III.         UN OM FERICIT ÎN DRAGOSTE.

CÂND AJUNSE LA VARŞOVIA, WOkulski găsi o altă scrisoare de la doamna Zaslawska.

Bătrâna îl ruga să vină imediat şi să rămână la ea câteva săptămâni.

„Să nu crezi, dragă Stanislaw – scria dânsa în încheiere – că invitaţia mea e influenţată de recentele dumitale succese şi că aş vrea să mă fălesc cu dumneata. Uneori se întâmplă şi aşa, dar cu mine nu e cazul. Vreau numai să te mai odihneşti puţin după atâta trudă şi să te mai distrezi puţin în casa mea, unde, în afară de gazdă, o bătrână plictisitoare, vei găsi şi o societate de femei tinere şi frumoase.” „Parcă mă interesează femeile tinere şi frumoase!”, murmură Wokulski.

În clipa următoare se întrebă la ce succese făcea aluzie doamna Zaslawska. Să se fi aflat până aici de câştigul pe care îl realizase, deşi nu pomenise nimănui despre el?

Cuvintele doamnei Zaslawska nu-i mai mirară când constată ce bine mergeau afacerile la Varşovia. Din clipa plecării sale, beneficiile magazinului crescuseră din nou şi continuau să crească din săptămână în săptămână. Câteva zeci de noi negustori intraseră în relaţii cu firma sa. Dintre cei vechi se retrăsese unul singur. Arăta, într-o scrisoare, că deoarece el nu dispune de un arsenal, ci doar de o prăvălie obişnuită de textile, nu socoteşte posibil să mai întreţină relaţii cu firma „Wokulski”, cu care, de Anul nou, îşi va lichida toate conturile. Circulaţia mărfurilor era atât de mare, încât domnul Ignacy închiriase, pe propria sa răspundere, un nou depozit şi angajase al optulea vânzător şi doi funcţionari la secţia de expediţie.

Când patronul termină de răsfoit registrele (la rugămintea insistentă a lui Rzecki, se apucase de ele la câteva ore după sosire), bătrânul său prieten deschise casa de bani şi, cu un aer solemn, scoase dinăuntru o scrisoare de la Suzin.

— Ce sunt toate farafastâcurile astea? întrebă Wokulski, râzând.

— Scrisorile lui Suzin trebuie păstrate cu deosebită grijă! răspunse Rzecki, apăsat.

Wokulski ridică din umeri şi citi scrisoarea. Suzin îi propunea pentru la iarnă o nouă afacere, aproape de proporţiile celei de la Paris.

— Ce zici tu despre toate astea? îl întrebă Wokulski pe domnul Ignacy, după ce-l lămuri despre ce este vorba.

— Scumpul meu Stas, răspunse bătrânul, lăsând ochii în jos, am o încredere atât de mare în tine, încât chiar dacă ai da foc oraşului, aş fi sigur că urmăreşti un ţel nobil!

— Eşti un visător incorigibil, prietene! oftă Wokulski, încheind discuţia.

Era sigur că şi de data aceasta Ignacy bănuia cine ştie ce uneltiri politice.

Dar nu numai Rzecki gândea astfel. Ajungând acasă, Wokulski găsi un vraf de cărţi de vizită şi de scrisori. În timpul lipsei sale fusese vizitat de mai bine de o sută de persoane cu influenţă, oameni cu blazoane şi avere, dintre care pe cel puţin jumătate nu-i cunoscuse până atunci… Scrisorile erau şi mai ciudate: cereri de ajutor sau de protecţie pe lângă diferitele autorităţi civile şi militare; unele cuprindeau injurii la adresa lui… Cineva îl numea trădător, altcineva îi spunea că e un lacheu care şi-a învăţat atât de bine meseria la „Hopfer”, încât acum a îmbrăcat de bunăvoie livreaua aristocraţiei şi poate chiar mai mult decât a aristocraţiei. O altă anonimă îi reproşa că dă ocrotire unei femei de moravuri uşoare; o alta susţinea că doamna Stawska e o cochetă şi o aventurieră, iar Rzecki un escroc care fură o parte din chiria casei recent cumpărate şi împarte câştigul cu administratorul, un oarecare Wirski.

„Multe s-or mai fi vorbind pe socoteala mea!” gândi Wokulski, uitându-se la maldărul de scrisori.

Şi pe stradă – bineînţeles, când avea timp să observe – băga de seamă că e obiectul unei atenţii generale. O mulţime de oameni îl salutau; uneori persoane cu desăvârşire necunoscute îl arătau cu degetul; erau însă şi dintre aceia care întorceau capul cu vădită duşmănie. Printre aceştia din urmă identifica şi doi vechi cunoscuţi de la Irkuţk, ceea ce făcu asupra lui o impresie neplăcută.

„Ce-o fi cu ei? Şi-au pierdut minţile? …”

A doua zi după sosire îi răspunse lui Suzin că acceptă propunerile şi că pe la jumătatea lui octombrie va sosi la Moscova, iar seara plecă la doamna Zaslawska, a cărei moşie se afla la câţiva kilometri de o cale ferată recent construită.

Şi în gară observă că prezenţa sa atrage atenţia. Şeful gării i se prezentă şi dispuse să i se dea un compartiment separat, iar conductorul trenului, însoţindu-l până la vagon, îi spuse că şi el intenţionase să-i ofere un loc comod, unde să poată dormi, lucra sau sta de vorbă în tihnă.

După o aşteptare îndelungată, trenul se urni din loc domol. Noaptea era întunecoasă, fără lună şi fără nori; pe cer licăreau puzderie de stele, parcă mai multe ca de obicei. Wokulski deschise fereastra şi le privi. Îşi aduse aminte de nopţile siberiene, unde cerul e uneori aproape negru şi presărat de stele ca un câmp, iarna, cu fulgi de zăpadă, unde Carul-mic se roteşte aproape deasupra capului, iar Hercule, pătratul lui Pegas şi Gemenii sclipesc la orizont mai jos decât la Varşovia.

„Aş fi avut oare astăzi idee de astronomie, eu, băiatul de prăvălie de la „Hopfer”, dacă n-aş fi fost acolo? se întrebă el cu amărăciune. Şi aş fi ştiut ceva despre descoperirile lui Geist dacă Suzin nu m-ar fi tras cu forţa la Paris?”

Îşi revăzu viaţa trăită intens şi neobişnuit, între Extremul Orient şi Extremul Occident.

„Tot ceea ce ştiu, tot ce am, tot ceea ce mai pot realiza nu vine de aici. Aici am avut parte numai de umilire, invidie sau aplauze îndoielnice, când îmi mergea bine; dacă nu mi-ar fi mers bine, m-ar fi zdrobit aceiaşi oameni care îmi fac astăzi temenele…” „Am să plec de aici, şopti el, am să plec! … Numai dacă nu mă va opri ea… Pentru că, ce-mi poate da averea, dacă n-o pot folosi după placul meu? Ce valoare are o viaţă care mucegăieşte între clubul negustorilor, magazin şi saloanele particulare, unde trebuie să joci preferans ca să nu bârfeşti, sau să bârfeşti ca să nu joci preferans? … Sunt curios în ce scop mă invită doamna Zaslawska atât de insistent! Te pomeneşti că domnişoara Isabela…”

Se înfioră şi simţi că în sufletul său se petrece o transformare. Îşi aduse aminte de tatăl şi de unchiul său, de, Kasia Hopfer, care-l iubise atât de mult, de Rzecki, de Leon, de Szuman, de prinţ şi de atâţia alţii care-i dăduseră dovezi sigure de bunăvoinţă. Ce-ar valora cunoştinţele şi averea lui dacă în preajmă n-ar avea prieteni? Oare invenţia lui Geist ar părea atât de mare dacă n-ar fi o armă capabilă să asigure victoria definitivă a unei rase de oameni mai nobili şi mai buni? … „Şi la noi sunt destule de făcut! şopti el. Există şi la noi oameni care merită să fie ridicaţi sau sprijiniţi… Sunt prea bătrân ca să fac invenţii epocale; de asta s-ar putea ocupa Ochocki, şi cei de o seamă cu el… Eu prefer să înlesnesc fericirea altora şi să fiu fericit eu însumi…”

Închise ochii şi i se păru că o vede pe domnişoara Isabela uitându-se la el foarte ciudat, aşa cum numai ea ştia să se uite, şi aprobându-i intenţiile cu un surâs blajin.

Cineva bătu în uşa compartimentului; peste o clipă intră conductorul trenului.

— Domnul baron Dalski întreabă dacă-l puteţi primi. Călătoreşte în acelaşi vagon.

— Domnul baron? … repetă Wokulski, mirat. Da, să poftească…

Conductorul se retrase şi închise uşa, iar Wokulski îşi aminti că baronul era membru al Societăţii pentru comerţul cu Orientul şi unul dintre puţinii pretendenţi la mâna domnişoarei Isabela care rămăseseră pe poziţie.

„Ce vrea de la mine? se întrebă Wokulski. Poate că se duce şi el la doamna Zaslawska ca să-i facă domnişoarei Isabela o declaraţie în aer liber… Dacă nu cumva i-a luat-o Starski înainte…”

Pe culoarul vagonului se auziră paşi şi glasuri, apoi uşa compartimentului se deschise din nou şi apăru conductorul, urmat de un domn foarte slab, cu mustăţi mici, cărunte, cu o bărbuţă şi mai mică, aproape sură, cu părul de asemenea cărunt.

„Te pomeneşti că nu-i el! … îşi zise Wokulski. Ştiam că avea părul negru…”

— Te rog să mă scuzi că te deranjez! începu baronul, legănându-se din cauza mişcării trenului. Scuză-mă, te rog… N-aş fi îndrăznit să-ţi tulbur singurătatea, dar vreau să te întreb dacă nu mergi cumva la doamna Zaslawska, care te aşteaptă de o săptămână…

— Ba da! Bună seara, domnule baron. Poftim, ia loc!

— Admirabil! exclamă baronul. Pentru că şi eu merg tot acolo. Stau la ea de vreo două luni. Adică… Cum să-ţi spun? … Nu stau, dar vin mereu! Când de la moşie, unde am casa în reparaţie, când de Ia Varşovia… Acum mă întorc de la Viena, unde am cumpărat mobilă, şi am de gând să rămân la doamna Zaslawska numai câteva zile. Pentru că, să vezi, dragă domnule, trebuie să schimb toate tapetele în palat, deşi au fost puse abia de două săptămâni… Dar n-am încotro… N-au plăcut, aşa că trebuie să le schimb! N-am încotro!

Râdea clipind repede; pe Wokulski îl trecură fiori reci.

„Pentru cine e mobila? … Cui nu i-au plăcut tapetele? …” se întrebă el cu groază în suflet.

— Dumneata, stimate domn, ţi-ai terminat misiunea. Te felicit! … continuă baronul, strângându-i mâna. Eu, domnule dragă, din primul moment am simţit pentru dumneata numai stimă şi simpatie, stimă şi simpatie care s-au transformat acum în respect… Da, domnule! Înlăturarea noastră din viaţa politică ne-a pricinuit multă pagubă. Dumneata eşti primul care a călcat principiul stupid al abţinerii, şi pentru aceasta te rog să primeşti omagiile mele… Trebuie să ne interesăm de treburile statului în care se află bunurile noastre, unde este viitorul nostru…

— Nu te înţeleg, domnule baron… îl întrerupse brusc Wokulski.

Baronul se fâstâci aşa de rău, încât o clipă rămase mut şi nemişcat. În sfârşit, bâlbâi:

— Scuză-mă… Crede-mă, n-am avut intenţia… Dar socot că prietenia mea pentru doamna Zaslawska, care, dragă domnule, e aşa…

— Domnule, să lăsăm explicaţiile, răspunse Wokulski râzând şi strângându-i mâna. Eşti mulţumit de achiziţiile făcute la Viena?

— Da… foarte… foarte… Deşi, crede-mă, a fost o clipă când, urmând sfatul doamnei Zaslawska, era cât pe-aci să te rog să-mi faci un serviciu la Paris!

— Te-aş fi servit bucuros. Despre ce era vorba?

— Voiam să cumpăr o garnitură de briliante, zise baronul. Dar cum la Viena am găsit nişte safire splendide… Le am la mine, şi dacă-mi dai voi… Te pricepi la bijuterii?

„Pentru cine sunt safirele astea?” se întrebă Wokulski. Voi să facă o mişcare, dar simţi că nu e în stare nici să ridice mâna, nici să întindă picioarele.

Baronul scoase între timp din buzunare diferite patru cutii de marochin, le aşeză pe banchetă şi începu să le deschidă pe rând.

— Uite brăţara! Ce părere ai? Nu-i aşa că-i discretă? Are o singură piatră… Broşa şi cerceii sunt mai bogaţi… Am cerut chiar să le schimbe montura… Uite şi colierul… Sunt simple, dar lucrate cu gust, şi poate tocmai din cauza asta, frumoase… Ia te uită ce strălucire au pietrele, nu-i aşa? …

Vorbind, mişca safirele în faţa ochilor lui Wokulski, la lumina tremurândă a lămpii.

— Nu-ţi plac? întrebă deodată, observând că Wokulski tace.

— Ba da, sunt foarte frumoase! Cui i le duci, baroane?

— Logodnicei mele! răspunse baronul, mirat. Am crezut că doamna Zaslawska ţi-a vorbit despre fericitul eveniment care a avut loc în familia noastră…

— Nu mi-a spus nimic!

— S-au împlinit exact cinci săptămâni de când i-am cerut mâna şi am fost acceptat!

— Cui i-ai cerut mâna? … Doamnei Zaslawska? … întrebă Wokulski cu vocea schimbată.

— Nu, vai de mine! … se apără baronul. Domnişoarei Ewelina Janocka, nepoata doamnei Zaslawska… Nu-ţi mai aduci aminte de ea? A fost la contesă de Paşti. N-ai remarcat-o?

Trecură câteva clipe până să priceapă Wokulski că domnişoara Ewelina Janocka nu era domnişoara Isabela Lęcka, deci baronul nu ceruse mâna Isabelei şi deci safirele nu-i erau destinate ei.

— Scuză-mă, te rog, spuse apoi, dar sunt aşa de zăpăcit, încât nici nu ştiu ce vorbesc.

Baronul sări ca ars şi începu să-şi strângă repede cutiile.

— Ce lipsă de tact din partea mea! exclamă el. Îţi citeam oboseala în ochi, şi totuşi te-am deranjat! …

— Nu, domnule, n-aveam de gând să dorm şi o să-mi facă plăcere să petrec restul drumului în societatea dumitale. A fost o oboseală de o clipă, care de altfel a şi trecut…

Baronul făcu la început fasoane şi vru să plece, dar văzând că Wokulski într-adevăr se înviorase, se aşeză din nou, asigurându-l că va rămâne numai câteva momente. Simţea nevoia să vorbească cuiva despre fericirea lui.

— Ce femeie! începu el, gesticulând tot mai viu. Când am cunoscut-o, domnule dragă, mi s-a părut că e rece ca o statuie şi că singura ei preocupare sunt toaletele. De-abia azi îmi dau seama ce comoară de sentimente ascunde… Îi place să se îmbrace, ca oricărei femei, dar cât e de înţeleaptă! … Nimănui nu i-aş fi spus ceea ce îţi spun acum dumitale, domnule Wokulski! Am început să încărunţesc de tânăr şi mi s-a întâmplat ca din când în când să-mi dau pe mustăţi cu un pic de, căneală. Cine şi-ar fi putut închipui, domnule! Cum a observat, mi-a interzis o dată pentru totdeauna să mă mai vopsesc! Mi-a spus chiar că simte o deosebită atracţie pentru părul alb şi că pentru ea într-adevăr frumos nu poate fi decât un bărbat cu părul ca neaua! … Dar despre cărunţi ce părere ai, domnişoară?” am întrebat-o eu. „Abia încep să fie interesanţi…” mi-a răspuns ea. S-o fi auzit cum a rostit cuvintele astea! … Dar oare nu te plictisesc, domnule Wokulski?

— Câtuşi de puţin, domnule! … Îmi face o deosebită plăcere să văd un om atât de fericit…

— Sunt într-adevăr fericit şi, trebuie să mărturisesc, nu mă aşteptam de loc! continuă baronul. M-am gândit întotdeauna la însurătoare, e drept, iar de câţiva ani mi-au recomandat chiar medicii să mă căsătoresc, aşa că plănuisem să-mi găsesc, dragă domnule, o femeie frumoasă, bine educată, cu un nume frumos şi prezentabilă, fără a-i cere să mă iubească cu ardoare. Când colo. Ce să vezi? Îmi iese în cale iubirea personificată, şi dintr-o singură privire îmi aprinde inima… Să-ţi spun drept, domnule Wokulski, sunt îndrăgostit… Nu, sunt nebun de dragoste! … Nimănui nu i-aş fi spus, afară de dumneata, pentru care am simţit încă din prima clipă o simpatie aproape frăţească… Sunt nebun de dragoste! Mă gândesc numai la ea… Când dorm, o visez; când n-o văd, sunt bolnav, n-am poftă de mâncare, îmi trec prin cap tot felul de gânduri triste, mă apucă un fel de spaimă… Ceea ce îţi voi spune acum, domnule Wokulski, te conjur să nu repeţi nici chiar dumitale însuţi! Am vrut s-o pun la încercare… Josnic, nu? Dar ce să-i faci? Omul nu crede aşa de uşor în fericire! … Voind, aşadar, s-o pun la încercare (dar să nu sufli cuiva vreun cuvânt!), am pus să se pregătească un proiect de contract matrimonial, conform căruia, dacă logodna noastră ar fi fost desfăcută din vina vreuneia din părţi (pricepi?), mă obligam să-i plătesc, drept despăgubire, suma de cincizeci de mii de ruble pentru decepţia pricinuită. Îmi plesnea inima de teamă: te pomeneşti că… mă părăseşte! … Când colo, ce să vezi? Când doamna Zaslawska i-a pomenit despre intenţia mea, Ewelina a început să plângă… „Ce îşi închipuie, că am să renunţ la el pentru cincizeci de mii de ruble? Dacă socoteşte că sunt interesată şi dacă nu recunoaşte nici un fel de sentimente mai înalte în inima unei femei, ar trebui măcar să presupună că pentru cincizeci de mii de ruble n-am să renunţ la un milion! …” Când doamna Zaslawska mi-a repetat cuvintele acestea, am dat năvală în camera Ewelinei şi, fără să-i spun vreun cuvânt, m-am aruncat la picioarele ei. Acum, cât am stat la Varşovia, mi-am făcut testamentul şi am lăsat-o legatara mea universală, chiar şi în cazul în care aş muri înainte de căsătorie! Toată familia mea la un loc mi-a dăruit atâta fericire în cursul întregii mele vieţi cât mi-a dat copila asta în numai câteva săptămâni! Ce se va întâmpla mai târziu? … Ce se va întâmpla mai târziu, domnule Wokulski! Nu i-aş pune nimănui o astfel de întrebare!

