăreasa în cealaltă. Păcat că n-au luat cu ele şi câteva crătiţi, samovarul şi lampa cu petrol! … În faţa tribunalului m-am întâlnit cu trăsura lui Wokulski. Stas venise cu avocatul lui. Ne aşteptau lângă nişte scări atât de înnoroiate, încât ai fi zis că trecuse pe ele un batalion de infanterie. Cei doi aveau o înfăţişare cât se poate de calmă; aş fi putut chiar să pariez că discutau altceva, nu despre doamna Stawska.

— O, onorabile domn Wokulski, dumneata, care nu te ruşinezi de nişte femei sărmane, a căror… a început doamna Misiewiczowa.

Stas i-a oferit braţul, avocatul l-a oferit pe-al său doamnei Stawska, Wirski a luat-o de mână pe Hela, iar eu am însoţit-o pe Marianna; aşa am intrat în sala judecătoriei de pace.

Sala mi-a amintit de şcoală: judecătorul şedea pe un jilţ înalt – ca un profesor la catedră – iar în faţa lui, în două rânduri de bănci, şedeau acuzaţii şi martorii. În clipa aceea mi-au revenit în minte atât de viu anii tinereţii, încât fără să vreau mi-am aruncat privirile spre sobă, sigur că-i voi vedea acolo pe profesorul nostru cu nuiaua în mână şi banca pe care încasam loviturile direct pe piele. Eram atât de distrat, încât n-a lipsit mult să strig în gura mare: „N-am să mai fac niciodată, domnule profesor! …” Noroc că m-am stăpânit la timp!

Apoi am instalat doamnele în bănci şi am început să ne ciorovăim cu evreii, care, aşa cum s-a spus mai târziu, constituie auditorii cei mai asidui ai proceselor, mai ales când e vorba de furturi şi escrocherii. Am găsit loc şi pentru Marianna, care s-a aşezat de parcă ar fi avut de gând să se închine şi să rostească rugăciuni.

Wokulski, avocatul şi cu mine ne-am aşezat în banca întâi, lângă un individ eu paltonul rupt şi ochiul învineţit, la care se uita urât unul din poliţişti.

„Desigur, din nou un incident cu poliţia!” mi-am zis în gând.

Deodată, gura mi s-a căscat singură de uimire, când, în faţa catedrei judecătorului, am descoperit un grup întreg de persoane cunoscute. La stânga mesei stăteau doamna Krzeszowska, avocatul ei mâncat de molii şi pehlivanul de Maruszewicz, iar la dreapta, doi studenţi, dintre care unul se distingea printr-o tunică foarte roasă şi prin faptul că trăncănea într-una. Celălalt avea o tunică şi mai ponosită, un fular tărcat la gât şi, în general, aerul unui emigrant în ajunul înmormântării.

M-am uitat mai bine la el. Da, el era! Tânărul acela slăbuţ, care, atunci când a venit Wokulski pentru prima oară în vizită la doamna Stawska, i-a aruncat baroanei scrumbia în cap. Drăguţ băiat! Dar în viaţa mea n-am văzut om mai pirpiriu şi mai gălbejit!

În prima clipă am crezut că tinerii aceia simpatici erau chemaţi la judecată desigur din cauza scrumbiei. M-am convins însă îndată că e vorba de altceva: doamna Krzeszowska, devenind proprietăreasa casei, voia să-i evacueze pe duşmanii ei cei mai înverşunaţi şi totodată şi cei mai răi platnici.

Procesul lor atinsese tocmai punctul culminant.

Unul dintre studenţi – băiat frumos, cu mustăcioară şi favoriţi – îi vorbea judecătorului, bâţâindu-se când pe vârfuri, când pe călcâie. În acelaşi timp, cu mâna dreaptă descria cercuri prin aer, iar cu stânga îşi răsucea cochet mustăcioara, ţinând în sus degetul cel mic, împodobit cu un inel văduvit de piatră.

Celălalt student tăcea încruntat, pitit în spatele colegului său. Am observat la el un gest ciudat: îşi ţinea amândouă mâinile la piept, de parcă ar fi strâns o carte sau o icoană.

— Aşadar, cum vă numiţi? a întrebat judecătorul.

— Maleski, a răspuns tânărul cu favoriţi, înclinându-se. Şi Patkiewicz… a adăugat el, arătând cu un gest plin de distincţie spre tovarăşul său, cel încruntat.

— Dar al treilea unde este?

— E bolnav! l-a lămurit Maleski. E subchiriaşul nostru, şi de altfel locuieşte foarte rar la noi.

— Cum vine asta, locuieşte foarte rar? Unde stă ziua?

— La Universitate, în sala de disecţii, uneori la cantină…

— Bine, dar noaptea?

— În această privinţă aş putea să vă dau lămuriri numai confidenţial, domnule judecător…

— Dar unde este înregistrat?

— O, continuă să rămână înregistrat la adresa noastră, deoarece nu vrea să facă dificultăţi autorităţilor! a răspuns domnul Maleski, cu un aer de lord.

Judecătorul s-a adresat doamnei Krzeszowska:

— Susţineţi mai departe că nu doriţi să-i mai aveţi chiriaşi pe aceşti domni?

— Pentru nimic în lume! a gemut doamna baroană. Toată noaptea urlă, ţopăie, cântă cocoşeşte, fluieră… Nu, există servitoare în casă pe care să n-o ademenească ei… Ah, Dumnezeule! …

Aici baroana a scos un ţipăt. Şi s-a răsucit într-o parte.

Judecătorul a rămas cu gura căscată; nu pricepea de ce ţipase cucoana. Eu însă observasem că domnul Patkiewicz, fără a-şi lua mâinile de la piept, îşi dăduse ochii peste cap şi îşi lăsase falca inferioară să atârne în jos, încât ai fi jurat că-i un cadavru ambulant! Zău aşa, chipul şi înfăţişarea lui ar fi putut băga în răcori chiar şi pe un om sănătos!

— Lucrul cel mai îngrozitor este că domnii aceştia aruncă pe fereastră tot felul de lichide…

— În capul dumneavoastră, doamnă? a întrebat-o domnul Maleski, cutezător.

Baroana s-a făcut vânătă de mânie, dar n-a răspuns nimic; îi era ruşine să recunoască adevărul.

— Mai departe? a reluat judecătorul.

— Lucrul cel mai neplăcut (şi din cauza aceasta m-am şi îmbolnăvit de nervi!) este că domnii aceştia ciocănesc de câteva ori pe zi la fereastra mea cu un craniu…

— E adevărat? a întrebat judecătorul.

— Am onoarea să vă dau lămuririle necesare, domnule judecător, a răspuns Maleski, parcă pregătindu-se să danseze un menuet. Pe noi ne serveşte portarul, care locuieşte jos, şi ca să nu pierdem vremea tot coborând şi urcând la etajul al treilea, luăm o sfoară lungă, atârnăm de ea ce ne vine la îndemână (uneori se întâmplă să fie şi un craniu) şi… îi batem la fereastră.

Tonul lui fusese atât de dulceag, încât cu greu ţi-ar fi venit să crezi că un ciocănit descris de el atât de gingaş ar putea să sperie pe cineva.

— Ah, Dumnezeule! … a răcnit din nou doamna baroană, clătinându-se.

— Poftim! Îi vine rău! … a mormăit Maleski.

— Nu-mi vine rău de loc! a strigat baroana, cu lacrimi în ochi. Dar ascultă, domnule judecător… Nu pot să mă uit la celălalt! … Face pe mortul… Şi eu mi-am pierdut fiica de curând!

— Pe cuvântul meu de onoare că doamna are halucinaţii! a sărit Maleski. Cine seamănă aici cu un om mort? Patkiewicz? … Uitaţi-vă ce băiat frumos!

Cu acestea, l-a împins înainte pe colegul pirpiriu, care tocmai atunci făcea pe cadavrul a cincea oară.

În sală au izbucnit râsete. Pentru a-şi salva prestigiul, judecătorul şi-a vârât capul printre hârţoage şi, după o pauză mai lungă, a anunţat cu severitate că râsul nu este permis, şi că cine va tulbura ordinea va fi amendat.

Folosindu-se de învălmăşeală, Patkiewicz l-a tras pe colegul său de mânecă şi i-a şoptit, încruntat:

— Mă, porcule, îţi baţi joc de mine în public?

— Patkiewicz, zău că eşti frumos! Femeile mor după tine!

— Ei, nu-i vorba de asta! a mormăit Patkiewicz, acum mult mai calm.

— Când veţi plăti suma de douăsprezece ruble şi cincizeci de copeici, chirie pe luna ianuarie? l-a întrebat judecătorul.

Domnul Patkiewicz a făcut de data aceasta o mutră de parcă avea albeaţă la ochiul stâng şi falca stângă paralizată; domnul Maleski s-a prăbuşit într-o îngândurare adâncă.

— Dacă am putea rămâne până la vacanţă, atunci… Dar aşa, doamna baroană n-are decât să ne ia mobilierul!

Baroana a început să zbiere:

— Ah! Nu mai vreau nimic! Nimic! … Vreau să părăsiţi casa! Nu vă cer nici o chirie! …

— Cum se compromite femeia asta! a şoptit avocatul nostru. Umblă prin tribunale şi îşi ia drept sfătuitor pe un om de nimic…

— Numai că avem noi pretenţii la daune din partea dumneavoastră doamnă! s-a răţoit Maleski. Cine a mai auzit ca pe o vreme ca asta să evacuezi din casă nişte oameni de treabă? … Chiar dacă am găsi o locuinţă, ar fi atât de mizerabilă! încât cel puţin doi dintre noi ar muri de oftică…

Pentru a confirma vorbele oratorului, domnul Patkiewicz a început să-şi mişte urechile şi pielea de pe cap, ceea ce a produs în sală o nouă explozie de veselie. Avocatul nostru a şoptit:

— Până acum n-am mai văzut aşa ceva!

— Ce? Un asemenea proces? l-a întrebat Wokulski.

— Nu, un om care mişcă din urechi… E un adevărat artist!

Între timp, judecătorul scrisese sentinţa, căreia acum i-a dat citire: domnii Maleski şi Patkiewicz erau condamnaţi să plătească douăsprezece ruble şi cincizeci de copeici drept chirie şi să părăsească locuinţa până la 8 februarie.

În clipa aceea s-a întâmplat ceva impresionant. Auzind sentinţa, domnul Patkiewicz a avut o comoţie cerebrală atât de puternică încât s-a făcut verde la faţă şi a leşinat. Din fericire, a căzut în braţele domnului Maleski. Altfel, s-ar fi lovit rău, sărmanul!

Fireşte că în sală s-au auzit cuvinte de compătimire, bucătăreasa doamnei Stawska a început să plângă, evreii au arătat-o cu degetul pe baroană, tuşind cu subînţeles, judecătorul, tulburat, a suspendat şedinţa, i-a făcut un semn din cap lui Wokulski (de unde s-or fi cunoscând?), apoi a intrat în camera de deliberare. Cei doi aprozi l-au luat pe sus pe nefericitul tânăr, care de data aceasta semăna cu un cadavru adevărat.

