VII.         DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL

„IATĂ-NE AŞADAR ÎN ANUL 1879!

Dacă aş fi superstiţios şi mai ales dacă n-aş înţelege că după ploaie vine şi vreme bună, m-aş teme de noul an. Pentru că dacă anul vechi a trecut ca vai de lume, ăsta începe şi mai rău!

Anglia, de pildă, la sfârşitul anului trecut s-a încurcat într-un război cu Afganistanul, şi în decembrie situaţia ei n-a prea fost bună. Austria a avut multe necazuri în Bosnia, iar în Macedonia au izbucnit răscoale. În octombrie şi noiembrie au avut loc atentate împotriva regelui Alfons al Spaniei şi împotriva regelui Umberto al Italiei. Amândoi au scăpat teferi. Tot în octombrie a murit contele Jósef Zamoyski, prieten bun cu Wokulski, şi sunt sigur că moartea lui a încurcat planurile patronului în multe privinţe.

Anul 1879 abia a început, dar mai bine l-ar lua naiba! … Englezii, deşi încă încurcaţi în Afganistan, duc război şi în Africa – undeva, la Capul Bunei Speranţe – cu zuluşii. Iar în împrejurimile Astrahanului a izbucnit ciuma, care îşi poate arăta colţii şi la noi, de la o zi la alta!

Şi câte necazuri avem din cauza acestei ciume! … Nu mă întâlnesc cu cineva să nu-mi spună: „Vă merge bine cu pânzeturile importate de la Moscova? Te pomeneşti că o dată cu ele o să ne aduceţi aici şi ciuma! …” Şi câte anonime pline de trivialităţi! Am impresia însă că autorii lor sunt mai ales negustori, concurenţi de-ai noştri… sau poate fabricanţi de pânză din Lodz.

Ne-ar îneca şi într-o lingură cu apă, chiar dacă n-ar exista nici o ciumă! Fireşte, lui Wokulski nu-i repet nici a suta parte din injurii; socot însă că aude şi citeşte mai multe decât mine!

La drept vorbind, am vrut să pomenesc aici despre un proces extraordinar. E vorba de un proces penal, pe care baroana Krzeszowska l-a intentat… ghiciţi cui? … Nu vă mai căzniţi degeaba! … Doamnei Helena Stawska, care-i atât de frumoasă, atât de blândă şi de drăguţă! Când îmi aduc aminte, mă apucă furiile şi nu sunt în stare să-mi mai concentrez gândurile! Pentru a-mi distrage puţin atenţia, am să scriu despre altceva.

A intentat doamnei Stawska un proces penal pentru furt! … Da, pentru furt! Fireşte însă că am ieşit triumfători din mocirla asta. Dar câţi nervi ne-a costat… Pe cuvântul meu de cinste că n-am putut aţipi nopţi întregi timp de aproape două luni! Şi dacă astăzi îmi place să mă duc uneori seara, când sunt liber, la câte o bere – ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată până acum – şi chiar să stau până la miezul nopţii în cârciumă, apoi să ştiţi că numai supărarea m-a adus aici! Să intentezi proces pentru furt unei femei atât de cinstite! … Doar cineva pe jumătate ţicnit, ca baroana, a fost în stare de aşa ceva…

Pentru toate necazurile câte ni le-a pricinuit, însă, muierea asta afurisită a trebuit să ne plătească zece mii de ruble… Ah! dacă ar fi fost după mine, i-aş fi stors şi o sută de mii! N-avea decât să plângă, să se zvârcolească, chiar să moară… Nesuferită femeie!

Dar să ne gândim la altceva, nu la mârşăviile omeneşti.

La drept vorbind, cine ştie dacă pricina nefericirii care a lovit-o pe doamna Stawska n-a fost, fără să vrea, bietul meu Stas?! Şi nu atât el, cât eu… Eu l-am dus la ea cu forţa, eu l-am sfătuit să nu treacă pe la zgripţuroaica aia de baroană şi tot eu i-am scris la Paris să dea de urmele lui Ludwik Stawski. Într-un cuvânt, eu, şi nimeni altul, a întărâtat-o pe ciuma aia de Krzeszowska. Am şi ispăşit, nu-i vorbă, timp de două luni! … De! N-am ce-i face… Sfinte Doamne, dacă exişti, nu te uita la toate astea şi salvează-mi sufletul – dacă există şi el – aşa cum spunea un ostaş pe timpul Revoluţiei Franceze. (Ah, îmbătrânesc, îmbătrânesc pe zi ce trece! … În loc să apuc taurul de coarne, trăncănesc într-una, o iau pe ocolite, plictisesc lumea… Deşi cred că mi s-ar urca tot sângele la cap dacă m-aş apuca să scriu aşa, dintr-o dată, despre acest proces murdar şi atât de monstruos!)

Încep îndată. Numai să-mi adun gândurile.

În luna septembrie Stas a fost la ţară, la doamna Zaslawska. De ce s-o fi dus şi ce-o fi făcut acolo, habar n-am, dar din cele câteva scrisori pe care mi le-a trimis deduc că a trecut prin aventuri neobişnuite. Cine naiba a potrivit lucrurile de s-a nimerit acolo şi domnişoara Isabela Lęcka? … Cred că nu se mai gândeşte la ea. Şi să nu mi se mai spună pe nume de nu i-oi face vorba cu doamna Stawska! Am să-l peţesc, am să-l duc în faţa altarului şi am să mă îngrijesc să-şi jure credinţă unul altuia aşa cum se cuvine, apoi… pot să-mi pun laţul de gât… (Bătrân nerod ce eşti! … Cum poţi tu să gândeşti la un înger ca ea? De altfel, nu mă gândesc de loc la ea, mai ales din clipa în care m-am convins că îl iubeşte pe Wokulski. E liberă să-l iubească oricât pofteşte, numai să fie fericiţi împreună… Iar eu? … Ei, Katz, vechiul meu prieten, să fi fost tu oare mai curajos decât mine? …)

Era prin noiembrie, în ziua când s-a năruit casa din strada Wspólan. Wokulski se întorsese de la Moscova. Nici acolo nu ştiu ce-o fi făcut; destul că a câştigat vreo şaptezeci de mii de ruble… De altfel, câştigurile astea depăşesc cu mult imaginaţia mea. Pot însă să jur că Wokulski nu face decât afaceri cinstite.

