XII.         SOŢII ÎMPĂCAŢI.

PE LA JUMĂTATEA LUI APRILIE, baroana Krzeszowska îşi schimbă brusc felul de viaţă.

Până atunci îşi petrecuse viaţa ocărând-o pe Marianna 14, scriindu-le chiriaşilor ca să le atragă atenţia că scările nu sunt măturate, sau pişându-l pe portar cu mii de întrebări:

— N-a rupt nimeni biletul de închiriat? Spălătoresele de la „Spălătoria pariziană” stau noaptea acasă? Poliţaiul cartierului n-a întrebat de mine? – fără a uita să adauge de fiecare dată cum anume să procedeze în cazul în care va întreba cineva despre camera de la etajul al treilea. (Să-l măsoare din cap până-n picioare – mai ales dacă are de-a face cu un tânăr – iar dacă e cumva student, să-i spună că locuinţa s-a închiriat!)

— Nu uita ce-ţi spun, Kasper! Îţi pierzi locul dacă laşi să se strecoare vreun student în casă! Sunt sătulă de nihiliştii ăştia desfrânaţi, de ateii ăştia care umblă cu cranii!

După fiecare conferinţă asemănătoare, portarul, întorcându-se în camera sa, îşi arunca şapca pe masă şi suduia:

— Fir-ar să fie! Ori îmi pun ştreangul de gât, ori îmi pierd minţile cu stăpâna asta! Vinerea, tocmai când e zi de târg, mă trimite ba la farmacie, ba cu rufele la călcat, ba naiba mai ştie unde! mai lipseşte să mă ia cu ea la cimitir, să-i văd de morminte! … S-a mai pomenit aşa ceva? … De Sfântul Ioan mă car de aici, chiar de-ar fi să pierd garanţia de douăzeci de ruble pe care o am la ea!

Pe la jumătatea lui aprilie, însă, baroana se potoli.

Să vedeţi cum a fost.

În primul rând, primi vizita unui avocat necunoscut care o întrebă foarte confidenţial dacă ştie ceva despre fondurile domnului baron… Că dacă ar avea ceva undeva – lucru de care, de altfel, avocatul mărturisi că se îndoieşte – fondurile ar trebui declarate, ca baronul să nu fie dezonorat, deoarece creditorii lui sunt gata să recurgă la măsuri extreme…

Doamna baroană îl asigură pe avocat în mod solemn că soţul ei, baronul, cu toate apucăturile lui şi cu toate suferinţele pe care i le pricinuise, nu dispune de nici un fel de fonduri; apoi avu un şoc nervos, şi avocatul se retrase. Îndată ce slujitorul dreptăţii plecă, baroana îşi reveni şi, chemând-o pe Marianna, îi spuse cât se poate de calm:

— Dragă Marianna, va trebui să pui perdele curate la ferestre! Presimt că nefericitul meu soţ se va întoarce acasă! …

Peste câteva zile prinţul se prezentă la baroană. Se închiseră în camera cea mai depărtată şi avură o lungă consfătuire, în cursul căreia baroana izbucni de câteva ori în hohote de plâns şi leşină o dată. Despre ce vorbiră, nu ştia nici Marianna. După plecarea prinţului, baroana porunci să fie chemat imediat domnul Maruszewicz. Când tânărul se prezentă, îl întâmpină cu o voce ciudat de liniştită, dar întretăiată de suspine;

— Domnule Maruszewicz, mi se pare că, în sfârşit, rătăcitul meu soţ îşi vine în fire… Fii deci aşa de bun, du-te în oraş şi cumpără un halat bărbătesc şi o pereche de papuci… Ia-le pe măsura dumitale, că amândoi, sărăcuţii de voi, sunteţi la fel de subţirei!

Domnul Maruszewicz încruntă din sprâncene, dar luă banii şi făcu târguielile. Baroanei i se păru că a dat cam mult, patruzeci de ruble pentru halat şi şase pentru papuci, dar domnul Maruszewicz îi răspunse că nu se pricepe la preţuri! Doar le cumpărase de la cele mai bune magazine! Aşa că discuţia fu închisă.