Dar când l-au aşezat pe bancă, în anticameră, şi cineva a strigat că ar trebui stropit cu apă, bolnavul s-a ridicat deodată în picioare şi a ripostat ameninţător:

— Vă rog! … Vă rog! … Să lăsăm glumele proaste! …

Apoi şi-a îmbrăcat în grabă paltonul, şi-a tras energic galoşii – care nu prea erau întregi – şi cu un pas degajat a părăsit sala tribunalului, spre uimirea aprozilor, a acuzaţilor şi a martorilor.

În clipa aceea s-a apropiat de banca noastră un grefier şi i-a şoptit lui Wokulski că judecătorul îl pofteşte la o gustare. Stas a ieşit, iar doamna Misiewiczowa a început să-mi facă semne disperate:

— Isuse Hristoase! … Nu ştiu de ce l-a chemat judecătorul pe cel mai nobil dintre oameni! … Desigur vrea să-i spună că Helena e pierdută! … O, probabil că baroana asta nemernică are relaţii întinse… Un proces l-a şi câştigat! Desigur că la fel o să se întâmple şi eu Helena… O, nefericita de mine! … Domnule Rzecki, n-ai cumva nişte picături de înviorare? …

— Vi s-a făcut rău?

— Încă nu, deşi aici e un aer înăbuşitor… Tare mă tem că Helena… Dacă o condamnă, leşină! Ba poate chiar că moare dacă n-o trezim la timp… N-ai fi de părere, scumpe domn, să cad la picioarele judecătorului şi să-l implor? …

— Dar bine, doamnă, toate astea sunt inutile! … Avocatul nostru tocmai spunea că baroana, chiar dacă ar vrea să-şi retragă reclamaţia, nu mai poate da înapoi!

— Atunci să ne retragem noi! a exclamat bătrâna.

— Asta nu, stimată doamnă! i-am răspuns eu, pierzându-mi puţin răbdarea. Sau ieşim de aici curaţi ca roua, sau…

— … murim! Asta vrei să spui? m-a întrerupt dânsa. O, nu! Nu vorbi aşa! … Dumneata nici nu ştii cât e de neplăcut la vârsta mea să auzi vorbindu-se despre moarte…

M-am retras de lângă bătrâna disperată şi m-am dus la doamna Stawska.

— Cum te simţi, doamnă?

— Admirabil! Ieri mă temeam îngrozitor. După spovedanie, am respirat mai uşor, iar din clipa când am venit aici, mă simt liniştită.

I-am strâns mâna îndelung… îndelung… aşa cum ştiu numai cei care iubesc cu adevărat. Apoi m-am dus repede la locul meu, pentru că Wokulski tocmai intrase în sală, urmat de judecător.

Inima îmi bătea ca un ciocan. M-am uitat în jurul meu. Doamna Misiewiczowa se ruga cu ochii închişi, doamna Stawska era foarte palidă, dar hotărâtă, baroana se trăgea nervos de haină, iar avocatul nostru se uita în tavan, înăbuşindu-şi căscatul.

În clipa aceea s-a uitat şi Wokulski la doamna Stawska, şi să mă ia toţi dracii dacă n-am observat în ochii lui o expresie de înduioşare, ceea ce i se întâmplă rar! … Încă vreo câteva procese, şi sunt sigur că s-ar îndrăgosti de ea pe viaţă şi pe moarte!

Judecătorul a scris ceva timp de câteva minute. Când a terminat, i-a înştiinţat pe cei de faţă că urmează procesul intentat de baroana Krzeszowska doamnei Stawska, pentru furtul unei păpuşi. Apoi a poftit părţile şi martorii să vină în mijlocul sălii.

Cum stăteam în picioare la capătul unei bănci, am avut prilejul să ascult discuţia dintre două cumetre. Una, tinerică şi roşie la faţă, îi explica alteia, mai bătrână:

— Uite, soro, văzuşi? Cucoana aia frumoasă a furat ăleilalte o păpuşă…

— Apăi ştiu c-a avut la ce să se lăcomească! …

— De, ce să-i faci… Nu-i dă oricui mâna să fure…

— Dumneata ai furat! s-a auzit o voce groasă, la spatele cumetrelor. Cine ia ce-i al lui nu-i hoţ! Hoţ e cel care dă arvună şi îşi închipuie că a şi făcut târgul! …

Judecătorul continua să scrie, iar eu încercam să-mi amintesc cum începea cuvântarea pe care o pregătisem în ajun în apărarea doamnei Stawska, spre a o face de râs pe baroană. Dar cum mi se învălmăşiseră în cap cuvintele şi frazele, am început să mă uit prin sală.

Doamna Misiewiczowa continua să se roage încet, iar Marianna, care şedea pe bancă lângă dânsa, plângea. Doamna Krzeszowska era cenuşie la faţă, avea buzele strânse şi îşi ţinea ochii în jos. Fiecare cută a îmbrăcăminţii ei exala răutate… Lângă ea stătea Maruszewicz, cu privirile în pământ. Iar în spatele lui, servitoarea baroanei, atât de speriată, încât ai fi spus că nu aşteaptă decât să fie dusă la eşafod… În schimb, avocatul nostru abia îşi stăpânea căscatul, Wokulski strângea din pumni, iar doamna Stawska se uita pe rând la toţi, atât de calmă, încât dacă aş fi fost sculptor, aş fi luat-o drept model pentru statuia Inocenţei, acuzată pe nedrept.

În clipa aceea, cu toate încercările Mariannei de a o reţine, Helunia a luat-o la fugă prin sală, până la maică-sa, pe care, apucând-o de mână, a întrebat-o în şoaptă:

— Mamă, de ce ţi-a spus domnul ăla să vii aici? … Vreau să-ţi spun ceva la ureche! Cred că n-ai fost cuminte, şi acum o să stai la colţ…

Tocmai atunci, cumătra roşcată îi spunea cumetrei mai bătrâne:

— Au învăţat-o să spună aşa.

Glasul gros din spatele lor a ripostat:

— Atâta sănătate să ai cât e adevărat ce spui!

— Atâta sănătate să ai dumneata pentru nedreptatea pe care mi-o faci… a răspuns cumătră, mânioasă.

— Iar dumneata să mori de boala rea şi să te calce în iad cu măngălăul! i-a întors-o adversarul ei.

S-a auzit glasul judecătorului:

— Tăcere! … Ce aveţi de declarat, doamnă Krzeszowska?

— Ascultaţi-mă, domnule judecător! a început să declame baroana, făcând un pas înainte. De la copila mea moartă mi-a rămas ca amintire o păpuşă care a plăcut foarte mult acestei persoane (a arătat spre doamna Stawska). Acestei persoane şi fiicei ei…

— Acuzata venea pe Ia dumneavoastră?

— Da, o angajasem să-mi coase câte ceva…

— Fără să-i plătească nimic! a strigat Wirski din fundul sălii.

— Tăcere! l-a apostrofat judecătorul. Apoi, ce s-a întâmplat?

— În ziua când am, concediat-o, a continuat baroana, mi-a dispărut păpuşa. Am crezut că mor de durere şi am bănuit-o îndată pe ea… Am avut o bună presimţire, deoarece, câteva zile mai târziu, domnul Maruszewicz, prietenul meu, a văzut-o de la fereastra sa pe doamna aceasta (care locuieşte în faţa lui) ţinând în braţe păpuşa mea şi îmbrăcând-o în altă rochiţă, ca să nu fie recunoscută. Atunci m-a poftit în apartamentul lui, împreună cu consilierul meu juridic, şi am văzut prin binoclu că păpuşa mea era într-adevăr la această doamnă. A doua zi m-am dus la ea, am luat păpuşa – care se află aici pe masă – şi am înaintat reclamaţia.

— Domnul Maruszewicz e sigur că este vorba de păpuşa doamnei Krzeszowska? a întrebat judecătorul.

— Eu… cum să vă spun… la drept vorbind… nu sunt prea sigur…

— Atunci, domnule Maruszewicz, de ce i-aţi făcut această afirmaţie doamnei Krzeszowska?

— La drept vorbind… eu n-am spus nimic în această privinţă…

— Nu minţi, domnule! a strigat baroana. Ai venit repede la mine şi mi-ai spus râzând că doamna Stawska a furat păpuşa, ceea ce, de altfel, era de aşteptat din partea ei…

Maruszewicz a început să facă feţe-feţe, să năduşească şi să-şi mute greutatea de pe un picior pe altul, ceea ce era, desigur, dovada unei adânci căinţe.

— Ce laşitate! a murmurat Wokulski, destul de tare ca să fie bine auzit.

Am observat însă că această remarcă nu l-a, făcut pe Maruszewicz mai curajos. Dimpotrivă, părea şi mai încurcat.

Judecătorul s-a adresat atunci către servitoarea doamnei Krzeszowska:

— Spune-mi, fetiţo, asta e păpuşa. Care se afla în casa dumneavoastră?

— Nu ştiu… a şoptit ea.

Judecătorul i-a arătat păpuşa. Ea a clipit din ochi, tăcută, şi a început să-şi frângă mâinile.

— Ah, asta-i Mimi! … a exclamat Helunia.

— Poftim domnule judecător! a sărit baroana. Fiica depune împotriva mamei sale…

— Micuţo, cunoşti păpuşa asta? a întrebat-o judecătorul pe Helunia.

— O, da, domnule, o cunosc! … Una la fel ca asta era la doamna, în camera mică.

— E aceeaşi?

— O, nu. Nu-i aceeaşi! … Aia avea o rochiţă cenuşie şi pantofiori negri, iar asta are pantofi cafenii…

— Da, aşa-i! … a mormăit judecătorul, punând păpuşă pe masă. Doamna Stawska ce declară?

— Am cumpărat-o de la magazinul domnului Wokulski…

— Şi cât ai plătit pe ea? … a întrebat baroana cu o voce piţigăiată.

— Trei ruble!

Baroana a început să râdă în hohote:

— Ha, ha, ha! … Păpuşa aceasta costă cincisprezece ruble.

— Cine v-a vândut-o, doamna? a întrebat-o judecătorul pe doamna Stawska.

— Domnul Rzecki… a răspuns ea roşind.

— Ce aveţi de spus, domnule Rzecki?

Acum era momentul să-mi susţin pledoaria. Am început cum am putut mai bine:

— Onorate domn judecător! Cu o uimire dureroasă îmi este dat… adică… văd în faţa mea răutatea triumfătoare şi pe această… oprimată…

Deodată însă am simţit ceva atât de uscat în gură, încât n-am mai putut scoate nici un cuvânt. Din fericire, a intervenit Wokulski:

— Rzecki a fost de faţă atunci, dar păpuşa am vândut-o eu.

— Cu trei ruble? a întrebat baroana, cu ochii sclipitori ca de şopârlă.

— Da, cu trei ruble. Era o marfă de rebut, care se vindea în afara inventarului.

Baroana a întrebat, batjocoritor:

— Mi-aţi vinde oare şi mie una la fel cu trei ruble?

— Nu! Dumneavoastră nu veţi mai putea cumpăra niciodată nimic în magazinul meu!

— Ce dovezi aveţi că păpuşa asta a fost cumpărată de la dumneavoastră? a continuat judecătorul.

— Da, aşa-i! a intervenit baroana. Ce dovezi?

Judecătorul a apostrofat-o:

— Linişte!

— Dumneavoastră de unde aţi cumpărat păpuşa? a întrebat-o Wokulski pe baroană.

— De la „Lesser”.

