VI.         PĂDURI, VRĂJI ŞI RUINE PORNIRĂ…

Baronul, ca de obicei, şoşotea de zor la urechea logodnicei sale, iar Starski făcea o curte disperată doamnei Wąsowska; spre uimirea lui Wokulski, aceasta i-o primea cu destulă bunăvoinţă. Ochocki mâna cei patru cai, însă acum elanul lui era potolit de vecinătatea domnişoarei Isabela, spre care îşi întorcea capul în fiecare clipă.

„Nostim tip, Ochocki! gândi Wokulski. Faţă de mine pretinde să-i sătul până peste cap de argumentele domnişoarei Isabela, şi acum nu vorbeşte decât cu ea! … E limpede că n-a urmărit decât ca eu să-mi fac o părere proastă despre ea…”

Şi toată buna dispoziţie i se spulberă. Era convins acum ca Ochocki e îndrăgostit de domnişoara Isabela, şi nu se simţea în stare să lupte cu un rival ca el.

„E tânăr, frumos, capabil… îşi zicea. Ar fi lipsită şi de gust şi de raţiune dacă între el şi mine nu i-ar da lui întâietate… Dar chiar şi în cazul acesta trebuie să recunosc că e o fiinţă aleasă, dacă-l preferă pe Ochocki lui Starski! Biet baron şi biată logodnică, atât de vizibil îndrăgostită de Starski… Trebuie să ai un cap sec şi o inimă…”

Privi soarele blând de toamnă, miriştea sură şi plugurile care arau încet ogoarele. Apoi, plin de o tristeţe adâncă, se gândi la clipa în care va pierde orice speranţă şi îi va ceda lui Ochocki locul lângă domnişoara Isabela… „Ce să fac? … Dacă l-a ales pe el? … Norocul meu că am cunoscut-o…”

Ajunseră pe un dâmb, de unde se întindea un orizont larg, cuprinzând câteva cătune, o pădure, un râu şi un târguşor cu o bisericuţă în mijloc.

Brecul se înclina când pe-o parte, când pe alta.

— Ce privelişte minunată! exclamă doamna Wąsowska.

— Parcă am fi în balonul lui Ochocki! adăugă Starski, ţinându-se de bara trăsurii.

— Dumneata te-ai plimbat cu balonul? întrebă domnişoara Felicja.

— Cu ce fel de balon? Ca al domnului Ochocki? …

— Nu, cu unul adevărat!

— Din păcate, nu, oftă Starski, dar în clipa asta am impresia că mă aflu într-unul foarte puţin sigur…

— Domnul Wokulski s-a plimbat, desigur! afirmă cu convingere domnişoara Felicja.

— Vai de mine, Felicja, în curând cine ştie de ce ai să-l mai bănuieşti pe domnul Wokulski! o dojeni doamna Wąsowska.

— Da, m-am plimbat! răspunse Wokulski, nedumerit.

— Te-ai plimbat? … Ah, ce bine-mi pare! exclamă domnişoara Felicja. Spune-ne şi nouă cum a fost, te rog!

— Te-ai plimbat cu balonul? îl întrebă Ochocki de pe capră. Atunci, taci! Aşteaptă să vin şi eu acolo!

Aruncă hăţurile vizitiului, deşi mergea la vale, sări de pe capră şi peste o clipă era aşezat în brec, în faţa lui Wokulski.

— Te-ai plimbat? reluă el. Unde? Când?

— La Paris, dar cu un balon captiv, la o înălţime de o jumătate de verstă. Nu-i cine ştie ce, răspunse Wokulski, puţin stingherit.

— Spune! Trebuie să fi fost o privelişte minunată! … Ce-ai simţit? îl întrebă Ochocki, foarte schimbat. Ochii i se măriseră, iar pe obraji îi apăruseră pete de roşeaţă; văzându-l aşa, erai sigur că uitase şi de Isabela şi de tot. Trebuie să fi simţit o plăcere neobişnuită… Povesteşte-ne! … stărui el, punând mâna pe genunchii lui Wokulski.

— Priveliştea era într-adevăr minunată, îi răspunse Wokulski, orizontul se vedea la câteva zeci de verste, iar Parisul şi împrejurimile păreau o hartă în relief. Dar călătoria în sine n-a fost plăcută. Poate că aşa e când zbori pentru prima oară…

— Şi ce impresie ţi-a făcut?

— Stranie. Ştii că te vei ridica în aer, dar deodată vezi că nu te ridici, ci că pământul îţi fuge repede de sub picioare. E o decepţie atât de neaşteptată şi de neplăcută, încât… îţi vine să sari…

— Şi, mai departe? … stărui Ochocki.

— O altă ciudăţenie e orizontul, pe care-l ai mereu la înălţimea ochiului. De aceea pământul ţi se pare concav, ca un taler imens, adânc…

— Dar oamenii, casele? …

— Casele par nişte cutii, omnibuzele, nişte muşte mai mari, iar oamenii, nişte puncte negre, care aleargă în toate părţile, târând după ele umbre lungi. În general, zborul cu balonul e plin de surprize.

Ochocki căzu pe gânduri, cu ochii în gol… De câteva ori păru gata să sară din brec, enervat de societatea aceea care continua să rămână tăcută.

Ajunseră în pădure, urmaţi de cabrioleta cu cele două fete. Coborâră şi luară câte un coşuleţ.

— Şi acum fiecare pereche să pornească în altă direcţie! dădu comanda doamna Wąsowska. Domnule Starski, te previn că astăzi sunt extrem de bine, dispusă, şi domnul Wokulski ştie ce însemnează asta! … adăugă ea cu un râs nervos. Domnule Ochocki şi Bela, plecaţi în pădure şi să nu vă întoarceţi până nu veţi avea coşuleţul plin de ciuperci! … Fela! …

— Eu mă duc cu Mihalinka şi cu Joanna! răspunse repede domnişoara Felicja, uitându-se la Wokulski, de parcă ar fi fost duşmanul de ale cărui atacuri trebuiau s-o apere cele două servitoare.

— Hai să mergem, Julian! spuse Isabela, adresându-se lui Ochocki, când văzu că toată lumea intrase în pădure. Dar ia coşuleţul meu şi culege singur ciuperci, pentru că, să-ţi spun drept, pe mine nu mă amuză de loc distracţia asta!

Ochocki luă coşuleţul şi-l aruncă în cabrioletă.

— Parcă pe mine mă interesează ciupercile voastre! răspuns el posomorât. Am pierdut două luni cu pescuitul, cu ciupercile, cu distrarea cuconiţelor şi cu alte prostii… Alţii, în acest timp, au zburat cu balonul… Am vrut să mă duc la Paris, dar doamna Zaslawska a insistat atât de mult să-mi petrec vacanţa aici… Şi mi-am petrecut-o! Grozav am petrecut-o! … M-am prostit de tot… Nici să gândesc ca lumea nu mai ştiu… Mi-am pierdut orice capacitate… Lăsaţi-mă în pace cu ciupercile voastre! Sunt furios!

Făcu un gest plictisit, apoi îşi vârî amândouă mâinile în buzunare şi intră în pădure cu capul în jos, mormăind.

— Plăcut tovarăş! remarcă surâzând domnişoara Isabela, adresându-se lui Wokulski. Şi aşa o să rămână până la sfârşitul vacanţei… Când l-am auzit pe Starski pomenind de baloane, eram sigură că o să-şi piardă buna dispoziţie!

„Binecuvântate fie baloanele! gândi Wokulski. Oricum, Ochocki nu-i un rival primejdios…”

Şi în clipa aceea îi fu drag.

— Sunt sigur că vărul dumitale va face o mare descoperire. Cine ştie dacă nu va deschide o nouă epocă în istoria omenirii… adăugă el, gândindu-se la planurile lui Geist.

— Crezi? făcu domnişoara Isabela, destul de indiferentă. Se prea poate… Deocamdată, vărul meu e uneori impertinent, ceea ce nu şade bine niciunui inventator. Când mă uit la el, mi-amintesc o anecdotă despre Newton. A fost, pare-se, un om mare, nu-i aşa? … Dar ce folos, dacă într-o bună zi, stând lângă o fată, i-a luat mâna şi… poţi crede? … a început să-şi cureţe pipa cu degetul ei mic! … Ei! Dacă geniul duce la aşa ceva, nu-mi trebuie un soţ genial! Vrei să ne plimbăm puţin prin pădure?

Fiecare cuvânt al Isabelei fusese pentru Wokulski ca o picătură de balsam.

„Prin urmare, ţine la Ochocki – cine nu ţine? – dar nu se va mărita cu el! …”

Mergeau pe o cărare îngustă, care împărţea pădurea în două: în dreapta creşteau stejari şi fagi, iar în stânga, pini; printre ei lucea din când în când corsajul roşu al doamnei Wąsowska, sau eşarfa albă a domnişoarei Ewelina. Într-un loc poteca se ramifica, şi Wokulski vru să cotească, dar domnişoara Isabela îl reţinu:

— Nu, nu, nu pe acolo! Să nu-i pierdem pe ceilalţi. Pentru mine pădurea e frumoasă numai când e populată cu oameni. În clipa de faţă, de pildă, o înţeleg… Priveşte, te rog… Nu-i aşa că partea aceea seamănă cu o catedrală? … Şiragul acela de pini sunt coloanele, acolo-i naosul lateral, iar aici e marele altar… Uite, priveşte! … Printre crengi străbate acum soarele, ca printr-o fereastră gotică… Ce privelişte variată! Dincoace, da, sigur, e budoarul unei femei; tufele joase sunt taburetele… Nu lipseşte nici luciul oglinzii: picurii rămaşi după ploaia de alaltăieri… Iar aici e o stradă, nu-i aşa? … Cam strâmbă, dar totuşi o stradă… Colo e o piaţă, sau un loc viran… oare dumneata vezi toate acestea? …

— Văd, în măsura în care mi le arăţi dumneata, răspunse Wokulski, zâmbind. Ca să vezi asemănările acestea trebuie, însă, să ai o imaginaţie foarte poetică.