La câteva zile după întoarcerea lui, vine la mine un negustor şi-mi spune:

— Iubite domnule Rzecki, n-am obiceiul să mă amestec în treburile altora, dar te rog să-l pui în gardă pe Wokulski (nu ca din partea mea, ci din a dumitale) şi să-i comunici că Suzin, asociatul lui, e un fluşturatic de prima clasă, care în curând o să dea faliment… Pune-l în gardă, domnule, că e păcat de el… Orice s-ar zice, merită compătimire, deşi a pornit pe un drum greşit…

— Ce numeşti dumneata drum greşit? îl întreb eu.

— De, domnule Rzecki, zice el, un om care se duce la Paris, care cumpără vapoare pe timpul neînţelegerilor cu Anglia, şi aşa mai departe, nu se poate lăuda, domnule Rzecki, cu virtuţile cetăţeneşti.

— Dragă domnule, îi răspund eu, prin ce se deosebeşte cumpărarea unor vapoare de cumpărarea hameiului? Doar printr-un câştig mai mare…

— Mai bine să lăsăm la o parte chestiunea asta, domnule Rzecki, zice el. Dacă isprava asta ar fi făcut-o altcineva, n-aş fi avut nimic împotrivă, dar Wokulski! … Amândoi, slavă Domnului, îi cunoaştem trecutul, şi eu poate mai bine chiar decât dumneata, că nu o dată Hopfer, Dumnezeu să-l ierte, mi-a transmis comenzi prin el!

— Dumneata îl calomniezi!

— Nu, domnule, răspunde el, eu nu fac decât să repet ce vorbeşte oraşul întreg. Nici gând să-l ponegresc pe Wokulski, mai ales în faţa dumitale, care îi eşti prieten (şi pe drept cuvânt, deoarece l-ai cunoscut într-o vreme când nu era ca azi), dar… trebuie să recunoşti şi dumneata că… ne păgubeşte industria! Nu-l acuz de lipsă de patriotism, domnule Rzecki, dar… îţi spun sincer, că faţă de dumneata trebuie să fiu sincer, pânzeturile astea moscovite… Pricepi… nu-i aşa? …

M-am înfuriat. Pentru că, deşi am fost locotenent în infanteria maghiară, nu pot pricepe întrucât stamba nemţească e mai bună decât cea moscovită?! Dar cu negustorul meu nu m-am putut înţelege. Se încruntă ca o bestie, ridică din umeri ca un apucat şi dă din mâini ca un bezmetic, aşa că până la urmă începi să crezi că dumnealui e un mare patriot, iar dumneata, o cârpă, deşi pe vremea când el îşi umplea buzunarele cu ruble şi cu ducaţi imperiali, deasupra capului tău şuierau sute de gloanţe.

Fireşte, i-am comunicat această convorbire şi lui Stas, care, după ce m-a ascultat, mi-a răspuns:

— Linişteşte-te, dragul meu! Persoanele astea binevoitoare, care mă pun azi în gardă şi susţin că Suzin e un fluşturatic, i-au scris acum o lună lui Suzin că eu sunt un falit, un nemernic şi un fost insurgent…

După discuţia cu negustorul acela de treabă – al cărui nume am să-l trec sub tăcere – şi după numeroasele anonime primite, m-am hotărât să-mi însemnez toate părerile exprimate despre Wokulski de oameni tot atât de cumsecade…

Aşadar, însemnez deocamdată Stas e un rău patriot, deoarece importând ţesături ieftine strică afacerile fabricanţilor din Lodz. Bene 9… Să vedem ce va urma.

În octombrie, cam pe vremea când Matejko a terminat de pictat bătălia de la Grünwald (e un tablou mare şi impozant, numai că nu trebuie arătat soldaţilor care au luat parte la bătălii), a dat buzna în magazinul nostru Maruszewicz, prietenul baroanei Krzeszowska. M-am uitat la el: boier în toată puterea cuvântului! Pe burtă – mai bine zis în locul unde se află de obicei burta – îi atârna un breloc de aur, cu lanţ gros de o jumătate de deget şi lung cât să tragă câinii de el. La cravată, ac cu briliante; în mâini, mănuşi noi; în picioare, ghete noi; pe el (vai, ce slăbănog e!), un costum nou. În plus, un aer de parcă n-ar avea pe el nici un fir de aţă luat pe credit, ci totul cumpărat cu bani peşin. (Mai târziu, Klejn, care locuieşte în aceeaşi casă cu el, mi-a spus că Maruszewicz joacă la cărţi şi că de câtva timp îi surâde norocul.)

Aşadar, elegantul ăsta a intrat în prăvălie cu un bastonaş de abanos în mână şi cu pălăria pe cap. Uitându-se nervos în jur (are privirile cam şovăielnice, tânărul…), a întrebat:

— Domnul Wokulski e aici? Ah, dumneata eşti, domnule Rzecki! … Dacă-mi dai voie, un minut…

Ne-am retras în dosul dulapurilor.

— Aduc o ştire admirabilă! a început el, strângându-mi mâna cordial. Puteţi vinde clădirea cumpărată de la Lęcki! Vrea s-o cumpere baroana Krzeszowska. A terminat procesul cu soţul ei, şi-a preluat capitalul şi (dacă vă târguiţi bine) vă oferă nouăzeci de mii de ruble, poate chiar şi ceva în plus, drept filodormă…

Observând probabil pe faţa mea o expresie de mulţumire (eu n-am fost pentru cumpărarea casei), mi-a strâns mâna mai tare – atât cât poate un pirpiriu ca el – şi, surâzându-mi dulce (m-a apucat greaţa de dulceaţa asta!), a început să-mi şoptească:

— Vă pot face un serviciu, un serviciu important… Doamna baroană pune mare preţ pe sfatul meu şi… dacă eu…

A început să tuşească uşor.