Peste câteva zile, la locuinţa doamnei baroane se prezentară doi evrei care întrebară dacă baronul e acasă… Doamna baroană, în loc să se repeadă la ei şi să ţipe, aşa cum făcea de obicei, îi pofti pe un ton foarte calm să iasă afară. Chemându-l pe Kasper, îi spuse:

— Dragă Kasper, mi se pare că sărman stăpânul nostru trebuie să sosească acasă azi sau mâine. Întinde deci preşul pe scara de la etajul al doilea. Ai însă grijă, omule, să nu fure cineva barele… Preşul trebuie scuturat la câteva zile…

Din clipa aceea n-o mai ocărî pe Marianna, nu mai compuse scrisori şi nu-l mai chinui pe portar… Ziulica întreagă însă se plimba prin vastul ei apartament, cu braţele încrucişate pe piept, palidă, tăcută, nerăbdătoare.

Când auzea huruitul unei trăsuri care se oprea în faţa casei, fugea la fereastră; la zgomotul soneriei se repezea în prag, şi de după uşa închisă a salonului trăgea cu urechea, încercând să ghicească cine vorbeşte cu Marianna.

După câteva zile deveni mai palidă şi mai iritată. Se mişca într-un spaţiu tot mai mic, adeseori se prăbuşea, cu inima palpitând pe un scaun sau pe un fotoliu şi la urmă se culca.

— Spune-i să scoată preşul de pe scară! îi porunci într-o zi Mariannei, cu vocea răguşită. S-o fi găsit vreun ticălos să-i împrumute bani domnului nostru!

De-abia spusese aceste cuvinte, când cineva sună energic la uşă. Doamna baroană o trimise pe Marianna, iar ea, cu anumite presimţiri, începu să se îmbrace, deşi o durea capul şi scăpa totul din mâini.

În acest timp Marianna crăpă puţin uşa prinsă în lanţ; afară văzu un domn foarte distins, cu umbrelă de mătase şi cu o valijoară în mână. În spatele acestui domn, care, deşi avea mustăţile rase cu multă grijă şi purta favoriţi bogaţi, făcea impresia unui lacheu, erau nişte hamali cu cuiere şi saci de voiaj.

— Ce-i asta? întrebă servitoarea.

— Deschide uşa! … Amândouă canaturile! … porunci domnul cu valiza. Au sosit lucrurile domnului baron şi ale mele! …

Uşa fu deschisă, domnul porunci hamalilor să lase cuferele şi sacii în anticameră, apoi întrebă:

— Unde e apartamentul domnului baron?

În clipa aceea apăru într-un suflet baroana, cu capotul descheiat şi cu părul răvăşit.

— Ce s-a întâmplat? … strigă ea, emoţionată. Ah, tu eşti, Leon? Unde-i domnul?

— Mi se pare că domnul baron e la Stempek… Aş vrea să aşez lucrurile, dar nu ştiu nici unde este apartamentul domnului baron, nici camera mea!

— Aşteaptă puţin! … răspunse baroana, febrilă. Marianna o să se mute din bucătărie.

— Şi să stau eu în bucătărie? întrebă individul care răspundea la numele de Leon. Cred că doamna baroană glumeşte! În baza convenţiei mele cu domnul baron, trebuie să am o cameră a mea…

— Vai de mine! … Uite, Leon, deocamdată ai să te instalezi la etajul al treilea. În apartamentul care a rămas liber după plecarea studenţilor.

— Da. Aşa mai merge! conveni Leon. Dacă sunt mai multe camere, aş putea să locuiesc cu bucătarul…

— Care bucătar?

— Cred că nici domnul, nici doamna baroană nu vor putea trăi fără bucătar… Duceţi lucrurile astea sus!

— Ce faceţi?! exclamă baroana, văzând că hamalii ridicau toate cuferele şi sacii.

— Sunt lucrurile mele! o informă Leon. Duceţi-le sus!

— Şi unde sunt lucrurile domnului baron?

— Poftim! … răspunse lacheul, înmânând Mariannei valijoara şi umbrela.

— Dar lenjeria de pat? Dar hainele? … Dar lucrurile celelalte? … strigă baroana, frângându-şi mâinile.

— Aş sfătui-o pe doamna baroană să nu facă scandal în faţa servitorilor! o mustră Leon. De altfel, domnul baron ar trebui să aibă acasă tot ce-i trebuie! …

— Da… da! … încuviinţă baroana, umilită.