— Avem, deci, dovada! a continuat Wokulski. Păpuşile acestea le-am adus din străinătate în bucăţi: capul şi corpul separate. Domnule judecător, vă rog desprindeţi capul păpuşii şi veţi găsi înăuntru emblema firmei mele.

Doamna baroană a început să dea semne de nelinişte.

Judecătorul a luat păpuşa, şi cu un cuţitaş oficial i-a desfăcut bluza. Apoi, cu multă atenţie, i-a desprins capul de corp. Helunia a urmărit la început mirată această operaţie, apoi a întrebat-o pe maică-sa în şoaptă:

— Mamă, de ce o dezbracă domnul pe Mimi? O să-i fie ruşine.

Deodată, înţelegând ce se întâmpla, a izbucnit în plâns şi, ascunzându-şi faţa în rochia doamnei Stawska, a început să strige:

— Ah, mamă, de ce o taie? … O doare, săraca! … Mamă, mămico! Nu vreau s-o taie pe Mimi! …

— Nu plânge, Hela, Mimi o să se facă bine şi o să fie şi mai frumoasă ca până acum! a liniştit-o Wokulski, tot atât de emoţionat ca doamna Stawska.

Între timp, capul bietei Mimi a căzut pe hârtiile de pe masă. Judecătorul l-a luat, s-a uitat înăuntru, apoi a întins piesa doamnei baroane, întrebând-o:

— Doamnă, vedeţi ce scrie?

— Să citească cu glas tare domnul Maruszewicz! Ce scrie?

— Jan Mincel şi Stanislaw Wokulski”… a îngăimat Maruszewicz.

— Care va să zică, nu scrie „Lesser”?

— Nu.

În tot acest timp, servitoarea baroanei se manifesta foarte ciudat: se înroşea, pălea, încerca să se ascundă printre bănci.

Judecătorul o privea pe sub sprâncene. Apoi deodată a întrebat-o:

— Ia spune-ne fetico, ce s-a întâmplat cu păpuşa? Dar să spui adevărul, pentru că ai să depui jurământ…

Fata s-a apucat cu mâinile de cap, înspăimântată cumplit, şi, rezemându-se de masă, a răspuns:

— Capul păpuşii s-a spart, domnule!

— Care păpuşă? A doamnei Krzeszowska?

— Da.

— Bine, dar i s-a spart numai capul! Restul unde este? …

— În pod, domnule… Vai de zilele mele ce-o să păţesc eu acum! …

— N-o să păţeşti nimic, n-avea grijă! Ar fi fost mai rău dacă ascundeai adevărul… Doamna reclamantă a auzit cum stau lucrurile?

Baroana şi-a lăsat ochii în jos şi şi-a încrucişat mâinile pe piept, ca o martiră, Judecătorul a început să scrie. Omul care şedea în banca a doua, cel cu măngălăul, s-a luat de cumătră roşcovană:

— Ei, mai zici că a furat? … Ce-ai amuţit?

— Când femeia e frumoasă, scapă de închisoare! s-a adresat cumătra roşcovană vecinei sale.

— Dumneata, însă, fii sigură că n-ai să scapi a mormăit individul cu măngălăul.

— Eşti un prost!

— Ba dumneata eşti proastă!

— Linişte! a strigat judecătorul.

Ni s-a cerut să ne ridicăm în picioare şi ni s-a citit sentinţa, prin care doamna Stawska era achitată.

— Acum, dragă doamnă, a încheiat judecătorul, puteţi să intentaţi procesul de calomnie!

A coborât apoi în sală, a strâns mâna doamnei Stawska şi a adăugat:

— Mi-a părut foarte rău că a trebuit să vă judec; acum însă îmi pare foarte bine că pot să vă felicit! …

Pe doamna Krzeszowska o apucaseră damblalele; cumătra cu faţa roşie i-a spus vecinei sale, oftând:

— Când eşti frumoasă, chiar şi judecătorul face pe craidonii.! … Dar la judecata de apoi n-o să fie aşa! …

— Uite holera! … Spurcă cele sfinte! a mormăit omul cu măngălăul.

Ne-am pregătit să ieşim din sală. Wokulski i-a oferit braţul doamnei Stawska şi au pornit înainte; eu am condus-o pe doamna Misiewiczowa, ajutându-i cu băgare de seamă să coboare scările murdare.

— Nu ţi-am spus eu că o să se termine aşa? mi-a spus bătrâna. Dumneata însă nu credeai!

— Eu n-am crezut?

— Da. Umblai ca bolnav… Isuse Hristoase! Dar asta ce mai e?

Ultimele cuvinte se refereau la studentul pirpiriu, care aştepta împreună cu colegul său la uşă, pândind-o desigur pe doamna Krzeszowka. Crezând că baroana iese, făcuse mutra de cadavru în faţa… doamnei Misiewiczowa!

Dându-şi seama de eroare, s-a ruşinat atât de tare, încât a luat-o la goană.

— Patkiewicz! … Stai! … Vin şi eu! … a strigat Maleski după el.

— Să te ia toţi dracii! a izbucnit Patkiewicz. Faci ce faci şi mă compromiţi întotdeauna…

În clipa aceea, simţind mişcare la uşă, s-a întors repede şi iar a făcut pe mortul… de astă dată în faţa lui Wirski! …

Această a doua eroare i-a făcut pe cei doi tineri să-şi piardă cumpătul de tot. Au pornit spre casă, supăraţi unul pe altul, fiecare pe câte un trotuar.

Însă când i-am ajuns din urmă cu trăsurile, am constatat că mergeau iarăşi împreună. Ne-au salutat de altfel foarte galant.”

IX.

DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL

„ŞTIU DE CE M-AM ÎNTINS ATÂTA CU descrierea procesului. Iată de ce…

În lume sunt sumedenie de necredincioşi; chiar şi eu mă îndoiesc uneori de existenţa proniei cereşti.

Sunt zile în care situaţia politică merge rău, sau când mă uit la mizeria umană şi la triumful destrăbălaţilor (dacă-mi este permis să pronunţ un astfel de cuvânt) şi îmi spun: „Măi, Ignacy Rzecki, bătrân prost ce eşti! Tu, care îţi închipui că Napoleonii se vor întoarce pe tron, că Wokulski va realiza ceva excepţional – ca om capabil ce este – şi că va avea parte de fericire fiindcă e un om cinstit! … Tu, care, cu capul tău de măgar crezi că deşi destrăbălaţilor le merge bine la început, iar oamenilor cinstiţi le merge rău, până la urmă cei răi vor fi acoperiţi de ruşine, iar cei buni de glorie! … Aşa îţi închipui tu? … Atât de prost vezi lucrurile? … În lume nu există nici o rânduială şi nici un fel de dreptate, ci numai luptă. Dacă în această luptă înving cei buni, e bine; dacă înving cei răi, e rău… Dar să nu-ţi închipui câtuşi de puţin că există vreo putere care-i protejează pe cei buni. Oamenii sunt ca frunza în vânt; când ajunge pe iarbă, rămâne pe iarbă, când nimereşte în noroi, rămâne în noroi…”

Aşa cuget uneori în clipele mele de îndoială. Procesul doamnei Stawska m-a dus la concluzii cu desăvârşire opuse, şi anume la convingerea că, mai curând sau mai târziu, dreptatea este de partea celor buni.

Gândiţi-vă puţin! … Doamna Stawska este o femeie bună, aşa că ar trebui să fie fericită; Stas e un om superior, mai presus de orice preţuire, deci şi el ar trebui să fie fericit. De fapt însă Stas e mereu agitat şi trist (când mă uit la el, îmi vine uneori să plâng!), iar doamna Stawska a fost acuzată de furt… Unde este, aşadar, dreptatea care-i răsplăteşte pe cei buni? …

Ai să vezi îndată, om fără credinţă ce eşti! Şi ca să mă conving mai bine că în lumea asta există o bună rânduială voi însemna aici următoarele prorociri:

Prima: doamna Stawska se va căsători cu Wokulski şi va fi fericită.

A doua: Wokulski va renunţa la domnişoara Lęcka, se va căsători cu doamna Stawska şi va fi fericit cu ea.

A treia: micul Lulu va ajunge chiar anul acesta împărat al francezilor, sub numele de Napoleon al IV-lea, îi va snopi pe nemţi în bătăi şi va face dreptate în lumea întreagă, aşa cum a prevăzut răposatul tata.

Astăzi nu mă mai îndoiesc că Wokulski se va însura cu doamna Stawska şi că va înfăptui ceva extraordinar. E drept că încă nu s-a logodit cu ea şi că nici măcar nu i-a cerut mâna. De altfel… nici nu-şi dă seama ce-o să se întâmple cu ei! … Dar eu văd încă de pe acum… Văd limpede cum se vor desfăşura lucrurile şi-mi pun capul că aşa va fi! … Eu am fler politic, nu glumă!

Pentru că, staţi puţin, să vă spun ce se petrece!

A doua zi după proces, Wokulski a fost seara la doamna Stawska şi a stat la ea până la orele unsprezece noaptea. A treia zi s-a dus la magazinul Milerowei, a răsfoit registrele şi a lăudat-o pe doamna Stawska, ceea ce a cam usturat-o pe Milerowa… Iar în a patra zi…

Ce-i drept, a patra zi n-a mai fost nici la Milerowa, nici la doamna Stawska, în schimb mie mi s-au întâmplat anumite lucruri ciudate.

Înainte de masă (în magazin nu prea erau clienţi) m-am pomenit pe neaşteptate cu cine credeţi? … Cu tânărul Szlangbaum! Da. Cu evreul acela de la secţia de ţesături ruseşti!

M-am uitat la el: Szlangbaum, cu mustaţa în furculiţă, îşi freca mâinile şi ţinea capul aşa de sus, că nici cu prăjina nu-i mai ajungeai la nas… Mi-am zis în gând: „A înnebunit, sau ce-o fi cu el? …” Dar dumnealui m-a salutat semeţ şi mi-a spus desluşit următoarele cuvinte:

— Domnule Rzecki, socot că, orice s-ar întâmpla, vom rămâne buni prieteni…

Mi-am zis: „Ei drăcie! Să-l fi dat Stas afară? …”

Deci i-am răspuns:

— Domnule Szlangbaum, poţi fi sigur că am să fiu binevoitor cu dumneata, orice s-ar întâmpla, bineînţeles în afară de cazul în care vei comite vreun abuz, domnule Szlangbaum…

Ultimele cuvinte le-am accentuat anume, deoarece domnul Szlangbaum îmi făcea impresia sau că are intenţia să ne cumpere magazinul (ceea ce nu mi se părea verosimil), sau că vrea să ne prade casa de bani (ceea ce, deşi e un evreu cinstit, n-ar fi fost un lucru atât de imposibil).

Se vede treaba că el a înţeles gândurile mele, căci a surâs vag şi s-a dus la secţia lui. Peste un sfert de oră m-am dus şi eu acolo, aşa, într-o doară, dar l-am găsit, ca de obicei, ocupat. Aş spune chiar că muncea şi mai abitir ca până atunci: se urca pe scară, scotea baloturile de rips şi de catifea din rafturi şi le aranja în dulapuri… Într-un cuvânt, se agita cât zece. „Nu, mi-am zis, cred că ăsta n-o să ne fure…”

Am băgat însă de seamăceea ce mi-a dat iarăşi de gândit – că domnul Zięba era politicos până la umilinţă în faţa lui Szlangbaum şi că la mine se uita puţin cam de sus, deşi nu chiar prea de tot.