Cu acestea, baronul se ridică şi scutură cu putere mâna lui Wokulski.

— Şi acum, noapte bună! …

— Amuzantă istorie! bombăni Wokulski după plecarea lui. Bătrânelul ăsta e îndrăgostit până peste cap! …

Nu fu în stare să alunge imaginea baronului, care se profila mereu, ca o umbră, pe fondul vişiniu al canapelei. Îi vedea faţa osoasă, încinsă de o roşeaţă cărămizie, îi vedea părul parcă pudrat cu făină, ochii mari, cu cearcăne adânci, în care pâlpâia o scânteie nesănătoasă. Exploziile sentimentale ale omului acestuia, care îşi înfofolea într-una gâtul şi controla din minut în minut fereastra, să vadă dacă e bine închisă, schimbându-şi mereu locul în compartiment, de teama curentului, îi făceau o impresie comică şi tristă.

„A păţit-o! îşi zise el în gând. E oare cu putinţă ca o fată tânără să se îndrăgostească de o mumie ca asta? Are cel puţin zece ani mai mult decât mine şi, în plus, e atât de neputincios şi de naiv! … Dar dacă domnişoara îl iubeşte cu adevărat? … Ar fi greu de presupus că-l minte! În genere vorbind, femeile sunt mai nobile decât bărbaţii. Nu numai că săvârşesc mai puţine nelegiuiri, dar se sacrifică incomparabil mai mult decât noi. Dacă este deci greu să găseşti un bărbat atât de ticălos încât pentru bani să mintă de dimineaţă până seara, ar putea fi oare bănuită de minciună o femeie, o fată tânără, crescută în sânul unei familii cinstite? Dar poate că nici ea nu-i în toate minţile şi o fi subjugată, dacă nu de farmecul personal, măcar de poziţia lui socială. Altfel s-ar fi trădat, şi baronul ar fi observat, pentru că dragostea vede totul prin microscop! Iar dacă o fată tânără poate fi îndrăgostită de un babalâc ca el, atunci de ce nu m-ar iubi Isabela pe mine?!” „Ce obsesie! şopti el. Gândul acesta a devenit într-adevăr o idee fixă!”

Deschise fereastra închisă de baron şi, ca să-şi alunge amintirile, se uită din nou pe cer. Pătratul lui Pegas coborâse spre apus, iar la răsărit se ridicau Taurul, Orionul, Căţelul şi Gemenii. Se uită la puzderia de stele şi se gândi la ciudata forţă de atracţie care leagă laolaltă corpuri atât de îndepărtate mai temeinic decât orice lanţ material.

„Atracţie, apropiere! În fond, acelaşi lucru! O forţă atât de mare încât trage totul după sine, şi atât de rodnică încât din ea ţâşneşte tot ce e viaţă. Dacă globul pământesc ar fi lipsit de atracţia sa faţă de soare, ar cădea undeva în spaţiu, şi în câţiva ani s-ar transforma într-un sloi de gheaţă. Dacă în sistemul solar am introduce o stea călătoare, cine ştie dacă viaţa n-ar prinde viaţă şi pe ea? De ce deci s-ar sustrage baronul de la legea atracţiei, care stăpâneşte natura întreagă? Oare între el şi domnişoara Ewelina să fie o prăpastie mai mare decât între pământ şi soare? De ce să ne mirăm de nebuniile oamenilor dacă şi universul e stăpânit de o nebunie asemănătoare? …”

În acest timp trenul înainta încet, zăbovind mult în gări. Se făcuse răcoare; la răsărit, stelele începuseră să pălească. Wokulski închise fereastra şi se culcă pe canapeaua care se legăna în ritmul trenului.

„Dacă o femeie tânără s-a putut îndrăgosti de baron, îşi spuse el, atunci de ce eu… Pentru că desigur nu-l înşală… Femeile sunt în genere mai nobile decât noi… mint mai puţin…”

— Poftiţi, domnule, trebuie să coborâţi… Domnul baron îşi bea ceaiul…

Wokulski tresări. În faţa lui se afla conductorul, care-l trezise, atent şi politicos.

— Cum, s-a şi făcut ziuă?!

— O, e ora nouă, şi staţionăm aici de o jumătate de oră. Nu v-am trezit până acum deoarece domnul baron nu mi-a poruncit… Dar cum trenul o să pornească mai departe…

Wokulski coborî repede. Gara, nouă, era încă neterminată. Totuşi, găsi apă de spălat, şi cineva îi perie hainele. Trezit de-a binelea, intră într-un mic bufet, unde baronul, radios, ajunsese la al treilea pahar de ceai.

— Bună ziua! strigă baronul, strângându-i mâna prietenos. Chelner! Un ceai pentru domnul… Frumoasă zi, nu-i aşa? Tocmai bună pentru o cavalcadă! Oricum, frumoasă încurcătură!

— Ce s-a întâmplat?

— Trebuie să aşteptăm trăsura! Noroc că am trimis astă-noapte la două o telegramă, ca să-mi anunţ sosirea. Am mai trimis şi alaltăieri una, din Varşovia, dar şeful staţiei mi-a spus că am greşit ziua şi că am cerut trăsura pentru mâine. Mare noroc că am telegrafiat din drum! La trei am trimis de aici un curier, la ora şase doamna Zaslawska a primit telegrama, iar la ora opt cel mai târziu a pornit trăsura. O să mai aşteptăm vreun ceas; în schimb, o să poţi vedea mai bine împrejurimile. Este o regiune foarte frumoasă…

După ceai, ieşiră pe peron, de unde se vedea câmpia netedă, fără păduri, presărată din loc în loc cu pâlcuri de copaci, printre care se zărea un grup de clădiri mari, de cărămidă.

— Ce sunt astea, conacuri? întrebă Wokulski.

— Da… Sunt mulţi nobili pe aici. Pământul este fertil, creşte lucernă, trifoi…

— Nu se vede nici un sat! observă Wokulski.

— Da, pentru că pământurile sunt toate moşii boiereşti… Vorba proverbului: Ogoarele boiereşti sunt pline de căpiţe, cele ţărăneşti, de oameni…

Wokulski schimbă vorba brusc:

— Am auzit că la doamna Zaslawska sunt mulţi oaspeţi…

— Ah, domnule! exclamă baronul. În fiecare duminică însorită ai crede că-i bal, nu alta! Se adună la ea câteva zeci de persoane. Şi astăzi sunt sigur că vom găsi un grup întreg de oaspeţi… În primul rând e logodnica mea, apoi doamna Wąsowska, o văduvă simpatică, de vreo treizeci de ani, foarte bogată, pe cât se pare… Am impresia că-i face curte Starski… Îl cunoşti? Un tip antipatic, arogant, impertinent… Mă mir că o femeie atât de inteligentă şi cu atât gust ca doamna Wąsowska se simte bine în societatea unui astfel de fante!

— Şi cine mai e? întrebă Wokulski.

— Mai e Fela Janocka, nepoata amfitrioanei, o fată drăguţă, de vreo optsprezece ani; apoi Ochocki…

— Da? Ce face acolo?

— Când am fost ultima oară, pescuia din zori şi până-n noapte. Dar cum îşi schimbă adesea îndeletnicirile, s-ar putea, să-l vedem acum vânător. Ce tânăr nobil şi ce învăţat! Are şi merite, se pare; a făcut câteva invenţii…

— Da, e un om neobişnuit! încuviinţă Wokulski. Şi cine mai e la doamna Zaslawska?

— Nu mâi e nimeni, dar vin destul de des, pentru câteva zile sau chiar o săptămână, domnul Lęcki cu fiica sa, o persoană distinsă, cu calităţi rare. De altfel, îi cunoşti. Fericit bărbatul căruia îi va da mâna şi inima! Ce fermecătoare, domnule, şi ce inteligentă! Poate fi cu drept cuvânt venerată ca o adevărată zeiţă… Nu eşti de aceeaşi părere?

Wokulski se uită în jurul său, nefiind în stare a răspunde ceva. Spre norocul lui, tocmai în clipa aceea sosi repede un hamal, care-l vesti pe baron că sosise trăsura.

— Minunat! exclamă baronul, dându-i câţiva zloţi. Băiete, bagajele! … Venim şi noi îndată… Domnule Wokulski, peste două ore ai să faci cunoştinţă cu logodnica mea.

IV.

DISTRACŢII RUSTICE.

TRECU UN SFERT DE ORĂ PÂNĂ SĂ fie aşezate bagajele în trăsură. În sfârşit, Wokulski şi baronul se urcară, iar vizitiul, îmbrăcat într-o livrea de un cafeniu-deschis, pocni din bici, şi cei doi cai suri, vânjoşi, porniră în trap domol.

— Îţi atrag atenţia asupra doamnei Wąsowska, rosti baronul. E un adevărat giuvaer, nu femeie… Şi-i atât de originală! … Nici prin gând nu-i trece să se căsătorească a doua oară, deşi, îi place grozav să fie curtată. Când o vezi, nu te poţi abţine să n-o adori, ceea ce e destul de primejdios. Starski plăteşte acum pentru toate nebuniile făcute în trecut. Îl cunoşti pe Starski?

— L-am văzut o singură dată…

— E un om distins, dar dezagreabil, continuă baronul. Logodnicei mele nu-i place de loc. O enervează într-atâta, încât sărăcuţa de ea îşi pierde buna dispoziţie în societatea lui. Şi nu-i de mirare! Sunt două naturi opuse: ea – serioasă; el – uşuratic; ea – sensibilă, aş putea spune chiar sentimentală; el – cinic…

În timp ce baronul trăncănea. Wokulski se uita la peisajul din jur, care îşi schimba treptat aspectul. După o jumătate de oră de drum, la orizont apăru o perdea de păduri, apoi se desluşiră dealuri, printre care drumul şerpuia, urcând şi coborând.

Ajungând pe o înălţime, vizitiul se întoarse spre el şi arătă cu biciul, în faţă:

— Iată, vin boierii cu brecul! …

— Unde? Cine? exclamă baronul, aproape căţărându-se pe capră. Da, ei sunt… Brecul galben, cu patru cai murgi… Sunt curios să ştiu cine vine… Uită-te şi dumneata.

— Mi se pare că văd ceva roşu, răspunse Wokulski.

— Trebuie să fie doamna Wąsowska. O fi oare şi logodnica mea? adăugă baronul mai încet.

— Sunt câteva doamne, observă Wokulski. În clipa aceea îşi aduse aminte de domnişoara Isabela. „Dacă e şi ea cu ele, e semn bun”, gândi el.

Cele două trăsuri se apropiau repede una de alta. Vizitiul brecului pocnea din bici cât putea, se auzeau strigăte, se vedeau batiste fluturând. În trăsură, baronul, aplecat înainte, tremura de emoţie.

Trăsura se opri, dar brecul, în goana lui, trecu pe alături, ca o furtună de râsete şi exclamaţii, şi se opri la câţiva zeci de paşi. Probabil că pasagerii lui se sfătuiau zgomotos ce să facă; apoi desigur luară o hotărâre, pentru că toată lumea coborî, iar brecul porni imediat mai departe.

— Bună ziua, domnule Wokulski! strigă cineva de pe capră, fluturând un bici lung.

Wokulski îl recunoscu pe Ochocki.

Baronul porni repede spre grupul din care se desprinsese o domnişoară cu o eşarfă albă, cu o umbreluţă de dantele, tot albă; ea înainta încet spre el cu mâna întinsă, răsărind dintr-o mânecă largă. Baronul îşi scoase de departe pălăria; când se apropie de logodnica sa, aproape se cufundă în mâneca ei. După prima explozie de tandreţe – pe cât de scurtă pentru el, pe atât de lungă pentru spectatori – baronul îşi reveni brusc.

— Dă-mi voie, domnişoară, zise el, să-ţi prezint pe domnul Wokulski, cel mai bun prieten al meu… Dat fiind că va rămâne aici mai mult timp, îl rog să-şi ia obligaţia încă de pe acum ca, în lipsa mea, să-mi ţină locul lângă dumneata…

Şi baronul depuse iar câteva sărutări pe mâneca largă, din care se desprinse o mână fermecătoare. Când Wokulski o strânse, simţi o răceală de gheaţă. Se uită la domnişoara cu eşarfa albă şi văzu o faţă palidă, cu ochi mari şi cu luciri adânci de melancolie şi spaimă.

„Ciudată logodnică!” gândi el.

— Domnul Wokulski! … exclamă baronul, adresându-se celor două doamne şi bărbatului care se apropiaseră de ei.

— Domnul Starski! continuă el.

— Am avut plăcerea… răspunse Starski, scoţându-şi pălăria.

— Şi eu! adăugă Wokulski.

— Cum o să ne instalăm acum? întrebă baronul, văzând că brecul se apropie.

— Să pornim cu toţii împreună! exclamă o tânără blondă, care, după cum presupunea Wokulski, era Felicja Janocka.

— În trăsură sunt două locuri… zise baronul, dulceag.

— Înţeleg, dar nu-i nimic de făcut! râse doamna în roşu, care avea o voce plăcută, de contraltă. Logodnicii vor merge cu noi, iar în trăsură n-au decât să se urce, dacă le face plăcere, domnii Ochocki şi Starski!

— De ce tocmai eu? strigă Ochocki de sus, de pe capră.

— Şi de ce eu? adăugă Starski.

— Fiindcă domnul Ochocki nu mână bine caii, iar domnul Starski e insuportabil, răspunse energica văduvă.

Abia acum băgă Wokulski de seamă că văduva avea un minunat păr castaniu şi ochi mari, negri; toată făptura ei răspândea în jur energie şi voie bună.

— Văd că-mi şi ceri demisia, doamnă! oftă Starski cu un accent comic.

— Ştii prea bine că pe adoratorii care mă plictisesc îi oblig să-şi dea demisia! Dar să ne urcăm… Întâi logodnicii… Fela să stea aici, lângă Ewelina…

— O, nu! protestă blonda. Stau la spate! Bunica nu-mi dă voie să stau lângă logodnici! …

Baronul, mai mult cu eleganţă decât cu îndemânare, îşi ajută logodnica să urce în brec, iar el se aşeză în faţa ei. Văduva se aşeză lângă baron, Starski lângă logodnică, domnişoara Felicja lângă Starski.

— Poftim! făcu văduva, adresându-se lui Wokulski şi strângându-şi faldurile rochiei sale roşii, care se întinseseră pe o jumătate de bancă.

Wokulski se aşeză în faţa domnişoarei Felicja; observă că fata se uita la el cu admiraţie, roşind în fiecare clipă.

— Nu l-am putea oare ruga pe domnul Ochocki să dea hăţurile vizitiului?

— Doamna mea, mereu cauţi să mă faci de ruşine! … se revoltă Ochocki. Am să mân eu…

— Îţi dau cuvântul meu de onoare că dacă ne răstorni, îţi trag o palmă!

— Să vedem care pe care! răspunse Ochocki.

— Aţi auzit? Tânărul acesta mă ameninţă! strigă văduva. Oare nu sare nimeni să-mi ia apărarea?

— Te voi răzbuna eu, doamnă! interveni Starski într-o polonă destul de stricată. Hai să trecem amândoi în trăsura cealaltă…

Frumoasa văduvă ridică din umeri, iar baronul sărută din nou mânuşile logodnicei sale, care vorbeau în şoaptă, surâzând, iară să-şi piardă însă nici o clipă expresia de tristeţe şi de teamă.

În timp ce Starski şi văduva se necăjeau unul pe altul, iar domnişoara Felicja se tot înroşea, Wokulski se uita la logodnică; băgând de seamă, ea îi răspunse printr-o privire dispreţuitoare, trecând deodată de la o melancolie nesfârşită la o veselie de copil. Întinse apoi mâna baronului, ca să i-o sărute din nou, şi chiar îl atinse involuntar cu piciorul. Adoratorul ei fu atât de mişcat, încât se făcu palid şi i se învineţiră buzele.

— Habar n-ai cum se mână caii! strigă văduva, încercând să-l împingă pe Ochocki cu vârful umbreluţei.

În clipa aceea Wokulski sări jos, caii din faţă cotiră în mijlocul drumului, cei de la oişte îi urmară, şi brecul se aplecă mult într-o parte. În timp ce Wokulski îl sprijinea cu umărul, vizitiul trase hăţurile şi caii se opriră.

— N-am spus eu că monstrul ăsta o să ne răstoarne?! strigă văduva. Ce înseamnă asta, domnule Starski? …

Wokulski se uită în brec, şi într-o secundă asistă la următoarea scenă: domnişoara Felicja se strâmba de râs, Starski căzuse cu faţa pe genunchii frumoasei văduve, baronul se agăţase de gulerul vizitiului şi-l zgâlţâia, iar logodnica, albă la faţă de spaimă, se ţinea cu o mână de bara caprei, iar cu cealaltă de braţul lui Starski.

Cât ai clipi, brecul reveni în poziţie normală, şi ordinea fu restabilită. Numai domnişoara Felicja continua să se prăpădească de râs.