După ce se instală sus, unde ceru să i se aducă un pat, o masă, câteva scaune, un lighean şi o cană cu apă, domnul Leon îmbrăcă fracul, o cămaşă curată (puţin cam strâmtă pentru el), cravată albă, apoi reveni la doamna baroană şi îşi luă în primire postul, în anticameră, cu o mină plină de gravitate.

— Peste o jumătate de oră, o informă el pe Marianna, uitându-se la un ceasornic de aur, va sosi domnul baron, deoarece în fiecare zi între orele patru şi cinci dânsul doarme. Te plictiseşti cumva, domnişoară? Lasă, că te pun eu la treabă…

— Marianna! … Marianna! … Vino încoace! … strigă baroana din camera ei.

— De ce te grăbeşti aşa, domnişoară? o întrebă Leon, ţinându-i drumul. Crezi că hoaşca se prăpădeşte fără tine? Las-o să mai aştepte puţin…

— Mi-e tare frică… E foarte rea… şopti Marianna, scăpându-i din braţe.

— E rea fiindcă ai învăţat-o cu nărav. Cum le dai nas, ţi se urcă în cap! Cu baronul o s-o duci mai uşor, că are ochi. Dar ar trebui să te îmbraci mai altfel, domnişoara. Nu aşa, ca un paracliser. Nouă nu ne plac călugăriţele…

— Marianna! … Marianna! …

— Acum du-te, domnişoară, dar încet, nu te grăbi! o învăţă Leon.

În ciuda prevederilor lui Leon, baronul sosi nu la patru, ci la cinci.

Era îmbrăcat în veston şi avea o pălărie nouă. În mână ţinea un bastonaş cu mâner de argint, în formă de picior de cal. Părea calm, dar sub această aparenţă, sluga sa credincioasă observă o emoţie puternică. Încă din anticameră ochelarii îi căzură de două ori, iar pleoapa stângă se bătea mult mai tare decât înainte de duel sau la partidele de stos.

— Anunţă-mă doamnei baroane! porunci domnul Krzeszowski cu o voce puţin înăbuşită, Leon deschise uşa salonului şi strigă cu o voce aproape ameninţătoare:

— Domnul baron!

După ce păşi în salon, baronul închise uşa, o expedie pe Marianna, care venise repede din bucătărie şi ciulise urechile.

La vederea soţului, doamna baroană, care şedea cu o carte pe canapea, se ridică în picioare. Baronul se înclină în faţa ei; ea încercă să-i răspundă la fel, dar căzu pe canapea.

— Dragul meu! şopti ea, acoperindu-şi faţa cu mâinile, O, ce faci? …

— Regret nespus de mult că-ţi prezint omagiile mele în astfel de condiţii! spuse baronul, înclinându-se din nou.

— Sunt gata să te iert dacă…

— Foarte lăudabil pentru noi amândoi, o întrerupse baronul, deoarece şi eu sunt gata sa uit felul în care te-ai purtat cu mine. Din nefericire, ai binevoit să uzezi de numele meu, care, deşi nu s-a distins în istoria lumii prin fapte neobişnuite, merita totuşi să fie cruţat…

— Numele? … repetă baroana.

— Da, doamnă! răspunse baronul, înclinându-se pentru a treia oară şi continuând să rămână cu pălăria în mână. Să nu-mi iei în nume de rău dacă ridic chestiunea asta atât de neplăcută, dar… de câtva timp vuiesc tribunalele de numele meu… în clipa aceasta, de pildă, binevoieşti să ai nu mai puţin de trei procese! Două cu locatarii şi unul cu fostul dumitale avocat, care, fără intenţia să-l jignesc, e o puşlama patentă!

— Dar tu?! strigă baroana, ridicându-se de pe canapea. În clipa de faţă ai unsprezece procese, pentru datorii în valoare de treizeci de mii de ruble…

— Să am iertare… Am şaptesprezece procese, pentru datorii de treizeci şi nouă de mii de ruble, dacă nu mă înşeală memoria. Dar sunt procese pentru datorii. Printre ele nu-i niciunul pe care l-aş fi intentat unei femei cinstite pentru furtul unei păpuşi… Printre greşelile mele nu figurează nici o anonimă cu acuzaţii la adresa unei nevinovate şi niciunul dintre creditorii mei n-a fost nevoit să fugă din Varşovia din cauza calomniilor, aşa cum a păţit o oarecare doamnă Stawska, graţie solicitudinii doamnei baroane Krzeszowska…