„De, mi-am zis, vrea să-şi ispăşească faţă de Szlangbaum vechile nedreptăţi, iar în faţa mea, cel mai bătrân funcţionar din magazin, îşi păstrează demnitatea personală… E cât se poate de onorabil pentru el; întotdeauna trebuie să ţii capul sus faţă de superiori şi să fii cât se poate de politicos cu inferiorii…”

Seara m-am dus la o bere; domnul Szprot şi consilierul Wengrowicz erau acolo. Pe Szprot, de când cu pricina despre care am vorbit, îl tratez cu indiferenţă. Pe consilierul Wengrowicz în schimb l-am salutat cordial.

— S-a făcut! … mi-a spus el.

— Pardon, am răspuns, dar nu pricep! (Credeam că face aluzie la procesul doamnei Stawska.) Nu pricep, domnule consilier…

— Ce, nu ştii că magazinul a fost vândut? …

— Muşcă-ţi limba, domnule consilier! Ce magazin?

Preaonorabilul domn ajunsese la a şasea halbă, aşa că a început să râdă:

— Ptiu! Eu pot să-mi muşc limba, dar dumneata n-ai să mai poţi face nici atât când o să treci de la pâinea creştinească la azima ovreiască… Fiindcă după câte spune lumea, magazinul vostru a fost cumpărat de nişte evrei…

Am crezut că mă loveşte damblaua.

— Domnule consilier, am spus, eşti un om serios, aşa că mă poţi lămuri de unde ai ştirea!

— Tot oraşul vorbeşte; de altfel, te poate lămuri mai bine domnul Szprot, aici de faţă.

— Domnule Szprot, l-am întrebat, salutându-l, n-aş vrea să te jignesc, cu atât mai mult cu cât ţi-am cerut satisfacţie, iar dumneata m-ai refuzat ca un netrebnic… Da, ca un netrebnic, domnule Szprot! … Îţi declar însă că dacă nu-mi repeţi cele auzite, înseamnă că numai dumneata născoceşti toate zvonurile astea!

— Ce vorbă e asta? … a răcnit Szprot, lovind cu pumnul în masă, ca şi rândul trecut. Am refuzat, deoarece treaba mea nu-i să-ţi dau dumitale satisfacţie sau oricui ar fi. Şi acum îţi repet că magazinul vostru îl cumpără nişte evrei…

— Ce evrei?

— Naiba să-i ştie: Szlangbaumii, Hundbaumii, sau cum le-o mai fi spunând! …

M-a apucat o furie atât de groaznică, încât am cerut să mi se aducă bere. Consilierul Wengrowicz a spus, nervos:

— Cu ăştia o să se întâmple odată una lată…

— Domnul consilier are dreptate! l-a susţinut Szprot.

Ei pun mâna pe toate! Până la urmă va trebui să le luăm înapoi cu forţa, pentru a menţine echilibrul. Pentru ca vedeţi, domnilor, ce se petrece cu stofele…

— De, am spus, dacă ne cumpără magazinul, mă unesc şi eu cu voi; şi pumnul meu mai cântăreşte ceva… Dar, deocamdată, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai răspândiţi zvonuri despre Wokulski şi nu întărâtaţi oamenii împotriva ovreilor, că şi aşa e destulă agitaţie! …

M-am întors acasă cu dureri de cap, furios pe toată lumea. Peste noapte m-am trezit de câteva ori, şi cum adormeam la loc, visam că evreii ne-au cumpărat într-adevăr magazinul, şi eu, ca să nu mor de foame, umblam prin curţile oamenilor cu o flaşnetă pe care scria: „Fie-vă milă de-un bătrân sărac, fost ofiţer în armata maghiară!”

De-abia dimineaţă mi-a venit singura idee simplă şi raţională: să stau de vorbă răspicat cu Stas. Şi dacă într-adevăr vinde magazinul, să mă îngrijesc de o slujbă în altă parte.

Frumoasă carieră, n-am ce zice, după atâţia ani de muncă! Dacă omul ar fi câine, cel puţin i-ar trage cineva un glonte în cap… Dar cum este om, trebuie să-şi caute adăpost prin unghere străine, fără să fie sigur dacă viaţa lui nu se va sfârşi în mocirlă…

Înainte de amiază Wokulski n-a venit la magazin, aşa că pe la orele două m-am gândit să trec pe la el. Poate era bolnav…

M-am dus, şi în poarta casei am dat de doctorul Szuman. Când i-am spus că vreau să stau de vorbă cu Stas, mi-a răspuns:

— Nu intra. E agitat; lasă-l în pace. Vino mai bine la mine, să bem ceaiul împreună. Apropo, mi-ai dat câteva şuviţe din părul dumitale?

— Mi se pare că în curând am să-ţi dau tot părul, ba chiar şi pielea…

— Vrei să te îmbălsămezi?

— Ar trebui, pentru că lumea n-a văzut prostănac mai mare…

— Consolează-te! mi-a răspuns Szuman. Există alţii şi mai mari ca dumneata! … Dar ce s-a întâmplat?

— În ceea ce mă priveşte, nu s-a întâmplat nimic, dar am auzit că Stas îşi vinde magazinul evreilor… Şi eu n-o să rămân slugă la ei!

— Ce-i asta? Şi dumneata ai devenit antisemit?

— Nu, dar una e să nu fii antisemit şi alta să fii sluga ovreilor!

— Atunci cine să-i slujească? … Fiindcă nici eu, deşi sunt evreu, nu sunt dispus să îmbrac livreaua cărpănoşilor ăstora. Dar, la urma urmelor, de unde ţi-a venit gândul ăsta? Dacă magazinul o să fie vândut, dumneata o să ai un post foarte bun la societatea comercială…

— Societatea asta nu-i ceva sigur.

— Ai dreptate, e foarte nesigură! Prea puţini evrei au intrat în ea şi prea mulţi boieri! Pe dumneata însă nu te interesează de loc treaba asta, deoarece… Numai, te rog, să nu-mi trădezi secretul. Nu trebuie să-ţi pese de loc de ce-o să se întâmple cu magazinul şi cu societatea, deoarece Wokulski a trecut pe numele dumitale suma de douăzeci de mii de ruble…

— A trecut… pe numele meu? … Ce însemnează asta?! … am exclamat eu, uimit.

Ajunsesem acasă la Szuman, şi doctorul a poruncit să i se pregătească samovarul.

— Ce însemnează asta? l-am mai întrebat o dată, foarte tulburat.

— Ce însemnează asta? … a mormăit Szuman, umblând prin casă şi frecându-se la ceafă. Ce însemnează? Nu ştiu. Destul că Wokulski a făcut ce-a făcut! Se vede treaba că vrea să fie pregătit pentru orice eventualitate, fiindcă e un negustor cu cap! …

— Să fie iarăşi vorba de vreun duel? …

— Aş, de unde! … Wokulski e prea deştept ca să facă de două ori aceeaşi prostie! Dar, vezi dumneata, scumpe domnule Rzecki, cine are de-a face cu o muiere ca asta, trebuie să fie pregătit…

— Care muiere? … Doamna Stawska?

— Ce doamnă Stawska! Aici e vorba de un peşte mult mai mare. E vorba de domnişoara Lęcka, de care nebunul s-a îndrăgostit fără scăpare! Cam vede el de pe acum ce poamă este demoazela… Suferă, se frământă, dar nu poate renunţa la ea. Pentru că, vezi dumneata, dragostea la bătrâneţe e o pacoste, mai ales când e vorba de un îndrăcit ca Wokulski.

— Ce s-a mai întâmplat? Doar aseară a fost la bal, în sala primăriei!

— Tocmai! a mormăit doctorul. A fost, fiindcă s-a dus şi ea! Iar eu m-am dus, fiindcă au fost ei. Interesantă poveste!

— N-ai putea oare să vorbeşti mai limpede? l-am întrebat, nerăbdător.

— De ce nu? Cu atât mai mult cu cât toţi văd la fel! Wokulski e nebun după demoazelă, demoazela cochetează cu cine vrei şi cu cine nu vrei, iar adoratorii aşteaptă! … O adevărată aventură… Szuman continua să se plimbe prin cameră, frecându-se la ceafă.

— Atâta timp cât n-avea nici bani, nici pretendent, nici dracu nu da pe la ea! a continuat el. Dar de când a apărut Wokulski, om bogat, cu faimă şi cu relaţii întinse – uneori chiar supraestimate – în anturajul domnişoarei Lęcka s-a îngrămădit un roi atât de mare de cavaleri mai mult sau mai puţin stupizi, tineri, bătrâni, frumoşi şi urâţi, că nu mai ai loc de ei! Şi fiecare suspină, dă ochii peste cap, şopteşte cuvinte duioase, o strânge drăgăstos de mână când dansează cu ea…

— Şi ea ce zice?

— Deşertăciune femeiască! a răspuns doctorul, făcând un gest cu mâna. În loc s-o dispreţuiască, e încântată de gloata asta, care a părăsit-o de câteva ori. Toţi văd ce se întâmplă, şi, ceea ce e mai grav, vede şi Wokulski!

— Atunci de ce n-o dă dracului, fir-ar să fie? … Cred că el nu-i omul care să se lase călcat în picioare!

Szuman i-a făcut semn servitorului care adusese samovarul să se retragă şi a turnat ceaiul.

— Uite, vezi dumneata, a continua el apoi, ar da-o dracului dacă ar fi în stare să judece lucrurile raţional. Aseară, la bal, a fost un moment când în Stas al nostru s-a trezit leul. S-a apropiat deodată de domnişoara Lęcka… Aş fi jurat c-o să-i spună: „Noapte bună, domnişoară! Acum ştiu câte parale fac şi nu mai permit nimănui să-şi bată joc de mine!” Când a ajuns lângă ea, i se citea pe faţă hotărârea. Dar… ce folos! … Demoazela s-a uitat o dată la el, i-a şoptit nu ştiu ce, l-a strâns de mână, şi Stas al meu a fost fericit o noapte întreagă! Atât de fericit… încât astăzi ar fi fost în stare să-şi zboare creierii dacă n-ar fi sperat în alte priviri, şoapte şi strângeri de mână! … Nu vede, nenorocitul, că nemernica dăruieşte aceleaşi dulcegării altor zeci de inşi, ba chiar în doze mult mai mari!

— Ce fel de femeie o fi?

— Ca alte sute şi mii! Frumoasă, răsfăţată, dar fără suflet. Pentru ea Wokulski contează cât timp are bani şi faimă. E un bun pretendent, fireşte, atâta timp cât nu există altul mai bun. Dar amanţii şi-i va alege dintre cei care i se potrivesc mai bine. În schimb, Wokulski, atât în privinţa lui Hopfer, cât şi în stepă, s-a îndopat atât de mult cu tot felul de Aldone, Grasyne, Maryle şi alte himere de acelaşi gen, încât vede în domnişoara Lęcka o zeitate. Nu-i numai îndrăgostit, ci o adoră, se închină în faţa ei, s-ar prosterna la picioarele ei, cu faţa la pământ… Îl aşteaptă o decepţie îngrozitoare! … Pentru că deşi e un romantic, nu-l va imita pe Mickiewicz, care nu s-a mulţumit s-o ierte pe aceea care şi-a bătut joc de el, dar a şi suspinat pe urmele ei după ce-l înşelase – şi chiar a imortalizat-o… Frumoasă morală pentru domnişoarele noastre. Daca vrei să fii celebră, înşală-ţi adoratorii cei mai înflăcăraţi! … Noi, polonezii, suntem condamnaţi să fim naivi chiar şi într-un domeniu atât de simplu ca iubirea…

— Doctore, şi crezi că Wokulski o să ajungă o paiaţă? am întrebat eu, simţind că fierbe sângele în mine ca la bătălia de la Világos.