— Am priceput! i-am zis, dându-mi seama cu cine am de-a face. Cred că domnul Wokulski nu va face dificultăţi în ceea ce priveşte comisionul…

— Ah, domnule, se poate? … Mai ales că propunerea definitivă va fi făcută de avocatul baroanei… De altfel, aici nu-i vorba de mine… Ceea ce am îmi ajunge… Dar cunosc o anumită familie de oameni săraci, căreia, la recomandarea mea. Veţi binevoi să-i…

— Domnule… l-am întrerupt, preferăm să depunem suma direct în mâinile dumitale, dacă, bineînţeles, afacerea se va încheia!

— O, se va încheia! Vă dau cuvântul meu de onoare! m-a asigurat domnul Maruszewicz.

Deoarece însă nu i-am mai spus nimic despre comision, s-a învârtit câteva clipe prin magazin şi a ieşit, fluierând.

Spre seară am vorbit cu Stas. Nu mi-a răspuns nimic, ceea ce m-a pus pe gânduri. Aşa că a doua zi am dat fuga până la avocatul nostru (care e în acelaşi timp şi avocatul prinţului) şi i-am comunicat ştirea adusă de Maruszewicz.

— Dă nouăzeci de mii de ruble?! … s-a mirat avocatul (un om foarte serios). Dar bine, scumpe domnule Rzecki, acum preţul clădirilor urcă, şi la anul se vor construi chiar sute de case noi… În condiţiile astea, dragă domnule Rzecki, le vom face o favoare acceptând suma de o sută de mii… Doamna baroană se prăpădeşte după casa asta. Deci putem scoate de la ea o sumă mult mai mare, scumpe domn Rzecki.

L-am salutat şi m-am întors la magazin, hotărât să nu mă mai amestec în vânzarea casei. De-abia acum – de altfel, nu pentru prima oară – mi-am zis în gând că Maruszewicz e un pungaş fără pereche. Ei, şi întrucât acum îmi pot aduna gândurile, să vă descriu mârşavul proces intentat de baroană doamnei Stawska, femeia aceea minunată, ca un înger. Dacă n-aş însemna faptele aici, peste un an, doi n-aş mai da crezare propriei mele memorii, căci nu-ţi intră în cap cum de s-a putut petrece un lucru atât de monstruos.

Notează deci, dragul meu Ignacy, că doamna baroană Krzeszowska n-o putea suferi de mult pe doamna Stawska, fiind convinsă că toţi bărbaţii sunt îndrăgostiţi de ea. În al doilea rând, notează că aceeaşi doamnă baroană voia să cumpere cât mai ieftin casa de la Wokulski. Aceste două fapte sunt importante, iar importanţa lor o înţeleg abia astăzi. (Vai, cum îmbătrânesc, Doamne milostive, cum îmbătrânesc! …)

Din clipa când am cunoscut-o, m-am dus des pe la doamna Stawska. N-aş putea spune că am fost în fiecare zi. Uneori o dată la câteva zile, alteori de două ori în aceeaşi zi. Sunt doar custodele clădirii! Asta-i una la mână. Întâi a trebuit să-i comunic că i-am scris lui Wokulski în chestiunea soţului ei. După aceea a trebuit să mă duc să-i spun că Wokulski n-a aflat nimic concret. Apoi am vizitat-o ca să pot observa de la fereastra apartamentului ei ce face Maruszewicz, care locuieşte în aripa din faţă. Apoi am vrut să aflu care e comportarea doamnei Krzeszowska faţă de studenţii de deasupra ei şi de care se tot plânge.

Cineva care nu mă cunoaşte ar fi putut spune că mă duc cam prea des la doamna Stawska. Eu, însă, după o matură chibzuinţă, am ajuns la convingerea că mă duream prea rar. Pentru că locuinţa ei era un admirabil punct de observaţie. De acolo vedeam ce se întâmplă în toată casa. Apoi eram primit cu bunăvoinţă. Doamna Misiewiczowa (mama preastimatei doamne Helena), de câte ori mă duceam, mă primea cu braţele deschise. Micuţa Helunia îmi sărea pe genunchi, şi chiar doamna Stawska se înviora când apăream, spunând că îşi mai uită şi ea de necazuri o oră, două, cât stau la ele! …

Cum să nu te duci când eşti atât de bine primit? Pe cinstea mea că m-am dus prea rar! Dacă aş fi avut înclinări mai cavalereşti, ar fi trebuit să stau la ele de dimineaţă până seara. Chiar dacă doamna Stawska ar fi fost nevoită să se îmbrace în prezenţa mea. N-aş fi avut nimic de pierdut.

În cursul acestor vizite am făcut câteva observaţii importante.

În primul rând, am constatat că studenţii de la etajul al treilea sunt într-adevăr nişte tineri neastâmpăraţi. Până la două după miezul nopţii cântă, strigă, uneori chiar urlă şi îşi dau silinţa să scoată sunete cât mai neomeneşti. În cursul zilei, e suficient să fie măcar unul acasă – şi e totdeauna careva – că îndată ce doamna baroană Krzeskowska se apleacă pe fereastră (şi face treaba asta de vreo cincisprezece ori pe zi), studentul de sus îi varsă apă în cap!

Aş spune chiar că între ea şi studenţii de deasupra e un fel de întrecere: când scoate capul pe fereastră, baroana îşi dă silinţa să şi-l tragă înapoi cât mai repede, iar ei încearcă să verse apă cât de des şi în cantităţi cât mai mari.

Seara, tinerii (deasupra lor nu locuieşte nimeni care să-i poată stropi cu apă) invită la ei toate spălătoresele şi servitoarele din clădire, şi, automat, din apartamentul baroanei se aud ţipete şi plânsete spasmodice.