— Într-adevăr? … Şi eu, care mi-am închipuit că sunt întruchiparea prozei!

— Se prea poate să nu fi avut încă prilejul să-ţi descoperi toate calităţile, răspunse Wokulski, nemulţumit că se apropia domnişoara Felicja.

— Cum, nu culegeţi ciuperci?! se miră aceasta. Sunt hribi minunaţi şi aşa de mulţi, încât am umplut toate coşuleţele; va trebui să le golim în cabrioletă. Bela, să-ţi dau un coşuleţ? …

— Nu, mulţumesc…

— Dar dumitale?

— Nici nu ştiu dacă sunt în stare să deosebesc un hrib de o ciupercă otrăvitoare, răspunse Wokulski.

— Admirabil! exclamă domnişoara Felicja. Nu m-am aşteptat la asta din partea dumitale… Am să te spun bunicii şi am s-o rog să nu dea voie nici unui domn să mănânce hribi! Cel puţin din cei culeşi de mine…

Clătină din cap şi plecă.

— Ai supărat-o… şopti domnişoara Isabela. Nu se cade… E atât de prietenoasă cu dumneata!

— Domnişoara Felicja găseşte o plăcere în culesul ciupercilor. Eu însă prefer să te ascult pe dumneata vorbind despre pădure…

— Foarte măgulită! răspunse domnişoara Isabela, roşind uşor. Însă sunt sigură că în curând o să te plictiseşti, mai ales că pentru mine pădurea nu e întotdeauna frumoasă. Uneori mi se pare fioroasă. Dacă aş fi fost aici singură, desigur că n-aş fi văzut nici străzi, nici biserici şi nici budoare. Când sunt singură, pădurea mă înspăimântă. Încetează să mai fie un decor şi devine ceva de nepătruns, care mă înfricoşează. Glasul păsărilor îmi pare sălbatic: seamănă uneori cu un ţipăt scurt de durere, alteori cu râsetele unor monştri care, văzându-mă în mijlocul lor, îşi bat joc de mine… Atunci fiecare copac îmi pare o făptură vie, vrând să mă cuprindă cu crengile şi să mă sugrume; fiecare buruiană îmi înfăşoară perfid picioarele, ca să nu mai pot scăpa niciodată… Vinovat de toate astea e vărul meu Ochocki; el mi-a explicat că natura nu este creată pentru om… După teoria lui, totul trăieşte, dar trăieşte numai pentru sine…

— Are dreptate… şopti Wokulski.

— Cum, şi dumneata crezi la fel? Deci, după dumneata, pădurea nu a fost creată în folosul oamenilor, ci are un ţel al ei, nu mai prejos de ţelurile noastre?

— Am văzut păduri imense, în care omul intră o dată la câţiva ani. Creşteau mai dese decât pădurile noastre.

— Ah, nu vorbi aşa! … Asta însemnează o diminuare a valorii umane, şi nu se potriveşte cu Sfânta Scriptură! Doar Dumnezeu a dat oamenilor pământul ca să-l locuiască şi să se folosească de plante şi de animale…

— Într-un cuvânt, după dumneata, natura trebuie să servească oamenilor, iar oamenii să fie în slujba claselor privilegiate, care deţin titlurile de nobleţe, nu? … Te înşeli, domnişoară! Atât natura, cât şi oamenii trăiesc pentru ei înşişi, şi numai cei care sunt mai puternici şi mai muncitori au dreptul s-o stăpânească. Forţa şi munca sunt singurele privilegii în lumea asta. Adeseori copacii milenari, dar fără apărare, cad sub loviturile coloniştilor îmbogăţiţi… Cu toate astea, în natură nu se întâmplă nici o răsturnare. Forţa şi munca, domnişoară, nu blazoanele şi nici originea socială! …

Domnişoara Isabela era iritată.

— Aici poţi să vorbeşti cu mine cum vrei, rosti ea. Aici cred tot ce-mi spui, deoarece în jurul meu văd numai aliaţi de-ai dumitale.

— Oare ei nu vor deveni niciodată şi aliaţii dumitale?

— Nu ştiu… Poate… Acum aud vorbindu-se despre ei atât de des, încât, poate, voi crede şi eu cândva în puterea lor!

Ajunseră într-o poiană mărginită de măguri, printre care creşteau pini cu ramurile aplecate. Domnişoara Isabela, se aşeză pe un butuc, iar Wokulski se lăsă pe iarbă, lângă ea. În clipa aceea în marginea poienii apărură doamna Wąsowska şi Starski.

— Bela, nu vrei să mă scapi de cavalerul ăsta? strigă tânără văduvă.

— Protestez! exclamă Starski. Domnişoara Isabela e cât se poate de mulţumită de tovarăşul ei, iar eu de însoţitoarea mea.

— Aşa să fie, Bela? …

— Da! Da! strigă Starski.

— Fie… conveni domnişoara Isabela, jucându-se cu umbreluţa şi uitându-se în pământ.

Doamna Wąsowska şi Starski dispărură după un dâmb. Domnişoara Isabela se juca tot mai nervoasă cu umbreluţa, iar Wokulski simţea că-i zvâcnesc tâmplele. Cum tăcerea se prelungi prea mult, domnişoara Isabela şopti:

— E aproape un an de când am fost pe aici, într-o excursie… Eram vreo treizeci de persoane, din vecini… Uite, acolo am făcut un foc…

— Te-ai distrat mai bine decât te distrezi acum?

— Nu. Am stat tot pe trunchiul ăsta şi eram tristă… Îmi lipsea ceva… Şi, ceea ce mi se întâmplă rar, îmi spuneam în gând: Ce se va întâmpla oare peste un an? …

— Ciudat… şopti Wokulski. Acum un an mă aflam şi eu într-o tabără, tot într-o pădure, dar în Bulgaria… Şi mă gândeam: Oare peste un an voi mai trăi şi…

— Şi la ce te mai gândeai? …

— La dumneata…

Domnişoara Isabela tresări şi păli, tulburată.

— La mine? întrebă ea. Mă cunoşteai?

— Da. Te cunosc de câţiva ani, dar uneori mi se pare că te cunosc de veacuri… Când ne gândim la cineva neîncetat, şi treji, şi în vis, timpul se lungeşte nespus de mult…

Ea se ridică de pe butuc ca şi cum ar fi vrut să fugă. Se ridică şi Wokulski.

Iartă-mă dacă fără să vreau te-am supărat. Socoţi că oameni ca mine n-au dreptul să se gândească la dumneata, nu? … În lumea dumitale este posibilă şi această interdicţie. Eu însă fac parte din altă lume… Acolo feriga şi muşchiul au acelaşi drept să se uite la soare ca şi pinii sau… ca şi ciupercile. De aceea, spune-mi, te rog, fără înconjur: am voie sau n-am voie să mă gândesc la dumneata? Azi nu-ţi cer nimic mai mult!

— Bine dar aproape că nici nu te cunosc… şopti domnişoara Isabela, vădit încurcată.

— Tocmai de aceea ţi-am cerut doar atât! Te-am întrebat dacă nu consideri o jignire faptul că mă gândesc la dumneata. Doar atât: că mă gândesc! Ştiu care e părerea clasei în care ai crescut despre oameni ca mine, şi ştiu că ceea ce îţi spun acum poate fi considerat drept o obrăznicie. Aşadar, răspunde-mi deschis: dacă între noi există o deosebire atât de mare, nu mă voi mai strădui să-ţi câştig bunăvoinţa… Voi pleca azi, sau mâine, fără să te învinuiesc de nimic, dimpotrivă, vindecat pe deplin!

— Fiecare om are dreptul să gândească… şopti Isabela, din ce în ce mai tulburată.

— Îţi mulţumesc, Mi-ai dat să înţeleg că în faţa dumitale nu sunt mai prejos decât oameni ca Starski, mareşalul sau ceilalţi de felul lor. Înţeleg că, nici aşa stând lucrurile, n-aş putea încă să-ţi câştig simpatia… Până acolo mai e drum lung, foarte lung. Dar ştiu cel puţin că am dreptul să fiu considerat om şi că de azi înainte îmi vei cântări faptele, şi nu titlurile, pe care nu le am.

— Dar şi dumneata eşti nobil! Doamna Zaslawska spune că eşti de o familie tot atât de bună ca ea sau Starski.

— Da, dacă doreşti dumneata, sunt nobil, poate chiar mai nobil decât mulţi dintre cei pe care i-am întâlnit prin saloane. Dar, spre nefericirea mea, în ochii dumitale sunt şi negustor…

— Ei! Negustor poţi să fii şi poţi să nu fii! Depinde de dumneata… răspunse domnişoara Isabela, cu mai mult curaj.

Wokulski rămase pe gânduri.

În clipa aceea pădurea începu să vuiască de larmă şi strigăte, iar peste câteva minute întreaga societate, împreună cu slugile, coşuleţele şi ciupercile, se adunase în poiană.

— Să mergem acasă! hotărî doamna Wąsowska. M-am săturat de cules ciuperci, şi e timpul mesei!

Zilele următoare i se părură lui Wokulski foarte ciudate. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce reprezentaseră, ar fi răspuns desigur că fusese un vis de fericire, una din acele epoci din viaţă pentru care natura a adus omul pe lume.