— Nu pricep, Fela, cum poţi râde într-o împrejurare ca asta?! o mustră logodnica.

— De ce să nu râd? … Ce rău s-ar fi putut întâmpla? … Doar e domnul Wokulski cu noi! … răspunse fata.

Dar îşi luă repede seama şi, mai îmbujorată ca oricând, îşi ascunse faţa în palme; pe urmă se uită la Wokulski, făcând pe supărata.

— În ceea ce mă priveşte, sunt gata să mă abonez la câteva alte incidente de felul acesta! rosti Starski, uitându-se şăgalnic în ochii văduvei.

— Cu condiţia ca eu să fiu scutită de manifestările dumitale de tandreţe. Fela, treci în locul meu! zise văduva, încruntându-se şi aşezându-se în faţa lui Wokulski.

— Ce-o mai fi şi asta? protestă Starski. Doar dumneata ai spus mai adineauri că văduvelor le e permis orice!

— Da, dar ele nu permit orice! Nu, domnule Starski! … Trebuie să te dezobişnuieşti de moravurile dumitale japoneze!

— Sunt moravuri universale… răspunse Starski.

— În orice caz, nu din jumătatea lumii cu care sunt eu obişnuită! i-o tăie scurt văduva, întorcând capul spre şosea.

În brec se lăsă tăcere. Baronul îşi mişca satisfăcut mustăţile cărunte, iar logodnica se făcuse şi mai tristă. Domnişoara Felicja, trecând în locul văduvei, lângă Wokulski, şedea aproape cu spatele la acesta; din când în când îi arunca peste umăr o privire dispreţuitoare, dar în acelaşi timp melancolică. De ce melancolică, el nu putea să înţeleagă.

— Dumneata ştii să călăreşti bine, nu-i aşa? îl întrebă doamna Wsowska pe Wokulski.

— De unde deduceţi, doamnă?

— Ah, Dumnezeule! Vrei să ştii aşa, deodată, de unde? Răspunde-mi întâi la întrebare!

— Nu prea bine, dar călăresc…

— Eu cred însă că eşti un bun călăreţ, pentru că ai ghicit imediat ce vor face nişte cai mânaţi de un monstru ca domnul Julian! Vom călări împreună… Domnule Ochocki, începând de azi eşti eliminat de la plimbările noastre.

— Mă bucur foarte mult! răspunse Ochocki.

— A, n-am ce zice, frumos îţi mai şade să răspunzi aşa unor doamne! … exclamă domnişoara Felicja.

— Prefer să le răspund decât să merg la plimbare cu ele! Când am fost ultima dată la călărie cu doamna Wąsowska, a trebuit să descalec de şase ori şi n-am avut nici cinci minute de linişte… N-are decât să încerce acum domnul Wokulski.

— Fela, spune-i te rog acestui domn, zise văduva arătând spre Ochocki, că nu mai discut cu el!

— Ascultă, tinere! Doamna Wąsowska nu vrea să mai stea de vorbă cu dumneata… Spune că eşti vulgar…

— Aha! Te pomeneşti că doamnei i s-a făcut dor de societatea unor oameni cu maniere alese! făcu Starski. Încercaţi, doamnă, poate că veţi putea obţine scuzele cuvenite din partea mea…

— Ai plecat de mult de la Paris? întrebă văduva, întorcându-se spre Wokulski.

— Mâine va fi o săptămână.

— N-am mai fost la Paris de patru luni. Ce oraş simpatic!

— Am ajuns la Zaslawsk! … strigă Ochocki.

Şi ridicând biciul, vru să pocnească năstruşnic, dar nu izbuti deoarece fişca, aruncată cu neîndemânare prea spre spate, se încurcă între umbreluţele doamnelor şi pălăriile domnilor.

— Nu mai merge aşa, domnii mei! exclamă văduva. Dacă doriţi să merg cu voi la plimbare, legaţi-l pe tânărul ăsta de pe capră. E un pericol public! …

În brec izbucni din nou hărmălaie, deoarece Ochocki îşi găsise un apărător în domnişoara Felicja, care susţinea că pentru un începător mâna destul de bine şi că accidente pot avea chiar şi vizitii cei mai buni.

— Dragă Fela, ripostă văduva, eşti la vârsta când oricine are ochi frumoşi ştie să mâne bine…

— În sfârşit, astăzi voi avea poftă de mâncare exclamă baronul, adresându-se logodnicei.

Dându-şi seama că vorbeşte prea tare, trecu din nou la şopoteală.

Intraseră între timp pe moşia doamnei Zaslawska; Wokulski se uita spre conac. Pe o colină destul de înaltă, cu panta lină, se zărea o clădire cu etaj şi cu două aripi, în spatele conacului răsăreau coroanele verzi ale arborilor bătrâni din parc, iar în faţă se întindea o pajişte vastă, străbătută de cărări şi de o alee, şi împodobită din loc în loc cu straturi de flori, cu statui şi cu boschete. La picioarele colinei licărea o apă. Desigur un iaz, pe care se legănau bărci şi lebede.

Pe fondul verde, conacul de culoare galben-deschis, cu stâlpii albi, părea şi elegant, şi plăcut. În dreapta şi în stânga lui, printre arbori, se înălţau acareturi de cărămidă.

Cu pocnituri de bici, care îi reuşiră de data aceasta, Ochocki duse brecul peste podeţul de marmură din faţa conacului, atingând doar cu o singură roată bordura de verdeaţă. Toţi coborâră; Ochocki însă nu lăsă hăţurile din mână, ci duse trăsura până la grajd.

— Să nu uiţi că la ora unu e dejunul! strigă domnişoara Felicja.

Un servitor bătrân, în redingotă neagră, se apropie de baron şi Wokulski.

— Luminăţia-sa, doamna, e la hambare. Poftiţi, să vă arăt apartamentele dumneavoastră…

Îl conduse pe Wokulski în aripa dreaptă, unde îi arătă o cameră încăpătoare, cu ferestrele spre parc. Peste o clipă veni în fugă un băiat îmbrăcat în livrea, care aduse apă şi începu să desfacă valiza.

Wokulski se uita afară, pe fereastră. În faţa sa se întindea o pajişte presărată cu pâlcuri de brazi bătrâni, molifţi şi tei, dincolo de care se vedeau, în depărtare, dealuri împădurite. Sub fereastră era un boschet de liliac, iar în el un cuib de vrăbii. Un vânt călduţ de septembrie pătrundea din când în când în cameră, răspândind miresme de-abia desluşite.

Wokulski se uita la norii care aproape atingeau vârfurile arborilor, la razele de lumină care pătrundeau printre crengile întunecate ale brazilor. Se simţea bine. Nu se gândea la domnişoara Isabela. Imaginea ei, care-i ardea sufletul, se destrămase în faţa farmecului simplu al naturii; inima, bolnavă, amuţise şi – pentru prima oară după multă vreme – cunoştea alinarea şi liniştea.

Însă aducându-şi aminte că venise acolo în vizită. Începu să se îmbrace repede. Abia termină, când cineva bătu uşor la uşă; intră bătrânul servitor.

— Luminăţia-sa vă pofteşte la masă!

Wokulski îl urmă… După ce străbătu coridorul, intră într-o sufragerie vastă, cu pereţii îmbrăcaţi până la jumătate în lemn de culoare închisă. Domnişoara Felicja stătea de vorbă la fereastră cu Ochocki; la masă, între doamna Wąsowska şi baron, o zări pe doamna Zaslawska, aşezată pe un fotoliu cu spătarul înalt.

Văzându-l, gazda se ridică şi ieşi în întâmpinarea lui.

— Bine-ai venit, domnule Stanislaw! rosti ea. Îţi mulţumesc că mi-ai ascultat rugămintea!

Când Wokulski se înclină să-i sărute mâna, ea îl sărută pe frunte, ceea ce făcu oarecare impresie asupra celor prezenţi.

— Stai aici, lângă Kazia… Te rog să ai grijă de el, Kazia!

— Domnul Wokulski merită! răspunse văduva. Fără prezenţa lui de spirit, domnul Ochocki ne-ar fi rupt oasele! Nu ştie să mâne nici doi cai, şi el ţine morţiş să mâne patru… Ar fi fost mai bine să stea toată ziua la pescuit…

— Ah, Dumnezeule! Ce fericire că n-am să mă căsătoresc cu femeia asta! oftă Ochocki.

Apoi îl salută cordial pe Wokulski.

— Oh, Doamne! … Decât să mi te oferi ca soţ, mai bine rămâi vizitiu! … exclamă doamna Wąsowska, râzând.

Râse şi doamna Zaslawska:

— Într-una se ceartă!

Intră apoi domnişoara Ewelina Janocka, iar peste câteva minute, pe o altă uşă, Starski. Amândoi o salutară pe doamna Sazlawska, iar dânsa le răspunse binevoitor, dar cu gravitate.

Începu să se servească la masă.

— Domnule Stanislaw, zise gazda, la noi e obiceiul ca oaspeţii să nu aibă decât o singură obligaţie: să respecte ora mesei. Încolo, fiecare face ce pofteşte. Dacă ţi-e teamă de plictiseală, te sfătuiesc să stai cât mai mult în societatea Kaziei Wąsowska…

— Eu, chiar din clipa asta, îl consider pe domnul Wokulski prizonierul meu… răspunse văduva.

— Aha! … şopti doamna Zaslawska, uitându-se pe furiş la oaspete.

Domnişoara Felicja se înroşi – cine ştie a câta oară în cursul zilei – şi-l ruga pe Ochocki să-i toarne vin.

— Nu, nu… apă! se corectă ea.

Ochocki îi îndeplini dorinţa, făcând din mâini un gest de disperare.

După masă, în cursul căreia domnişoara Ewelina vorbise numai cu baronul, iar Starski îi făcuse curte văduvei, oaspeţii îşi luară rămas bun de la gazdă şi se risipiră. Ochocki se urcă în mansarda conacului, unde într-o cămăruţă anume construită îşi instalase observatorul meteorologic, baronul cu logodnica se pierdură în parc, iar doamna Zaslawska rămase cu Wokulski.

— Spune-mi, începu ea, întrucât prima impresie este de obicei mai justă, îţi place doamna Wąsowska?

— Pare a fi o femeie energică şi veselă.

— Ai dreptate. Dar baronul?

— Îl cunosc puţin. E un om bătrân.

— O, bătrân, foarte bătrân… oftă amfitrioana. Şi, cu toate acestea, are gust de însurătoare. Ce spui de logodnica lui?

— N-o cunosc de loc. Mă miră totuşi că-i place baronul, care, de altfel, pare să fie omul cel mai de treabă din lume!

— Da, e o fată ciudată… şopti doamna Zaslawska. Drept să-ţi spun, nu-mi mai e dragă. În căsătoria ei nu mă amestec, din moment ce sunt destule fete de măritat care o invidiază şi de vreme ce toţi sunt de părere că face o partidă splendidă. Însă ceea ce urma să moştenească de la mine voi lăsa altora. Cum are averea baronului nu-i mai trebuie cele douăzeci de mii de ruble ale mele.

În glasul bătrânei se simţi o undă de iritare.

După puţin timp îşi luă rămas bun de la Wokulski, sfătuindu-l să se ducă în parc.

Oaspetele ieşi în curte şi, luând-o pe lângă aripa stânga, unde era bucătăria, coti spre parc.

Mai târziu îşi aminti adesea de primele două observaţii pe care le făcuse la Zaslawska.

Lângă bucătărie văzu un coteţ, şi în faţa lui, un câine legat în lanţ. Dulăul începu să latre, să urle şi să sară ca turbat. Observând însă că, totuşi, avea ochi prietenoşi şi dădea din coadă, Wokulski se apropie de el şi începu să-l mângâie; pe dată, fiorosul animal deveni atât de zglobiu, încât nu-l mai lăsa să plece, urla, îl prindea de haine, se tăvălea pe jos, ca şi cum i-ar fi cerut să-l mai mângâie sau cel puţin să mai vadă o faţă de om.

„Ciudat, un asemenea câine în lanţ!” se miră Wokulski.

În clipa aceea din bucătărie ieşi o altă făptură ciudata: un argat bătrân şi gras. Wokulski, care nu văzuse niciodată până atunci un ţăran gras, intră în vorbă cu el.

— De ce ţineţi câinele legat?

— Ca să se facă rău şi să ne apere de hoţi, răspunse ţăranul, zâmbind.

— Atunci de ce n-aţi luat din capul locului un câine rău?

— Cum să luăm, dacă stăpâna nu vrea să ţină câini răi! La noi până şi câinii trebuie să fie blânzi!

— Dar dumneata cu ce te îndeletniceşti, moşule?

— Sunt prisăcar. Pe vremuri am muncit şi eu la câmp, dar m-a împuns un bou şi mi-a rupt o coastă: de atunci luminăţia-sa mi-a poruncit să port de grijă albinelor.

— Şi-i merge bine?

— La început nu ştiam ce-o să mă fac fără treabă, dar m-am învăţat, şi acum merge bine…

Despărţindu-se de ţăran, Wokulski coti spre parc şi se plimbă îndelung pe aleea străjuită de tei, fără să se gândească la nimic. I se părea că venise acolo cu capul plin şi otrăvit de zarva Parisului, de larma Varşoviei, de huruitul trenului, şi că toată această tulburare, toate frământările prin care trecuse ieşeau acum din el ca nişte aburi. Dacă l-ar fi întrebat cineva: „Ce e viaţa la ţară?” ar fi răspuns: „E linişte!”

În clipa aceea auzi paşi repezi în urma sa. Venea Ochocki, cu două undiţe pe umăr.

— N-ai văzut-o cumva pe domnişoara Felicja? Întrebă tânărul. Trebuia să vină la două şi jumătate ca să mergem la pescuit! Asta-i punctualitatea femeilor! … Nu vrei să mergi şi dumneata! Nu-ţi prea surâde, văd… Preferi poate să joci pichet cu Starski? … Pentru aşa ceva e dispus oricând. Afară de cazul, bineînţeles, când găseşte parteneri pentru preferans.

— Ce face domnul Starski aici?

— Cum ce face? Stă la bunică-sa, care-i e şi naşă, la doamna Zaslawska, şi îşi face sânge rău încă de pe acum când se gândeşte că n-o să-i lase nici un ban moştenire! Şi ce avere frumoasă are! Vreo trei sute de mii de ruble! … Dar doamna Zaslawska crede că e mai bine să ajute copiii găsiţi cu banii ăştia decât să-i dăruiască indirect cazinoului din Monaco. Sărăcuţul de el!

— De ce sărăcuţ?

— Uite-aşa! … Moştenirea de la bunică-sa s-a dus… Combinaţia cu Kazia s-a stricat… Acum nu-i mai rămâne decât să-şi tragă un glonte în cap! Ştii, adăugă Ochocki, pregătindu-şi undiţele, pe vremea când era nemăritată, actuala doamnă Wsowska l-a simpatizat pe Kasio Starski. Kasio şi Kazia! Ce pereche potrivită, nu-i aşa? … Mi se pare chiar că de aceea a venit doamna Kazia la noi acum trei săptămâni! Are şi ea destulă avere de la răposatul (aproape tot atâta cât doamna Zaslawska!). Câteva zile au fost buni prieteni, şi el a încasat de la arendaş o poliţă, în contul zestrei, când deodată… s-a stricat ceva. Acum doamna Wsowska îşi bate joc de el, iar el se mulţumeşte să facă pe încântatul! … Într-un cuvânt, lucrurile stau prost! Va trebui să renunţe la călătorii şi să se instaleze la moşioara lui cu pământ nisipos, ca să aştepte moartea unui unchi, care, ce-i drept, suferă de multă vreme de piatră la ficat…

— Dar până acum ce-a făcut domnul Starski?

— În primul rând, datorii. A cam jucat şi a călătorit (deşi mi se pare că mai mult prin cafenelele pariziene şi londoneze, pentru că în aventurile lui din China nu-mi prea vine să cred!). Însă ocupaţia lui de frunte a fost totdeauna seducerea tinerelor căsătorite. În domeniul ăsta e neîntrecut şi are chiar reputaţia bine stabilită că nici o femeie căsătorită nu-i poate rezista; domnişoarele sunt convinse că dacă Starski le face curte, îşi găsesc îndată bărbat… E o îndeletnicire tot atât de buna ca oricare alta! …

— Desigur… şopti Wokulski.

Era ceva mai liniştit în privinţa rivalului său, individul acesta nu va fi niciodată în stare s-o zăpăcească pe domnişoara Isabela!

Ajunseră la capătul parcului, de unde, dincolo de grilaj, se zăreau câteva clădiri de cărămidă.

— Poftim, ca să vezi ce femeie originală e doamna Zaslawska! zise Ochocki, arătând spre grilaj. Vezi palatele astea? … Sunt case comune pentru patru familii şi locuinţe pentru argaţi! Iar clădirea de colo e o creşă pentru copiii slugilor de la curte; sunt vreo treizeci de copii, toţi spălaţi şi îngrijiţi, ca nişte prinţişori… Iar vila din faţă e un azil pentru bătrâni; găzduieşte acum patru persoane, care se distrează scărmănând lână pentru saltelele din camerele oaspeţilor. Am călătorit prin diferite regiuni ale ţării, şi pretutindeni am văzut argaţii locuind ca porcii, iar copiii lor tăvălindu-se prin noroaie… Când am venit aici prima oară, nu puteam să-mi cred ochilor… Mi se părea că mă aflu în insula Utopia, sau că citesc un roman plictisitor şi virtuos, în care autorul scrie cum ar trebui să fie nobilii, dar cum nu vor fi niciodată… Băbuţa asta îmi impune! Şi dacă ai vedea ce bibliotecă are şi ce citeşte… Am rămas uimit când mi-a cerut să-i explic anumite puncte din teoria transformismului, care o dezgustă numai din cauză că admite lupta pentru o viaţă ca o lege fundamentală a naturii…

La capătul aleii apăru domnişoara Felicja.

— Ce facem, domnule Julian, mergem? îl întrebă ea pe Ochocki.