Cea de a doua observaţie a mea se referă la Maruszewicz, care locuieşte aproximativ în faţa doamnei Stawska. Maruszewicz, duce o viaţă foarte ciudată, de o regularitate neobişnuită. În mod regulat plăteşte chiria. Regulat, la câteva săptămâni o dată, i se ridică din casă o mulţime de lucruri: statuete, oglinzi, covoare, ceasornice… Dar ceea ce e mai interesant este că tot atât de regulat i se aduc alte oglinzi, covoare, ceasornice şi statuete…

De fiecare dată când i se ridică boarfele, domnul Maruszewicz apare câteva zile în şir la una din ferestre. Se bărbiereşte la fereastră, se piaptănă, se pomădează şi chiar se îmbracă la fereastră, aruncând priviri cât se poate de suspecte spre apartamentul doamnei Stawska. Dar când locuinţa sa este din nou plină cu obiecte de lux, domnul Maruszewicz ţine timp de câteva zile storurile trase.

Şi atunci (lucru de necrezut!) în casa lui ard luminile zi şi noapte, se aud glasuri bărbăteşti şi, uneori, chiar voci feminine.

Dar ce mă interesează pe mine treburile altora!

Într-o zi, la începutul lui noiembrie, Stas mi-a spus:

— Aud că te duci pe la doamna Stawska…

Am simţit că mă trec fierbinţelile.

— Mă rog, am strigat eu, ce trebuie, să înţeleg din asta?

— Nimic! a răspuns el. Doar intri la ea pe uşă, nu pe fereastră! Poţi s-o vizitezi când vrei şi cum vrei, dar la prima ocazie spune-i că am primit o scrisoare de la Paris…

— În legătură cu Ludwik Stawski?

— Da.

— L-au găsit, în sfârşit?

— Încă nu, dar i-au dat de urmă şi în curând se va afla dacă trăieşte sau nu.

— O fi murit, sărmanul! am strigat eu, strângându-l pe Wokulski de mână. Te rog, Stas, am adăugat, ceva mai puţin emoţionat, fii aşa de bun, fă-le o vizită şi comunică-le ştirea personal…

El s-a burzuluit:

— Dar ce sunt eu, gropar, să duc oamenilor ştiri atât de plăcute?

Când i-am arătat însă cât de cumsecade sunt femeile acelea, cum mă tot întreabă dacă şi când are să le viziteze… şi când, în plus, i-am spus că ar trebui să-şi arunce şi o privire asupra clădirii, s-a mai înmuiat.

— Puţin îmi pasă de clădirea asta! Tot am s-o vând azi-mâine… a mormăit el, ridicând din umeri.

Dar până la urmă s-a lăsat convins şi, într-o bună zi, pe la ora unu, ne-am dus la ele. În curte am constatat că storurile de la apartamentul lui Maruszewicz erau lăsate complet. Se vede treaba că primise iar mobile noi!

Stas s-a uitat în treacăt la ferestrele casei şi a ascultat distrat tot ce-i spuneam eu despre îmbunătăţirile făcute. I-am comunicat că pusesem podele noi în gangul de la intrare, că reparasem acoperişul, zugrăvisem pereţii şi poruncisem să se spele scările în fiecare săptămână. Într-un cuvânt, dintr-o clădire neglijată am făcut una destul de arătoasă. Totul era în ordine, inclusiv curtea şi conductele de apă. Totul, în afară de chirii…

— De altfel, am spus eu în încheiere, informaţii mai amănunţite asupra chiriilor îţi va da administratorul tău, domnul Wirski, după care îl voi trimite îndată pe portar.

— Dă-mi pace cu chiriile şi cu administratorul! a mormăit Stas. Hai să mergem odată la doamna Stawska şi apoi să ne întoarcem în magazin!

Am urcat la etajul întâi al aripii din stânga, unde mirosea a conopidă fiartă. Stas s-a încruntat, iar eu am bătut la uşa bucătăriei.

— Doamnele sunt acasă? am întrebat-o pe bucătăreasa cea grasă.

— S-ar putea să nu fie când veniţi dumneavoastră? … mi-a răspuns ea, clipind repede.

— Vezi cum suntem primiţi?! … i-am şoptit eu lui Stas, în nemţeşte.

Drept răspuns. Wokulski a clătinat din cap şi şi-a lăsat buza în jos.

În salonaş, mama doamnei Stawska împletea ciorapi, ca de obicei: văzându-mă, s-a ridicat puţin din fotoliu şi s-a uitat mirată la însoţitorul meu.

Din camera cealaltă şi-a scos capul Hela.

— Mamă. A şoptit ea, însă aşa de tare, încât sunt sigur că glăsciorul ei a răsunat până în curte, a venit domnul Rzecki cu un domn!

În clipa aceea a apărut doamna Stawska.

— Proprietarul nostru, domnul Wokulski. Vine să vă salute şi să vă aducă o ştire… am început eu.

— Despre Ludwik? … m-a întrerupt doamna Misiewiczowa. Mai trăieşte?

Doamna Stawska a pălit deodată, apoi tot atât de repede s-a înroşit. În clipa aceea era atât de frumoasă, încât până şi Wokulski a rămas cu ochii la ea. A privit-o dacă nu cu admiraţie, cel puţin cu bunăvoinţă. Sunt sigur că s-ar fi îndrăgostit dintr-o dată de ea dacă n-ar fi fost mirosul ăla nenorocit de conopidă, care venea de la bucătărie…

Ne-am aşezat. Wokulski le-a întrebat pe doamne dacă sunt mulţumite de locuinţă, apoi le-a adus la cunoştinţă că Ludwik Stawski fusese acum doi ani la New York, de unde plecase însă la Londra sub un nume străin. A pomenit în treacăt că Stawski era pe vremea aceea bolnav şi că n-ar fi exclus să primească peste câteva săptămâni ştiri mai precise. La care doamna Misiewiczowa a dus de câteva ori batista la ochi…

Doamna Stawska s-a mai liniştit; doar câteva lacrimi i-au mai curs pe faţă. Spre a-şi ascunde emoţia, i-a spus încet fiicei sale, cu un zâmbet pe buze:

— Hela, mulţumeşte-i domnului care ne-a adus ştiri despre tăticu!

Din nou i-au lucit lacrimile în ochi, dar s-a stăpânit. Între timp, Hela a făcut o reverenţă, lovind cu picioruşul în podea, apoi, uitându-se la Wokulski cu ochişorii ei mari, l-a apucat de gât şi l-a sărutat drept pe gură.