Un spectator indiferent le-ar fi putut considera monotone, chiar plictisitoare. Ochocki era posomorât, şi din zori până seara nu făcea decât să meşterească şi să înalţe zmeie, de formele cele mai originale. Doamna Wąsowska şi domnişoara Felicja citeau sau brodau un epitrahil pentru preotul din sat, iar Starski cu doamna Zaslawska şi cu baronul jucau cărţi. Wokulski şi domnişoara Isabela erau lăsaţi cu desăvârşire singuri, şi rămâneau tot timpul împreună.

Rătăceau prin parc, uneori pe câmp, se aşezau sub teiul secular din curte, dar de cele mai multe ori se plimbau cu barca pe iaz. El vâslea, ea arunca din când în când firimituri lebedelor care pluteau tăcute în urma lor. Câte un trecător se oprea pe şoseaua întinsă de-a lungul lacului şi se uita cu mirare la grupul acela neobişnuit, alcătuit dintr-o barcă albă, din două persoane în alb şi două lebede albe, cu aripile ridicate ca pânzele unei corăbii.

Mai târziu, Wokulski nu-şi mai amintea ce vorbeau atunci. De cele mai multe ori tăceau. O dată ea îl întrebase de ce plutesc melcii pe sub luciul apei, altădată de ce au norii un colorit atât de variat, şi el îi explicase totul. I se părea atunci că poate cuprinde natura întreagă – de la pământ la cer – într-o singură îmbrăţişare, ca s-o depună la picioarele ei.

Într-o zi se gândi că dacă ea i-ar porunci să se arunce în apă şi să se înece, ar muri binecuvântând-o!

În cursul acestor plimbări pe apă şi prin parc – şi întotdeauna când erau împreună – îl învăluia o linişte desăvârşită. Ca şi cum sufletul lui întreg şi tot pământul – de la un hotar la altul – ar fi fost pline de tăcerea în care până şi huruitul trăsurii, lătratul câinilor sau freamătul crengilor erau melodii cereşti. I se părea că nu păşeşte, ci pluteşte pe oceanul unor visuri, că nu gândeşte, nu simte şi nu doreşte, ci numai iubeşte. Ceasurile se topeau undeva, ca fulgerele care se aprind şi se sting pe bolta îndepărtată a cerului. Acum a fost dimineaţă şi, iată, a venit amiaza! Abia a trecut amiaza şi a venit înserarea, vestitoarea nopţii pline de treziri şi suspine. Uneori îşi spunea că timpul era tăiat în două părţi inegale: ziua, mai scurtă decât o clipire, şi noaptea, lungă ca veşnicia sufletelor osândite.

Într-una din zile îl chemă doamna Zaslawska.

— Stai jos, domnule Stanislaw, şi spune-mi: te simţi bine la noi?

Tresări ca un om trezit din somn.

— Eu? …

— Poate că te plictiseşti…

— Mi-aş da viaţa, numai să trăiesc un an plictiseala de aici!

Bătrâna clătină din cap.

— Uneori te înşeli! răspunse ea. Nu ştiu cine a scris că omul este mai fericit ca oricând când vede în jurul lui ceea ce poartă în sine… Dar eu sunt de părere că n-are importanţă de ce eşti fericit, ci că eşti fericit… Mă ierţi dacă te voi trezi? …

— Ascult! făcu el, pălind.

Doamna Zaslawska se uita stăruitor la el şi clătina uşor din cap.

— Să nu crezi că te voi trezi cu ştiri rele. Nu numai cu banalităţi. Te-ai gândit oare la fabrica de zahăr pe care, după sfatul unora, ar trebui s-o faci aici?

— Încă nu.

— Nu-i nici o grabă. Dar despre unchiul dumitale ai uitat de tot. Iar el, sărmanul, zace pe aici, pe aproape, la numai trei mile, în Zaslawsk. Aţi putea face mâine o plimbare până acolo… Împrejurimile sunt frumoase… Ruinele castelului… Aţi putea petrece timpul foarte plăcut, şi te-ai putea ocupa şi de piatra de mormânt. Ştii ceva? continuă bătrâna, oftând. M-am răzgândit. Să nu spargi piatra de lângă castel. Las-o acolo şi pune pe cineva să sape în ea versurile: „În fiecare loc şi în orice clipă…” Le ştii? …

— O, da, le ştiu…

— La castel vine mai multă lume decât la cimitir, şi acolo vor fi mai curând citite; aşa, poate se va gândi cineva că tot ce e pe pământ trece. Chiar şi dragostea…

Wokulski plecă de la doamna Zaslawska foarte tulburat. „Ce-o fi vrut să-mi spună? …” Din fericire, se întâlni cu domnişoara Isabela, care se îndrepta spre iaz, şi uită de toate.

A doua zi porniră cu toţii spre Zaslawsk. Trecură pe lângă păduri dese, peste dealuri verzi şi pripoare galbene… Ţinutul era frumos, timpul şi mai frumos, dar Wokulski, cufundat în gânduri amare, nu vedea nimic… Nu mai era singur cu Isabela, aşa cum fusese până atunci, şi în brec nici măcar nu şedea lângă ea, ci în faţa domnişoarei Felicja… Şi mai ales… Dar era o părere şi râdea singur de nălucirile sale… I se părea că Starski se uita cam ciudat la domnişoara Isabela, iar dânsa roşea.

„Copilării! Cum să mă înşele? … Nici măcar nu sunt logodnicul ei! …”

Îşi alungă presimţirile rele şi rămase numai cu o uşoară tristeţe văzând că Starski stă lângă domnişoara Isabela… Dar nu mai era o tristeţe adâncă… „Doar n-am să-i interzic să stea lângă cine doreşte! Şi n-am să mă înjosesc până la a fi gelos, pentru că gelozia, orice s-ar zice, e un sentiment umilitor şi de cele mai multe ori se întemeiază pe aparenţe… De altfel, dacă ar vrea să schimbe cu Starski priviri galeşe, n-ar proceda atât de făţiş… Sunt un nebun…”

După câteva ore ajunseră.

Zaslawskul, cândva orăşel, acum o aşezare sărăcăcioasă, se afla pe o câmpie joasă, înconjurată de lunci mustind de apă. În afara bisericii şi a vechii primării, toate casele, de lemn, erau scunde şi dărăpănate. În mijlocul pieţei – mai degrabă un maidan plin de hârtoape şi gropi – se ridicau o movilă de gunoaie şi un puţ, sub un acoperiş găurit, sprijinit pe patru stâlpi putrezi.

Era sărbătoare, piaţa pustie şi toate dughenile închise. La o verstă în afara oraşului, spre sud, se ridicau câteva dealuri; pe unul se vedeau ruinele unui castel: două turnuri hexagonale, pe care atârnau, de la acoperiş, peste ferestre, plante agăţătoare, crescute sălbatic. Un alt deal era acoperit de stejari bătrâni.

Când se opriră în piaţă, Wokulski coborî ca să se ducă la preot, iar Starski luă comanda grupului.

Deci, hotărî el, o să mergem cu brecul până la stejarii de colo şi o să mâncăm ce-o da Dumnezeu şi ce-au pregătit bucătarii. După aceea brecul se va întoarce aici, să-l ia pe Wokulski…

— Mulţumesc, răspunse Wokulski, dar nu ştiu cât am să zăbovesc, aşa că prefer să vin pe jos. De altfel, va trebui să mă duc şi la ruine…

Merg şi eu cu dumneata! se oferi domnişoara Isabela. Vreau sa văd piatra la care ţine atât de mult doamna Zaslawska… Te rog să-mi dai de ştire când pleci într-acolo!

Brecul porni. Wokulski se duse la parohie şi într-un sfert de ceas rezolvă totul. Preotul îi spusese că în târguşorul lor nimeni nu va avea nimic împotrivă dacă pe piatra de la castel se va săpa o inscripţie, cu condiţia să nu fie necuviincioasă sau nepioasă… Aflând că e vorba de pus o piatră pe mormântul răposatului căpitan Wokulski, pe care îl cunoscuse, făgădui să se ocupe chiar el de această chestiune.

— Există aici, adăugă el, un oarecare Węgielek. Un pierde-vară, dar capabil; pe jumătate fierar, pe jumătate tâmplar. Poate că s-a pricepe să sape inscripţia. Trimit îndată după el…

Peste un sfert de oră apăru şi Węgielek, un flăcău de vreo douăzeci de ani şi ceva, cu priviri vesele şi dezgheţate. Aflând de la sluga preotului că e rost de câştigat un ban, se îmbrăcase într-o haină cenuşie şi îşi unsese bine părul cu slănină.

Cum Wokulski se grăbea, îşi luă rămas bun de la preot şi porni spre ruine, însoţit de Węgielek.

Când ajunseră la bariera orăşelului – acum ruinată – Wokulski întrebă:

— Ştii să scrii frumos?

— Oho! … De câte ori nu mi-au dat de la tribunal să le copiez! E drept, nu scriu repede, dar eu am scris şi versurile pe care domnul econom de la Ostrocz le-a trimis soţiei pădurarului. El n-a cumpărat decât hârtia, şi nici până astăzi nu mi-a dat restul de patruzeci de groşi, cât îmi datora. Şi cât m-a mai bătut la cap să scriu cu floricele!

— Dar în piatră ştii să scrii? …

— Ce fel de litere? Cursive sau ronde? … Cum, să nu ştiu? … Sunt în stare să scriu şi pe fier, sau pe sticlă! Şi cu orice fel de litere: şi cursive, şi de tipar, şi gotice, şi evreieşti… Pentru că, fără să mă laud, eu am pictat toate firmele din oraş…

— Şi cea de la cârciumă?

— D-apoi ce crezi dumneata!

— Dar de unde ai luat modelul?