— Stawska a fost amanta ta…

— Să am iertare. Nu spun că nu m-am străduit să-i obţin graţiile, dar îţi jur pe onoarea mea că este femeia cea mai nobilă din câte am întâlnit în viaţă! Te rog să nu te consideri jignită de superlativul acesta adresat unei alte persoane şi te rog să binevoieşti să mă crezi că doamna Stawska este o femeie care a lăsat fără răspuns chiar şi… insistenţele mele. Şi, doamnă baroană, întrucât am cinstea să cunosc femeile, te rog să crezi că… mărturia mea înseamnă ceva.

— În definitiv, ce doreşti? întrebă doamna baroană, de astă dată cu o voce sigură.

— Vreau să apăr numele pe care îl purtăm amândoi… Vreau ca… baroana Krzeszowska să fie respectată în casa asta… Vreau să termin cu procesele şi să-ţi ofer protecţia, doamnă… Pentru atingerea acestui scop, sunt silit să-ţi cer ospitalitate. Iar când totul va fi pus la punct…

— Mă vei părăsi din nou?

— Desigur!

— Şi datoriile tale?

Baronul se ridică de pe scaun.

— Datoriile mele nu te interesează, doamnă! răspunse el, cât se poate de convins. Dacă domnul Wokulski, un nobil de rând, a izbutit în câţiva ani să facă milioane, un om cu numele meu va fi în stare să achite o datorie de patruzeci de mii de ruble. Voi arăta şi eu că ştiu să muncesc!

— Eşti bolnav… îl căină baroana. Doar ştii că mă trag dintr-o familie care a făcut avere şi îmi dau seama că tu nu eşti în stare să câştigi nici cât îţi trebuie pentru propria ta întreţinere. Ah, nici chiar atât cât trebuie pentru hrana celui mai sărac om!

— Care va să zică, dumneata, doamnă, respingi protecţia mea, pe care ţi-o ofer la rugămintea prinţului; şi din grijă pentru onoarea numelui pe care-l port?

— Ba nu, o accept cu plăcere! Dă-ţi şi tu silinţa, în sfârşit, să mă ocroteşti, că până acum…

— În ce mă priveşte, o întrerupse baronul, înclinându-se din nou, îmi voi da toată silinţa să uit trecutul…

— L-ai uitat de mult… Nici n-ai fost la mormântul fiicei noastre.

…Şi baronul se instală în apartamentul soţiei sale, închise procesele intentate chiriaşilor, pe fostul avocat al baroanei îl avertiză că va porunci să fie ciomăgit dacă se va exprima fără respect despre clienta sa, doamnei Stawska îi trimise, acolo, lângă Czenstochowa, o scrisoare în care îşi cerea scuze, însoţită de un buchet enorm… În sfârşit, angajă un bucătar şi, împreună cu soţia sa, făcu vizite persoanelor din societate, declarându-i mai întâi lui Maruszewicz – care răspândise vorba ca fulgerul – că dacă vreuna din cucoane va îndrăzni să nu întoarcă vizita baroanei, el, baronul, va cere satisfacţie soţului ei!

Prin saloane, nasurile se strâmbară în faţa pretenţiilor exagerate ale baronului, dar toţi le întoarseră vizita şi intrară în relaţii mai strânse cu cei doi soţi.

În schimb, doamna baroană – ceea ce din partea ei era dovada unei amabilităţi excepţionale – plăti datoriile soţului ei, fără să spună cuiva ceva. Cu unii creditori se purtă impertinent, în faţa altora plânse, şi aproape tuturor le opri anumite sume, spunând că pretind dobânzi cămătăreşti. Se agită cât putu de mult, dar plăti.

Într-un sertar al biroului său se adunaseră câteva teancuri de poliţe semnate de baron, când avu loc următorul incident:

Magazinul lui Wokulski urma să fie preluat în iulie de Henryk Szlangbaum. Deoarece noul proprietar refuza să preia totodată datoriile şi creanţele firmei vechi, domnul Rzecki se grăbea cât putea să pună la punct toate socotelile.