N-am să uit cu una cu două schimbarea care s-a ivit atunci pe faţa lui Stas! Pentru că, după câte ştiu eu, până atunci nu-l mai sărutase nici un copil! În primul moment s-a tras înapoi, surprins, apoi a luat fetiţa în braţe, s-a uitat la ea emoţionat şi a săruta-o pe căpşor. Aş fi putut jura că în clipa aceea se va ridica de pe scaun şi că-i va spune doamnei Stawska: „Doamnă, îngăduie-mi să ţin loc de tată acestui odor de copil…”

Dar… n-a spus nimic. A lăsat doar capul în jos şi a căzut din nou pe gânduri. Aş fi dat o jumătate din leafa mea pe un an ca să aflu la ce se gândeşte! Poate la domnişoara Isabela? … Ei, bătrâneţea o ia iarăşi razna… Ce domnişoară Isabela?! … Nici pe departe nu se poate compara cu doamna Stawska! …

După o tăcere de câteva minute, Wokulski a întrebat:

— Sunteţi mulţumite de vecini? …

— Depinde de care! a şoptit doamna Misiewiczowa.

— Da, suntem foarte mulţumite! a intervenit repede doamna Stawska, uitându-se la Wokulski şi înroşindu-se.

— Şi doamna Krzeszowska e o vecină plăcută? a întrebat Wokulski.

— O, domnule! … a exclamat doamna Misiewiczowa. De ce?

— E o biată femeie nefericită! … a intervenit încă o dată doamna Stawska. I-a murit fetiţa…

Răsucea pe deget un colţ al batistei şi se silea să se uite pe sub genele ei minunate… dar nu la mine. Probabil însă că pleoapele îi erau grele ca plumbul, aşa că s-a înroşit tot mai mult şi a devenit tot mai gravă, ca şi cum ar fi jignit-o cineva.

— Dar cine e acest domn Maruszewicz? întrebă mai departe Wokulski, ca şi cum nu s-ar fi adresat celor de faţă.

— Un pierde-vară, un fluşturatic… a răspuns doamna Misiewiczowa.

— Mamă! Nu-i decât un tip original… a corectat-o fiica ei.

În clipa aceea ochii i s-au mărit, şi pupilele îi erau mai dilatate ca oricând.

— Dar studenţii? Se pare că sunt foarte neastâmpăraţi, a continuat Wokulski, uitându-se la pian.

— Cum sunt tinerii de obicei, a răspuns doamna Misiewiczowa, după care şi-a suflat nasul cu zgomot.

— Uite, Hela, iar ţi s-a desprins funda! a spus doamna Stawska, aplecându-se spre fetiţă, poate ca să-şi ascundă tulburarea.

Felul lui Wokulski de a vorbi m-a plictisit. Într-adevăr, trebuie să fii prost sau răucrescut ca să întrebi o femeie atât de frumoasă despre vecinii ei! Am încetat deci să-l mai ascult şi, fără să vreau, mi-am îndreptat privirea spre curtea casei.

Şi iată ce am descoperit: la una din ferestrele lui Maruszewicz storul era puţin ridicat, încât am putut să văd acolo pe cineva uitându-se spre noi.

„Ne spionează, sărăcuţul de el!” mi-am spus în gând, şi mi-am mutat ochii spre etajul al doilea dinspre faţadă. Altă surpriză! La camera din fund a baroanei Krzeszowska, cele două ferestre erau larg deschise, şi baroana în persoană se uita cu binoclul spre apartamentul doamnei Stawska.

„Şi Dumnezeu n-o pedepseşte pe lighioana asta! …” mi-am spus eu iar, în sinea mea. Eram încredinţat că din istoria asta cu binoclul are să izbucnească un scandal.

Ruga mea n-a fost zadarnică. Pedeapsa divină atârna deasupra intrigantei, sub forma unei scrumbii scoase pe ferestruica de la etajul al treilea. Scrumbia era ţinută de o mână misterioasă, într-o mânecă de culoarea granatului, cu galon de argint. Iar pe sub mână apărea din când în când o faţă slabă, schimonosită de un zâmbet răutăcios.

N-ar fi fost nevoie de spiritul meu pătrunzător ca să ghicesc că faţa era a unuia dintre studenţii care nu plăteau chiria şi care abia aştepta apariţia baroanei la fereastră, ca să-i arunce scrumbia în cap.

Dar baroana era prudentă, şi studentul se plictisea. El muta scrumbia providenţială dintr-o mână într-alta şi, desigur pentru a-şi omorî vremea, se strâmba ca un neruşinat la fetele de la „Spălătoria pariziană”.

Tocmai când îmi spuneam că atentatul cu scrumbia împotriva baroanei va eşua complet, Wokulski s-a ridicat de pe scaun ca să-şi ia rămas bun de la doamne.

— Plecaţi atât de repede, domnilor?! a şoptit doamna Stawska, nespus de tulburată.

— Poftiţi mai des pe la noi! … a adăugat doamna Miciewiczowa.

Dar tontul de Stas, în loc să le roage pe doamne să-i permită să vină în fiecare zi sau chiar să ia masa la ele în pensiune (ceea ce eu aş fi făcut fără doar şi poate dacă aş fi fost în locul lui), le-a întrebat – auzi, aiuritul! – dacă n-au cumva nevoie de reparaţii la apartamentul lor!

— O, tot ce a fost de reparat a făcut bunul domn Rzecki! a răspuns doamna Misiewiczowa, întorcându-se spre mine cu un zâmbet simpatic. (Ca să fiu sincer, nu-mi prea place zâmbetul ăsta la persoanele de o anumită vârstă!)

În bucătărie, Stas s-a oprit o secundă, şi întrucât îl supăra, se vede, mirosul de conopidă, mi-a spus:

— Aici ar trebui instalat un ventilator, sau aşa ceva…

Pe scări nu m-am mai putut abţine şi am exclamat:

— Dacă ai să vii mai des, o să-ţi dai singur seama de îmbunătăţirile care trebuie aduse casei. Dar ce te interesează pe tine: casa, sau femeia asta atât de frumoasă?