— Are domnul Zwolski un vizitiu care umblă îmbrăcat ca omul de pe firmă; m-am uitat la el…

— Şi n-ai văzut că amândouă picioarele pornesc din şoldul stâng?

— Conaşule, oamenii din provincie, când caută o cârciumă, nu se uită la picioare, ci la sticlă! Cum văd o sticlă şi un păhărel, nu greşesc drumul, ci nimeresc drept unde trebuie!

Lui Wokulski îi plăcea tot mai mult tânărul acesta atât de hotărât.

— Nu eşti însurat? îl întrebă.

— Nu. Cu una care umblă cu basma n-am să mă însor, şi una cu pălărie n-o să mă vrea!

— Ce faci când n-ai firme de pictat?

— Uite-aşa, domnule, câte puţin ici, câte puţin colo. Mai nimic. Înainte lucram tâmplărie şi nu mai pridideam cu lucrul… În câţiva ani aş fi strâns cel puţin o mie de ruble. Dar acum un an mi-a ars casa, şi de atunci nu mai pot face nimic. Şi lemnăria, şi atelierul, toate s-au făcut scrum. A fost un foc, conaşule, că până şi pilele, cât sunt ele de tari, s-au topit ca smoala! Când am văzut flăcările, am scuipat de ciudă; azi îmi pare rău şi după scuipat…

— Şi ce-ai făcut? Ai alt atelier?

— Eh, domnule… Mi-am făcut o colibă în grădină, ca o baracă, ca să aibă mama unde găti, dar atelierul… Pentru asta, conaşule, mi-ar trebui vreo cinci sute de ruble, bani gheaţă, zău aşa… Câţi ani a trudit răposatul tata până a făcut casa şi a strâns cele trebuincioase gospodăriei! …

Se apropiau de ruine; Wokulski căzuse pe gânduri.

— Ascultă, Węgielek, spuse el deodată, îmi placi! Am să mai vin pe aici. Şi adăugă încet, oftând: Acum mai stau o săptămână… Dacă o să faci bine inscripţia, te iau la Varşovia un timp… Acolo am să văd ce fel de om eşti şi… poate c-o să ai iar atelier.

Tânărul lăsă capul într-o parte şi se uită la el, spunându-şi că trebuie să fie un om tare bogat, poate chiar unul dintre aceia pe care îi trimite uneori Dumnezeu pe pământ să ocrotească sărăcimea, şi îşi scoase şapca.

— De ce te-ai oprit? Pune-ţi şapca în cap! îl îndemnă Wokulski.

— Iartă-mă, conaşule… poate că am greşit cu vreo vorbă… Dar la noi nu prea sunt domni ca dumneavoastră… Cică ar fi trăit cândva, pe vremuri… Tata, răposatul, spunea că ar fi văzut cu ochii lui un domn care luase o orfană din Zaslawsk şi o făcuse cucoană mare şi a lăsat atâta bănet satului, că au ridicat oamenii, zice, o clopotniţă nouă…

Wokulski zâmbi, uitându-se la mutra fâstâcită a tânărului, şi se gândi, cu un simţământ ciudat, că venitul lui pe un singur an ar putea ferici o sută de tineri ca el, şi chiar mai mulţi… „Banul e într-adevăr o mare forţă, numai să ştii să-l foloseşti…”

Ajunseră la poalele dealului în vârful căruia se afla castelul. De pe o colină din faţă se auzi glasul domnişoarei Felicja:

— Domnule Wokulski, suntem aici! …

Wokulski ridică privirile şi zări printre stejari flăcările unui foc, în jurul căruia se adunaseră toţi oaspeţii de la Zaslawsk. La vreo cincisprezece paşi. Feciorul de la bucătărie şi camerista pregăteau samovarul.

— Aşteaptă-mă, vin acolo! strigă domnişoara Isabela, ridicându-se.

Starski sări în picioare.

— Să te conduc eu, verişoară!

— O, îţi mulţumesc, am să cobor singură! răspunse domnişoara Isabela, ferindu-se.

Şi începu să coboare povârnişul, cu aceleaşi mişcări libere şi graţioase cu care păşea pe aleea din parc.

— Sunt un mizerabil cu bănuielile mele! şopti Wokulski.

I se păru că o voce misterioasă îi spune să facă o alegere între miile de oameni ca Węgielek, care au nevoie de ajutor, şi femeia care cobora acum spre el.

„Am ales! …” îşi spuse Wokulski în gând.

— La castel însă n-am să pot urca singură! Va trebui să-mi dai mâna, zise domnişoara Isabela, oprindu-se lângă Wokulski.

— Dacă-mi daţi voie, v-aş putea duce pe un drum mai uşor, interveni Węgielek.

— Hai!

Ocoliră dealul şi începură să urce spre culme pe albia unui pârâu secat.

— Ce culoarele ciudată au pietrele astea… şopti domnişoara Isabela, privind bucăţile de calcar cu pete ruginii.

— Minereu de fier… observă Wokulski.

— O, nu! se amestecă Węgielek în vorbă. Nu-i minereu, e sânge! …

Domnişoara Isabela se trase câţiva paşi înapoi.

— Sânge?

Se opriră pe vârful colinei; între ei şi restul grupului se ridicau ruinele. Din locul unde ajunseseră se vedea curtea castelului, năpădită de spini şi dracilă. La picioarele unuia din turnuri se afla o lespede uriaşă de granit, rezemată de zid.

— Uite şi piatra! arătă Wokulski.

— Ah, asta-i! … Sunt curioasă să ştiu cum a ajuns aici… Apoi se adresă lui Węgielek: Spuneai parcă ceva despre sânge…

— Ei, asta e o poveste veche… răspunse tânărul. Am auzit-o de la bunicul meu… Dar o ştiu toţi pe aici…

— Spune-mi-o şi mie! îl rugă domnişoara Isabela. Când mă aflu între ruine, îmi place foarte mult să ascult legende. Pe Rin se spun multe…

Intrară în curte, ocolind cu băgare de seamă spinii, şi se aşezară pe piatră.

— Spune-ne povestea cu sângele…

Węgielek nu păru de loc tulburat, dimpotrivă zâmbi şi începu:

— Pe vremuri, când bunicul meu prindea încă păsări în stejari, pe albia pe unde am mers noi curgea o apă. Acum curge numai primăvara, sau după o ploaie mai mare; dar pe când era bunicul copil, curgea tot anul. Şi în locul în care stăm noi acum era un izvor. În fundul văii, pe vremea aceea, era o piatră mare, să fi zis că acoperă o gură de hrubă. Adevărul este că aici se aflau o uşă şi o fereastră care dădeau într-o subterană unde erau ascunse comori mari, cum nu mai sunt nicăieri în lume. Şi printre bogăţiile astea, pe un pat de aur curat dormea o domniţă… cine ştie, o fi fost poate contesă! … frumoasă ca ziua şi în veşminte cu totul şi cu totul de aur. Se zice că numai cu nestematele din părul ei ai fi putut cumpăra toate moşiile de la Zaslawsk la Ostrocz… Domniţa dormea aşa fiindcă îi împlântase cineva un ac de aur în cap. Nu se ştie de ce. Poate din dragoste, sau poate din ură. Dormea şi era vrăjită să nu se mai trezească până ce nu i l-o scoate cineva şi nu s-o însura cu ea. Dar lucrul se vădea greu şi plin de primejdie, pentru că şi comorile şi domniţa erau păzite de balauri. Eu ştiu cum sunt balaurii, pentru că, până a nu-mi arde casa, aveam o măsea de balaur, uite-aşa, cât pumnul de mare: o găsise bunicul aici. (Să mă bată Dumnezeu dacă mint!) Şi dacă măseaua o avea cât pumnul (doar am văzut-o şi am ţinut-o în mâna asta a mea), apoi căpăţâna trebuie să le fi fost cât o sobă, şi trupul cât şura! … Vezi bine atunci că nu era lucru uşor să te iei la harţă cu o lighioană ca asta, şi încă nu cu una, ci cu mai multe! Şi uite de ce, să fi fost omul cât de cutezător şi chiar să fi fost mort după domniţă – şi poate, mai ştii, şi după bogăţiile ei – n-avea inimă să intre în peştera de sub pământ, de frică să nu-l înghită spurcăciunea aceea! … De mult aflaseră ei, oamenii, şi de comori, pentru că, vezi dumneata, de două ori pe an, de Paşti şi de Sfântul Ioan, piatra din fundul văii se mişca din loc, şi dacă se nimerea cineva atunci pe malul apei, se uita în peşteră şi vedea toate minunăţiile din ea… Węgielek povesti mai departe: Odată, de Paşti (nu apucase încă bătrânul – bunicu-meu adică – să se nască), s-a călătorit pe aici pe la castel un fierar tânăr, de fel din Zaslawsk. S-a oprit flăcăul pe malul apei şi ce s-a gândit el „Nu s-ar putea oare să mi se arate şi mie comorile astea? … Aş intra acolo chiar şi prin gaură de şarpe, mi-aş umple buzunarele şi n-aş mai avea nevoie să tot trag la foale.” Numai că nici nu şi-a terminat bine gândul, că deodată piatra s-a dat în lături, şi fierarul a văzut saci plini cu bani, talere de aur curat şi atâtea veşminte scumpe, cum n-au fost şi n-au să mai fie… Dar până să apuce el bine să se mire de toate, a dat cu ochii de domniţa adormită. Şi era atât de mândră domniţa – aşa povestea bunicul, şi eu îl cred – încât a rămas flăcăul stană! Domniţa dormea liniştită. Doar lacrimile îi picau din ochi, şi cum cădea una pe cămaşă, sau pe pat, sau pe podea, se prefăcea dintr-o dată în nestemată. Domniţa dormea liniştită, dar tot suspina în somn uşurel. Poate din pricina acului înfipt în cap. Şi cum suspina ea, frunzele copacilor de pe malul apei fremătau de jalea ei şi a lor. A vrut băiatul să intre în peşteră, dar trecuse vremea, şi piatra s-a închis iar, gâlgâind în apă. Din ziua aceea fierarul nu şi-a mai găsit locul. Când lucra ceva, scăpa totul din mâini; oriunde s-ar fi uitat, nu vedea decât luciri de ape ca de cleştar, şi în lucirile acelea, domniţa adormită şi lacrimile ei. Se topea flăcăul văzând cu ochii, pentru că îl ţinea ceva strâns de inimă, ca un cleşte înroşit în foc, şi nici lumina zilei n-o mai deosebea de întuneric. Când însă dorul l-a răzbit peste poate, s-a pornit la drum, la o babă care se pricepea în ierburi, i-a dat o rublă de argint şi i-a cerut sfatul. „De, i-a spus baba, altă ieşire nu-i decât să aştepţi ziua de Sfântul Ioan, şi când piatra s-o da în lături, intră în peşteră. Dacă o să fii vrednic să-i scoţi domniţei acul din cap, s-o trezi, ţi-i lua-o de nevastă, şi domn mare, cum n-a mai văzut lumea, o să fii. Numai că atunci să nu-ţi uiţi de baba, că te-a sfătuit de bine! Dar păzeşte-te şi ia seama! Când te-or înconjura lighioanele şi-or începe să-ţi dea târcoale, fă-ţi repede cruce şi treci printre ele, în numele Celui-de-sus… Numai frică să nu-ţi fie, că răul nu se leagă de suflet de voinic…” „Bine, a întrebat-o atunci fierarul, dar de unde ştie omul când îl ia frica” „De ăştia îmi erai? … a râs baba, bucuroasă. Bine, atunci du-te în peşteră, şi când te-i întoarce, nu-ţi uita de mine.” Două luni încheiate s-a tot dus băiatul la pârâu. Şi când n-a mai fost decât o săptămână până la Sfântul Ioan, nu s-a mai urnit din loc de acolo, ci a aşteptat şi a tot aşteptat. Şi să vezi dumneata că i-a fost aşteptatul cu folos, că tocmai în ziua sfântului, pe la amiază, piatra s-a dat în lături, iar flăcăul nostru a sărit în peşteră cu barda în mână…