— Mergem. Vine şi domnul Wokulski cu noi!

— Daa? … se miră domnişoara.

— Sau poate că vă supără? o întrebă Wokulski.

— Ba nu, dar… credeam că ai să te simţi mai bine în societatea doamnei Wsowska…

— Dragă domnişoară Felicja! exclamă Ochocki. Te rog să nu începi cu înţepături de-astea, că n-o să-ţi meargă…

Jignită, domnişoara porni spre iaz, urmată de cei doi domni. Pescuiră până la cinci seara; era o zi călduroasă. Ochocki prinse o zvârlugă de două degete, iar domnişoara Felicja îşi rupse dantela de la mânecă, din care cauză începură să se certe, susţinând – fiecare la rândul său – că tinerele domnişoare n-au habar de felul cum trebuie ţinută undiţa, iar domnii nu pot să stea nici o clipă fără să trăncănească.

Se împăcară abia când îi chemă clopoţelul la masă.

După masă, baronul se duse în camera sa (la ora aceea suferea întotdeauna de migrenă), iar restul societăţii se pregăti să pornească în parc, spre un pavilion unde mâncau de obicei fructe.

Wokulski sosi la pavilion cu o jumătate de oră întârziere. Credea că va fi primul, dar când ajunse, găsi toate femeile strânse în jurul lui Starski, care povestea ceva. Şedea comod într-un jilţ de mesteacăn şi vorbea cu o figură plictisită, lovindu-şi cu cravaşa vârful cizmelor.

— Dacă vreodată căsătoriile au jucat un rol în istorie, asta s-a întâmplat numai când au fost făcute din calcul, şi nu din dragoste. Ce-am fi ştiut noi astăzi despre Jadwiga sau despre Maria Leszczynska dacă alegerea lor nu s-ar fi bazat pe raţiune? Ce-ar fi devenit Ştefan Batory sau Napoleon I dacă nu s-ar fi însurat cu femei influente? Căsătoria e un act prea important pentru ca atunci când îl săvârşeşti să te laşi condus numai de îndemnul inimii. Căsătoria nu e o legătură poetică între două suflete, ci un eveniment important pentru o sumedenie de persoane şi de interese. Dacă m-aş însura astăzi cu o cameristă sau chiar cu o guvernantă, a doua zi aş fi un om pierdut pentru societatea mea. Nimeni nu m-ar întreba ce intensitate au avut sentimentele mele; aş fi întrebat ce venituri am pentru întreţinerea casei şi cine e persoana introdusă de mine în familie!

— Una e o căsătorie făcută în scopuri politice şi altceva o căsătorie pentru bani, cu un om pe care nu-l iubeşti! observă doamna Zaslawska, uitându-se în pământ şi bătând darabana cu degetele în masă. Acest fel de căsătorii sunt o violare a sentimentelor celor mai sfinte!

— Ah, bunică, bunică… oftă Starski. Ce uşor e să vorbeşti de libertatea sentimentelor când ai un venit anual de douăzeci de mii de ruble! … Toţi strigă: „Ah, banii ăştia ticăloşi! Banii ăştia murdari!” Dar de ce toţi oamenii, începând cu ultimul argat şi ajungând până la ministru, îşi îngrădesc libertatea printr-o muncă obligatorie? Pentru ce îşi primejduieşte viaţa minerul şi marinarul? Fireşte că pentru banii ăştia ticăloşi, căci ticăloşii ăştia de bani îţi oferă libertatea, fie şi câteva ore pe zi, fie şi câteva luni pe an, fie şi câţiva ani în cursul întregii tale vieţi! Cu toţii dispreţuim banii, ca nişte ipocriţi, dar fiecare dintre noi ştie că banul e un gunoi din care creşte libertatea personală, ştiinţa, arta, ba şi iubirea ideală. Pentru că, unde a luat naştere, în definitiv, iubirea cavalerilor medievali şi a trubadurilor? Fiţi siguri că nu printre cizmari şi fierari şi nici printre doctori şi avocaţi, ci în clasele bogate, care au născocit o femeie cu pielea delicată şi cu mânuţe albe, şi un bărbat dispunând de timp suficient întru zeificarea ei! Printre noi se află, de altfel, un reprezentant al oamenilor de acţiune, domnul Wokulski, care, după cum spune chiar bunica mea, a dat în mai multe rânduri dovezi de eroism. Ce l-a atras spre primejdii? … Fireşte, banul, care a ajuns astăzi o forţă în mâinile lui…

Se făcu linişte. Femeile îşi întoarseră privirile spre Wokulski, care răspunse după o clipă de tăcere:

— Da, aveţi dreptate, am făcut avere în mijlocul primejdiilor. Dar dumneavoastră ştiţi ce anume m-a îndemnat la asta?

— Dă-mi voie, îl întrerupse Starski. Eu nu-ţi reproşez nimic. Dimpotrivă, te consider o pildă pentru noi toţi. De unde ştii dumneata că omul care se însoară sau femeia care se mărită pentru bani nu urmăresc şi ei un scop nobil? Se zice că părinţii mei s-au căsătorit din dragoste; totuşi, n-au fost niciodată fericiţi, toată viaţa lor, iar despre mine – fructul sentimentelor lor – nici nu face să mai vorbim! … Pe de altă parte, venerabila mea bunică, aici de faţă, s-a măritat fără tragere de inimă, şi astăzi este o binecuvântare pentru întreaga regiune. Ba şi mai mult, adăugă el, sărutând mâna doamnei Zaslawska, repară greşelile părinţilor mei, care au fost aşa de ocupaţi cu dragostea lor, încât au uitat să-mi lase vreo avere… De altfel, avem încă o dovadă în persoana fermecătoarei doamne Wąsowska…

— O, domnul meu, îl întrerupse văduva, roşind, vorbeşti ca procurorul la judecata de apoi. Răspunsul meu va fi identic cu al domnului Wokulski. Ştii oare dumneata de ce am procedat aşa?

— Ai procedat aşa, bunica a procedat aşa, noi toţi vom proceda aşa! reluă Starski, cu ironie rece. Fireşte, cu excepţia domnului Wokulski, care dispune exact de atâţia bani cât îi trebuie ca să-şi satisfacă sentimentele…

— Şi eu am procedat la fel! rosti Wokulski cu vocea înăbuşită.

— Te-ai căsătorit, pentru avere? întrebă văduva, deschizând ochii larg.

— Nu pentru avere, ci ca să am de lucru şi să nu mor de foame. Cunosc bine legea despre care vorbeşte domnul Starski…

— Ei vezi? îl întrerupse Starski, uitându-se la bunică-sa.

— … şi fiindcă o cunosc, mi-e milă de cei ce sunt siliţi să i se supună! încheie Wokulski. Este, cred, cea mai mare nenorocire în viaţa unui om!

— Ai dreptate… şopti doamna Zaslawska.

— Începi să fii interesant, domnule Wokulski! adăugă doamna Wsowska, întinzându-i mâna.

În tot acest timp, domnişoara Ewelina ţinuse capul plecat asupra unei broderii. Acum însă îşi ridicase privirile şi se uita la Starski cu atâta disperare, încât Wokulski rămase uimit. Starski continua însă să-şi lovească cizmele cu cravaşa, muşcând vârful unei ţigări de foi şi zâmbind pe jumătate batjocoritor, pe jumătate melancolic.

Dincolo de boschet se auzi vocea lui Ochocki:

— Vezi, ţi-am spus că doamna e aici…

— Da, în pavilion, dar nu printre tufe! îi răspunse o fată tânără, cu un coşuleţ în mână.

— Eşti o proastă! mormăi Ochocki, intrând şi uitându-se cu ochi neliniştiţi în jurul său.

— Oho! Domnul Julian se întoarce triumfător în mijlocul nostru! exclamă văduva.

— Vă dau cuvântul meu de onoare că numai pentru a scurta drumul am trecut prin stratul de flori! se dezvinovăţi Ochocki.

— La fel ai procedat şi azi, când ai condus trăsura! Ai călcat puţin pe-alături…

— Aveţi cuvântul meu de onoare…

— În loc de explicaţii, mai bine dă-mi braţul, îl întrerupse doamna Zaslawska.

Ochocki îi oferi braţul. Pălăria îi lunecase într-o parte, iar mutra îi era atât de fâstâcită, încât doamna Wąsowska, nemaiputându-se stăpâni, izbucni într-un râs plin de voioşie. Pe obrajii domnişoarei Felicja se luară la întrecere valurile de roşeaţă, iar Ochocki aruncă spre văduvă câteva priviri supărate.

Întregul grup coti la stânga şi, pe o alee laterală, se îndreptă spre dependinţe. În frunte mergea doamna Zaslawska, însoţită de Ochocki, după ei fata cu coşuleţul, apoi văduva cu domnişoara Felicja şi Wokulski urmaţi de domnişoara Ewelina şi de Starski.

Lângă portiţă larma celor din faţă deveni asurzitoare; cu toate acestea, Wokulski desluşi în spatele său o şoaptă:

— Sunt clipe în care aş prefera să mor… suspina domnişoara Ewelina.

— Curaj… curaj! … îi răspunse Starski, cu glasul reţinut.

Abia când ajunseră la dependinţele conacului înţelese Wokulski care era rostul plimbării lor acolo: un număr impresionant de găini se năpustiră spre doamna Zaslawska, care le aruncă grăunţe din coşuleţ. În urma găinilor apăru păzitoarea lor, bătrâna Mateuszowa; ea raportă stăpânei că totul merge bine, atât că un uliu uriaş dăduse târcoale toată dimineaţa deasupra curţii, şi că după-amiază o găină fusese cât pe-aci să se înece cu o pietricică, dar acum nu mai era nici o primejdie.

După trecerea în revistă a păsărilor de curte, doamna Zaslawska vizită grajdurile de vite şi cai, unde argaţii, majoritatea oameni în vârstă, îi dădură raportul. Acolo fu cât pe-aci să se întâmple un accident: dintr-un grajd dădu năvală un mânz destul de răsărit, care se repezi la stăpână, cabrat pe picioarele de dinapoi, ca un câine în două labe. Din fericire, Ochocki opri la timp zburdalnicul animal, căruia doamna Zaslawska îi dădu porţia obişnuită de zahăr…

— Bunică, ai grijă să nu te lovească într-o zi! făcu Starski, nemulţumit. Cine a mai pomenit să obişnuieşti cu zahăr mânjii care mai târziu vor fi cai de tracţiune?!

— Vorbele tale sunt întotdeauna înţelepte! … îi răspunse doamna Zaslawska, în timp ce continua să mângâie capul mânzului, pus pe umărul ei.

Mânzul porni apoi după ea, şi argaţii fură nevoiţi să-l tragă cu sila înapoi în grajd.

Unele vaci îşi recunoscură şi ele stăpâna şi o salutară cu un muget înăbuşit, semănând cu o mormăială.

„Ciudată femeie!” îşi zise Wokulski în gând, uitându-se la bătrâna doamnă, care ştia să-şi atragă nu numai iubirea animalelor, ci şi pe a oamenilor.

După cină, doamna Zaslawska se duse la culcare; doamna Wąsowska propuse o plimbare prin parc.

Baronul consimţi, deşi fără tragere de inimă; îşi luă un palton gros, îşi înfăşură gâtul cu un fular şi, dând braţul logodnicei sale, porni înainte. Ce discutau, nu ştia nimeni. Vedeau doar că era palidă şi că lui îi ieşiseră pete roşii pe faţă.

Pe la ora unsprezece noaptea se despărţiră, şi baronul, cuprins de tuse, îl conduse pe Wokulski în camera acestuia.

— Ce zici? Ai văzut-a pe logodnica mea? … Ce frumoasă e! E ca o vestală, nu-i aşa? Iar când pe chipul ei apare expresia aceea de melancolie ciudată – ai băgat de seamă? – e atât de fermecătoare, încât mi-aş da viaţa pentru ea! Nimănui nu i-aş destăinui acest gând, cu excepţia dumitale, dar să ştii că impresia pe care o face asupra mea e de aşa natură, încât nu ştiu dacă voi avea cândva îndrăzneala s-o dezmierd… Aş vrea doar să mă închin în faţa ei… Să-i îngenunchez la picioare şi să mă uit în ochii ei, fericit că-mi îngăduie să-i sărut tivul rochiei… Dar, te rog, spune-mi, oare nu te plictisesc?

Izbucni într-o tuse atât de violentă, încât ochii i se injectară de sânge. După ce îşi reveni continuă:

— Nu tuşesc des, dar astăzi sunt cam răcit… Şi nu răcesc întotdeauna, ci numai toamna, sau când e lună nouă. Dar nu-i nimic, o să-mi treacă. Alaltăieri am chemat în consult pe doctorii Chalubinski şi Baranowski, care mi-au spus că dacă mă voi cruţa, mă voi însănătoşi… I-am întrebat (ţi-o spun numai dumitale) ce părere au despre însurătoarea mea şi mi-au răspuns că însurătoarea e o chestiune personală… Le-am atras atenţia că medicii de la Berlin m-au sfătuit de mult să mă însor, şi asta le-a dat de gândit. Unul mi-a spus: „Păcat! Păcat că nu te-ai însurat chiar atunci…” Uite de ce sunt hotărât să mă însor înainte de postul Crăciunului…

Avu un nou acces de tuse. După ce-şi reveni, întrebă, cu glasul schimbat:

— Dumneata crezi în viaţa viitoare?

— De ce?

— Credinţa aceasta te apără de deznădejde. Eu, de pildă, ştiu că n-am să fiu atât de fericit cum aş fi putut fi odinioară, şi nici ei nu-i voi putea da o fericire deplină. Singura mea mângâiere este gândul că ne vom întâlni într-o altă lume, mai bună, unde vom fi fericiţi amândoi. Căci ea îmi va aparţine şi acolo, adăugă el îngândurat, deoarece Sfânta Scriptură ne învaţă că: „Ceea ce pe pământ este legat, va fi legat şi în ceruri…” Poate că dumneata nu crezi, aşa cum nu crede nici Ochocki, dar recunoaşte că… uneori… crezi şi dumneata… Poţi oare să juri că nu va fi aşa? …

Orologiul bătu miezul nopţii. Baronul se ridică brusc, parcă speriat, şi îşi luă rămas bun de la Wokulski. Peste câteva minute, tusea lui se auzi răsunând la capătul celălalt al clădirii.

Wokulski deschise fereastra. Lângă bucătărie trâmbiţau cocoşii, în parc se auzea vaietul unei cucuvele, iar de pe cer se desprinsese o stea, care căzu undeva departe, după perdeaua de arbori. Baronul continua să tuşească… „Oare toţi îndrăgostiţii sunt atât de orbi? se întrebă Wokulski în gând. Pentru mine – şi cred că pentru oricine – e vizibil că domnişoara Ewelina nu-l iubeşte de loc. Ba mai degrabă aş spune că-l iubeşte pe Starski… Nu înţeleg cum stau lucrurile, dar probabil stau cam aşa: domnişoara se căsătoreşte pentru bani, iar Starski, cu teoriile lui, o încurajează în intenţia ei. Să fie oare şi el îndrăgostit de ea? … Nu pare! … Pare mai degrabă sătul de ea, şi o îndeamnă să se mărite ca să scape… Deşi… Nu, prea ar fi o combinaţie josnică! Numai femeile de stradă au amanţi care le comercializează! Ce bănuială idioată! Starski e poate prieten cu ea, îi dă sfaturi aşa cum crede el că e bine. De altfel, spune fără înconjur că se va însura numai cu o femeie bogată, şi acesta e un principiu tot atât de bun ca oricare altul, ar susţine Ochoki. Doamna Zaslawska spunea odată – şi pe bună dreptate – că generaţia de azi are capul solid şi inima rece. Pilda noastră i-a dezgustat de sentimentalism şi nu mai cred decât în puterea banului, ceea ce de altfel e o dovadă că sunt oameni cu judecată. Nu, Starski e un om deştept. Poate puţin cam chefliu şi leneş, dar deşteptăciunea nu-i lipseşte. Ar fi interesant de ştiut de ce-l tachinează atâta doamna Wąsowska! Desigur, ţine la el, şi cum are bani, până la urmă se vor căsători. Dar, în definitiv, ce mă interesează pe mine toate acestea? Sunt curios să ştiu de ce doamna Zaslawska n-a pomenit nimic astăzi despre domnişoara Isabela! Fie ce-o fi, n-am s-o întreb… Aş intra dintr-o dată în gura lumii…

Adormi şi visă că e baron, îndrăgostit şi bolnav, şi că Starski joacă pe lângă el rolul prietenului casei…

Tresări, se trezi şi surâse: „Asta m-ar vindeca într-o clipă!” şopti el.

Dimineaţa şi-o petrecu din nou la pescuit, împreună cu domnişoara Felicja şi cu Ochocki. Când la ora unu, se adunară cu toţii la dejun, doamna Wąsowska întrebă:

— Bunico, ne dai voie, mie şi domnului Wokulski, să înşeuăm doi cai? Apoi, întorcându-se spre Wokulski, adăugă: Peste o jumătate de oră pornim! Din acest moment începe serviciul dumitale pe lângă persoana mea.

— Plecaţi singuri? întrebă domnişoara Felicja, îmbujorată.

— Ai vrea să mergi şi tu? Du-te cu domnul Julian…

— Vă rog, vă rog… A nu se dispune de persoana mea: protestă Ochocki.

— Felicja rămâne cu mine! interveni doamna Zaslawska.

Pe domnişoara Felicja o podidiră lacrimile; ochii i se făcură roşii. Se uită la Wokulski întâi mânioasă, apoi cu dispreţ şi, în sfârşit, fugi din cameră, sub pretext că se duce să-şi caute batista. Când se întoarse, semăna cu Maria Stuart în clipa când îşi iartă călăii. Avea năsucul roşu.