— O, la naiba! Nu! a protestat el. Poate face pe nebunul atâta timp cât îşi spune: „Te pomeneşti că mă iubeşte! Te pomeneşti că este aşa cum îmi închipui eu! …” Dar dacă nu se va trezi şi nu va băga de seamă că ea îl ia în zeflemea… eu am să fiu primul – cât sunt eu de evreu – care am să-l scuip în ochi… Un om ca el poate fi nefericit, dar nu e permis să se înjosească…

Nu-l văzusem de mult pe Szuman atât de agitat.

— Lasă, doctore, linişteşte-te… Am eu leac pentru Stas!

I-am povestit tot ceea ce ştiam despre doamna Stawska.

— Una din două, doctore! am adăugat. Sau mor, sau… îl însor cu doamna Stawska! E o femeie care are şi raţiune, şi inimă, iar iubirea i-o va răsplăti prin iubire. De o femeie ca ea are el nevoie!

Szuman a clătinat din cap.

— De, ştiu şi eu? încearcă… Vorba ceea; cui pe cui se scoate. Deşi mă tem ca tratamentul să nu fie cam tardiv!

— E un om de fier…

— Tocmai de aceea! E greu să ştergi ce s-a întipărit o dată în inima unui bărbat ca el. Şi e şi mai greu să lipeşti la loc ceea ce s-a rupt…

— Doamna Stawska va izbuti!

— Ar fi bine!

— Şi Stas va fi fericit…

— Oho! …

Plin de curaj, mi-am luat rămas bun de la doctor. O iubesc, da, o iubesc pe doamna Helena, dar pentru el… voi renunţa la ea.

Numai să nu fie prea târziu!

Nu, nu…

A doua zi la amiază, Szuman a venit la magazin. După zâmbetul lui şi după felul cum îşi muşca buzele, am înţeles că-l roade ceva, făcându-l să ia o atitudine ironică.

— Ai fost la Stas, doctore? l-am întrebat. Cum se simte astăzi?

M-a tras după dulapuri şi a început să-mi vorbească repede, nervos:

— Poftim unde-i duc muierile pe cei de teapa lui Wokulski! Ştii de ce e agitat? …

— S-a convins că domnişoara Lęcka are un amant!

— Aş! Măcar de-ar fi aşa! … S-ar vindeca radical! Numai că demoazela e prea deşteaptă ca un adorator atât de naiv ca el să observe ce se petrece în culise! De data asta e vorba de altceva! De ceva atât de caraghios, că mi-e şi ruşine să-ţi spun… Doctorul era indignat; s-a lovit cu palma în creştetul chel şi a continuat, mai încet: Prinţul dă mâine un bal; domnişoara Lęcka va fi, fireşte, acolo. Dumneata ştii că până azi prinţul nu l-a invitat pe Wokulski, deşi alţii au fost invitaţi de acum două săptămâni? … Şi îţi poţi închipui că Stas zace din cauza asta? …

Zicând acestea, doctorul a început să râdă piţigăiat, rânjindu-şi dinţii stricaţi; eu – pe cinstea mea! – m-am făcut roşu de ruşine…

— Acum pricepi până unde poate ajunge un om? … m-a întrebat Szuman. De două zile se perpeleşte pentru că un prinţ oarecare nu l-a poftit la bal! … El, scumpul nostru Stas, admirabilul nostru Stas!

— De la el ştii?

— Aş! Nu mi-a spus nimic. Dacă ar avea tăria să spună ar avea-o şi pe aceea de a refuza o invitaţie atât de întârziată.

— Crezi c-o să-l invite?

— Ba bine că nu! Altfel, l-ar costa pe prinţ cincisprezece la sută pe an la capitalul pe care-l are investit în societate. O să-l invite, da, o să-l invite, că, slavă Domnului, Wokulski mai este încă o forţă! Dar cunoscându-i slăbiciunea pentru domnişoara Lęcka, întâi îl întărâtă, se joacă cu el de parcă ar fi un căţel căruia îi tot arăţi şi-i ascunzi carnea, ca să-l înveţi să umble în două labe! Nu te teme, nu-l lasă ei din mâini. Sunt prea deştepţi ca să facă una ca asta! Dar vor să-l dreseze, ca să le facă sluj, să facă bine apporte, ba chiar să-i muşte pe cei care nu le sunt lor dragi…

Szuman şi-a luat căciula de biber şi a ieşit clătinând din cap. Era acelaşi maniac de totdeauna!

Am fost indispus toată ziua. Am greşit până şi la socoteli de câteva ori. Tocmai când mă gândeam să închid magazinul, a apărut Stas. Mi s-a părut că slăbise în cele câteva zile de când nu-l văzusem. I-a salutat cu indiferenţă pe cei de faţă şi a început să scotocească prin birou…

— Cauţi ceva? l-am întrebat eu.

— N-a sosit o scrisoare de la prinţ? … a zis el, fără să se uite în ochii mei.

— Toate scrisorile ţi le-am trimis acasă…

— Ştiu. Dar poate a mai rămas vreuna rătăcită printre hârtii…

Mai bucuros aş fi fost să mi se scoată o măsea decât să aud una ca asta! Care va să zică, Szuman a avut dreptate! Stas e agitat fiindcă prinţul nu l-a poftit la bal!

După ce am închis magazinul şi a plecat toată lumea, Wokulski m-a întrebat:

— Ce faci astăzi? N-ai vrea să mă inviţi la ceai?

Fireşte că l-am invitat bucuros şi mi-am adus aminte de timpurile bune, când Stas venea la mine aproape în fiecare seară. Ce îndepărtate sunt acele timpuri! Acum el e încruntat, eu sunt tulburat, şi, cu toate că avem multe să ne spunem, niciunul nu se uită în ochii celuilalt. Ba încă am început să vorbim despre ger… Abia după ce am băut câte o ceaşcă de ceai – jumătate ceai, jumătate arac 11 – ni s-au mai dezlegat limbile.

— Lumea spune că vinzi magazinul, am început eu.

— E ca şi vândut! mi-a răspuns Wokulski.

— Ovreilor?

S-a ridicat repede din fotoliu şi a început să umble prin cameră, cu mâinile în buzunare.

— Dar cui să-l vând? … Acelora care nu vor să-l cumpere fiindcă au bani, sau acelora care l-ar cumpăra dar n-au bani? Magazinul face vreo sută douăzeci de mii de ruble! Să arunc banii aceştia în noroi? …

— Grozav ne mai elimină evreii ăştia, domle! …

— De unde? De pe poziţiile pe care noi nici nu le ocupăm, sau la a căror ocupare îi silim noi înşine, îi împingem, îi implorăm să le ocupe? … Magazinul nu-l va cumpăra niciunul din boierii noştri, dar fiecare dintre ei e în stare să dea bani evreului ca să-l cumpere el, cu condiţia să-i plătească o dobândă bună.

— Aşa să fie oare?

— Fireşte! Ştiu prea bine cine-l împrumută cu bani pe Szlangbaum…

— Îl cumpără Szlanbaum?

— Cine altul ai vrea? Klejn, Lisiecki, Zięba? … Ei n-au credit, şi chiar dacă ar avea, ar prăpădi banii!

— Cândva o să izbucnească un scandal cu ovreii ăştia! … am mormăit eu.

— Au mai fost! Au durat optsprezece veacuri! Şi care-i rezultatul? … În persecuţiile antisemite au pierit oamenii cei mai nobili şi au rămas cei care s-au putut salva de la pieire.

— Te-ai gândit oare că în ziua în care magazinul nostru are să treacă în mâinile lor, mulţi vor căpăta posturi bine retribuite, şi zeci dintre ai noştri le vor pierde?

— Nu-i vina mea! a răspuns Wokulski, iritat. Nu-i vina mea dacă persoanele cu care am relaţii îmi cer să vând magazinul! Este adevărat că societatea va pierde, dar ea vrea să piardă!

— Şi îndatoririle…

— Ce îndatoriri? … a strigat el. Faţă de cei care mă consideră un exploatator, sau faţă de cei care mă fură?

O datorie îndeplinită ar trebui să aducă ceva omului, pentru că altfel ar fi un sacrificiu pe care n-are nimeni dreptul să i-l ceară! Ce câştig eu din toate astea? Dintr-o parte, ură şi calomnii; din alta, desconsiderare. Spune şi tu: există oare vreo nelegiuire care să nu-mi fi fost atribuită? Şi pentru ce? … Pentru că am făcut avere şi am dat de lucru la zeci şi sute de oameni!

— Gura lumii nici pământul n-o astupă! …

— O fi, dar nu cred să se întâmple altundeva ce se întâmplă la noi! În altă parte, un om ca mine, îmbogăţit pe căi cinstite, ar avea duşmani, dar ar avea şi prieteni care să-l răsplătească pentru suferinţele îndurate… Da aici…

A făcut cu mâna un gest de plictiseală.

Am golit dintr-o sorbitură jumătate de pahar de arac cu ceai, ca să-mi fac curaj. Deodată, auzind paşi pe coridor, Stas s-a oprit în faţa uşii. Aştepta invitaţia prinţului! …

Am simţit o fierbinţeală în cap. L-am întrebat:

— Crezi oare că aşa te vor stima mai mult toţi cei pentru care îţi vinzi magazinul?

— Poate… a murmurat el, dus pe gânduri.

— Şi crezi că aşa te vor iubi mai mult decât cei pe care îi părăseşti?

S-a apropiat repede de mine şi s-a uitat drept în ochii mei.

— Poate! … mi-a răspuns.

— Nu eşti sigur?

S-a trântit în fotoliu.

— Ştiu şi eu? … a şoptit el. Ştiu şi eu? … Ce e oare sigur pe lumea asta?

— Şi nu te-ai gândit niciodată, am continuat eu, tot mai curajos, că poţi fi nu numai exploatat şi înşelat, dar şi batjocorit şi desconsiderat? … Spune-mi, nu te-ai gândit niciodată? … Ce nu se poate în lumea asta! … Însă în cazul ăsta trebuie să iei măsuri: dacă nu poţi ocoli decepţia, cel puţin să nu fii ridicol! Ce dracu! (Am lovit cu paharul în masă.) Poţi face sacrificii fiindcă ai de unde, dar nu poţi permite să fii batjocorit!

— Cine mă batjocoreşte? a strigat el, ridicându-se.

— Toţi cei care nu te respectă atât cât meriţi!

M-am speriat de atâta îndrăzneală, dar Wokulski nu mi-a răspuns nimic. S-a întins pe canapea, cu mâinile încrucişate sub cap, semnul unei emoţii neobişnuite. Apoi, cu o voce deplin liniştită a început să vorbească despre treburile magazinului.

Pe la orele nouă s-a deschis uşa şi a intrat servitorul lui Wokulski, strigând:

— A sosit scrisoarea de la prinţ!