După o pauză, Węgielek continuă povestea:

— De câte i-a fost dat să pătimească acolo, povestea bunicul, ţi se face părul măciucă, nu alta! Îndată l-au înconjurat nişte lighioane atât de fioroase, că altul, să fi fost în locul lui, s-ar fi prăpădit numai uitându-se la ele! Băteau din aripi deasupra lui, spunea bătrânul, lilieci mari cât dulăii! Pe urmă i-a ieşit în cale o broască-râioasă, cât bolovanul ăsta! Pe urmă un şarpe mare i s-a încolăcit de picioare, şi şarpele ăsta, când l-a tăvălit voinicul prin noroi, a prins să plângă cu glas de om! apoi au sărit asupra lui lupi atât de înverşunaţi, că balele care le curgeau din bot ţâşneau ca flacăra şi despicau stâncile! Şi năvăleau lighioanele ca nebune, unele căţărându-i-se pe umeri, altele trăgându-l de haine sau de mânecă, dar, să vezi minune, niciuna nu îndrăznea să-i facă vreun rău. Aflaseră, vezi dumneata, că fierarul nu ştia de frică, şi în faţa neînfricatului răul alunecă, întocmai ca umbra în faţa omului. „Aici ai să-ţi laşi zilele! …” strigau lighioanele. Dar el numai ce-şi strângea barda în pumn şi… să-mi fie cu iertare, aşa le răspundea, că mi-e şi ruşine să rostesc vorbele astea în faţa dumneavoastră… Până la urmă a ajuns flăcăul şi la patul de aur, unde nici măcar lighioanele acelea nu puteau răzbi, ci stăteau în jur şi clănţăneau din dinţi. Şi cum a ajuns acolo, a văzut acul de aur din capul domniţei; a tras de el, l-a scos pe jumătate… Sângele a ţâşnit, şi atunci l-a prins domniţa cu mâinile amândouă de haină şi a strigat, plângând cu lacrimi de fiere: „Omule, de ce-mi pricinuieşti atâta durere? …” De astă dată fierarul nostru s-a înspăimântat, s-a cutremurat tot şi a lăsat mâna în jos. Iar dintre lighioanele care atâta aşteptau, una mai colţoasă ca toate a sărit la el şi l-a muşcat atât de rău, că sângele a ţâşnit afară pe fereastră şi a stropit pietrele pe care le-aţi văzut şi dumneavoastră. Dar în muşcătura aia, lighioana şi-a rupt o măsea, uite-aşa mare cât pumnul, şi asta-i măseaua pe care a găsit-o mai apoi bunicul în apa pârâului… Din ceasul când a închis fereastra care dădea în peşteră, piatra a rămas nemişcată, şi din ziua aceea n-a mai putut călca picior de om acolo. Apa a secat, şi domniţa a rămas în peşteră, nici trează, nici adormită, şi acum plânge cu atâta foc, şi o să tot plângă până în veacul veacurilor, că sunt zile în care păstorii o aud, de prin lunci, ori de unde se află, şi jelesc şi ei cu ea…

Węgielek îşi sfârşise povestea. Domnişoara Isabela lăsase capul în jos şi desena cu vârful umbreluţei tot felul de semne pe moloz. Wokulski nu îndrăzni să se uite la ea.

După o tăcere îndelungată, şopti totuşi, adresându-se însă lui Węgielek:

— Ciudată poveste… Ei, dar ia spune-mi, cum ai să sapi inscripţia? …

— Păi… nici nu ştiu ce trebuie să scriu…

— Ai dreptate!

Wokulski scoase carneţelul şi creionul şi, după ce scrise textul, rupse pagina.

— Numai patru versuri! … se miră Węgielek, luând hârtia. Atunci… în trei zile e gata… Că pe piatra asta ai putea săpa litere de o şchioapă… Tii, dar mi-am uitat sfoara. N-am cu ce să măsor! Să dau o fugă până în vale la vizitii, poate c-or avea ei…

Şi-o luă în goană pe deal în jos. Domnişoara Isabela se uită Ia Wokulski. Era palidă şi emoţionată.

— Ce versuri? … întrebă, întinzând mâna.

Wokulski îi dădu hârtia. Isabela citi cu jumătate de glas: „În fiecare loc şi-n orice clipă, Unde odată cu tine-am petrecut şi-am plâns cu tine, Vom fi mereu şi totdeauna laolaltă, Căci mi-am lăsat acolo sufletul din mine…”

Ultimele cuvinte le rosti în şoaptă. Buzele îi tremurau şi ochii i se umpluseră de lacrimi. Strânse o clipă hârtia între degete; apoi întoarse încet capul, şi hârtia căzu pe pământ.

Wokulski îngenunche ca să ridice hârtia, dar se atinse de rochia domnişoarei Isabela, şi atunci, fără să-şi dea scama ce face, îi luă mâna.

— Te vei trezi, domniţa mea? … şopti el.

— Nu ştiu… poate… răspunse ea.

— Iuhu! … Iuhu! … strigă de jos Starski. Veniţi mai repede, că se răceşte mâncarea…

Domnişoara Isabela îşi şterse ochii şi plecă repede. Wokulski o urmă.

— Ce-aţi făcut atâta timp? îi întrebă Starski, râzând, în timp ce oferea braţul domnişoarei Isabela, care se grăbi să-l primească.

— Am ascultat o poveste extraordinară! … răspunse ea. Într-adevăr, nici nu ştiam că în ţara noastră sunt legende atât de frumoase şi că pot fi povestite atât de atrăgător de un om simplu… Ce ne dai de mâncare, vere? … Ah, de-aţi şti ce povestitor e tânărul acela! Rugaţi-l să vă spună şi vouă basmul!

Wokulski nu era supărat că domnişoara Isabela mergea la braţ cu Starski, rezemându-se de el, sau că făcea pe cocheta. Emoţia ei, al cărei martor fusese, şi singurele cuvinte rostite de ea – de altfel, fără nici o semnificaţie – îi spulberaseră toate temerile. Îl cuprinsese o îngândurare calmă, în care nu mai era loc nici pentru Starski, nici pentru altcineva.

Mai târziu îşi aduse aminte că urcase dealul, că se aşezase sub stejari, mâncase cu multă poftă, fusese vesel, vorbăreţ, şi chiar îi făcuse curte domnişoarei Felicja. Despre ce vorbiseră? … Ce-i povestise? … Nu mai ţinea minte…

Soarele apusese, şi cerul se înnorase când Starski porunci slugilor să strângă tacâmurile, coşuleţele şi covorul şi propuse celorlalţi să pornească înapoi.

Se urcară în brec în aceeaşi ordine ca la venire. Înfăşurând-o pe Ewelina cu şalul său, baronul se aplecă spre Wokulski şi-i şopti, zâmbind:

— Dacă o să fii mereu aşa de bine dispus, ai să ne cucereşti toate cuconiţele! …

— Ah, da? … răspunse Wokulski, ridicând din umeri.

Se aşeză într-un colţ, în fundul brecului, în faţa domnişoarei Felicja. Ochocki se urcă pe capră, lângă vizitiu, şi porniră.

Cerul se acoperea tot mai mult, şi întunericul se lăsa cu repeziciune. În brec însă domnea aceeaşi voioşie, datorită disputelor pline de haz dintre doamna Wąsowska şi Ochocki, care uitase cu totul de zmeie; încălecând cu picioarele peste bara de la capră, se întorsese cu faţa spre ceilalţi. La un moment dat, vrând să-şi aprindă o ţigară, scăpără un chibrit, şi lumina căzu pe chipul lui Starski.