Exact la ora două fură aduşi doi frumoşi cai de călărie. Wokulski şi-l luă în primire pe al său; peste câteva minute apăru şi doamna Wąsowska. Purta un costum de amazoană, cambrat pe talie, iar părul castaniu şi-l strânsese într-un coc. Liniile corpului ei semănau cu ale Junonei. Sprijinindu-şi vârful piciorului de mâna valetului, sări ca un arc în şa. Cravaşa tremură în mâna ei.

În acest timp Wokulski îşi potrivea liniştit scările.

— Mai repede, domnule, mai repede! strigă ea, trăgând de frâu calul care se învârtea în cerc, cabrând. Cum ieşim pe poartă, galop! … Avanti 8, Savoya! …

În sfârşit, încălecă şi Wokulski. Doamna Wąsowska, nerăbdătoare, îşi cravaşă calul şi porniră.

Merseră pe o alee cu tei, lungă cam de o verstă. De o parte şi de alta se întindea câmpul cenuşiu, pe care din loc în loc se vedeau căpiţe de grâu, mari cât nişte colibe. Cerul era senin, soarele plin de voioşie; în depărtare se auzea huruitul unei batoze.

Câteva minute merseră la trap. Apoi, brusc, doamna Wąsowska duse mânerul cravaşei la gură, se aplecă porni în galop, cu voalul pălăriei fluturând ca o aripă cenuşie.

— Avanti! Avanti!

Galopară aşa câteva minute. Deodată doamna Wąsowska struni calul; era roşie la faţă şi gâfâia.

— Ajunge! Acum mergem la pas!

Se ridică în şa şi privi atentă spre pădurea care se profila, departe, la răsărit. Ajunseră la capătul aleii şi călăreau acum pe câmpul presărat cu căpiţele sure şi umbrite de coroanele verzi ale perilor.

— Spune-mi! întrebă ea. E într-adevăr o plăcere atât de mare să strângi bani?

— Nu! răspunse Wokulski după o clipă de tăcere.

— Dar să-i cheltuieşti e plăcut?

— Nu ştiu.

— Cum nu ştii? Se povestesc minunăţii despre averea dumitale! Se spune că ai un venit de vreo şaizeci de mii de ruble anual…

— Acum am şi mai mult, dar cheltuiesc foarte puţin.

— Cât?

— Nici zece mii!

— Păcat! Eu m-am hotărât anul trecut să cheltuiesc o mulţime de bani. Procuristul şi casierul mă asigură că am cheltuit douăzeci şi şapte de mii de ruble… Am făcut toate năzdrăvăniile şi totuşi n-am putut scăpa de plictiseală. Astăzi voiam să aflu ce simţi când cheltuieşti şaizeci de mii de ruble într-un an! Dumneata însă nu cheltuieşti atâta… Păcat! Ştii ce? … Cheltuieşte, te rog, şaizeci de mii… sau o sută de mii de ruble într-un an şi spune-mi apoi ce senzaţii ai avut… Vrei? …

— Doamnă, pot să-ţi spun dinainte că nu ai nici o senzaţie!

— Nu? … Atunci la ce folosesc banii? … Dacă o sută de mii de ruble pe an nu te fac fericit, cum poţi cunoaşte fericirea? …

— Poţi fi fericit cu o mie de ruble. Fericirea şi-o poartă fiecare în sine.

— O ia de undeva?

— Nu, doamnă!

— Şi asta spui dumneata, care eşti un om atât de neobişnuit?

— Dacă sunt un om neobişnuit, cum spui dumneata, faptul se datorează suferinţei, nu fericirii, şi cu atât mai puţin cheltuielilor.

Lângă pădure se ridică un vârtej de colb. Doamna Wąsowska se uită o clipă într-acolo, apoi smuci deodată frâul şi o luă la dreapta, spre câmpul larg şi neumblat.

— Avanti! … Avanti! …

Călăriră vreo zece minute, după care Wokulski opri calul pe un dâmb, deasupra unei lunci minunate ca un vis. Nu ştia nici el ce era mai frumos acolo: verdele ierbii, râuleţul şerpuit, arborii aplecaţi deasupra apei, sau cerul senin?

Doamna Wąsowska nu se lăsă însă cuprinsă de farmec. Se năpusti la vale, ca şi cum ar fi vrut să-şi impresioneze însoţitorul prin îndrăzneala ei.

Când Wokulski ajunse jos, coborând încet dealul, ea îşi întoarse calul spre el şi strigă, nerăbdătoare:

— Totdeauna eşti atât de plictisitor? Nu te-am luat la plimbare ca să casc! Te rog să mă distrezi, şi asta fără întârziere!

— Fără întârziere? … Bine! Domnul Starski e un om foarte interesant…

Ea se lăsă pe spate în şa. Ca şi cum ar fi stat să cadă, şi se uită lung în ochii lui.

— Ah! izbucni apoi, râzând. Nu m-aş fi aşteptat niciodată să aud o frază atât de banală în gura dumitale! Domnul Starski, interesant! … Pentru cine? Poate numai pentru nişte… nişte gâsculiţe ca domnişoara Ewelina… Pentru mine, de pildă, a încetat de mult să mai fie interesant!

— Totuşi…

— Nici un totuşi! A fost cândva, atunci când intenţionam să devin o martiră a căsătoriei! Din fericire, soţul meu s-a purtat atât de drăguţ, încât a murit repede, iar domnul Starski e atât de puţin complicat, încât mie, cu umila mea experienţă, mi-a fost de-ajuns o săptămână ca să-l cunosc! Poartă aceeaşi barbă ŕ la arhiducele Rudolf ţi se foloseţte de aceleaţi metode când e vorba să cucerească femeile. Ocheadele, cuvintele lui cu subînţelesuri, aerul lui misterios… Le cunosc tot atât de bine cum îi cunosc şi croiala hainelor. Evită sistematic fetele fără zestre, e cinic cu femeile căsătorite şi oftează la urechea domnişoarelor logodite. Doamne! Câţi bărbaţi ca el am întâlnit în viaţă! … Astăzi îmi trebuie ceva nou…

— Atunci, domnul Ochocki…

— O, da, Ochocki e interesant! Ar putea fi chiar primejdios, dar pentru asta ar trebui să mă mai nasc o dată. Nu face parte din lumea căreia aparţin eu, cu inima şi cu sufletul. Ah, cât e de naiv şi de minunat! Crede în iubirea ideală, cu care s-ar închide în laborator, sigur fiindcă nu-l va trăda niciodată… Nu, nu-i pentru mine… Apoi deodată exclamă: Ce s-o fi întâmplat iar cu şaua mea?! S-a slăbit chinga! … Ia vezi, te rog…

Wokulski sări de pe cal.

— Descaleci, doamnă? întrebă el.

— Nici nu mă gândesc! Poţi să vezi şi aşa!

Bărbatul trecu în dreapta; chinga era bine strânsă.

— Nu acolo… Uite, aici… Aici e ceva deranjat, lângă scară…

El se codi o clipă, apoi îi dădu la o parte jacheta de amazoană şi vârî mâna sub şa. Deodată simţi că î se urcă sângele la cap; văduva mişcase piciorul şi-i atinsese faţa cu genunchiul.

— Ei, ce este? … Ce este? … întrebă ea. Nerăbdătoare.

— Nimic, răspunse el, chinga este bine strânsă.

— Nu mi-ai sărutat piciorul? strigă ea.

— Nu!

Brusc, doamna cravaşă calul şi porni la trap, şoptind:

— Sau e prost, sau e de piatră! …

Wokulski încăleca încet… O durere nespusă îi strânse inima; îşi spuse în gând: „Oare şi domnişoara Isabela călăreşte? … Cine i-o fi potrivind şaua? …”

Când ajunse lângă doamna Wąsowska, aceasta izbucni în hohote de râs:

— Ha, ha, ha! … Eşti de nepreţuit! … Apoi continuă cu o voce joasă, metalică: În istoria vieţii mele am înscris o zi minunată; am jucat rolul soţiei lui Putifar şi am dat de un Iosif! … Ha, ha, ha! … Un singur lucru mă înspăimântă: că dumneata nici n-ai băgat de seamă ce bine ştiu eu să iau minţile unui bărbat! În locul dumitale, o sută de alţi bărbaţi ar fi declarat că nu pot trăi fără mine, că le-am răpit liniştea, şi aşa mai departe… Dar dumnealui răspunde scurt: „Nu!” Numai pentru acest: „Nu!” ar trebui să capeţi în împărăţia cerurilor un jilţ printre nevinovaţi. Un jilţ înalt, cu spătar, aşezat în rândul din faţă… Ha, ha, ha! …

Se cutremură de râs.

— Ce-ai fi câştigat dacă ţi-aş fi răspuns ca toţi ceilalţi?

— Aş fi avut un triumf în plus!

— Şi Ia ce ţi-ar fi folosit?

— Mi-ar fi umplut golul vieţii… Din zece bărbaţi care îmi fac declaraţii de dragoste, aleg unul care mi se pare cel mai interesant, mă distrez cu el, visez la el…

— Şi pe urmă?

— Pe urmă? Iau la rând alţi zece, şi-mi aleg iar unul! …

— Şi, asta se întâmplă des?

— Cam o dată pe lună! Ce vrei dumneata? zise ea ridicând uşor din umeri. Aşa e dragostea în secolul aburilor şi al electricităţii…

— Da. Seamănă cu o cale ferată…

— Adică zboară ca vântul şi împrăştie scântei? …

— Nu. Merge repede şi ia câţi călători poate lua! …

— Vai, domnule Wokulski!

— N-am vrut să vă jignesc, doamnă. Am parafrazat doar cele spuse de dumneavoastră…

Doamna Wąsowska şopti:

— Acum pot să-mi spun părerea mea despre dumneata: eşti un pedant. În fiecare seară – nu ştiu la ce oră anume, dar desigur înainte de zece – îţi faci socotelile, apoi te duci la culcare, dar înainte de a te culca, îţi spui rugăciunea, repetând cu glas tare: „Nu râvni la femeia aproapelui tău! …” Nu-i aşa?

— Continuaţi, doamnă!

— Prefer să nu mai spun nimic, deoarece până şi conversaţia cu dumneata mă oboseşte. Ah, lumea ne provoacă numai decepţii! … Când îmbrăcăm prima rochie cu trenă, când mergem la primul bal, când iubim pentru întâia oară, ni se pare că se întâmplă ceva nou. Peste câteva clipe, însă, ne dăm seama că asta a mai fost, că toate sunt nimicuri… Acum un an, în Crimeea, mergeam cu câteva persoane pe un drum foarte sălbatic, bătut cândva de bandiţi. Tocmai când vorbeam despre acest subiect, de după o stâncă au apărut doi tătari… „Slavă ţie, Doamne! mi-am spus în gând. Indivizii ăştia vor încerca să ne asasineze…” Aveau mutre fioroase, deşi erau foarte-foarte frumoşi. Când colo, ce crezi c-au făcut? Ne-au propus să cumpărăm struguri! … Închipuieşte-ţi! Vindeau struguri! Şi eu, care crezusem că sunt bandiţi… Îmi venea să-i bat de ciudă, da, să-i bat! Dumneata mi-ai adus acum aminte de tătarii aceia… Săptămâni în şir, doamna Zaslawska mi-a tot spus că eşti un original, că te deosebeşti total de ceilalţi oameni! Şi când colo, constat că nu eşti decât un simplu pedant, şi încă dintre cei mai banali! Nu-i aşa?

— Ba da.

— După cum vezi, mă pricep la oameni. Vrei să pornim în galop? … Sau nu! Nu mai vreau! Sunt obosită! Ah! De-aş întâlni măcar o dată în viaţă un om cu adevărat nou…

— Ce-ai avea de câştigat?

— Aş avea prilejul să cunosc un nou mod de a proceda. Mi-ar vorbi despre lucruri noi, uneori m-ar supăra până la lacrimi, alteori s-ar supăra el pe mine, şi pe urmă ar trebui, fireşte, să-şi ceară iertare. O, s-ar îndrăgosti de mine nebuneşte! I-aş pătrunde atât de adânc în inimă şi în minte, încât nici chiar în mormânt nu m-ar uita… Uite, aşa înţeleg eu dragostea…

— Dar dumneata, doamnă, ce i-ai da în schimb? o întrebă Wokulski, cu o povară tot mai grea şi mai tristă pe inimă.

— Ştiu şi eu? Poate că aş face cine ştie ce nebunie…

— Acum dă-mi voie să-ţi spun eu ce-ar putea primi omul acela nou de la dumneata! zise Wokulski, simţind că i se umple inima de amărăciune. În primul rând, ar primi lunga listă a vechilor dumitale adoratori. Ar mai primi apoi o listă a adoratorilor care vor veni după el, iar în pauză ar avea prilejul să controleze dacă ai şaua bine strânsă…

— E josnic ceea ce spui! strigă doamna Wąsowska strângând cravaşa în pumni.

— N-am făcut decât să repet cuvintele dumitale, doamnă, dar dacă totuşi vorbele mele sunt prea cutezătoare după o cunoştinţă atât de scurtă…

— Hai, dă-i drumul! … Te ascult. Poate că obrăzniciile vor fi mai interesante decât politeţea dumitale rece, de care sunt sătulă. Desigur, un om ca dumneata nu poate decât dispreţui o femeie ca mine… Hai, dă-i drumul! Curaj! …

— Dă-mi voie. În primul rând, să nu folosim expresii prea tari care nu se potrivesc de loc cu situaţia de faţă. Între noi nu poate fi vorba de sentimente, ci numai de concepţii. După părerea mea, în concepţia dumitale asupra dragostei există anumite contradicţii care nu se pot împăca.

— Crezi?! se miră văduva. Ceea ce dumneata numeşti contradicţii constituie pentru mine o armonie perfectă.

— Dumneata vorbeşti despre schimbarea cât mai rapidă a amanţilor…

— Dacă binevoieşti, să le spunem altfel: adoratori…

— … şi în acelaşi timp vrei să găseşti un om nou şi neobişnuit care să nu te uite nici în mormânt. În măsura în care cunosc eu firea omului, scopul dumitale nu poate fi atins. Nici dumneata din risipitoare nu vei putea deveni zgârcită în graţiile pe care le împărţi, şi nici omul acela excepţional nu va consimţi să ocupe un loc printre atâţia alţii, de duzină…

— Dar dacă nu ştie? îl întrerupse văduva.

— Aha! E vorba deci şi de mistificare! Numai că pentru reuşita ei, eroul dumitale ar trebui să fie şi orb, şi tâmpit. Şi chiar dacă ar fi aşa, ai avea dumneata oare curajul să înşeli un om care te-ar iubi atât de mult?

— Dacă-i aşa, atunci să-ţi spun tot, şi cu asta închei: să nu uiţi că şi Hristos a iertat-o pe Maria Magdalena, care desigur a avut mai multe păcate decât mine, deşi am părul tot atât de frumos ca al ei…

— Şi crezi că s-ar mulţumi cu atât?

— Cred că da.

— Dar dacă nu?

— L-aş lăsa în pace şi m-aş duce…

— Dar numai după ce i-ai pătrunde în inimă şi în minte într-atât încât să nu te uite nici în mormânt! … izbucni Wokulski. Frumoasă lume, n-am ce zice, lumea asta a dumneavoastră! … Simpatice sunt femeile care, în timp ce bărbatul de bună-credinţă le oferă sufletul lui, se uită mereu la ceas ca nu cumva el să vină cât timp amantul celălalt încă n-a plecat, sau să întârzie până apare cel ce-i urmează! Chiar şi aluatul, doamnă, ca să crească, are nevoie de timp mai mult! E posibil să cultivi un sentiment mare într-un ritm atât de accelerat şi într-un asemenea bâlci? Renunţă la sentimentele mari. Ele nu fac decât să-ţi fure somnul şi să-ţi taie pofta de mâncare! Ce nevoie ai să otrăveşti o dată viaţa unui om pe care astăzi încă nu-l cunoşti? De ce să-ţi strici buna dispoziţie? Mai bine rămâi la programul victoriilor rapide şi dese, care nu fac rău nimănui, şi care dumitale îţi umple întrucâtva existenţa.

— Ai terminat, domnule Wokulski?

— Da. Cred că da…

— Acum să-ţi spun şi eu ceva. Sunteţi cu toţii nişte mizerabili! …

— Din nou o expresie tare…

— Dumneata ai folosit expresii mai tari! Sunteţi cu toţii nişte ticăloşi! Când femeia, într-o anumită epocă a vieţii sale, visează dragostea ideală, vă bateţi joc de iluziile ei şi-i cereţi să fie cochetă, pentru că altfel, ca domnişoară, este plictisitoare, ca femeie măritată, e proastă. Şi tocmai când, după mari eforturi, îngăduie să i se facă declaraţii banale, îngăduie să i se facă ochi dulci, să i strângă mâna, într-un colţ întunecos răsare un tip original, cu o glugă ca a lui Petru din Amiens, şi pe un ton solemn, o blestemă pe femeia creată după chipul şi asemănarea fiilor lui Adam: „Ţie nu ţi-e îngăduit să iubeşti, tu nu vei fi niciodată iubită cu adevărat, deoarece ai avut nefericirea să te naşti într-un bâlci şi ţi-ai pierdut iluziile!” Dar cine i le-a furat, dacă nu proprii dumitale fraţi? … Şi ce lume e asta care te despoaie întâi de idealuri, ca apoi să te condamne că te-ai lăsat despuiat? …

Doamna Wąsowska scoase batista din buzunar şi începu să o sfâşie cu dinţii… În gene îi luci o lacrimă, care căzu grea în coama calului.

— Acum du-te! strigă ea. Eşti supărător de sec! Du-te, domnule! … Du-te şi trimite-mi-l pe Starski. Neruşinarea lui e mai amuzantă decât gravitatea dumitale de popă!

Wokulski se înclină şi porni înainte. Era şi posomorât, şi nedumerit.