Printre altele, trimise şi un cont de câteva sute de ruble baronului Krzeszowski, rugându-l să răspundă grabnic. Nota, ca toate documentele de acelaşi gen, ajunse în mâinile baroanei, care, în loc s-o achite, îi trimise lui Rzecki o scrisoare arogantă, în care nu uită să pomenească despre înşelătorie, despre cumpărarea prin fraudă a iepei de curse şi aşa mai departe.

Exact la douăzeci şi patru de ore după expedierea acestei scrisori, Rzecki se prezentă la locuinţa soţilor Krzeszowski şi ceru să-l vadă pe baron, care-l primi foarte binevoitor, deşi nu-şi ascunse mirarea când văzu că fostul martor al adversarului său la duel era foarte iritat.

— Vin la dumneavoastră cu o reclamaţie! începu bătrânul funcţionar comercial. Alaltăieri am cutezat să vă trimit un cont…

— Ai, da… Vă datorez ceva? Cât?

— Două sute treizeci şi şase de ruble, treisprezece copeici.

— Mâine îmi voi da silinţa să vă satisfac cererea.

— Asta nu-i tot! îl întrerupse Rzecki. Ieri am primit de la stimata dumneavoastră soţie această scrisoare…

Baronul citi scrisoarea, căzu pe gânduri, apoi răspunse:

— Regret foarte mult că baroana a folosit expresii atât de neparlamentare, dar… în privinţa calului are dreptate… Domnul Wokulski (ceea ce, de altfel, nu i-o iau în nume de rău) mi-a plătit şase sute de ruble, în schimb a luat o chitanţă pentru opt sute!

Rzecki se făcu verde de mânie:

— Domnule baron, regret incidentul, dar… unul din dumneavoastră este victima unei mistificări grosolane! Şi iată dovada…

Scoase din buzunar două hârtii. Una i-o înmână lui Krzeszowski. Baronul îşi aruncă ochii pe ea, apoi exclamă:

— Care va să zică, puşlamaua aia de Maruszewicz! … Va asigur pe onoarea mea că mi-a dat numai şase sute de ruble… În schimb, mi-a vorbit de atitudinea interesată a domnului Wokulski…

— Dar asta? continuă Rzecki, înmânându-i baronului a doua hârtie.

Baronul o citi şi răsciti. Buzele îi albiră.

— Acum înţeleg totul! Chitanţa e falsă. Numai Maruszewiez e în stare de aşa ceva. Eu n-am împrumutat niciodată bani de la domnul Wokulski!

— Totuşi, doamna baroană ne-a făcut escroci!

Baronul se ridică de pe fotoliu.

— Scuzele mele, domnule! în numele soţiei mele, vă cer în mod solemn scuze şi, în afară de satisfacţia pe care sunt dispus să v-o dau, voi face tot ce va fi necesar pentru a repara injuria adusă domnului Wokulski. Da, domnule… Voi face vizite tuturor prietenilor mei şi voi declara că domnul Wokulski este un gentleman, că a plătit pentru cal opt sute de ruble şi că amândoi am fost victimele uneltirilor ticălosului de Maruszewicz. Un Krzeszowski n-a ponegrit niciodată pe nimeni! A putut să greşească, dar a fost de bună-credinţă, stimate domn…

— Rzecki…

— … stimate domn Rzecki!

Aşa se încheie convorbirea. Cu toate insistenţele baronului, domnul Ignacy refuză să aibă o întrevedere cu doamna baroană.

Conducându-l până la uşă, baronul nu se putu opri să nu murmure faţă de Leon:

— Orice s-ar zice, negustorii ăştia sunt oameni de onoare!

— Au bani, domnule baron, au credit… răspunse valetul.

— Eşti un prostănac! Care va să zică, noi nu mai avem onoare fiindcă nu avem credit!

— Avem, domnule baron, dar în alt chip…

— Sper că nu într-un chip negustoresc! … făcu baronul trufaş.

Şi ceru costumul de vizită.

Rzecki se duse direct la Wokulski şi-i vorbi pe scurt despre abuzurile lui Maruszewicz, despre căinţa baronului şi, în sfârşit, îi dădu documentele falsificate, sfătuindu-l să-l dea în judecată pe escroc.

Wokulski îl asculta cu atenţie, chiar încuviinţa din cap, dar se uita nu se ştie unde, se gândea nu se ştie la ce.

Dându-şi seama că nu mai are ce căuta acolo, bătrânul funcţionar îşi luă rămas bun.