Wokulski s-a oprit în prag şi, uitându-se la rigolă, a mormăit:

— Hei! … Dacă aş fi cunoscut-o mai înainte, poate că m-aş fi însurat cu ea!

La care am simţit un sentiment ciudat: eram mulţumit, şi în acelaşi timp parcă îmi vârâse cineva un cui în inimă!

— Cum aşa, nu mai ai de gând să te însori? l-am întrebat eu.

— Cine ştie? … mi-a răspuns el. Poate că o să mă însor… Dar nu cu ea.

De data asta am avut un sentiment şi mai ciudat: am regretat că doamna Stawska nu se va mărita cu Stas, dar în acelaşi timp parcă mi-ar fi luat cineva o piatră de pe inimă.

De-abia ieşisem în curte, când am văzut-o pe doamna baroană că se apleacă pe fereastră şi strigă spre noi:

— Domnule! … Vă rog! … Apoi deodată a scos un urlet, mai-mai să ne spargă urechile: Ah, nihiliştii ăştia! …

Şi şi-a tras repede capul de la fereastră.

În aceeaşi clipă, scrumbia a căzut în curte la câţiva paşi de noi; portarul s-a repezit la ea cu atâta lăcomie, încât nici n-a văzut că eram acolo.

— Nu trecem o clipă şi pe la doamna baroană? l-am întrebat pe Stas. Mi se pare că doreşte să-ţi spună ceva.

— Să mă lase în pace! mi-a răspuns el, făcând cu mâna un gest de plictiseală.

În stradă a chemat o trăsură şi ne-am întors la magazin, fără să schimbăm o vorbă. Sunt însă sigur că Stas se gândea la doamna Stawska. Dacă n-ar fi fost conopida aia mizerabilă! …

Mă simţeam aşa de nu ştiu cum, aşa de mâhnit, încât, după ce am închis prăvălia, m-am dus la o bere. L-am întâlnit acolo pe consilierul Wengrowicz, care nu încetează să-şi bată joc de Wokulski, dar care uneori are idei politice sănătoase, şi m-am ciorovăit cu el până la miezul nopţii. Wengrowicz are dreptate. De fapt, se vede din gazete că în Europa se pregăteşte ceva. Cine ştie dacă după Anul nou micul Napoleon (i se spunea Lulu – o să vă arate el vouă, Lu-lu!) n-o să se mute din Anglia în Franţa… Preşedintele Mac-Mahon este pentru el, prinţul de Broglie este pentru el, majoritatea poporului este pentru el… Pot să fac prinsoare că va ajunge împărat sub numele de Napoleon al IV-lea, şi că la primăvară va începe danţul cu nemţii! Dar de data asta nu vor mai ajunge ei la Paris! Nu reuşeşte de două ori aceeaşi şmecherie…

Aşadar… Ce-am vrut să spun? … Ah, ah!

După vreo trei-patru zile de la vizita noastră la doamna Stawska, Stas a venit în magazin şi mi-a arătat o scrisoare adresată lui.

— Citeşte! m-a îndemnat el râzând.

Am deschis-o şi am citit: „Domnul Wokulski!

Scuză-mă că nu-ţi spun stimate, dar e greu să dai un astfel de titlu unui om căruia toţi îi întorc spatele cu scârbă. Om nenorocit ce eşti! Încă nu te-ai reabilitat după nelegiuirile tale din trecut, şi te împovărezi cu altele! Astăzi oraşul întreg nu vorbeşte decât despre vizita ta la o femeie cu moravuri atât de reprobabile cum este madam Stawska! Nu numai că ai întâlniri cu ea în oraş, nu numai că te strecori la ea noaptea, ceea ce dovedeşte că ţi-ai pierdut complet sentimentul de ruşine, dar te duci la ea în plină zi, în faţa servitorimii, a tineretului şi a locatarilor cinstiţi din acea clădire compromisă.

Dar să nu-ţi faci iluzii, nenorocitule, că numai tu ai legături amoroase cu ea! Îţi dă o mână de ajutor şi administratorul tău, prăpăditul de Wirski, precum şi împuternicitul tău, Rzecki, încărunţit în desfrâu.

Trebuie să adaug că Rzecki nu se mulţumeşte să-ţi seducă amanta, dar îţi mai fură şi din veniturile casei deoarece a micşorat chiria unor locatari, şi, în primul rând, acestei cucoane. Din această cauză, casa nu valorează mai nimic, iar cum tu însuţi te afli la marginea prăpastiei, ţi-ar face într-adevăr un mare bine cel care s-ar hotărî să cumpere şandramaua lui Lęcki cu o mică pierdere pentru tine.

Dacă, aşadar, se va găsi un astfel de binefăcător, scapă-te de o povară, primeşte cu mulţumire ce ţi se dă şi şterge-o în străinătate, înainte ca justiţia omenească să te prindă în lanţuri şi să te arunce în temniţă. Ai grijă de tine! … Păzeşte-te! … Şi ascultă de sfatul unui prieten binevoitor”

— Îndrăzneaţă muiere! Ce zici? … mi s-a adresat Wokulski.

— S-o ia naiba! am izbucnit eu, înţelegând că vorbeşte despre autoarea scrisorii. Auzi dumneata! După părerea ei, eu aş fi încărunţit în desfrâu! … Eu fur! … Eu… am legături amoroase! … Blestemată vrăjitoare! …

— Lasă, lasă, linişteşte-te, uite că vine avocatul ei!

Într-adevăr, în clipa aceea a intrat în magazin un omuleţ scund, îmbrăcat într-o blană veche, cu jobenul decolorat şi cu nişte galoşi uriaşi în picioare. A intrat, a privit în jur ca un agent de urmărire, l-a întrebat pe Klejn când îl poate găsi pe domnul Wokulski, apoi, deodată prefăcându-se că abia atunci ne văzuse, s-a apropiat de Stas şi a început, încet:

— Dumneavoastră sunteţi domnul Wokulski Aş dori să am o scurtă convorbire cu dumneavoastră între patru ochi.