Stas şi-a muşcat buzele şi, fără să se ridice, a întins mâna.

— Dă-o încoa şi du-te la culcare!

După plecarea servitorului, Stas a deschis încet plicul, a citit, apoi a rupt scrisoarea în bucăţi şi a aruncat-o lângă sobă.

— Ce vrea? am întrebat eu.

— Mă invită la balul de mâine. Mi-a răspuns el sec.

— Te duci?

— Nici gând!

Am rămas uluit. Şi deodată, în această uluire, mi-a venit cea mai genială idee de sub soare.

— Ştii ceva? N-ai vrea să mergem mâine seară la doamna Stawska?

Stas s-a aşezat pe canapea şi mi-a răspuns zâmbind:

— Ştii că n-ar fi o idee rea? … E o femeie foarte simpatică şi n-am fost de mult pe acolo. Adu-mi aminte să trimitem nişte jucării fetiţei.

Sloiul de gheaţă dintre noi se topise. Ne-am recăpătat amândoi vechiul ton sincer, şi am vorbit până la miezul nopţii despre timpurile trecute. La plecare mi-a spus:

— Uneori omul se prosteşte; dar pe urmă îşi recapătă raţiunea… Să te răsplătească Dumnezeu, vechiul meu prieten! …

Scumpul, dragul meu Stas! …

De-ar fi să plesnesc, şi tot am să-l însor cu doamna Stawska!

În ziua balului n-au venit la magazin nici Stas, nici Szlangbaum, Am ghicit: discutau desigur despre vânzarea magazinului nostru.

Altă dată, o chestie ca asta mi-ar fi stricat buna dispoziţie pentru toată ziua. Acum însă nici nu m-am gândit la dispariţia firmei noastre şi transformarea ei într-o firmă evreiască. Ce-mi pasă mie de magazin? Stas, cel puţin, să scape de necazuri. Trebuie să-l însor, de-ar fi să se dărâme pământul! …

De dimineaţă am trimis doamnei Stawska o scrisoare, anunţând-o că voi veni la ceai, împreună cu Wokulski. La scrisoare am cutezat să alătur o cutie cu jucării pentru Helunia: o întreagă menajerie, mobilier complet pentru păpuşă, un serviciu în miniatură şi un samovar de alamă. Totul valorând 13 ruble şi 60 de copeici, cu ambalaj cu tot.

Ar trebui să găsesc ceva şi pentru doamna Misiewiczowa. Aşa aş face din bunică şi nepoţică un fel de cleşte cu care să strâng de inimă pe frumoasa mamă, care va trebui să capituleze înainte de Sfântul Ioan… (Ah, drăcie! Dar bărbatul din străinătate? … Ei, ce importanţă are bărbatul?! N-avea decât să-i poarte de grijă! … De altfel, cu zece mii de ruble putem să obţinem chiar despărţirea de cel absent, care, desigur, nici nu mai trăieşte! …)

După închiderea magazinului m-am dus la Stas. Când servitorul mi-a deschis, am văzut că avea în mână o cămaşă cu piepţi scrobiţi. Trecând prin dormitor, am descoperit pe un scaun fracul, vesta… Să se fi dus pe gârlă vizita noastră? …

În birou, Stas citea o carte englezească. (Ei, fir-ar a fie! Ce i-o fi trebuind lui limba engleză? La urma urmelor, te poţi însura şi dacă eşti surdo-mut! …) M-a salutat cordial, deşi cu oarecare şovăire. „Trebuie să iau taurul de coarne!” m-am gândit eu. Şi fără să las căciula din mână, am spus:

— Nu mai avem ce aştepta. Să mergem! Dacă întârziem, te pomeneşti că doamnele se culcă.

Wokulski a închis cartea şi a căzut pe gânduri.

— Urâtă seară! … Ninge… a murmurat el.

— Sunt unii pe care ninsoarea asta nu-i împiedică să se ducă la bal! De ce ne-ar strica nouă seara? am răspuns, făcând pe prostul.

Stas a sărit de pe scaun de parcă i-aş îi dat un ghiont şi a cerut blana. În timp ce-l ajuta s-o îmbrace, servitorul i-a atras atenţia:

— Să nu întârziaţi, că e timpul să vă gătiţi. Vine îndată şi frizerul.

— N-am nevoie de el.

— Doar n-o să mergeţi la bal nepieptănat…

— Nu mă duc la nici un bal!

Servitorul, mirat, şi-a pus mâinile cruce pe piept, şi-a înfipt bine picioarele în podea şi l-a luat la zor:

— Cei cu dumneavoastră pe ziua de azi? Vă purtaţi de parcă… Domnul Lęcki v-a rugat atât de mult…

Wokulski a ieşit repede, închizând uşa în nasul obraznicei slugi.

„Aha! mi-am zis eu în gând. Care va să zică, prinţul şi-a dat seama că Stas ar putea să nu vină şi, ca să-şi ceară scuze, l-a trimis la el pe socrul prezumtiv! Szuman are dreptate când spune că n-au să-l lase ei din mâini! … Ba o să vi-l smulgem, domnilor!”

Peste un sfert de ceas eram la doamna Stawska. Mai mare dragul cum ne-au primit Marianna făcuse bucătăria lună, doamna Misiewiczowa îmbrăcase o rochie de mătase în culoarea tutunului, iar doamna Stawska avea gura, ochii şi obrajii atât de frumoşi, încât nu te-ai fi săturat s-o săruţi până la ultima suflare!

Nu vreau să anticipez, dar – pe cinstea mea!

— Stas s-a uitat la ea toată seara cu mult interes. N-a băgat de seamă nici măcar că Helunia avea un şal nou.

Ce seară plăcută! … Cum ne-a mai mulţumit doamna Stawska pentru jucării! … Cum îi punea zahăr în ceai lui Wokulski… De câteva ori l-a atins cu mâneca! …

Acum sunt sigur că Stas are să se ducă la ele tot mai des, la început cu mine, apoi singur.

Pe la mijlocul cinei, un spirit rău – sau bun? – a făcut-o pe doamna Misiewiczowa să-şi arunce privirile asupra Kurier-ului.

— Ah, uite, Helena, azi e bal la prinţ!

Wokulski s-a posomorât şi, în loc să se uite în ochii doamnei Stawska, a început să privească în farfurie. Mi-am luat inima în dinţi şi am spus, absolut neironic:

— Frumoasă societate trebuie să fie acolo! Toalete, eleganţă…

— Nu chiar atât de frumoasă pe cât aţi crede! mi-a răspuns bătrâna. Adesea toaletele nici nu sunt plătite, iar eleganţa… Una e într-un salon de conţi şi prinţi, şi alta în odăiţa unei muncitoare sărace… (O, ce bine a nimerit bătrâna cu observaţia ei!) „Ascultă, Stas şi bagă la cap!” i-am spus în gând. Apoi am întrebat:

— Cum, cucoanele astea mari nu se poartă elegant în relaţiile lor cu muncitoarele?

— O domnule! … a răspuns doamna Misiewiczowa, făcând cu mâna un gest de tăgadă. Cunosc o fată de prăvălie căreia îi dau de lucru toate cucoanele astea; e grozav de pricepută şi lucrează ieftin, dar când se întoarce de la ele, nu-şi mai poate ţine lacrimile! Cât trebuie să aştepte până le probează rochiile, până le potriveşte, până primeşte banii… Şi cu ce ton îi vorbesc! Ce atitudini impertinente! Ce tocmeală… Fata spune (pe cuvântul meu!) că e mai bucuroasă să aibă de a face cu patru evreice deodată decât cu o singură cucoană din astea mari! Deşi acum şi evreicele s-au cam stricat: cum se îmbogăţesc, încep să vorbească numai franţuzeşte, să se tocmească, să facă nazuri…

Am vrut s-o întreb dacă nu cumva şi domnişoara Lęcka foloseşte aceeaşi cusătoreasă, dar mi-a fost milă de Stas. Făcea, sărmanul, feţe-feţe! …

După ceai, Hela a început să întindă pe canapea jucăriile primite. Nu mai putea de bucurie! Doamna Misiewiczowa şi cu mine ne-am dus la fereastră (bătrâna nu se poate dezlipi nici acum de ferestrele astea), iar Wokulski şi doamna Stawska s-au aşezat pe canapea. Ea lucra la un soi de fileu, iar el fuma…

N-am putut auzi ce vorbeau, fiindcă bătrâna a început să-mi povestească foarte însufleţită despre răposatul ei soţ, asigurându-mă că fusese un minunat administrator de plasă. Cred însă că doamna Stawska şi Wokulski duceau o conversaţie interesantă, deoarece vorbeau încet. La un timp am desluşit glasul lui:

— Te-am văzut acum un an, în biserica Carmelitelor, la epitaf, în Vinerea mare…

Apoi şoapta ei:

— Eu îmi amintesc mai bine de dumneata de astă-vară, din ziua când ai fost prima oară în casa unde locuiam atunci. Şi nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că…

— Ce bătaie de cap cu paşapoartele! … Dumnezeu ştie cine le lua, cui le dădea, ce anume scria… continua să povestească doamna Misiewiczowa.

— … cu plăcere, de câte ori doreşti… spunea doamna Stawska, înroşindu-se.

— … şi n-am să te plictisesc? … a întrebat Stas.

— Frumoasă pereche! am şoptit eu la urechea doamnei Misiewiczowa.

Bătrâna s-a uitat la ei şi a oftat:

— Ce folos! … Chiar dacă nefericitul de Ludwik n-ar mai fi în viaţă!

— Să avem încredere în Dumnezeu…

— Că e în viaţă? … a întrebat bătrâna, fără a manifesta nici cea mai mică satisfacţie.

— Nu, nu vorbesc de asta… Dar…

— Mamă, mi-e somn! a scâncit Helunia.

Wokulski s-a, ridicat de pe canapea şi ne-am luat rămas bun de la cele două doamne.

„Cine ştie, mi-am spus eu în gând, dacă nisetrul ăsta n-a şi înghiţit momeala! …”

Afară continua să ningă. Stas m-a condus acasă şi, nu ştiu de ce, a aşteptat în sanie până m-a văzut intrând pe poartă.

Am intrat, dar m-am oprit în gang. Abia după ce portarul a închis poarta am auzit în stradă clopoţeii săniei care pornea din loc.

„De ăştia îmi eşti? mi-am zis eu. Ia să vedem şi noi unde te duci! …”

Am intrat în casă, mi-am îmbrăcat paltonul vechi, mi-am luat jobenul şi, travestit astfel, peste o jumătate de oră am ieşit din nou în stradă.

Acasă la Stas era întuneric, ceea ce dovedea că se dusese în altă parte. Dar unde? …

Am făcut semn unei sănii care trecea, şi peste câteva minute m-am dat jos aproape de palatul prinţului.

În stradă se vedeau câteva cupeuri; altele continuau să sosească. Etajul întâi era luminat, se auzea muzică iar pe ferestre se profilau din când în când umbrele dansatorilor.

„Domnişoara Lęcka e acolo!” mi-am spus eu. Şi am simţit un fel de strângere de inimă.

M-am uitat în lungul străzii. Doamne, ce viforniţă! … Abia se mai desluşeau sclipirile lămpilor de gaz, bătute de vânt. Era vremea să mă duc la culcare.