— Încotro? îi strigă ea din urmă. Drumul nu-i pe acolo… Aha, adevărat! Erai gata să te rătăceşti, ca pe urmă la masă să spui tuturor că te-am făcut să-ţi pierzi drumul drept! Vino, te rog, după mine…

În timp ce călărea la câţiva paşi în urma doamnei Wąsowska, Wokulski îşi spuse în gând: „Deci, aşa e în lumea lor! Unele se vând unor bărbaţi aproape senili, iar altele tratează inimile omeneşti ca pe o friptură… Ciudată femeie! Rea nu-i; are chiar unele porniri nobile…”

Peste o jumătate de oră ajunseră din nou în vârful dealului de unde se vedea conacul doamnei Zaslawska. Văduva întoarse brusc calul şi, privindu-l pe Wokulski drept în ochi, îl întrebă:

— Pace, sau război? …

— Pot fi sincer?

— Poftim!

Am pentru dumneata, doamnă, o recunoştinţă profundă. Într-o oră am aflat de la dumneata mai multe decât în toată viaţa.

— De la mine? … Ţi se pare! Am câteva picături de sânge unguresc în vine, şi ori de câte ori încalec, mă apucă un fel de nebunie; atunci înşir verzi şi uscate… Nota bene! Nu retrag nimic din cele spuse, dar să nu crezi cumva că m-ai cunoscut! Şi acum sărută-mi mâna; eşti într-adevăr un tip interesant!

Îi întinse mâna, pe care Wokulski i-o sărută făcând ochii mari de uimire.

V.

SUB ACELAŞI ACOPERIŞ.

ÎN TIMP CE WOKULSKI ŞI DOAMna Wąsowska se certau sau galopau pe câmp, domnişoara Isabela era în drum spre Zaslawska, venind de la moşia contesei. În ajun primise, printr-un curier special, o scrisoare de la doamna Zaslawska, şi acum, la insistenţele mătuşii sale, pornise la drum, dar fără nici o tragere de inimă. Era sigură că la Zaslawsk se află şi Wokulski, pe care doamna Zaslawska îl proteja atât de mult, aşa încât călătoria aceasta hotărâtă brusc i se părea nelalocul ei.

„Chiar dacă va trebui o dată să mă mărit cu el, îşi spunea în sine, n-am de ce mă grăbi să-l întâmpin.”

Deoarece însă bagajele fuseseră făcute şi trăsura trăsese la scară, iar de pe scaunul din faţă camerista se uita la ea, domnişoara Isabela se decise să pornească la drum.

Despărţirea de familie fusese semnificativă. Domnul Lęcki, mereu indispus, îşi freca ochii, iar contesa, strecurându-i în mână o punguliţă de catifea plină cu bani, o sărutase pe frunte şi-i spusese:

— Nici nu te îndemn, nici nu sunt împotrivă. Eşti deşteaptă, ştii care e situaţia, aşa că trebuie să iei singură hotărârea şi să te supui consecinţelor.

Ce să hotărăsc? … Căror consecinţe să se supună? Contesa n-o lămurise de loc!

În anul acela şederea la ţară îi modificase profund unele convingeri, dar nu datorită aerului curat, nici frumuseţii peisajului, ci întâmplărilor prin care trecuse şi posibilităţii de a medita în linişte asupra lor.

La insistenţele mătuşii sale, venise acolo pentru Starski, despre care toată lumea spunea că va moşteni averea doamnei Zaslawska. Între timp, însă, doamna Zaslawska, cunoscându-l mai îndeaproape pe nepotul ei, declarase că-i va lăsa cel mult o rentă viageră de o mie de ruble, care, desigur, avea să-i prindă bine la bătrâneţe, iar toată averea ei se hotărâse s-o lase copiilor cu mame părăsite.

Din clipa aceea Starski pierduse orice valoare în ochii contesei, îşi pierduse valoarea şi în ochii domnişoarei Isabela, căreia îi declarase la un moment dat că nu se va însura niciodată cu o „fată goluţă”, ci mai degrabă cu o chinezoaică sau cu o japoneză, cu condiţia ca să aibă câteva zeci de mii de ruble venit anual. „Pentru mai puţin nu face să-ţi rişti viitorul!” spusese el.

Şi de atunci, domnişoara Isabela încetase să-l mai socotească drept o partidă serioasă. Dar deoarece spunându-i toate acestea el oftase încet şi se uitase galeş la ea, domnişoara Isabela se gândise că, probabil, chipeşul Kazio ascunde cine ştie ce taină sentimentală şi se sacrifică acceptând să caute o soţie bogată. Dar pentru cine? … Poate pentru ea… Sărmanul! N-avea ce-i face… Cândva, poate, avea să găsească un mijloc pentru a-i îndulci suferinţele; acum trebuia să-l ţină la distanţă. Ceea ce era destul de uşor, dat fiind că Starski începuse să-i facă o curte insistentă bogatei doamne Wąsowska şi să dea târcoale domnişoarei Ewelina Janocka, procedând, desigur, astfel pentru a şterge orice urmă de bănuială că ar fi fost vreodată îndrăgostit de domnişoara Isabela.

„Sărmanul! … Dar… n-am ce-i face… Viaţa îşi are cerinţele ei, care, deşi grele, trebuie împlinite.”

Aşa se întâmplă că Starski, poate cea mai potrivită partidă pentru domnişoara Isabela, fu şters de pe lista pretendenţilor ei. Nu se putea însura cu o domnişoară săracă. Trebuia să-şi caute o soţie bogată, şi iată prăpastia de netrecut care-i despărţea.

Al doilea pretendent, baronul, ieşise singur din luptă, logodindu-se cu domnişoara Ewelina. Atâta timp cât îi făcuse curte, domnişoara Isabela simţea faţă de baron o repulsie iremediabilă; dar când el o părăsi atât de brusc, fu cuprinsă de spaimă. Cum adică? Există în lume femei pentru care un bărbat poate să renunţe la ea? … Cum adică, e posibil să vină o zi când ea, Isabela, să fie părăsită chiar şi de adoratori în vârstă atât de înaintată? …

I se părea că pământul îi fuge de sub picioare, şi sub înrâurirea unor temeri nedesluşite, domnişoara Isabela îi vorbise doamnei Zaswalska despre Wokulski în termeni destul de binevoitori. Parcă îi spusese cam aşa: „Ce se întâmplă cu domnul Wokulski? Îmi pare foarte rău când mă gândesc că ar putea să fie supărat pe mine! Uneori îmi reproşez că nu m-am purtat cu el aşa cum ar fi meritat.”

Lăsase ochii în jos şi se făcuse aşa de roşie la faţă, încât doamna Zaslawska socotise că trebuie să-l invite neapărat pe Wokulski la ţară.

„Să-i lăsăm să se uite unul la altul în aer liber, îşi spusese bătrâna în gând, şi întâmple-se ce-o vrea Dumnezeu. El, un bărbat nepreţuit; ea, o copilă bună. Ar putea să se înţeleagă. Şi aş pune rămăşag că fata îi place!”

Peste câteva zile, trecându-i amărăciunea, domnişoarei Isabela începuse să-i pară rău de cuvintele spuse despre Wokulski în faţa bătrânei: „Te pomeneşti că mă crede gata să mă mărit cu el…”

Între timp, doamna Zaslawska îi destăinuise doamnei Wąsowska, venită la ea în vizită, că în curând va sosi la Zaslawsk un văduv foarte bogat, Wokulski, un om neobişnuit din toate punctele de vedere, pe care ar vrea să-l însoare şi despre care nu se ştie dacă nu-i cumva îndrăgostit de Isabela…

Doamna Wąsowska o ascultase indiferentă atâta timp cât fu vorba, despre averea, văduvia şi calităţile lui matrimoniale, dar când doamna Zaslawska îi spusese că e un om neobişnuit, curiozitatea ei se trezise. Aflând în acelaşi timp că s-ar putea să fie îndrăgostit de domnişoara Isabela, tresărise ca un cal de curse atins din greşeală cu pintenii.

Doamna Wąsowska avea un suflet foarte bun; nu se gândea să se mărite a doua oară, şi cu atât mai puţin să răpească pretendenţii altor femei. Nu putea însă admite că, atâta timp cât există ea, un bărbat să fie îndrăgostit de altă femeie, şi nu de ea. Orice bărbat era liber să se căsătorească din interes – doamna Wąsowska ar fi fost dispusă chiar să-l ajute – dar de adorat, numai ea putea fi adorată! Şi nu pentru că şi-ar fi închipuit că e cea mai frumoasă, ci pentru că… aceasta era slăbiciunea ei!

Aflând că domnişoara Isabela trebuie să sosească, doamna Wąsowska îl târâse pe Wokulski la plimbare. Iar când zărise pe şosea, lângă pădure, norul de praf stârnit de trăsura rivalei sale, cotise spre poiană, şi acolo montase scena cu şaua, care însă nu-i reuşise.

Între timp, domnişoara Isabela ajunsese la conac, unde toată lumea îi ieşise în întâmpinare, adresându-i-se aproape cu aceleaşi cuvinte:

— Ştii, îi şopti doamna Zaslawska, a sosit Wokulski…

— Numai dumneata lipseai, ca Zaslawsk să devină un adevărat rai! exclamase baronul. Pentru că avem aici o persoană foarte plăcută, un oaspe de seamă…

Domnişoara Felicja Janocka o luase deoparte şi, gâtuită de plâns, începu să-i povestească:

— Ştii, a sosit aici domnul Wokulski… Ah, dacă ai şti ce om! … Dar mai bine să nu-ţi spun nimic, altfel, te pomeneşti, ai să-ţi închipui şi tu că persoana lui mă preocupă… Şi, imaginează-ţi, doamna Wąsowska i-a propus să meargă cu ea la plimbare, călare, în doi… Dacă ai şti cum s-a înroşit, bietul de el! … Mi-a fost mie ruşine, pentru ea! Pentru că, şi eu am fost cu el la pescuit, dar aici, la iaz, şi a mai fost şi domnul Julian cu noi… Să mă duc numai cu el, călare? … Pentru nimic în lume! Mai bine moartă…

Scăpând de toţi cei care o întâmpinaseră, domnişoara Isabela se duse în camera pregătită pentru ea.

„Wokulski ăsta îmi calcă pe nervi! …”

În realitate, însă, nu era vorba de nervi, ci de altceva. Venind aici, domnişoara Isabela simţise un fel de ciudă şi pe doamna Zaslawska, pentru invitaţia ei insistentă, şi pe mătuşa ei, care o îndemnase să plece imediat, dar mai ales pe Wokulski.

„Să fie deci adevărat că vor să mă mărite cu un parvenit? … Ah! O să vadă el ce-o să păţească! …”

Fusese sigură că primul om care-i va ieşi în cale va fi Wokulski, şi era hotărâtă să-l trateze cu cel mai mare dispreţ.

Dar Wokulski nu se grăbise s-o întâmpine, ba chiar plecase la plimbare cu doamna Wąsowska, şi asta nu-i plăcu de loc: „Tot cochetă a rămas, deşi are treizeci de ani bătuţi pe muchie!”

Când baronul vorbise despre Wokulski ca despre un oaspe de seamă, simţise un fel de mândrie, dar mândria ei nu ţinuse decât o clipă. Iar când domnişoara Felicja se trădase că e geloasă pe văduvă, o străbătuse un fel de nelinişte, şi aceasta de foarte scurtă durată.

„Naivă mai e şi Felicja!” îşi spuse ea în gând.

Într-un cuvânt, dispreţul cu care avusese de gând să-l trateze pe Wokulski pe drum dispăruse complet în faţa unui amalgam de sentimente venite fulgerător şi alcătuite din mânie, satisfacţie şi teamă, Wokulski apăru în faţa ochilor ei într-o lumină cu totul nouă. Nu mai era un simplu negustor de galanterie, ci un om care avea o avere imensă şi multe relaţii, un om admirat de baron şi curtat de Wąsowska.

De-abia avusese timp să se schimbe, când în camera ei intră doamna Zaslawska.

— Scumpa mea Bela, începu bătrâna, sărutând-o încă o dată, de ce nu vrea Joasia să vină la mine?

— Tata nu se simte prea bine şi nu poate să-l lase singur.

— Te rog… poveştile astea să nu mi le spui mie! … Nu vine fiindcă nu vrea să-l întâlnească pe Wokulski! Asta-i secretul! ripostă doamna Zaslawska, puţin jignită. Pentru ea Wokulski e bun numai când îi dă bani pentru azil… Să-ţi spun drept, Bela, mătuşa ta n-o să fie niciodată o femeie cu scaun la cap…

În domnişoara Isabela se trezi vechea amărăciune.

— Poate că mătuşa nu crede potrivit să se acorde atâta consideraţie unui negustor… zise ea, înroşindu-se.

— Negustor! … Negustor! … izbucni doamna Zaslawska. Familia Wokulski e tot atât de nobilă ca şi familia Starski, şi chiar ca familia Zaslawski! … Iar în ceea ce priveşte negustoria… Wokulski n-a vândut niciodată, scumpa mea Bela, ceea ce a vândut bunicul mătuşii tale… Poţi să i-o spui şi ei când vei avea prilejul. Prefer un negustor cinstit decât zece conţi austrieci. Ştiu prea bine cât fac titlurile lor!

— Totuşi, admiţi că naşterea…

Doamna Zaslawska râse ironic.

— Crede-mă, Bela, naşterea este meritul cel mai mic al celor care se nasc. Iar în ce priveşte puritatea sângelui… Doamne! Ce noroc că oamenii nu se prea ocupă de verificări… Îţi spun drept că despre naşterea cuiva nu face să discuţi cu bătrâni ca mine! Pentru că bătrânii n-au uitat cum arătau bunicii şi părinţii cutăruia şi deseori se miră de ce-o fi semănând cutare cu feciorul din casă al părinţilor săi, şi nu cu taică-său! Da! Multe se lămuresc dintr-o aruncătură de ochi…

— Totuşi, dumneata ţii prea mult la Wokulski… şopti domnişoara Isabela.

— Da, aşa este! Ţin foarte mult! exclamă bătrâna. L-am iubit pe unchiul lui, şi apoi o viaţă întreagă am suferit numai pentru că am fost despărţită de el din aceleaşi considerente pentru care mătuşa ta încearcă azi să-l desconsidere pe Wokulski. Dar Wokulski nu se lasă călcat în picioare. O, nu! Un om care s-a ridicat din mizerie, care a făcut avere pe căi cinstite, care a învăţat carte aşa cum a învăţat el îşi poate permite să nu ţină seama de opinia saloanelor. Cred că ştii ce rol joacă el astăzi şi de ce s-a dus la Paris. Uite, te asigur că nu el se va duce în saloane, ci că saloanele vor veni la el, iar prima va fi mătuşa ta, dacă aşa-i va dicta interesul… Eu cunosc saloanele mai bine decât tine, copila mea. Şi, crede-mă, vor ajunge foarte curând în anticamera lui Wokulski… Wokulski nu-i un trândav, ca Starski, nici un visător, ca prinţul, şi nici un cretin, ca Krzeszowski… Wokulski e un om de acţiune! Ferice de femeia pe care şi-o va alege de soţie! … Din nefericire, domnişoarele noastre au mai multe pretenţii decât experienţă şi inimă. Deşi nu toate… Iartă-mă, te rog, dacă am spus vreun cuvânt mai aspru… Îndată se va servi masa.

Doamna Zaslawska ieşi, lăsând-o pe Isabela cufundată într-o adâncă meditaţie.

„Desigur, l-ar putea înlocui pe baron… Şi încă prea bine! … îşi zise ea. Baronul e un caraghios; Wokulski cel puţin e respectat. Kazia Wąsowska se pricepe, de aceea l-a luat cu ea la plimbare… De! Om vedea dacă Wokulski poate fi credincios… Frumoasă fidelitate, n-am ce zice! Să te duci la călărie cu alta… Iată un gest cât se poate de cavaleresc…”

Tocmai în clipa aceea Wokulski se întorcea cu doamna Wąsowska. În curtea conacului văzu o trăsură abia sosită, fiindcă tocmai se deshămau caii, şi avu o presimţire vagă, dar nu îndrăzni să întrebe nimic, ba chiar lăsă impresia că nu observă nimic.

Încredinţă calul unui fecior şi ceru să i se aducă apă în camera sa. Vru să întrebe cine sosise, dar i se puse un nod în gât şi nu putut rosti nici un cuvânt.

„Ce prostie! Chiar dacă ar fi ea, ce mare lucru? … Nu-i decât o femeie, ca doamna Wąsowska, ca domnişoara Felicja sau domnişoara Ewelina… Eu nu sunt ca baronul…”

Totuşi, îşi dădea seama că pentru el Isabela se deosebea de toate celelalte femei şi ştia că dacă ea i-ar cere-o, ar pune la picioarele ei toată averea şi toată viaţa lui.

„Prostii, prostii! … îşi zise, plimbându-se prin cameră. Adoratorul ei, domnul Starski, cu care s-a înţeles să-şi petreacă vacanţa, e aici… îmi aduc bine aminte de privirile lor… Ah…”

Simţi cum fierbe mânia în el.

„Vom vedea, domnişoară Isabela, cine-mi eşti şi cât valorezi! Acum eu voi fi judecătorul dumitale…” îşi mai spuse el.

Cineva bătu la uşă. Intră un lacheu bătrân, care se uită prin cameră, apoi vorbi în şoaptă:

— Luminăţia-sa mi-a poruncit să vă spun că a sosit domnişoara Lęcka şi vă roagă, dacă sunteţi gata, să poftiţi la masă…

— Spune-i că vin îndată!

După plecarea servitorului, rămase o clipă la fereastră, privind parcul luminat de razele piezişe ale soarelui şi tufişul de liliac în care ciripeau vesele păsărelele. Privea, dar inima îi era cuprinsă de teamă. Cum va decurge întâlnirea lui cu Isabela? … „Ce să-i spun şi cum să apar în faţa ei?”

Vedea parcă ochii tuturor îndreptaţi spre ei şi se temea să nu facă cine ştie ce stângăcie.