Stas mi-a făcut semn cu ochiul şi ne-am dus câteşitrei în apartamentul meu. Vizitatorul şi-a scos paltonul, şi cu acest prilej am observat că pantalonii îi sunt şi mai tociţi, iar stofa şi mai mult mâncată de molii decât blana.

— Daţi-mi voie să mă prezint! a început el, întinzându-i mâna dreaptă lui Wokulski, iar pe cea stângă mie. Sunt avocatul…

Şi-a spus numele şi a rămas, aşa, cu mâinile în aer, pentru că, printr-o ciudată coincidenţă, nici Stas, nici eu n-am simţit nevoia să i le strângem.

Însă omul nostru nu s-a fâstâcit. Dimpotrivă, şi-a frecat palmele şi a continuat, râzând, cu o figură din cele mai senine:

— Cum, nici nu mă întrebaţi în ce chestiune vin la dumneavoastră?

— Presupunem că ne vei spune chiar dumneata, i-a răspuns Wokulski.

— Aveţi dreptate! Voi fi scurt. Un lituanian bogat, dar tare zgârcit (lituanienii sunt foarte zgârciţi!), m-a rugat să-i găsesc o casă de vânzare. Am vreo cincisprezece, dar din stima pe care v-o port, domnule Wokulski – căci ştiu ce faceţi pentru ţara noastră – i-am propus casa dumneavoastră. Cea cumpărată de la Lęcki… Şi după pertractări de două săptămâni, l-am convins să dea… ghiciţi, domnilor, cât? … Optzeci de mii de ruble! … Ei? O afacere fabuloasă! … Nu-i aşa? …

Wokulski s-a făcut roşu de mânie. Câteva clipe m-am temut că o să-l dea în brânci afară… S-a stăpânit însă şi i-a răspuns aşa cum ştie el câteodată, aspru şi brutal:

— Îl cunosc pe lituanianul dumitale! îl cheamă baroana Krzeszowska…

— Cum?! … a exclamat avocatul.

— Da! Şi lituanianul acesta avar oferă nouăzeci de mii pentru casa mea, nu optzeci, dar dumneata îmi propui un preţ mai mic, ca să câştigi mai mult…

Avocatul a început să râdă:

— Ha, ha, ha! … Cine ar proceda altfel astăzi, stimate domn Wokulski? …

— Spune-i deci lituanianului dumitale, l-a întrerupt Wokulski, că vând casa, însă numai cu o sută de mii de ruble. Şi numai până la Anul nou. După Anul nou, preţul va fi mai mare.

— Propunerea dumneavoastră e inumană! a izbucnit avocatul. Vreţi să-i răpiţi unei femei nefericite până şi ultimul ban… Ce-o să spună lumea? Gândiţi-vă, domnule…

— Puţin îmi pasă ce-o să spună lumea! Şi dacă va vrea să-mi facă morală, aşa cum încerci dumneata, îi voi arăta uşa. Uite, domnule avocat, uşa e acolo, o vezi?

— Vă ofer nouăzeci şi două de mii, nici un ban mai mult!

— Pune-ţi blana, să nu răceşti afară!

— Nouăzeci şi cinci… a continuat avocatul, în timp ce se îmbrăca repede.

— Te salut, domnule! a încheiat Wokulski, deschizând uşa.

Avocatul s-a înclinat până la pământ şi a ieşit. Dar dincolo de prag a adăugat pe un ton dulceag:

— Voi mai veni peste câteva zile. Poate că atunci veţi fi mai bine dispus, stimate domn…

Stas i-a închis uşa în nas.

După vizita acestui avocat respingător, am ştiut la ce trebuie să mă aştept. Doamna baroană va cumpăra casa lui Stas, asta e sigur, dar mai întâi se va folosi de toate mijloacele pentru a o lua mai ieftin. Dar las’, că ştiu eu mijloacele astea! Unul din ele a fost scrisoarea anonimă, în care o bârfeşte pe doamna Stawska şi în care spune despre mine că am încărunţit în desfrâu…

Iar dacă va cumpăra casa, primul lucru pe care-l va face va fi să gonească pe studenţi şi bineînţeles pe sărmana mea doamnă Helena. Şi măcar dacă ura ei s-ar mărgini numai la atât! …

Acum să povestesc în galop toate întâmplările care au urmat. Ei, şi cum vă spuneam, după vizita avocatului, am avut ca o presimţire rea şi m-am hotărât s-o vizitez încă în aceeaşi zi pe doamna Stawska, ca s-o avertizez să se ferească de baroană. Şi, mai ales, să-i spun că nu-i bine să stea la fereastră.

Căci aceste doamne, în afara virtuţilor care le împodobesc, au prostul obicei de a sta mereu la fereastră. Doamna Misiewiczowa, doamna Stawska, Helunia, fiecare la câte o fereastră. Până şi bucătăreasa stă la fereastră. Şi nu-i de ajuns că îşi petrec mai toată ziua acolo, dar chiar seara, după ce aprind lampa, nu lasă storurile decât atunci când se duc la culcare. Aşa că poţi vedea tot ce se petrece în casa lor, ca printr-o lanternă magică! …

Pentru vecinii cinstiţi, modul acesta de a-şi petrece timpul ar fi cea mai bună dovadă a purităţii: se arată toată ziua, fiindcă nu au ce ascunde.

La gândul că femeile acestea sunt necontenit spionate de Maruszewicz şi de baroană, şi ştiind bine cât de mult o urăşte baroana pe doamna Stawska, m-au cuprins presimţirile cele mai rele.

În aceeaşi seară am vrut să dau o fugă până la nobilele mele prietene şi să le pun să-mi jure pe tot ce au mai sfânt că nu vor mai sta la fereastră toată ziua şi n-or să-i mai dea prilej baroanei să le spioneze. Între timp, însă – erau orele opt şi jumătate – mi s-a făcut sete şi, în loc să mă duc la cele două doamne, am intrat să beau o halbă de bere.