— Văd că eşti nespus de ocupat, aşa că cel mai bun lucru e să încredinţezi avocatului întreaga chestiune!

— Bine… bine… răspunse Wokulski, fără să înţeleagă ce-i spunea Ignacy.

În clipa aceea se gândea la ruinele castelului de la Zaslawsk, unde văzuse pentru prima oară lacrimi în ochii Isabelei.

„Cât e de nobilă! Ce sentimente delicate! … Va trece mult timp până să cunosc toate comorile acestui suflet ales…”

Se ducea la domnul Lęcki de două ori pe zi, vizita saloanele unde avea prilejul s-o întâlnească pe domnişoara Isabela, s-o privească şi să schimbe cu ea măcar câteva cuvinte. Deocamdată se mulţumea cu atât; la viitor nici nu îndrăznea să se gândească.

„Am impresia că voi muri la picioarele ei! … Ei şi? Voi muri privind-o, şi poate că va rămâne în faţa ochilor mei o veşnicie întreagă! Cine ştie dacă viaţa viitoare nu este cuprinsă în ultimul simţământ al omului?”

Îi veniră în minte versurile lui Mickiewicz:

După zile şi ani care-ar trece şirag, Când mormântul părăsit o să-mi rămână, Amintindu-ţi din visuri de prietenul drag, Tu din cer vei veni să-l trezeşti din ţărână.

Capu-atunci am să-mi las lângă pieptu-ţi iubit, Să m-alinţi, să-fi simt îmbrăţişarea…

Voi gândi: doar o clipă am fost aţipit, M-au trezit ochii tăi, m-a trezit sărutarea!

Câteva zile mai târziu veni la el baronul Krzeszowski.

— Te-am căutat de două ori! exclamă acesta, meşterind ceva la ochelarii care, pare-se, constituiau singura preocupare a vieţii lui.

— Dumneata? … întrebă Wokulski.

Îşi aminti deodată de relatările lui Rzecki, îşi mai aminti că în ajun găsise pe masă două cărţi de vizită ale baronului.

— Cred că ştii de ce am venit la dumneata! se adresă baronul. Domnule Wokulski, este oare necesar să-ţi cer scuze pentru neajunsul pe care ţi l-am pricinuit fără să vreau? …

— Lasă, baroane! îl întrerupse Wokulski, strângându-i mâna. E o chestiune măruntă. De altfel, chiar dacă aş fi câştigat două sute de ruble pe calul dumitale, ar fi fost nevoie să ascund adevărul?

— Ai dreptate! … răspunse baronul, lovindu-se peste frunte. Păcat că ideea asta nu mi-a venit mai devreme! Dar fiindcă vorbeam de câştig… n-ai vrea oare să-mi spui cum se poate face avere în timp scurt? Am urgentă nevoie de o sută de mii de ruble, în decurs de un an…

Wokulski zâmbi.

— Râzi, vere! (Socot că acum pot să-ţi spun aşa?) Râzi! Dar tu în doi ani n-ai câştigat în mod cinstit milioane?

— Chiar în mai puţin timp… conveni Wokulski. Numai că averea asta n-a fost muncită, ci câştigată. Am câştigat de vreo cincisprezece ori, rând pe rând, dublând miza, ca un cartofor; singurul meu merit a fost că am jucat cu cărţile nemăsluite…

— Aşadar, tot norocul! exclamă baronul, smulgându-şi ochelarii de pe nas. Vere, eu n-am nici un dram de noroc. O jumătate de avere am pierdut-o, a doua jumătate mi-au păpat-o femeiuştile, şi acum… pot să-mi zbor creierii! Nu, hotărât lucru, n-am noroc! … Iată, la fel şi acum! Am crezut că măgarul ăla de Maruszewicz o s-o zăpăcească pe baroană! … Atunci aş fi avut linişte în casă! Ce indulgentă ar fi fost ea faţă de micile mele păcate… Şi când colo? Baroana nici nu se gândeşte să-mi fie infidelă, iar pe caraghiosul ăla îl paşte închisoarea… Te rog, vâră-l la închisoare, că până şi eu m-am săturat de pungăşiile lui! Adaug numai că i-am vizitat pe toţi cunoscuţii până la care ar fi putut ajunge cuvintele mele imprudente referitoare la calul de curse şi am lămurit lucrurile cum nu se poate mai scrupulos. Maruszewicz n-are decât să intre la închisoare! Acolo e locul cel mai potrivit pentru el! Iar eu, în absenţa lui, am să câştig câteva mii de ruble anual… Am fost şi la domnul Tomasz, şi la domnişoara Isabela. Le-am explicat şi lor neînţelegerea dintre noi. E de speriat cum a putut omul ăsta să-mi stoarcă banii! Deşi de un an încoace nu mai am nimic, el continuă să se împrumute de la mine! E o puşlama genială! … Simt că dacă nu-l vor trimite la muncă silnică, nu voi fi în stare să scap de el. La revedere, vere!