„Nu i-am spus oare că sunt pentru ea o slugă credincioasă… un câine?! … Trebuie, totuşi, să mă duc…”

Ieşi, se întoarse din nou în cameră, ieşi încă o dată… Se apropie încet de uşa sufrageriei, simţind pas cu pas cum îşi pierde curajul, trăind simţământul omului de rând care trebuie să se prezinte în faţa regelui său…

Puse mâna pe clanţă, dar se opri… Din sufragerie răzbeau până la el râsete de femei. Văzu negru în faţa ochilor… Voia să fugă şi să trimită vorbă prin servitor că e bolnav, când auzi paşi în spatele său, şi atunci împinse uşa.

Văzu un grup în fundul camerei O văzu apoi pe domnişoara Isabela. Stătea de vorbă cu Starski şi se uita la el cu aceeaşi privire ca atunci, la Varşovia, iar el avea acelaşi surâs ironic…

Wokulski îşi recăpătă într-o clipă tot cumpătul; un val de mânie i se urcă la cap. Intră cu fruntea sus, o salută pe doamna Zaslawska şi se înclină în faţa domnişoarei Isabela, care îi întinse mâna, îmbujorată.

— Omagiile, mele, domnişoară. Ce mai face domnul Lęcki?

— E mai bine…îţi trimite salutări.

— Îi sunt extrem de îndatorat pentru bunăvoinţă. Dar doamna contesă?

— Şi mătuşa mea e sănătoasă.

Doamna Zaslawska se aşeză în fotoliu. Se aşezară şi ceilalţi la masă.

— Domnule Wokulski, dumneata ai să stai lângă mine! zise doamna Wąsowska.

— Cu cea mai mare plăcere, în măsura în care un ostaş are dreptul să stea în faţa superiorului său.

— Te-a şi luat sub comandă? întrebă doamna Zaslawska, zâmbind.

— Ehei! Rar ai parte în viaţă de o astfel de muştruluială!

Doamna Wąsowska îl întrerupse:

— Se răzbună fiindcă l-am dus pe drumuri ocolite!

— E cel mai plăcut lucru să călăreşti pe drumuri ocolite… răspunse Wokulski.

— Eram sigur că se va întâmpla aşa, dar nu mi-am închipuit că lucrurile vor merge atât de repede! … exclamă baronul, arătându-şi minunata dantură falsă.

— Fii bun şi dă-mi solniţa! spuse domnişoara Isabela, întorcându-se spre Starski.

— Poftim… Ah, am vărsat-o! … Să ştii că o să ne certăm.

— Cred că nu ne ameninţă primejdia asta! răspunse domnişoara Isabela, cu seriozitate comică.

— V-aţi luat obligaţia să nu vă certaţi niciodată?

— Nu aveam de gând să ne cerem vreodată iertare! şopti domnişoara Isabela.

— Admirabil! râse doamna Wąsowska. În locul dumitale, domnule Kasio, aş pierde în clipa asta orice speranţă!

— Numai dacă mi-ar fi fost permis să o am cândva! oftă Starski.

— Spre norocul nostru… adăugă încet domnişoara Isabela.

Wokulski asculta şi privea. Domnişoara Isabela vorbea cât se poate de calm, glumind pe socoteala lui Starski, care nu părea de loc mâhnit din această cauză; în schimb, din când în când se uita pe furiş la domnişoara Ewelina, care discuta în şoaptă cu baronul şi făcea, ca de obicei, feţe-feţe.

Wokulski simţi că i se ia o povară uriaşă de pe inimă. „E clar! îşi spuse el. Dacă Starski se gândeşte la Ewelina, care, la rândul ei, se gândeşte la el…”

În clipa aceea se trezi în el un simţământ de bucurie care-l făcu să se uite plin de bunăvoinţă la baronul înşelat.

„Oricum, n-am să-l pun eu în gardă!” îşi mai spuse el. Apoi reflectă: „Satisfacţia pe care o ai când ştii că altul e necăjit este, orice s-ar zice, un sentiment josnic!”

Masa se termină. Domnişoara Isabela se apropie de Wokulski.

— Ştii ce a stârnit în mine apariţia dumitale? i se adresă ea. Un regret! Mi-am amintit că fusese vorba să plecăm toţi trei la Paris: eu, tata şi dumneata, şi că, din grupul nostru, soarta a fost bună numai cu dumneata. Cel puţin te-ai distrat pentru toţi trei Trebuie să-mi redai o treime din impresiile culese.

— Dar dacă n-au fost vesele?

— De ce?

— Dacă nu pentru altceva, măcar pentru că n-aţi fost şi dumneavoastră acolo…

— Totuşi, după câte am aflat, dumneata ştii să te distrezi bine în absenţa mea! răspunse domnişoara Isabela, plecând.

— Domnule Wokulski! … strigă doamna Wąsowska. Dar uitându-se la el şi la domnişoara Isabela, adăugă cu grabă: Nu… Nimic. Pe ziua de azi îţi dau concediu… Iar noi, doamnelor şi domnilor, să mergem în parc! Domnule Ochocki…

— Domnul Ochocki mi-a făgăduit să mă înveţe astăzi meteorologia! interveni domnişoara Felicja.

— Meteorologie se miră doamna Wąsowska.

— Da… Chiar acum mergem sus, Ia observator…

— Domnule Ochocki, dumneata ai de gând să ţii prelegeri, numai despre meteorologie? îl întrebă doamna Wąsowska. În orice caz, te-aş sfătui să o întrebi pe bunica dumitale ce părere are despre meteorologia asta…

— Mereu trebuie să mă cerţi! se revoltă Ochocki. Dumneata poţi călări cu mine prin toate hârtoapele, dar domnişoara Felicja n-are voie nici măcar să viziteze observatorul…

— Poftim, vizitaţi-l cât vă place, dragii mei! Numai haideţi odată, să mergem în parc! Baroane! … Bela! …

Porniră. Doamna Wąsowska şi domnişoara Isabela în frunte, urmate de Wokulski, şi ceva mai departe de baron şi de logodnică. Ultimii veneau domnişoara Felicja şi Ochocki, care gesticula şi perora:

— N-ai să înveţi niciodată nimic nou, domnişoară, în afară poate de vreo modă fistichie de pălării sau de figura a şaptea sau a opta a contradansului, când o va inventa vreun cretin! Nimic nou! … adăugă el cu voce dramatică. Pentru că întotdeauna se va găsi vreo muiere…

— Vai, domnule Julian, cum vorbeşti…

— Da, vreo muiere insuportabilă, care va socoti că nu se cade ca dumneata să mergi cu mine în laborator…

— Poate că într-adevăr nu se cade…

— Da, nu se cade! … Să ai decolteul până la brâu, se cade, să iei lecţii de canto de la cine ştie ce italian cu unghiile murdare…

— Uite, vezi dumneata… Dacă o fată ar sta mereu între patru ochi cu un tânăr, s-ar putea să se îndrăgostească…

— Ei şi? N-are decât! Crezi că-i mai bine să rămână neîndrăgostită şi proastă? … Eşti cam sălbatică, domnişoară Felicja…

— Vai, domnule! …

— Domnişoară, te rog să mă scuteşti de exclamaţiile dumitale… Sau vrei să înveţi meteorologie, şi în cazul ăsta să mergem sus…

— Bine, dar să vină şi Ewelina, sau doamna Wąsowska…

— Bine, bine! … încheie Ochocki, vârându-şi mânios mâinile în buzunare.

Cei doi tineri vorbeau cu glasul aşa de ridicat, încât puteau fi auziţi în tot parcul, spre marea satisfacţie a doamnei Wąsowska, care se prăpădea de râs. Când tăcură, Wokulski îi auzi pe baron şi pe domnişoara Ewelina vorbind în şoaptă:

— Nu-i aşa că Starski a pierdut foarte mult? … spunea baronul. Pe zi ce trece, pierde! Doamna Wąsowska îl ia peste picior, domnişoara Felicja nu se ocupă de el. Ai observat? …

— Da! şopti logodnica.

— E unul din tinerii a cărui singură calitate este perspectiva unei moşteniri! Spune, n-am dreptate?

— Ba da!

— Iar de când s-a spulberat şi speranţa în moştenirea doamnei Zaslawska, Starski a încetat de a mai fi interesant. Nu-i aşa?

— Da… bâigui domnişoara Ewelina, oftând amar. Apoi adăugă cu glas mai tare: Eu rămân aici. Fii aşa de bun şi adu-mi şalul din cameră… Iartă-mă…

Wokulski întoarse capul. Domnişoara Ewelina se lăsă pe o banca, palidă şi obosită; baronul o privea galeş.

— Mă duc îndată, zise el. Domnule Wokulski, te rog, fii aşa de bun şi-mi ţine locul… Mă întorc îndată…

Sărută mâna logodnicei şi porni spre conac.

De-abia acum observă Wokulski că baronul avea picioarele foarte subţiri şi un mers din cele mai ciudate.

— Îl cunoşti de mult pe baron? îl întrebă domnişoara Ewelina. Hai să facem câţiva paşi spre boschet! …

— De-abia în ultimele zile am avut plăcerea să-l cunosc mai îndeaproape…

— Are o vie admiraţie pentru dumneata… Spune că până acum nu a întâlnit un om cu o conversaţie atât de plăcută…

Wokulski zâmbi:

— Desigur, îi face plăcere să stea de vorbă cu mine, pentru că are prilejul să-mi vorbească despre dumneata…

Domnişoara Ewelina se îmbujoră.

— Da, e tare cumsecade şi mă iubeşte foarte mult… Între noi există, ce-i drept, o mare diferenţă de vârstă, dar ce importanţă are asta? Femeile cu experienţă susţin că bărbatul e cu atât mai credincios cu cât e mai bătrân. Şi-i lucru ştiut că pentru o femeie dragostea soţului reprezintă totul, nu-i aşa? Fiecare caută iubirea în viaţă… Cine îmi poate garanta că voi putea găsi o alta la fel de adâncă? … Sunt oameni mai tineri decât ei, mai frumoşi, poate chiar mai capabili, dar niciunul nu mi-a declarat cu atâta aprindere izvorâtă din inimă că ultima fericire a vieţii lui stă în mâinile mele! Îl poţi oare respinge, chiar dacă, dându-ţi consimţământul, faci o jertfă? Spune şi dumneata?

Se opri în mijlocul aleii şi se uită în ochii lui, aşteptând neliniştită un răspuns.

— Nu ştiu, domnişoară. Asta e o chestiune strict personală…

— Îmi pare rău că-mi răspunzi aşa. Bunica spune că eşti un om de caracter, un om neobişnuit… Până azi n-am avut prilejul să întâlnesc astfel de oameni, iar în ceea ce mă priveşte, am un caracter foarte slab. Nu sunt în stare să mă opun cuiva, mă tem să refuz pe cineva… Poate că fac rău, sau, cel puţin, anumite persoane îmi dau a înţelege că fac rău măritându-mă cu baronul. Eşti şi dumneata de aceeaşi părere? Ai fi în stare să respingi pe cineva care ţi-ar spune că te iubeşte mai mult decât pe sine însuşi şi că, dacă va fi respins, puţinii ani de viaţă care i-au mai rămas de trăit vor fi ani de singurătate şi de disperare? Dacă cineva ar cădea în vreo prăpastie în faţa dumitale şi dacă te-ar implora să-l salvezi, nu i-ai întinde mâna, rămânând cu el până vin ajutoarele?

— Nu sunt femeie şi n-am fost niciodată rugat să-mi îngrădesc viaţa în folosul cuiva, aşa că nu ştiu ce-aş face! răspunse Wokulski tulburat. Atâta ştiu, că eu, ca bărbat, n-aş putea să cerşesc nimic, nici măcar iubirea cuiva. Şi v-aş mai spune ceva, adăugă el, în timp ce ea îl privea cu buzele întredeschise. Nu numai că nu m-aş ruga, dar nici n-aş putea să primesc un sacrificiu cerşit! Astfel de daruri sunt de obicei jumătăţi de măsură! …

De pe o cărare laterală Starski se apropie în grabă de ei, foarte aferat.

— Domnule Wokulski, rosti el, doamnele, bunica şi doamna Wąsowska, te caută pe aleea cu tei…

Wokulski şovăi, neştiind ce să facă.

— O! N-aş vrea să te incomodez! şopti domnişoara Ewelina, mai îmbujorată ca oricând. De altfel, baronul va veni imediat şi vă vom ajunge din urmă…

Wokulski se înclină.

„Interesant! îşi zise în timp ce pleca. Domnişoara Ewelina se căsătoreşte cu baronul din milă şi desigur tot din milă se lasă curtată de Starski… Înţeleg femeia care se mărită pentru avere, deşi e un mod stupid de a câştiga bani… Înţeleg chiar şi femeia măritată care, după o convieţuire fericită, se îndrăgosteşte deodată şi îşi înşală bărbatul… Uneori o silesc să mintă teama de scandal, copiii, miile de iţe încurcate ale vieţii… Dar o domnişoară care-şi înşală logodnicul e un fenomen cu totul nou…”

— Domnişoară Ewelina! … Domnişoară Ewelina! … strigă baronul, apropiindu-se de locul unde se afla Wokulski.

Acesta coti brusc şi o luă de-a dreptul prin gazon.

„Mă întreb, ce-am să-i spun dacă-l întâlnesc? … Dracu m-a pus să mă vâr în mocirla lor? …”

— Domnişoară Ewelina! … Domnişoară Ewelina! … continuă să strige baronul, acum îndepărtându-se.

„Un porumbel îşi caută porumbiţa! gândi Wokulski. Dar poţi oare condamna fără rezerve o femeie ca ea? … Recunoaşte pe faţă că are un caracter slab, iar pe tăcute mărturiseşte că îi trebuie bani, fiindcă-i lipsesc şi fiindcă nu poate trăi fără ei, cum nu poate trăi peştele fără apă. Ce poate face? Se mărită, nenorocita, cu un om bogat! Şi cum în acelaşi timp inima îşi cere drepturile, iubitul o îndeamnă să se căsătorească şi amândoi sunt de părere că dezmierdarea soţului bătrân nu le va strica petrecerea… Au inventat deci ceva nou: adulterul înainte de căsătorie, fără a avea nevoie de brevet pentru invenţia lor! S-ar putea chiar să fie atât de virtuoşi, încât să se fi înţeles să-l înşele abia după nuntă… Minunată societate, n-am ce zice! … Produce uneori specimene interesante… Şi când te gândeşti că fiecare dintre noi poate nimeri peste unul dintre ele! … Într-adevăr, ar trebui să dăm mai puţină crezare poeţilor care cântă iubirea, suprema fericire…”

— Domnişoară Ewelina! … Domnişoară Ewelina! … se auzea ca un geamăt glasul baronului.

— Ce rol urât! şopti Wokulski. Mai bine mi-aş zbura creierii decât să ajung ca o paiaţă!

Pe doamne le întâlni pe aleea care ducea la fermă; era şi doamna Zaslawska, însoţită de camerista ei.

— A! Ai sosit! se bucură bătrâna văzându-l. Bine-ai făcut. Aşteaptă-i aici. Să sperăm că până la urmă baronul o va găsi pe Ewelina, adăugă ea, încruntându-se uşor. Kazia şi cu mine ne ducem la cai.

— Ar putea şi domnul Wokulski să ofere o bucăţică de zahăr calului cu care a făcut astăzi o plimbare atât de plăcută! zise doamna Wąsowska, puţin îmbufnată.

— Lasă-l în pace! o întrerupse doamna Zaslawska. Bărbaţilor le place să călărească, nu să şi dezmierde.

— Ingraţii! şopti văduva, oferind braţul doamnei Zaslawska.

Dispărură curând după portiţă. Doamna Wąsowska se uită înapoi, dar observând că Wokulski o priveşte, întoarse repede capul.

— Să-i căutăm pe logodnici? întrebă domnişoara Isabela.

— Cum porunciţi, domnişoară.

— Mai bine să-i lăsăm în pace. Se spune că fericiţii n-au nevoie de martori.

— Dumneata n-ai fost nicicând fericită? …

— Ah, eu! … Da, am fost… Dar nu ca Ewelina şi baronul.

Wokulski o privi atent; era îngândurată şi calmă, ca statuile zeiţelor antice.

„Da, nu va înşela pe nimeni niciodată”, gândi el. Un timp merseră în tăcere spre partea cea mai sălbatică a parcului. Din când în când, printre arborii bătrâni, în lucirile roşietice ale apusului de soare, sclipeau ferestrele conacului.

— A fost prima dumitale călătorie la Paris? îl întrebă domnişoara Isabela.

— Da, prima.

— Nu-i aşa că-i un oraş minunat?! … exclamă ea deodată, uitându-se în ochii lui. Orice s-ar spune, Parisul – chiar şi învins – n-a încetat să fie metropola lumii. N-ai avut şi dumneata aceeaşi impresie?

— E un oraş impunător. Mi s-a părut că după ce am stat câteva săptămâni acolo, am devenit mai puternic, mai curajos. Într-adevăr, de-abia la Paris am învăţat să fiu mândru că muncesc.

— Cum adică?

— Foarte simplu. La noi, munca omului dă rezultate slabe. Suntem săraci şi lăsaţi în voia soartei… Acolo însă munca străluceşte ca soarele. Edificii încărcate de la temelie până la acoperiş: cu podoabe, ca nişte casete preţioase… Şirul acela nesfârşit de statui şi de tablouri, numărul imens de maşini şi de produse fabricate şi manufacturate! … Numai acolo, la Paris, am înţeles că omul este doar în aparenţă o fiinţă măruntă şi slabă. În realitate, e un uriaş genial şi nemuritor, care răstoarnă stâncile cu aceeaşi uşurinţă cu care sapă pământul, şi face din ele obiecte mai fine ca dantela…

— Da! încuviinţă domnişoara Isabela. Aristocraţia franceză a avut posibilitatea şi timpul necesar să creeze capodopere…

— Aristocraţia?! … se miră Wokulski.

Însoţitoarea sa se opri.