Consilierul Wengrowicz şi agentul comercial Szprot erau acolo. Tocmai discutau despre casa din strada Wspólna, care se prăbuşise, când deodată Wengrowias şi-a ciocnit halba de a mea şi a zis:

— Multe case au să se mai prăbuşească înainte de Anul nou!

Szprot a clipit din ochi.

Mie, drept să vă spun, clipitul ăsta nu mi-a plăcut de loc, pentru că totdeauna mi-au fost nesuferiţi caraghioşii care fac cu ochiul; aşadar l-am întrebat:

— Domnule, ce înseamnă comedia asta?

El a râs prosteşte:

— Dumneata ştii mai bine decât mine ce înseamnă! Wokulski o să-şi vândă magazinul! …

Pe dumnezeul meu! Mă mir cum nu l-am pocnit cu halba în cap. Din fericire, mi-am stăpânit primul impuls, am băut două halbe una după alt şi l-am întrebat cu glas mai potolit:

— De ce şi-ar vinde Wokulski magazinul? Şi cui?

— Cui? … a intervenit Wengrowicz. Parcă puţini evrei există în Varşovia! Se vor întovărăşi vreo trei, şi poate chiar vreo zece, şi se vor statornici în Krakowskie Przedmiescie, prin graţia preaonoratului domn Wokulski, care are trăsură proprie şi îşi petrece vacanţa de vară la aristocraţi! Dumnezeule! … Ţin minte cum îmi servea sărăcuţul de el friptura la „Hopfer”… Acum nu mai e rost de mers la război şi de cotrobăit prin buzunarele turceşti…

— Dar de ce ar vinde magazinul? am stăruit eu, ciupindu-mă de genunchi ca să nu mă reped la şontorog.

— Face bine că-l vinde! a răspuns Wengrowicz, întinzând mâna după nici nu mai ştiu a câta halbă de bere. Ce să facă printre negustori un domn ca el, un… diplomat, un… inovator, care aduce pe piaţă mărfuri noi? …

— Eu socot că motivul e altul! şi-a dat părerea Szprot. Wokulski vrea să se însoare cu domnişoara Lęcka. Deşi a fost respins la început, astăzi este din nou primit, aşa că are probabil ceva şanse… Şi cum domnişoara Lęcka nu se poate mărita cu un negustor de galanterie, fie el chiar diplomat şi inovator…

Am simţit că îmi scapără ochii. Am lovit cu halba în masă şi am strigat:

— Minţi, domnule Szprot! O boabă din câte ai spus nu-i adevărat, domnule Szprot! Poftim adresa mea, domnule Szprot! am încheiat, aruncându-i cartea mea de vizită pe masă.

— De ce-mi dai adresa? Vrei să-ţi trimit un balot de catifea reiată, sau poate altceva? …

— Iţi cer satisfacţie! am răcnit, izbind încă o dată în masă.

— Tronc! a făcut Szprot, învârtind mâna pe sus. Dumitale îţi vine uşor să-mi ceri satisfacţie, ca fost ofiţer în armata maghiară. Pentru dumneata e o nimica toată să ucizi un om, doi, ori să te laşi chiar dumneata tăiat în bucăţele… Dar eu, domnule, sunt agent comercial, am soţie, copii şi afaceri cu termen…

— Te voi sili să te baţi în duel!

— Mă vei sili? Cum vine asta? … Doar n-ai să mă aduci sub escortă?! Ţin seama că nu eşti treaz, altfel, pentru vorbele dumitale m-aş fi adresat poliţiei şi ţi-aş fi arătat eu duel!

— Eşti un om fără onoare! am strigat eu.

Acum a început el să bată cu pumnul în masă.

— Cine-i fără onoare? Cui îi spui dumneata aşa ceva? Nu-mi plătesc poliţele, vând marfă proastă, am dat faliment? … O să vedem noi la tribunal cine are onoare şi cine nu!

— Liniştiţi-vă! a intervenit consilierul Wengrowicz. Duelurile au fost la modă pe vremuri, astăzi nu se mai bate nimeni… Hai, daţi-vă mâna…

M-am ridicat de la masa udă de bere, am plătit la tejghea şi am ieşit. În viaţa mea n-am să mai intru în dugheana aia mizerabilă!

Eram atât de iritat, încât, fireşte, nu m-am mai putut duce la doamna Stawska. La început am crezut chiar că n-am să pot dormi toată noaptea. Totuşi, am aţipit. Iar a doua zi, când a venit Stas la magazin, l-am întrebat:

— Ai auzit ce spune lumea? … Cică vinzi magazinul!

— Să zicem că l-aş vinde! Ce rău e în asta? (Adevărat! Ce rău e în asta? … Să nu-mi vină în cap o idee atât de simplă! …)

— Şi lumea mai spune, am şoptit, că te însori cu domnişoara Lęcka…

— Chiar dacă m-aş însura… Ce-ar fi? (Iarăşi are dreptate! Cum adică? N-are voie să se însoare cu cine vrea, fie şi cu doamna Stawska? Păcat că n-am înţeles dintr-o dată cum stau lucrurile şi i-am făcut scandal de pomană lui Szprot! …)

Şi, fireşte, întrucât în seara aceea a trebuit să mă duc din nou la berărie – nu atât pentru bere, cât să mă împac cu Szprot, pe care l-am jignit pe nedrept – n-am putut să mai trec pe la doamna Stawska s-o avertizez să nu mai stea la fereastră.

Aşadar, cu părere de rău am aflat că Wokulski le e din ce în ce mai antipatic negustorilor, că magazinul nostru va fi vândut şi că Stas se însoară cu domnişoara Lęcka. Spun: se însoară, căci dacă n-ar fi fost absolut sigur, nu s-ar fi pronunţat atât de categoric nici chiar faţă de mine.

Astăzi ştiu sigur după cine a suspinat el în Bulgaria şi pentru cine a făcut avere, cu dinţii şi cu ghearele… De! Cum o vrea Dumnezeu! …

Poftim, i-ar m-am îndepărtat de subiect… Dar acum mă voi ocupa irevocabil de scandalul cu doamna Stawska, şi-l voi povesti cu iuţeala fulgerului.”