În clipa aceea Wokulski se trase brusc înapoi: parcă avusese o vedenie!

„Închipuiri! … îşi spuse. Am băut prea mult…”

Doamna Wąsowska izbucni într-un hohot scurt, dar se stăpâni îndată şi începu să vorbească, repede, repede:

— Ce mod original de a şedea, domnule Ochocki… Ruşine! Mâine va trebui să-ţi ceri iertare în genunchi! … Uite, neobrăzatul! Te pomeneşti c-o să-şi pună picioarele pe genunchii cuiva… Întoarce-te imediat pe partea cealaltă, că îndată poruncesc vizitiului să te lase în drum! …

Wokulski simţi că-l trec sudori reci. Se stăpâni şi îşi zise: „Vedenii… vedenii! … Ce nerozie! …”

Şi, cu un efort supraomenesc, îşi alungă toate gândurile; încât fu iar bine dispus şi vesel şi începu să discute cu doamna Wąsowska.

Când ajunseră la Zaslawsk, târziu în noapte, adormi adânc şi visă ceva plăcut.

A doua zi ieşi la plimbare înainte de dejun; prima persoană pe care o întâlni în curte fu camerista domnişoarei Isabela, cu câteva rochii în mână, urmată de un băiat care ducea un cufăr.

„Ce-o mai fi şi asta? … se întrebă. Azi e duminică, şi nu cred să plece… Cum să plece duminica? … De altfel, mi-ar fi pomenit ceva doamna Zaslawska, sau chiar ea…”

Se duse la iaz şi făcu ocolul parcului, ca şi cum ar fi vrut să-şi risipească pe drum presimţirile. În zadar! Îi intrase în cap gândul că domnişoara Isabela pleca. Îl înăbuşi cât putu şi crezu că izbutise, dar undeva, în fundul sufletului, gândul acesta îl apăsa fără întrerupere.

La masa de prânz i se păru că doamna Zaslawska îl întâmpină şi mai prietenoasă ca de obicei, că toţi au o atitudine solemnă, că domnişoara Felicja se uită la el insistent şi oarecum dojenitor. După masă din nou i se păru că doamna Zaslawska făcuse un semn doamnei. Wąsowska.

„Sunt nebun! …” îşi spuse.

Se dezmetici repede în clipa când domnişoara Isabela spuse că ar dori să se plimbe prin parc.

— Vrea cineva să meargă cu mine? întrebă ea.

Wokulski sări ca ars de pe scaun; ceilalţi rămaseră locului.

Se pomeni deci singur cu ea în parc, şi din nou se simţi stăpân pe el, aşa cum era întotdeauna în prezenţa ei.

Când ajunseră la mijlocul aleii, domnişoara Isabela şopti:

— O să-mi fie dor de Zaslawsk… „Dor?! …” se miră Wokulski. Ea continuă, vorbind repede:

— Trebuie să plec. Mătuşa mi-a scris încă de miercuri să mă întorc, dar doamna Zaslawska nu mi-a arătat scrisoarea, ca să mă reţină. De-abia ieri mi-a dat-o, când a venit un curier special să mă ia.

— Pleci mâine? o întrebă Wokulski.

— Nu, astăzi, acum, după masă… răspunse ea, lăsând capul în jos.

— Astăzi… repetă el.

Treceau pe lângă un grilaj, prin care văzură în curtea de serviciu o trăsură aşteptând. Era aceeaşi cu care venise domnişoara Isabela. Vizitiul potrivea hamurile. Însă, de data aceasta, asupra lui Wokulski nu făcură impresie nici vestea plecării, nici pregătirile de drum.

„De! Ce pot face? Cine-vine, trebuie să şi plece… E firesc…”

Îl uimi calmul de care dădea dovadă.

Mai făcură vreo cincisprezece paşi pe sub crengile copacilor, când deodată îl cuprinse o disperare adâncă. Avea impresia că dacă în clipa aceea ar veni trăsura s-o ia pe domnişoara Isabela, s-ar arunca sub roţile ei şi n-ar lăsa-o să plece. Să-l calce şi să se termine odată cu chinul! …

Apoi, la fel de brusc, îl cuprinse un nou val de linişte, şi din nou se miră că pot să-i vină gânduri de licean… Domnişoara Isabela avea tot dreptul să plece unde dorea şi cu cine-i plăcea…

— Mai rămâi mult timp la ţară? o întrebă el.

— Cel mult o lună.

— O lună… bâigui el. Dar cel puţin după aceea îmi va fi îngăduit să vă vizitez?

— O, da… Chiar te rugăm… răspunse ea. Tata ţine foarte mult la dumneata…

— Dar dumneata?

Isabela se înroşi şi tăcu.

— Nu-mi răspunzi… şopti Wokulski. Nici nu-ţi poţi închipui cât îmi este de scump fiecare cuvânt pe care-l rosteşti… Iar acum pleci şi nu-mi laşi nici o umbră de speranţă…

— Poate că timpul va aduce şi speranţa… şopti ea.

— O, de-ar fi aşa! Trebuie, totuşi, să-ţi mai spun ceva. În viaţă vei întâlni, poate, oameni mai veseli decât mine, mai eleganţi, cu blazoane şi chiar cu avere mai mare, dar nu vei găsi niciodată o dragoste ca a mea. Pentru că, dacă suferinţa este măsura iubirii, atunci iubire ca a mea n-a mai fost pe lume! … Şi nici n-am dreptul să mă plâng de nimeni. Aşa vrea soarta. Prin ce căi ciudate mi-a îndreptat paşii spre dumneata! Câte frământări până când eu, băiat sărac, să pot termina studiile care-mi îngăduie astăzi să stau de vorbă cu dumneata! Ce soartă m-a îndemnat să mă duc la teatrul unde te-am văzut pentru prima oară?! Dar şi averea mea nu se datoreşte oare unui întreg şir de miracole?! … Când mă gândesc astăzi la tot ce s-a întâmplat, mi se pare că mi-a fost sortit din leagăn să te întâlnesc. Dacă unchiul meu n-ar fi iubit la tinereţea lui şi n-ar fi murit singur, astăzi n-aş fi aici. Şi nu-i oare ciudat că eu, în loc să petrec cu fel de fel de femei, aşa cum fac alţi bărbaţi, le-am ocolit până acum şi aproape în mod conştient am aşteptat venirea uneia singure, venirea dumitale? …

Isabela îşi şterse uşor o lacrimă… Wokulski continuă, fără să se uite la ea:

— Chiar acum, de curând, când am fost la Paris, mi s-au deschis în faţă două drumuri: unul care duce la o mare realizare, o invenţie în stare să schimbe faţa omenirii; altul care duce la dumneata, Isabela. Am renunţat la primul. Pe mine mă leagă aici un lanţ nevăzut: speranţa că-ţi voi fi drag cândva. Dacă este posibilă, prefer fericirea alături de dumneata oricărei glorii, oricât ar fi ea de mare! Pentru că gloria nu-i decât o iluzie pentru care ne sacrificăm propria fericire în folosul altora. Iar dacă sunt prada unei năluciri, dumneata eşti singura în stare să mă izbăveşti de blestemul care m-a înlănţuit. Spune-mi că nu ai şi că nu vei avea niciodată ceva pentru mine… şi mă voi întoarce acolo unde ar fi trebuit, poate, să rămân din capul locului… Îi luă mâna şi o întrebă:

— Să mă întorc?

Domnişoara Isabela nu-i răspunse.

— Deci, rămân! hotărî el peste o clipă. Voi aştepta cu răbdare până în clipa în care îmi vei da un semn că speranţele mi s-au împlinit…

Se întoarseră la conac. Isabela era puţin emoţionată, dar discuta voioasă cu toată lumea. Wokulski îşi recăpătase calmul. Nu mai era disperat de plecarea ei. Se mângâia cu gândul că o va vedea peste o lună, şi îi era de ajuns.

După dejun trăsura trase la scară; îşi luară rămas bun. Când să plece, domnişoara Isabela şopti doamnei Wąsowska:

— Kazia, ai putea să nu-l mai torturezi pe bietul băiat! …

— Pe care?

— Pe tizul tău!

— Ah, pe Starski… Om vedea noi…

Apoi Isabela îi întinse mâna lui Wokulski.

— La revedere! şopti ea cu mlădieri în glas.

Şi plecă. Grupul adunat în faţa casei se uita după trăsura care la început se îndepărta încet, apoi coti pe malul iazului şi dispăru după deal, pentru a apărea o clipă din nou, lăsând în urmă doar nori mici de praf gălbui.

— Ce zi minunată! exclamă Wokulski.

— Da, minunată! răspunse Starski.

Doamna Wąsowska îl privi pe sub gene pe primul…

Se împrăştiară încet, şi Wokulski rămase singur. Când intră în camera sa, i se păru pustie. Voi să se ducă în parc, dar ceva parcă îl gonea de acolo… I se năzări apoi că domnişoara Isabela e încă aici. Nu putea înţelege că plecase, că se află la o milă depărtare de Zaslawsk şi că fiecare secundă o îndepărtează tot mai mult de el.

„Şi, totuşi, a plecat! şopti el. A plecat! Ei şi? …”

Se duse pe malul iazului şi se uită la barca albă, în jurul căreia apa lucea orbitor. Deodată, o lebădă care plutea lângă malul din faţă îl zări şi, desfăcându-şi larg aripile, zbură până la barcă.