Nu trecură nici zece minute de la plecarea baronului, şi servitorul îl anunţă că un domn cere să fie primit neapărat, dar nu vrea să-şi spună numele.

„Să fie Maruszewicz?” se întrebă Wokulski.

Într-adevăr, intră Maruszewicz, palid, cu ochii aprinşi.

— Domnule, începu el cu o voce lugubră, după ce închise uşa biroului. Ai în faţa dumitale un om care a hotărât…

— Ce-ai hotărât. Domnule?

— Am hotărât să-mi pun capăt vieţii. E un moment greu. Dar n-am ce face… Onoarea…

Se odihni o clipă, apoi continuă tulburat:

— La urma urmei, aş fi putut să te împuşc mai întâi pe dumneata, care eşti cauza nenorocirilor mele…

— Oh. Nu fii chiar atât de ceremonios!

— Dumneata glumeşti… Eu însă sunt înarmat şi hotărât.

— Pune în aplicare hotărârea dumitale, domnule!

— Domnule! Nu se vorbeşte aşa cu un om în preziua morţii! Dacă am venit, am venit numai să-ţi dovedesc că oricare ar fi greşelile mele, am o inimă nobilă…

— Şi de ce eşti în preziua morţii? îl întrebă Wokulski.

— Pentru a-mi salva onoarea pe care vrei să mi-o răpeşti.

— O! … N-ai decât să-ţi păstrezi comoara asta atât de scumpă! răspunse Wokulski, scoţând din sertarul biroului documentele fatale. E vorba de aceste hârtii?

— Mă mai întrebi? … Dumneata îţi baţi joc de disperarea mea!

— Vezi, domnule Maruszewicz, continuă Wokulski, uitându-se la hârtii, aş putea să-ţi fac morală, sau chiar să te las câtva timp în nesiguranţă. Dar întrucât suntem amândoi majori…

Rupse hârtiile, şi bucăţile i le dete lui Maruszewicz.

— Păstrează-le amintire!

Maruszewicz căzu în genunchi în faţa lui.

— Domnule! exclamă el. Mi-ai dăruit viaţa… Recunoştinţa mea…

— Nu fi ridicol, domnule! îl întrerupse Wokulski. În privinţa vieţii dumitale eram cât se poate de liniştit, aşa cum sunt sigur că odată şi-odată tot ai să ajungi la închisoare. Important e că nu vreau să-ţi înlesnesc eu călătoria aceasta!

— O, eşti crud! răspunse Maruszewicz, scuturându-şi maşinal pantalonii. Un singur cuvânt binevoitor, o singură strângere de mână mai caldă poate că mi-ar fi îndreptat paşii pe o cale nouă! Dar dumneata nu eşti în stare de aşa ceva!

— Şi acum te salut, domnule Maruszewicz. Să nu-ţi vină însă cumva în cap să mă iscăleşti vreodată pe mine, că atunci… Pricepi?

Maruszewicz ieşi, jignit.

„Asta-i pentru tine! Pentru tine, iubita mea! se gândi Wokulski. Ai scăpat astăzi un om de închisoare! E un lucru groaznic să trimiţi pe cineva la închisoare, chiar dacă-i un hoţ şi un calomniator…”

Lupta continuă în el o clipă. Pe de o parte, îşi reproşa că, având posibilitatea să scape omenirea de o puşlama, se abţinuse, iar pe de alta, se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost el închis, dacă ar fi fost despărţit de Isabela luni şi poate ani întregi.

„Ce lucru îngrozitor să n-o mai pot vedea niciodată… Cine poate şti dacă mila nu este cea mai bună justiţie? … Ce sentimental am ajuns!”