Căutând o sanie, am trecut pe trotuarul celălalt şi… cât pe ce să dau nas în nas cu Wokulski! … Stătea plin de zăpadă sub un copac, cu ochii ţintă la ferestre.

„Aşa stă treaba, care va să zică! … O, nu, drăguţule! Chiar de-ar fi să mori, şi tot o să te însori cu doamna Stawska!”

Simţind primejdia, m-am hotărât să acţionez energic. A doua zi m-am dus la Szuman şi i-am spus:

— Doctore, ştii ce s-a întâmplat cu Stas?

— Şi-a rupt un picior?

— Mai rău! Deşi nu s-a dus la balul prinţului, unde fusese invitat de două ori, pe la miezul nopţii s-a furişat în faţa casei lui şi a stat în zăpadă uitându-se la ferestre! Pricepi?

— Înţeleg! Pentru atâta lucru nu-i nevoie să fiu psihiatru! …

— Aşa că m-am hotărât să-l însor chiar anul ăsta, chiar înainte de Sfântul Ioan!

— Cu cine? Cu domnişoara Lęcka? m-a întrebat doctorul. Vezi-ţi de treabă şi nu te amesteca!

— Nu cu domnişoara Lęcka, ci cu doamna Stawska.

Szuman se apucă cu mâinile de cap.

— Balamuc, nu altceva! a mormăit el. Am de-a face cu tot felul de demenţi… Domnule Rzecki, eşti nebun!

— Mă jigneşti! am ripostat eu, scos din fire.

Doctorul s-a oprit în faţa mea şi, prinzându-mă de reverele redingotei, mi s-a adresat, nervos:

— Ascultă, domnule! Mă voi folosi de o comparaţie pe care, desigur, o vei înţelege. Dacă, de pildă, ai un sertar plin cu portmonee, poţi să pui în el cravate? … Nu poţi! Aşadar, dacă Wokulski are inima plină de domnişoara Lęcka, poţi dumneata să-i vâri în ea pe doamna Stawska?

I-am îndepărtat mâinile de pe revere şi i-am răspuns:

— Nu pot! Dar dacă scot portmoneele, iar în locul lor pun cravatele… Pricepi, domnule savant? …

Şi am ieşit repede. Prea mă scosese din fire cu aroganţa lui! Crede că nu-i altul pe lume mai înţelept ca el!

De la doctor m-am dus la doamna Misiewiczowa. Doamna Stawska era la magazin, pe Helunia am expediat-o în camera alăturată, la jucăriile ei, iar eu m-am aşezat lângă bătrâna şi, fără altă introducere, am întrebat-o:

— Preastimată doamnă, dumneata crezi că Wokulski e un om cinstit? …

— Ah, bunul meu domn Rzecki! Cum poţi să-mi pui o astfel de întrebare? Ne-a micşorat chiria, pe Helena a salvat-o de la o ruşine atât de mare şi i-a dat un post cu şaptezeci şi cinci de ruble, Helei i-a trimis atâtea jucării…

— Mă rog! am întrerupt-o. Dacă, prin urmare, eşti de acord că-i un om cumsecade, trebuie să-ţi mai spun, în secret, că e foarte nefericit…

Bătrâna şi-a făcut cruce.

— Doamne fereşte! … Nefericit? El? El, care are un magazin atât de mare, o societate comercială şi o avere imensă? El… care a vândut de curând o casă? … Sau poate are datorii despre care nu ştiu nimic…

— Nu, datorii n-are de loc! am liniştit-o eu. Iar după lichidarea comerţului, va dispune de vreo şase sute de mii de ruble, deşi acum doi ani n-avea decât vreo treizeci de mii, bineînţeles în afară de prăvălie… Dar, stimată doamnă… banul nu-i totul, pentru că omul, afară de buzunare, are şi inimă…

— Păi am auzit că se însoară, şi chiar cu o persoană foarte frumoasă, cu domnişoara Lęcka! …

— Tocmai aici e buba! Wokulski nu poate… nu trebuie să se însoare.

— Doamne, iartă-mă! Are vreun cusur? … Cine ar fi crezut! Un bărbat atât de robust? …

— Nu trebuie să se însoare cu domnişoara Lęcka pentru că nu este o partidă potrivită pentru el! El are nevoie de o soţie aşa cum e…

— … cum e Helenka mea! … m-a completat repede doamna Misiewiczowa.

— Da! Chiar aşa! am exclamat eu. Dar nu de una ca ea, ci chiar de ea are el nevoie! … Ea, adică Helenka Stawska, ne trebuie nouă de soţie!

Pe bătrână au podidit-o lacrimile.

— Ştii dumneata, dragă domnule Rzecki, mi-a răspuns oftând, că ăsta e visul meu cel mai scump! … Vezi dumneata, pot să-mi pun capul că sărmanul Ludwik a murit… L-am visat de-atâtea ori, sau gol, sau aşa de schimbat, că nu-l recunoşteam…

— N-are a face! Chiar dacă n-a murit, îi divorţăm!

— Fireşte, cu bani ce nu se poate?

— Da, aşa-i! … Totul este ca doamna Stawska să nu se opună…

— Stimate domnule Rzecki! a exclamat bătrâna. Dar ea, îţi jur, e îndrăgostită de Wokulski până peste urechi! … Şi-a pierdut buna dispoziţie, nu mai doarme, oftează şi slăbeşte, sărăcuţa de ea! Când aţi fost aici aseară, numai eu ştiu ce s-a mai agitat… Eu, mama ei, şi n-am mai recunoscut-o…

— E-n regulă! am întrerupt-o eu. Am să mă îngrijesc ca Wokulski să vină pe aici cât mai des. Grija dumitale va fi… ca doamna Helena să se uite la el cu ochi buni. O să-l smulgem pe Stas din ghearele domnişoarei Lęcka şi… până-n Sfântul Ioan facem nunta.

— Oh, Dumnezeule! Dar Ludwik?

— Ludwik a murit… A murit… Să-mi taie mie capul dacă n-a murit!

— Dacă-i aşa, apoi… cum o vrea Dumnezeu…

— Te rog însă un singur lucru. Să păstrezi totul în secret. Aici e vorba de un joc în stil mare…

Bătrâna s-a supărat.

— Drept cine mă iei, domnule Rzecki? Aici… (a arătat cu mâna la piept), aici fiecare secret zace ca în mormânt! Cu atât mai mult secretul copilului meu şi al nobilului dumitale prieten.

Amândoi eram stăpâniţi de o emoţie profundă.

— Ce să-i faci! am şoptit eu peste o clipă, pregătindu-mă de plecare. Cine ar fi crezut că un lucru de nimic – o păpuşă, bunăoară – poate face fericirea a doi oameni?!

— Care păpuşă?

— Nu înţelegi? Dacă fiica dumitale n-ar fi cumpărat păpuşa de la noi, n-ar fi fost procesul. Stas nu s-ar fi ocupat de soarta doamnei Helena, ea nu s-ar fi îndrăgostit de el şi deci nu s-ar fi căsătorit! … Pentru că, la drept vorbind, dacă în Stas s-a trezit un sentiment mai cald pentru doamna Stawska, asta s-a întâmplat abia după proces!

— Spui că s-a trezit? …

— Ei! Dumneata n-ai văzut cum şoşoteau ieri seară pe canapea? … Wokulski n-a mai fost de mult aşa de însufleţit, şi chiar emoţionat…

— Dumnezeu mi te-a trimis, iubite domnule Rzecki! a exclamat bătrâna.

La despărţire m-a sărutat în creştet.

Astăzi sunt mulţumit de mine şi, chiar fără voia mea, trebuie să recunosc că am un cap ŕ la Metternich. Cum mi-a venit mie ideea să-l îndrăgostesc pe Stas de doamna Helena, cum am potrivit lucrurile ca să nu fie deranjaţi! …

Astăzi nu mai am nici cea mai mică îndoială că atât doamna Stawska, cât şi Wokulski au căzui în capcana pe care le-am întins-o… În câteva săptămâni ea a slăbit (dar s-a făcut şi mai frumoasă, draga de ea!), iar el, ce mai încoa, încolo, şi-a pierdut capul! Când nu-şi petrece serile la Lęcki – ceea ce, de altfel, se întâmplă rar, deoarece domnişoara o duce tot într-un bal – dă fuga la doamna Stawska şi rămâne acolo până la miezul nopţii. Şi cum se mai înviorează, cum îi povesteşte despre Siberia, Moscova şi Paris! … Ştiu totul! Fiindcă deşi nu mă duc serile pe-acolo, ca să nu-l deranjez, doamna Misiewiczowa îmi povesteşte totul a doua zi. Se înţelege, în cel mai mare secret!

Nu mi-a plăcut însă un singur lucru.

Aflând că Wirski se duce uneori pe la ele şi, fireşte, sperie tânără pereche, m-am hotărât să-l caut şi să-l avertizez. Eram gata îmbrăcat şi mă pregăteam să ies din casă, când în gang am dat nas în nas cu Wirski! Fireşte, m-am întors, am aprins lumina şi am discutat câteva clipe despre politică… Apoi am schimbat tema şi am pornit atacul:

— Tocmai voiam să-ţi spun ceva în mod confidenţial…

EI a început să râdă:

— Ştiu, ştiu…

— Ce ştii?

— Că Wokulski e îndrăgostit de doamna Stawska!

— Isuse Hristoase! am exclamat eu. Cine ţi-a spus? …

— În primul rând, mie poţi să-mi încredinţezi orice secret, fără grijă! m-a asigurat el, grav. În casa noastră secretul e sfânt!

— Dar cine ţi-a spus?

— Mi-a spus nevastă-mea, care a aflat de la doamna Kolerowa…

— Dar ea de unde a aflat?

— De unde? De la doamna Radzinska! Iar doamna Radzinska – în cea mai mare taină – de la doamna Denowa, ştii, prietena doamnei Misiewiczowa

— Ce importanţă!

— De! … Ce era să facă, nefericita, dacă Denowa a luat-o din scurt, reproşându-i că Wokulski stă la ele până dimineaţa şi că asta nu miroase a bine… Fireşte că bătrâna, speriată, i-a spus că nu-i vorba de o aventură, ci de ceva serios, şi că s-ar putea să se şi căsătorească până la Sfântul Ioan!

M-au apucat ameţelile, dar… ce era să fac? Ah, femeile, femeile, femeile! …

— Ce mai e nou prin oraş? l-am întrebat pe Wirski, ca să schimb conversaţia asta, destul de neplăcută.

— Ce să fie? Scandaluri! … Scandaluri cu baroana. Dă-mi, te rog, o ţigară, că e vorba de două istorii lungi!

I-am dat o ţigară groasă de foi, şi el mi-a povestit întâmplări care m-au convins definitiv că, mai curând sau mai târziu, oamenii răi sunt pedepsiţi, iar cei buni răsplătiţi, şi că în inima cea mai împietrită licăreşte măcar o fărâmă de conştiinţă.

— N-ai mai fost de mult pe la doamnele noastre? m-a întrebat Wirski.