— Cred că nu vrei să susţii că Luvrul a fost creat de Convenţie sau de întreprinderile industriale pariziene…

— Nu, desigur, dar n-a fost creat nici de magnaţi! Este opera colectivă a constructorilor francezi, a zidarilor, dulgherilor, în sfârşit, a pictorilor şi a sculptorilor din lumea întreagă. Şi aceştia n-au nimic comun cu aristocraţia. E amuzant să vezi trândavii încununaţi cu meritele şi munca unor oameni de geniu, sau măcar harnici…

— Trândavi şi aristocraţi! exclamă domnişoara Isabela. Socot că expresiile acestea sunt mai degrabă tari decât juste.

— Domnişoară, îmi permiteţi să vă pun o întrebare?

— Ascult.

— În primul rând, îmi retrag cuvântul „trândavi”, dacă vă supără, şi apoi… Arătaţi-mi un om din categoria aceasta care să se ocupe cu ceva! … Cunosc vreo douăzeci de asemenea persoane, pe care le cunoaşteţi şi dumneavoastră. Ce fac ei, începând cu prinţul, un om cât se poate de onorabil, care, de altfel, ar avea o scuză în vârsta lui, şi terminând… fie şi cu domnul Starski, care nu poate găsi o explicaţie permanentei sale vacanţe nici măcar în situaţia lui materială! …

— Ah, vărul meu? … Cred că el n-a avut niciodată intenţia să servească drept model, indiferent cui… De altfel, nu discutăm despre aristocraţia noastră, ci despre cea franceză…

— Dar aristocraţii francezi ce fac?

— O, domnule Wokulski, dacă nu fac astăzi, au făcut multe în trecut! În primul rând, au creat Franţa, au fost cavalerii, conducătorii, miniştrii şi preoţii ei. Şi, în sfârşit, au adunat comorile de artă pe care le admiri dumneata azi!

— Sau, mai bine zis, au poruncit mult şi au cheltuit mulţi bani! Dar Franţa şi arta ei au fost făurite de alţii! Au fost făurite de ostaşii şi de marinarii ei prost plătiţi, de agricultorii şi meşteşugarii ei împovăraţi de impozite şi, în sfârşit, de învăţaţii şi artiştii ei. Sunt un om cu experienţă şi vă asigur, domnişoară, că e mai uşor să întocmeşti planuri decât să le realizezi, după cum e mai uşor să cheltuieşti bani decât să-i agoniseşti!

— Dumneata eşti un duşman înverşunat al aristocraţiei.

— Nu, domnişoară, nu pot fi duşmanul unora care nu-mi dăunează cu nimic! Socot numai că aristocraţia ocupă un loc privilegiat, fără a avea vreun merit, şi că pentru, a se putea menţine, propovăduieşte în rândurile societăţii dispreţul pentru muncă şi respectul pentru lux şi trândăvie.

— Ai idei preconcepute, domnule Wokulski, deoarece chiar şi acea aristocraţie pe care o numeşti trândavă joacă un rol important în lume. Ceea ce dumneata numeşti lux nu-i decât confort, plăcere şi rafinament, pe care păturile inferioare le învaţă de la aristocraţie, civilizându-se. Am auzit de la oamenii cu concepţii foarte liberale că în societate trebuie să existe clase care în primul rând cultivă ştiinţa, arta şi manierele distinse, pentru ca alţii să aibă în ei pilde vii, iar în al doilea rând, pentru a avea un imbold spre fapte nobile. Aşa că în Anglia şi în Franţa orice om, chiar şi de rând, când strânge avere, îşi aranjează mai întâi casa, pentru a putea primi lumea bună, şi după aceea încearcă să procedeze în aşa fel încât să fie şi el primit în societate.

Wokulski roşi, şi domnişoara Isabela observă, cu toate că nu se uita la el.

— În sfârşit, adăugă ea, ceea ce dumneata numeşti aristocraţie şi ceea ce eu aş numi clasă superioară sunt numai oameni de rasă. Se prea poate ca o anumită parte să trândăvească prea mult, dar atunci când unul din ei se apucă de ceva se distinge îndată prin energia, inteligenţa sau măcar nobleţea lui. Iartă-mă dacă voi cita cuvintele pe care le repetă prinţul vorbind despre dumneata: „Dacă Wokulski n-ar fi fost de neam bun, nu era ceea ce este astăzi…”

— Prinţul se înşală, răspunse Wokulski, repezit. Ceea ce am şi ceea ce ştiu nu mi-a fost dăruit de neamul meu, nobil, ci de munca mea grea. Am muncit mai mult, deci am mai mult decât alţii.

— Crezi că ai fi putut face atât de mult dacă originea dumitale ar fi fost alta? îl întrebă domnişoara Isabela. Vărul meu Ochocki e naturalist şi democrat, ca şi dumneata, şi, cu toate acestea, crede în existenţa unor rase bune, superioare, şi a unor rase proaste, inferioare, ca şi prinţul. Şi el te-a citat pe dumneata ca mărturie a eredităţii: „Succesul lui Wokulski se datoreşte soartei, dar tăria spiritului e la el o moştenire de rasă!”

— Sunt foarte recunoscător tuturor acelora care îmi fac onoarea de a socoti că aparţin unei rase privilegiate, răspunse Wokulski. Totuşi, nu voi crede niciodată în privilegii care nu au la bază munca şi voi considera întotdeauna meritele celor de origine obscură net superioare pretenţiilor celor privilegiaţi prin naştere.

— Aşadar, după părerea dumitale, cultivarea unor sentimente mai delicate şi a moravurilor mai alese nu este un merit!

— Da, este, dar rolul acesta în societate îl joacă femeile. Natura le-a înzestrat cu inimi mai duioase, cu o imaginaţie mai vie şi cu simţuri mai subtile. Ele – şi nu aristocraţia – întreţin în viaţa zilnică bunele maniere, blândeţea moravurilor. Doar ele ştiu să trezească în noi sentimente înalte. Facla, ale cărei raze auresc drumul civilizaţiei, este femeia. Ea este resortul invizibil al faptelor care necesită o încordare neobişnuită de forţe…

De astă dată se îmbujoră domnişoara Isabela.

Merseră un timp în tăcere. Soarele asfinţise, iar printre arbori, spre apus, lucea secera lunii. Wokulski, cufundat în gânduri, compara cele două convorbiri avute în ziua aceea, prima cu doamna Wąsowska, a doua cu Isabela.

„Ce deosebire între ele! … N-am avut oare dreptate să mă îndrăgostesc de Isabela? …”

— Aş putea să-ţi pun o întrebare delicată? reîncepu ea deodată, cu glasul blând.

— Şi cea mai delicată!

— Nu-i aşa că ai plecat la Paris foarte supărat pe mine? …

Vru să răspundă că fusese ceva mai rău decât o simplă supărare, că o bănuise de ipocrizie, dar tăcu.

— Mă simt vinovată faţă de dumneata… Te-am bănuit…

— … de lucruri necinstite în legătură cu cumpărarea casei prin intermediari? o completă Wokulski, zâmbind.

— O, nu! răspunse ea însufleţită. Dimpotrivă, te-am bănuit de o faptă cât se poate de creştinească, pe care însă nu i-aş fi putut-o ierta nimănui. M-am gândit o clipă că ai plătit casa prea scump…

— Acum cred că te-ai liniştit!

— Da. Acum ştiu că baroana Krzeszowska este dispusă să-ţi dea nouăzeci de mii de ruble.

— Da? N-a venit încă să discute cu mine, dar am prevăzut că se va întâmpla aşa.

— Mă bucur foarte mult că nu pierzi nimic, deoarece… de-abia acum pot să-ţi mulţumesc din toată inima, rosti domnişoara Isabela, întinzându-i mâna. Acum înţeleg însemnătatea serviciului pe care ni l-ai făcut. Dacă ar fi vândut casa baroanei, tatăl meu ar fi fost înşelat, jefuit! Dar dumneata l-ai salvat de la ruină, poate chiar de la moarte… Asta nu se uită…

Wokulski îi sărută mâna.

— S-a înserat, rosti ea tulburată… Să ne întoarcem… Desigur că toată lumea a plecat din parc „Dacă nu-i un înger, eu sunt un câine! …” îşi zise Wokulski în gând.

Când ajunseră ei, toată lumea era la conac, şi curând se servi cina. Seara trecu într-o atmosferă plină de voioşie.

Pe la unsprezece, Ochocki îl conduse pe Wokulski în camera sa.

— E adevărat că ai discutat cu verişoara mea Isabela despre aristocraţie şi ai convins-o că toată aristocraţia nu-i decât o turmă? îl întrebă el.

— Nu, domnişoara Isabela îşi apără prea bine tezele. Şi are nişte argumente! … răspunse Wokulski, încercând să-şi ascundă tulburarea.

— Ţi-a spus desigur că aristocraţia cultivă ştiinţa şi arta, că e generatoarea bunelor moravuri şi că poziţia ei rămâne de fapt ţelul către care tind toţi democraţii… Asta aud de când o ştiu; mi-a împuiat urechile cu prostiile astea!

— Totuşi, dumneata crezi în sângele albastru! Ripostă Wokulski, contrariat.

— Se înţelege… Dar sângele ăsta albastru trebuie mereu împrospătat… Altfel, se strică repede! răspunse Ochocki. Şi acum, noapte bună! Mă duc să văd ce arată barometrul aneroid; baronul spunea adineauri că-l dor oasele şi că s-ar putea să plouă.

De-abia ieşi Ochocki, şi în camera lui Wokulski apăru baronul, tuşind. Era înfierbântat, dar zâmbitor.

— A, a… frumos! zise el, clipind nervos… Frumos! … Mai trădat… Ai lăsat-o pe logodnica mea singură în parc… Glumesc! … Glumesc! … adăugă el, strângându-l pe Wokulski de mână. Dar… aş putea într-adevăr să-ţi fac reproşuri dacă întâmplător nu m-aş fi întors destul de repede şi… dacă nu l-aş fi întâlnit pe Starski venind din partea opusă a aleii…

Pentru a doua oară în ziua aceea Wokulski se înroşi la faţă, ca un adolescent.

„De ce am intrat în plasa asta de intrigi şi de înşelăciuni?” se întrebă el în gând, încă iritat de cuvintele lui Ochocki.

Baronul fu scuturat de un acces de tuse după ce îşi reveni, continuă, în şoaptă:

— Te rog să nu-ţi închipui cumva că sunt gelos pe logodnica mea… Ar fi o josnicie! … Ea nu e o femeie ca toate femeile, ci un înger! În fiecare clipă i-aş încredinţa întreaga mea avere şi toată viaţa… Dar ce spun viaţa? … I-aş depune la picioare şi viaţa mea de dincolo de mormânt, atât de liniştit, atât de sigur de mine, cum sunt sigur că mâine va răsări iar soarele… Pe care, de fapt, s-ar putea să nu-l mai apuc, fiindcă, de! Fiecare dintre noi e muritor, dar… în legătură cu ea n-am nici o îndoială, nici umbră de teamă, pe cuvântul meu, domnule Wokulski! N-aş crede nici dacă aş vedea cu ochii mei, darmite să o bănuiesc din cauza unor insinuări, sau a unor cuvinte cu subînţeles…

După ultimele vorbe, rostite mai tare, baronul făcu o pauză, apoi continuă:

— Numai că, vezi dumneata, Starski e un tip dezgustător! N-aş mărturisi-o nimănui… Ştii dumneata cum procedează cu femeile? Crezi că suspină, sau că face ochi dulci, că imploră o vorbă bună sau o strângere de mână? … Aş! Le tratează ca pe nişte femei de stradă, în modul cel mai brutal! … Le excită nervii prin aluzii, prin priviri…

Baronul începu să se bâlbâie, cu ochii injectaţi. Wokulski îi răspunse brusc, tăios:

— Cine ştie, baroane, dacă Starski n-are dreptate! Am fost învăţaţi să vedem în femei nişte îngeri, şi deci să le tratăm ca atare! Dacă însă ele sunt în primul rând femei, apărem în ochii lor mai stupizi şi mai neputincioşi decât suntem în realitate, iar Starski triumfă la sigur! Şi încheie, râzând: Stăpân pe casa de bani este cel ce are cheia cu care o poate deschide, baroane!

— Dumneata vorbeşti aşa, domnule Wokulski?!

— Da! Şi uneori mă întreb dacă nu le iubim prea mult, sau dacă în general nu le luăm prea în serios, mai serios şi mai solemn decât ne luăm pe noi înşine! …

— Domnişoara Ewelina e o excepţie! … exclamă baronul.

— Nu spun că n-ar exista excepţii, dar cine ştie dacă un tip ca Starski n-a descoperit factorul comun?!

— Se prea poate, răspunse baronul iritat, dar acest factor nu se aplică domnişoarei Ewelina. Şi dacă o feresc… sau, mai bine zis, nu doresc să aibă de a face cu Starski – căci de ferit, se fereşte singură – intenţia mea este ca nu care cumva un tip ca el să-i păteze puritatea printr-o expresie… Dar văd că eşti obosit… Scuză-mi vizita asta la un ceas atât de nepotrivit…

Baronul ieşi şi închise încet uşa după el. Wokulski rămase singur, cufundat în gânduri destul de triste.

„Ochocki spune că e sătul de argumentele domnişoarei Isabela! Aşadar, n-a fost vorba de explozia unui sentiment de revoltă, ci de o lecţie învăţată mai demult! … Asta înseamnă că argumentarea, însufleţirea şi chiar emoţia ei nu sunt decât nişte mijloace cu ajutorul cărora domnişoarele bine educate zăpăcesc minţile unor prostănaci ca mine! … Poate e îndrăgostit de ea şi caută s-o ponegrească în faţa mea! … Dar dacă o iubeşte, atunci de ce-o ponegreşte? N-are decât să-i spună, iar ea să aleagă… Desigur, Ochocki are mai multe şanse decât mine. Nu mi-am pierdut mintea chiar într-atât încât să nu pricep atâta lucru… E tânăr, frumos, deştept… Ei şi? … N-are decât să aleagă între glorie şi domnişoara Isabela… De altfel, ce-mi pasă mie dacă domnişoara Isabela foloseşte întotdeauna aceleaşi argumente în conversaţiile sale contradictorii? Nici ea nu este Sfântul Duh, să scoată mereu argumente noi, şi nici eu nu sunt o personalitate atât de mare încât să merit strădania cuiva de a fi original… N-are decât să vorbească aşa cum îi place… E mai important că în ceea ce o priveşte nu i se aplică factorul comun al femeilor… Doamna Wąsowska nu-i decât o femelă frumoasă… Ea însă… Dar stai! Oare baronul nu vorbea tot aşa despre Ewelina lui? …”

Lampa începuse să fileze. Wokulski suflă în ea şi se aruncă pe pat.

În următoarele două zile plouă, şi invitaţii nu părăsiră conacul. Ochocki se puse pe citit şi nu se mai arăta aproape de loc, domnişoara Ewelina suferea de migrenă, domnişoarele Isabela şi Felicja citeau reviste ilustrate franţuzeşti, iar ceilalţi, în frunte cu doamna Zaslawska, jucau whist.

Cu acest prilej, Wokulski observă că doamna Wąsowska, în loc să cocheteze cu el – mai ales că nu lipseau prilejurile – păstra o atitudine indiferentă. Îl surprinse de asemenea faptul că o dată, când Starski încercă să-i sărute mâna, ea şi-o retrase brusc şi-i spuse supărată: „Să nu care cumva să mai îndrăzneşti vreodată să faci aşa ceva!” şi mânia ei era atât de sinceră, încât Starski rămase cu gura căscată şi se zăpăci; baronul, în schimb, deşi nu avea noroc la cărţi, părea foarte bine dispus.

— Oare nici mie nu-mi dai voie să-ţi sărut mânuţa? … se fandosi el, câteva clipe după aceea.

Şi cum văduva îi întinse mâna, baronul i-o sărută ca pe o relicvă, uitându-se triumfător la Wokulski; acesta se gândi că nobilul său prieten n-avea de ce să fie chiar atât de încântat.

Starski se uita atât de atent la cărţi, încât ai fi spus că nici nu observase cele petrecute…

A treia zi vremea începu să se mai îndrepte, iar în ziua următoare era atât de frumos şi de plăcut, încât domnişoara Felicja propuse sa meargă cu toţii la cules de ciuperci.

Doamna Zaslawska porunci ca în ziua aceea să se servească dejunul mai devreme şi cina mai târziu; pe la douăsprezece şi jumătate brecul trase în faţa conacului, iar doamna Wąsowska dădu semnalul de plecare.

— Să ne grăbim, că n-avem timp de pierdut! … Ewelina, unde ţi-e şalul? … Slujnicele să se urce în cabrioletă şi să ia coşurile! Iar acum, adăugă văduva, uitându-se pe furiş la Wokulski, fiecare dintre domni să-şi aleagă tovarăşa de drum!

Domnişoara Felicja vru să protesteze, dar în clipa aceea baronul se repezi la domnişoara Ewelina, iar Starski, la doamna Wąsowska; aceasta spuse, muşcându-şi buzele:

— Am crezut că n-ai să mă mai alegi vreodată…

Şi-l fulgeră pe Wokulski cu privirile.

— Atunci noi să mergem împreună, verişoară! spuse Ochocki, întorcându-se spre Isabela. Dar va trebui să stai pe capră, pentru că am să mân eu.

— Doamna Wąsowska n-o să-ţi dea voie! Vrei să ne răstorni? strigă domnişoara Felicja, care fusese sortită să-l însoţească pe Wokulski.

— Mă rog, n-are decât să mâne, ba chiar să ne răstoarne… răspunse doamna Wąsowska. Astăzi sunt atât de bine dispusă. Încât sunt gata să las să ne rupă şi picioare… Vai de ciuperca aia care mi-o cădea în mâini! …

Dacă e vorba s-o mănânci, hai să fiu eu prima! şopti Starski.

— De accord, cu o condiţie: să consimţi să ţi se taie capul! îi răspunse doamna Wąsowska.

— Nu-l mai am de mult…

— Nu cred că l-ai pierdut înainte de a fi observat eu… Dar hai să ne urcăm şi să pornim! …