De-abia în clipa aceea Wokulski fu cuprins de tristeţe, de o tristeţe atât de adâncă şi fără obiect, încât i se păru că într-adevăr se desparte de viaţă…

Cufundat în amărăciune, nu-şi mai dădea seama ce se petrece în jurul său. Totuşi, spre seară, când se întoarse din parc, observă că toţi păreau indispuşi. Felicja şi Ewelina se închiseseră în cameră, baronul era ursuz, iar Starski, ironic şi obraznic.

După masă, doamna Zaslawska îl chemă la dânsa. Pe faţa bătrânei se vedeau de asemenea urme de supărare, pe care îşi dădea însă silinţa s-o stăpânească.

— Te-ai gândit la fabrica de zahăr? îl întrebă ea, ducând un flacon la nas, semn că era emoţionată. Gândeşte-te, te rog, la afacerea asta şi spune-mi ce părere ai, pentru că m-am plictisit de-atâta trăncăneală! …

— Aveţi vreo supărare, doamnă? o întrebă Wokulski.

Ea făcu un gest plictisit cu mâna.

— Ei, supărare! Aş vrea să se facă odată căsătoria Ewelinei cu baronul, sau să se rupă… Sau să plece amândoi de aici… Sau să plece Starski… Sau şi una şi alta! …

Wokulski lăsă capul în jos şi tăcu, ghicind că insistenţele lui Starski pe lângă logodnica baronului luaseră forme mai vizibile. Dar… ce-i păsa lui de toate acestea?

— Prostuţe mai sunt şi fetele astea! adăugă peste o clipă doamna Zaslawska. Cred că dacă pun mâna pe un soţ bogat şi mai au pe deasupra şi un amant chipeş, gata, s-au aranjat! … Prostuţe! … Nici nu-şi dau seama că mâine, poimâine, se vor sătura şi de soţul bătrân şi de amantul flecar şi că, mai curând sau mai târziu, vor vrea să cunoască şi un om adevărat. Şi atunci când, spre nefericirea lor, se iveşte un om adevărat, ce-i pot da ele? Farmecul pe care şi l-au vândut, sau inima terfelită în noroi de indivizi de teapa lui Starski? … Şi când te gândeşti că fiecare dintre ele trebuie să treacă prin încercarea asta înainte de a cunoaşte oamenii! La început, chiar dacă se iveşte bărbatul cel mai nobil, nu ştiu să-l preţuiască. Aleg un bătrân bogat sau un crai obraznic şi îşi irosesc zilele alături de el. De-abia mai târziu simt nevoia unei renaşteri… Atunci însă e prea târziu. Prea târziu şi zadarnic! … Ceea ce mă mira însă mai mult ca orice este că bărbaţii nu-şi dau seama câte parale fac păpuşile astea. Pentru oricare femeie, începând cu Wąsowska şi terminând cu camerista mea, nu-i nici un secret că în Ewelina nu s-a trezit încă nici raţiunea, nici inima. În ea totul doarme! … Şi, totuşi, baronul vede în ea o zeitate şi îşi face iluzii, sărmanul, că ea îl iubeşte! …

— De ce nu-i deschideţi ochii, doamnă? întrebă încet Wokulski.

— Ce rost ar avea? … Crezi că o singură dată i-am dat să înţeleagă că Ewelina e astăzi doar un copil fără minte, o păpuşă? Poate că se va schimba cândva, dar deocamdată… Starski e tocmai potrivit pentru ea! …

Gazda făcu o pauză, apoi schimbă vorba:

— Ce zici, ai să te gândeşti la fabrica de zahăr? … Cere mâine un cal, fă o plimbare singur, pe câmp; sau poate mai bine cu doamna Wąsowska… E o femeie de treabă, crede-mă!

Wokulski plecă de la doamna Zaslawska înspăimântat.

„De ce mi-a vorbit despre baron şi despre Ewelina? Oare nu voia să mă pună în gardă şi pe mine? … Starski nu-i face curte numai ei! Ce s-a întâmplat oare acolo, în brec? … Ah, mai bine mi-aş zbura creierii! …” însă îşi veni repede în fire: „În brec a fost sau o nălucire, sau o realitate. Dacă a fost o nălucire, aş nedreptăţi cu presupunerile mele o nevinovată: dacă a fost o realitate… Cum! Doar n-am să ajung rivalul unui amorez de operetă şi n-am să-mi sacrific viaţa pentru o femeie perversă! E liberă să cocheteze cu cine pofteşte, dar nu-i este permis să înşele un om a cărui singură crimă este că o iubeşte… Nu! mai bine să plec din această Capua şi să-mi văd de treabă! Mai bine în laboratorul lui Geist decât în saloane…

Pe la zece seara, baronul, grozav de schimbat, intră în camera lui Wokulski. La început râse şi glumi, apoi se lăsă gâfâind pe un scaun, şi după o clipă rosti:

— Ehei, dragă domnule Wokulski, gândesc – bineînţeles nu din proprie experienţă, pentru că logodnica mea e fata cea mai nobilă din lume – că femeile ne produc uneori decepţii…

— Da, uneori…

— Poate că nu sunt ele de vină, adăugă baronul. Dar trebuie să recunoaştem că uneori se lasă duse de nas de anumiţi intriganţi abili…

— O, da, se lasă…

Baronul tremura atât de tare încât îi clănţăneau dinţii în gură.

— Nu socoti, domnule, întrebă el după o clipă de gândire, că faptul acesta ar trebui totuşi prevenit?

— Cum?

— Fie silind femeia, să rupă relaţiile cu intriganţii…

Wokulski izbucni în râs.

— De intriganţi femeia poate fi scăpată, dar cine o poate scăpa de propriile ei instincte? … Ce poţi face dacă cel care în ochii dumitale e un zănatic sau un intrigant pentru ea este… cel mai potrivit bărbat? … Începea să-l cuprindă o mânie surdă: Cum ai să poţi lupta împotriva legilor naturii, care cer ca orice căţea – fie ea de cea mai bună rasă – să nu umble după un leu, ci tot după un câine? Degeaba i-ai pune la dispoziţie o întreagă menajerie de animale dintre cele mai nobile, ea va renunţa la ele pentru cine ştie ce javre… Şi faptul nu trebuie să ne mire, deoarece câinii fac parte din specia ei…

— Prin urmare, după dumneata, nu există nici o soluţie? întrebă baronul.

— Astăzi, niciuna. Cândva, însă, când la baza relaţiilor dintre oameni va sta sinceritatea şi alegerea liberă, când femeia nu va mai fi obligată să simuleze dragostea şi nici să cocheteze cu toţi bărbaţii, îi va înlătura pe toţi aceia care nu-i sunt simpatici şi va fi a aceluia care îi place. Atunci nu vor mai exista seduşi şi seducători, iar relaţiile se vor lega firesc.

După plecarea baronului. Wokulski se culcă. Nu închise ochii toată noaptea, dar izbuti să-şi recapete echilibrul.

„Ce pretenţii pot să am eu de la ea? se întreba el. Doar n-a spus că mă iubeşte! Mi-a dat abia o umbră de speranţă, ca s-ar putea întâmpla cândva. N-am ce să-i reproşez! Aproape că nici nu mă cunoaşte! Ce năluciri îmi trec prin cap?! … Starski! Doar că vrea să-l însoare cu doamna Wąsowska… Deci… Doamna Zaslawska… Doamna Zaslawska ţine la domnişoara Isabela, mi-a spus chiar ea, şi tot ea a insistat să vin aici… Am timp. O voi cunoaşte mai îndeaproape, şi dacă mă va îndrăgi, voi fi fericit şi liniştit. Dacă nu, mă voi întoarce la Geist. Pentru orice eventualitate, vând casa şi magazinul şi rămân numai cu societatea pentru comerţul cu Rusia. Peste câţiva ani o să am un venit de o sută de mii de ruble anual, iar ei n-o să-i mai fie ruşine că e soţia unui negustor de galanterie…”

A doua zi, îndată după micul dejun, ceru să i se înşeueze calul şi plecă, sub pretext că se duce să viziteze împrejurimile. Fără să vrea, o luă spre drumul pe unde trecuse în ajun trăsura domnişoarei Isabela şi unde i se părea că se mai văd încă urmele roţilor… Apoi, tot fără să-şi dea seama, intră în pădurea unde fuseseră la cules ciuperci. Colo ea râsese, dincoace stătuse de vorbă cu el, mai încolo admirase împrejurimile…

Bănuieli, mânie? Toate se risipiră…

În locul lor, începu să-i susure în inimă dorul, pârâiaş subţire de lacrimi, arzând ca focul veşnic.

Intrând mai adânc în pădure, descălecă şi luă calul de dârlogi.

Iată cărarea pe care au mers atunci împreună; parcă nu mai era aceeaşi! Colţişorul acela de pădure semăna atunci cu o biserică; astăzi, nici urmă de asemănare! Împrejur totul era cenuşiu şi tăcut. Se auzea numai cârâitul ciorilor care zburau pe deasupra arborilor şi ţipătul unei veveriţe speriate, căţărându-se pe un copac şi schelălăind ca un căţeluş.

Wokulski merse până în poiana unde stătuse de vorbă cu domnişoara Isabela şi găsi butucul pe care şezuse ea. Totul era la fel; numai ea lipsea… Pe crengile alunului frunzele începuseră să îngălbenească; din pini atârna tristeţea, ca firele unui păianjen, atât de necuprinsă şi atât de copleşitoare!