— De vreo patru-cinci zile… Pricepi, nu vreau să-l deranjez pe Wokulski şi… De altfel, te sfătuiesc şi pe dumneata să faci la fel. Tinerii se înţeleg mai bine între ei decât cu noi bătrânii…

— Dă-mi voie! m-a întrerupt Wirski. Un bărbat la cincizeci de ani nu e bătrân… Este de-abia matur…

— Ca un măr trecut, care pică din pom…

— Ai dreptate. Un bărbat la cincizeci de ani e foarte predispus la căderi… Ei, dacă n-ar fi nevasta şi copiii… Domnule Ignacy! … Domnule Rzecki! … Să mă ia dracu dacă m-aş da în lături! Dar, domnule dragă, omul însurat e ca şi neputincios! Femeile nici nu se uită la el. Deşi… dragă domnule Ignacy…

Zicând acestea, ochii lui Wirski au sclipit atât de diabolic şi mutra lui era aşa de elocventă, încât un om cu adevărat credincios ar fi trebuit să se ducă a doua zi direct la spovedanie!

Eu, în general, socot că nobilii sunt nişte persoane care la învăţătură şi în comerţ nu se pricep, iar la muncă nu se înghesuie, dar care, în schimb, la un pahar de vin, la încăierare şi la măscări se arată întotdeauna primii, chiar dacă-şi pun pielea în joc! … Ce capete de lemn!

— Toate bune, domnule Wirski, am zis eu, dar… ce voiseşi să-mi povesteşti?

— A, uitasem! mi-a răspuns el, slobozind pe gură un val de fum ca dintr-un cazan cu smoală. Îţi mai aduci aminte de studenţii ăia care locuiau deasupra baroanei?

— Maleski, Patkiewicz şi încă unul! Se poate să-i uit pe dracii ăştia? Nişte băieţi aşa de veseli…

— Da, foarte! Chiar foarte veseli! Să mă bată Dumnezeu dacă din cauza ştrengarilor ăstora putea cineva să ţină în serviciu o bucătăreasă tânără mai mult de opt luni… Domnule Rzecki, îţi spun drept, ăştia ar ti fost în stare să populeze toate azilurile de copii! Asta i-o fi învăţând acum la Universitate… Ehe, pe vremea mea, la ţară, un tată care avea un băiat tânăr şi ajungea să dea trei-patru vaci pe an drept despăgubiri, era lucru rar! … Se supăra până şi preotul, care se temea să nu-i strice oiţele… Dar ăştia, domnule! …

— Era vorba să-mi spui ceva despre baroană, l-am întrerupt eu, pentru că nu-mi place să aud un om cu parul alb îndrugând prostii.

— Da. Exact! Iată… Pacostea cea mai mare e Patkiewicz, ăla care face pe mortul. Cum se lasă seara, iese slăbănogul pe scări şi, crede-mă, face o hărmălaie, de parcă ar trece pe-acolo o turmă de şobolani…

— Începuseşi parcă să-mi povesteşti despre baroană…

— Aha! Exact! Şi cum îţi spuneam, onorabile… De altfel, nici Maleski nu se lasă mai prejos… După cum ştii, baroana a obţinut o sentinţă împotriva băieţilor, care trebuiau să se mute pe ziua de 8. Dar ei, nici pomeneală! Trece 8, trece 9, trece 10… Nimic! În ăst timp, doamnei Krzeszowska i s-a umflat ficatul de supărare, în sfârşit, după ce s-a sfătuit cu tipul care face pe avocatul şi cu Maruszewicz, pe ziua de 15 februarie le-a trimis portărelul cu poliţia, A urcat aşadar portărelul cu poliţia la etajul al treilea şi a bătut, poc, poc, poc! Uşa închisă! Dinăuntru cineva a întrebat: „Cine-i?” „În numele legii, deschideţi!” a strigat portărelul. „Lege, nelege, au răspuns cei dinăuntru, nu putem deschide, că n-avem cheia! Ne-a închis cineva aici. Mi-aş pune capul că e isprava doamnei baroane Portărelul s-a supărat „Domnilor, nu glumiţi cu autorităţile! Ştiţi doar că trebuie să vă mutaţi…” „Da, aşa-i, au răspuns cei din casă, dar nici prin gaura cheii nu putem ieşi. Afară de cazul în care…” Portărelul a trimis pe portar după lăcătuş şi a aşteptat pe scară, cu poliţia. Peste o jumătate de oră a venit lăcătuşul şi a deschis broasca, o broască obişnuită, cu şperaclul. Dar broasca englezească – fiindcă avea şi una englezească – n-a fost în stare s-o deschidă. A sucit-o, a răsucit-o, degeaba! … S-a repezit din nou după unelte, ceea ce i-a răpit din nou o jumătate de oră… Între timp, în curte s-a stârnit zarvă, hărmălaie, iar la etajul al doilea pe baroană a apucat-o un acces de nervi cu spasme îngrozitoare. Portărelul, care aştepta pe scări, aşa cum ţi-am spus, s-a pomenit la un moment dat cu Maruszewicz. „Domnule, zice, uită-te să vezi ce fac nebunii ăia! …” Portărelul a dat fuga în curte, şi ce-a văzut? Fereastra de la etajul al treilea era deschisă (bagă de seamă, în februarie!), iar studenţii aruncau în curte saltele, plăpumi, cărţi, cranii şi alte obiecte. Apoi, cu ajutorul unei frânghii, au coborât jos un cufăr şi un pat. „Ce zici de toate astea?” a strigat Marusaewicz. „Trebuie să le încheiem proces-verbal! a răspuns portărelul. De altfel, se mută, şi poate că n-ar fi frumos să-i deranjăm! …” În clipa aceea s-a auzit din nou larmă. La fereastra deschisă de la etajul al treilea a apărut un scaun, pe care s-a aşezat Patkiewicz. Cei doi colegi au slăbit frânghia, şi Patkiewicz al nostru a început să coboare… Până şi portărelul a simţit că-i vine rău. Aprodul, ce să-ţi mai spun, îşi făcea cruce. „O să-şi rupă gâtul! … strigau muierile. Isuse Hristoase, apără-l! …” Maruszewicz, care e un tip nervos, a dat fuga la doamna Krzeszowska. Între timp, scaunul cu Patkiewicz s-a oprit la etajul al doilea, în dreptul ferestrei baroanei. „Terminaţi cu glumele şi daţi-l jos!” a strigat portărelul către cei doi colegi ai lui Patkiewicz, care îl coborau cu frânghia. „Nu putem, că s-a rupt frânghia! …” au răspuns ei. „Salvează-te, Patkiewicz! …” urla Maleski de sus. În curte gălăgia ajunsese la culme. Femeile (unele interesate îndeaproape de sănătatea lui Patkiewicz…) au început să ţipe ca din gură de şarpe. Aprozii înmărmuriseră, portărelul îşi pierduse capul de tot. „Urcă-te pe pervazul ferestrei! … Bate în geam! …” a strigat Maleski către Patkiewicz. Ăsta n-a aşteptat să i se spună de două ori, şi a început să bată în fereastra baroanei… Maruszewicz i-a deschis fereastra, ba chiar l-a şi ajutat sa între în cameră. Atunci a apărut şi baroana, care a venit repede, strigând înspăimântată: „Doamne milostive! Ce trebuia să faci glume de-astea?!” „Stimată doamnă, altfel, n-aş fi avut prilejul să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră! …” i-a răspuns Patkiewicz. Şi a făcut o mutră de cadavru de s-a prăbuşit baba pe spate, răcnind: „Nu-i nimeni să mă apere! … Nu mai există bărbaţi! … Ah, bărbaţii! Ah, bărbaţii! …” Răcnea de se auzea în toată curtea. Bineînţeles, a auzit-o şi portărelul, care însă a interpretat greşit ţipetele ei, încât a şoptit la urechea aprozilor: „Poftim, ce pacoste pe biata femeie! De, dacă de doi ani trăieşte despărţită de bărbat! …” Patkiewicz, în calitatea lui de student în medicină, i-a luat pulsul baroanei, a cerut să i se administreze câteva picături de valeriană, şi apoi, cât se poate de calm, a părăsit camera. Între timp, lăcătuşul se apucase să forţeze broasca englezească. Când a terminat – muşcând binişor din lemnul uşii – Maleski şi-a adus aminte că amândouă cheile, şi cea de la broasca obişnuită, şi cea de la broasca englezească, erau în buzunarul său! Îndată ce baroana şi-a venit în fire, avocatul a îndemnat-o să intenteze proces atât lui Patkiewicz, cât şi lui Maleski. Dar femeia era atât de scârbită de procese, că s-a mulţumit să-l facă albie de porci pe consilierul ei şi s-a jurat ca de acum încolo să nu mai primească nici un student în casă, chiar de-ar fi să rămână apartamentul neînchiriat pe vecie. Apoi, după câte am auzit, a început să plângă ca o disperată, rugându-l pe Maruszewicz să-l convingă pe baron că trebuie să-şi ceară iertare şi să vină înapoi la ea. „Ştiu, se văita ea, că nu mai are nici o lescaie, că nu-şi mai plăteşte chiria şi chiar de mâncat mănâncă pe datorie, şi el şi servitorul lui. Dar nu face nimic! Îi iert tot, îi plătesc şi datoriile, numai să se întoarcă! Fără bărbat nu pot administra o casă ca asta… Într-un an, ăştia mă băga-n mormânt! …” Şi Wirski a încheiat, pufăind de zor: în toate astea eu văd pedeapsa lui Dumnezeu… Iar instrumentul pedepsei este baronul…

— Dar povestea cealaltă? l-am întrebat eu.

— E mai scurtă, În schimb mai interesantă… Imaginează-ţi că baroana Krzeszowska a fost ieri în vizită la doamna Stawska! …

— Phii, să fie al dracului! … Semn rău!

— Ba de loc, ba de loc! Baroana s-a dus la doamna Stawska, a plâns ca o disperată şi le-a implorat pe amândouă cucoanele, aproape în genunchi, să uite de procesul cu păpuşa, dacă nu vor ca ea să-şi piardă liniştea până la sfârşitul vieţii!

— Şi ele i-au făgăduit?

— Nu numai că i-au făgăduit, dar au şi sărutat-o… În plus, doamna Stawska s-a legat să facă în aşa fel încât s-o ierte şi Wokulski, despre care baroana vorbeşte în termeni foarte elogioşi.

— Fir-ar să fie! … am strigat eu. Cine le-a pus să pomenească de Wokulski? … Nenorocirea-i gata…

— Aş! Ce vorbeşti, domnule! m-a contrazis Wirski. Femeia s-a pocăit şi îşi regretă păcatele! Să vezi c-o să se îndrepte!

Se făcuse miezul nopţii; omul a plecat acasă. Nu l-am reţinut, deoarece încrederea lui în pocăinţa baroanei m-a cam dezgustat. De! Cine ştie! S-o fi pocăit, într-adevăr…

Post-scriptum: Eram sigur că Mac-Mahon va izbuti să dea o lovitură de stat în favoarea micului Napoleon. Când colo, aflu astăzi că Mac-Mahon a căzut, că preşedinte al republicii a fost numit burghezul Grévy, şi că micul Napoleon a plecat să lupte undeva în Natal, în Africa.

De! N-avem ce-i face! Băiatul trebuie să înveţe să se războiască. Peste vreo şase luni s-o întoarce încărcat de glorie, şi francezii îl vor purta pe sus. Iar noi, între timp, îi vom însura pe Stas cu doamna Stawska!

O, când mă apuc eu de ceva, aplic metoda lui Metternich: caut mersul firesc al lucrurilor!

Aşadar, trăiască Franţa cu Napoleonii ei şi Wokulski cu doamna Stawska! …”