„Ce nerozie! Toată viaţa ta să depindă de o singură fiinţă! Am muncit numai pentru ea, mă gândesc numai la ea, trăiesc numai pentru ea… Şi, ce-i mai rău, pentru ea l-am părăsit pe Geist… Dar, în definitiv, aş fi avut o soartă mai bună la Geist? Aş fi fost tot atât de dependent ca şi acum, dar în loc să depind de o femeie frumoasă, stăpânul meu ar fi fost un neamţ bătrân. Şi aş fi muncit tot aşa, poate chiar şi mai intens, cu singura deosebire că astăzi muncesc numai pentru fericirea mea, pe câtă vreme acolo aş fi muncit pentru fericirea altora, care s-ar fi distrat şi s-ar fi iubit pe socoteala mea! Dar, la urma urmelor, am dreptul să mă plâng? Acum un an de-abia cutezam să visez la domnişoara Isabela, iar astăzi o cunosc şi chiar îmi dau silinţa să mi-o apropii… Oare o cunosc? … E o aristocrată, e drept, dar nu ştie încă nimic despre lume… Are un suflet poetic, sau poate numai în aparenţă… E cochetă, dar se va schimba, dacă mă va iubi… Într-un cuvânt, situaţia nu e rea, iar peste un an…”

În clipa aceea calul ridică grumazul, nechezând; din pădure îi răspunseră alte nechezături şi se auzi tropot de copite. Îndată, în capătul cărăruii apăru o amazoană; Wokulski o recunoscu pe doamna Wąsowska.

— Hop! Hop! … exclamă ea, râzând.

Apoi sări de pe cal şi îi dădu hăţurile lui Wokulski.

— Leagă-l, te rog! Ah, ce bine te cunosc! … Acum o oră am întrebat-o pe doamna Zaslawska unde eşti, şi mi-a răspuns că te-ai dus pe câmp să cauţi un loc pentru fabrica ei de zahăr. „Vorbă să fie! mi-am spus eu. S-a dus în pădure să viseze.” Am cerut să-mi pregătească calul, şi uite că te-am găsit, aşezat pe un butuc şi înfierbântat ca nimeni altul… Ha, ha, ha! …

— Sunt chiar atât de caraghios?

— Nu! Nu eşti caraghios, dar… cum să-ţi spun? … Eşti surprinzător… Te-am crezut cu totul altfel! Când mi s-a spus că te ocupi cu negustoria şi că, pe deasupra, ai realizat în scurt timp o mare avere, m-am mirat. „Negustor? … mi-am spus eu. Prin urmare, a venit la ţară sau ca să găsească o domnişoară bogată, sau ca să scoată bani de la doamna Zaslawska pentru vreo întreprindere.” În orice caz, mi-am închipuit că eşti un om rece, calculat, care se plimbă prin pădure pentru a evalua lemnul; un om care nu se uită la cer, pentru că nu-i aduce dobândă. Când colo, ce-mi văd ochii! … Un visător, un trubadur medieval, care se furişează în pădure ca să suspine şi să se uite la urmele lăsate săptămână trecută de picioruşele Ei! Un cavaler devotat, care iubeşte pe viaţă şi pe moarte o singură femeie, şi care faţă de celelalte e impertinent. Ah, domnule Wokulski, cât eşti de amuzant… cât eşti de anacronic…

— Ai terminat? o întrebă Wokulski, rece.

— Da… Acum vrei să începi dumneata? …

Nu, doamnă. Propun să ne întoarcem acasă.

Pe faţa doamnei Wąsowska apărură pete roşii.

— Dă-mi voie! făcu ea apucând calul de frâu. Nu cumva îţi închipui că vorbesc de dragostea dumitale aşa cum vorbesc pentru că aş dori să mă mărit cu dumneata? … Văd că nu-mi răspunzi! … Să vorbim serios. A fost o clipă când mi-ai plăcut, dar a fost… şi a trecut. Chiar dacă n-ar fi trecut, chiar dacă ar fi să mor de dragoste pentru dumneata – ceea ce, desigur, n-o să se întâmple, fiindcă încă nu mi-am pierdut nici somnul şi nici pofta de mâncare – nu ţi-aş arăta… înţelegi? … Chiar dacă te-ai târî la picioarele mele! N-aş putea să trăiesc cu un om care a iubit atât de mult o altă femeie. Sunt prea mândră. Înţelegi?

— Da.

— Cred şi eu. Deci, dacă astăzi te-am tachinat, a fost numai din simpatie. Mă impresionează nebunia dumitale. Aş vrea să fii fericit, şi de aceea îţi spun: alungă din dumneata trubadurul medieval, pentru că trăim în secolul al XIX-lea, într-un secol în care femeile nu sunt aşa cum ţi le închipui dumneata! Şi acest adevăr îl ştiu până şi tinerii de douăzeci de ani!

— Dar… cum sunt?

— Frumoase, nostime, le place să vă ducă pe toţi de nas şi se îndrăgostesc numai când le face plăcere. Niciuna – sau cel puţin nu oricare – nu acceptă dragostea „totală”… Trebuie mai întâi să se plictisească de cochetat, să găsească apoi un amant sentimental…

— Într-un cuvânt, vrei să mă faci să înţeleg că domnişoara Isabela…

— O, nu vreau să te fac să înţelegi nimic! protestă cu vehemenţă doamna Wąsowska. Isabela dumitale e o femeie straşnică, şi bărbatul pe care-l va iubi va fi cel mai fericit din lume! Dar până atunci… Hai, ajută-mă să încalec!

Wokulski îi dădu mâna, apoi încalecă şi el. Doamna Wąsowska era iritată. Câtva timp merse în faţă, tăcută, apoi se întoarse brusc şi zise:

— Încă un cuvânt. Cunosc oamenii mai bine decât îţi închipui dumneata şi… mă tem să nu ai decepţii… Dacă vreodată le vei avea, adu-ţi aminte de sfatul meu: nu acţiona sub impresia emoţiei, ci aşteaptă. Multe lucruri sunt mult mai rele în aparenţă decât în realitate.

— Satană! murmură Wokulski.

Începuse să-i vâjâie capul.

Călăriră mai departe fără să-şi spună un cuvânt. O dată ajuns la conac, Wokulski se duse la doamna Zaslawska.

— Plec mâine, o vesti. În ceea ce priveşte fabrica de zahăr, vă sfătuiesc să n-o construiţi.

— Mâine! … repetă bătrâna. Dar cu piatra?

— Dacă-mi daţi voie, am să mă duc la Zaslawsk s-o văd; de altfel, am acolo şi alte treburi.

— Bine. Du-te cu Dumnezeu… Aici n-ai ce să faci. La Varşovia, însă, să vii pe la mine. Am să mă întorc o dată cu contesa şi cu familia Lęcki.

Seara veni la el Ochocki.

— Ce dracu! exclamă acesta. Aş fi avut atâtea de discutat cu dumneata… Dar de! Ţi-ai pierdut vremea cu muierile, şi acum pleci…

— Nu-ţi plac femeile? întrebă Wokulski, zâmbind.

Poate că ai dreptate! …

— Nu, nu spun că nu-mi plac. Dar din clipa în care m-am convins că cucoanele nu se deosebesc de cameriste, prefer cameristele. Muierile astea, continuă el, sunt toate nişte gâşte! Chiar şi cele mai inteligente. De pildă ieri! I-am explicat doamnei Wąsowska timp de o jumătate de oră ce importanţă au baloanele dirijate… I-am vorbit despre dispariţia graniţelor, despre înfrăţirea popoarelor, despre progresul uriaş al civilizaţiei. Se uita în ochii mei ca şi cum m-ar fi priceput, dar Ia urmă m-a întrebat: „Domnule Ochocki, de ce nu te însori? …” Ai mai întâlnit aşa ceva, domnule? … Fireşte, i-am explicat o jumătate de ceas şi mai bine că nu mă gândesc să mă însor nici cu domnişoara Felicja, nici cu domnişoara Isabela, şi nici chiar cu ea… Ce naiba să fac eu cu o nevastă care o să-mi umble de colo-colo prin laborator în rochii cu coadă, încercând să mă scoată cu forţa la plimbare, la vizite, la teatru? … Zău aşa! Nu cunosc nici o femeie alături de care să nu mă tâmpesc într-o jumătate de an.

Tăcu şi dădu să plece.

— O clipă! îl rugă Wokulski. Când te întorci la Varşovia, să vii pe la mine. Poate că voi fi în măsură să-ţi comunic ceva despre o invenţie care s-ar putea să-ţi mănânce o jumătate din viaţă, dar… care o să-ţi placă.

— Baloane? … întrebă Ochocki, cu privirea aprinsă.

— Ceva mai interesant… Noapte bună!

A doua zi pe la amiază Wokulski îşi luă rămas bun de la doamna Zaslawska. Peste câteva ore era la Zaslawsk, unde făcu o vizită preotului şi-i lăsă vorbă lui Węgielek să se pregătească pentru un drum la Varşovia. Apoi se duse la ruinele castelului.

Pe piatră erau săpate cele patru versuri. Le citi de câteva ori, şi la urmă îşi opri privirea la aceste două rânduri: „În fiecare loc şi-n orice clipa Unde odată cu tine-am petrecut şi-am plâns cu tine…” „Dar dacă nu? …” şopti el.

Îl cuprinse disperarea. În clipa aceea avea o singură dorinţă: să se deschidă pământul sub el şi să-l înghită, o dată cu ruinele castelului, cu piatră şi cu inscripţie cu tot.

Când se întoarse în târguşor, caii fuseseră adăpaţi, iar lângă trăsură îl aştepta Węgielek, cu o lădiţă verde.

— Ştii când ai să te întorci? i se adresă Wokulski.

— Când o vrea Dumnezeu, domnule! răspunse tânărul.

— Urcă-te!

Se aruncă şi el pe pernele trăsurii şi porniră. De departe o femeie bătrână făcu semnul crucii asupra lor. Węgielek o văzu şi-şi scoase şapca.

— Rămâi sănătoasă, mamă! … strigă el de pe capră.