XIII.         TEMPUS FUGIT, AETERNITAS MANET 15

DEŞI INCIDENTUL CU MARUSZEwicz fusese rezolvat între patru ochi, ajunse la cunoştinţa tuturor.

Wokulski îl pusese la curent pe Rzecki, cerându-i să şteargă din registre datoria trecută în contul baronului. Pe de altă parte, Maruszewicz îi povestise baronului totul, adăugind că n-are de ce să fie amărât: datoria fusese lichidată, şi el intenţiona să se îndrepte.

— Simt că aş fi altul dacă aş avea cel puţin trei mii de ruble anual… oftă el. Ah, păcătoasă lume, în care oameni ca mine sunt nevoiţi să se irosească!

— Lasă, Maruszewicz, nu fi necăjit! îl linişti baronul. Ţin la tine, dar, între noi fie vorba, toată lumea ştie că eşti o puşlama!

— Baroane, te-ai uitat în inima mea? Ştii ce sentimente sunt ascunse acolo? … O, dacă ar exista un tribunal capabil să citească în sufletul omului! S-ar vedea atunci cine e mai bun: eu, sau cei care mă judecă şi mă condamnă!

Până la urmă, atât Rzecki, cât şi baronul, prinţul şi câţiva conţi, care aflaseră despre „noua poznă” a lui Maruszewicz, recunoscură că Wokulski, dacă procedase ca un nobil, nu procedase bărbăteşte.

— Este o faptă foarte frumoasă, declară prinţul, dar… nu-i în stilul lui Wokulski. El face impresia unei forţe constructive, pozitive, a unei forţe menite să pedepsească pe ticăloşi. Aşa cum a procedat însă cu Maruszewicz, ar fi putut proceda orice preot… Mă tem că îşi pierde din energie.

În realitate, Wokulski nu-şi pierduse din energie, dar se schimbase în multe privinţe. De magazin, bunăoară, nu se mai ocupa de loc; ba, mai mult, era dezgustat, pentru că titlul de negustor de galanterie îl înjosea în ochii domnişoarei Isabela. În schimb, începuse să se ocupe mai intens de societatea comercială, care aducea profituri enorme şi mărea deci averea pe care voia s-o pună la picioarele dragei lui.

Din clipa în care îi ceruse mâna şi fusese acceptat era stăpânit numai de duioşie şi compătimire. I se părea că n-ar fi în stare să-i provoace nici o neplăcere şi că ar răbda orice necaz, numai draga lui să nu fie atinsă.

Simţea nevoia năvalnică de a face bine. În afara sumei de bani înscrisă pe numele lui Rzecki, dărui foştilor săi funcţionari, Lisiecki şi Klejn, câte patru mii de ruble, drept gratificaţie la vânzarea magazinului. Oferi de asemenea suma de douăsprezece mii de ruble încasatorilor, oamenilor de serviciu, argaţilor şi căruţaşilor săi.

Lui Węgielek îi făcu o nuntă frumoasă, şi pe deasupra adăugă câteva sute de ruble la suma făgăduită tinerei perechi. Când soţia căruţaşului Wysocki născu o fetiţă, primi să-i fie naş. Aflând că isteţul tată îşi botează odrasla cu numele Isabela, Wokulski depuse pentru ea la bancă cinci sute de ruble.

Numele acesta îi era foarte drag. Uneori, când rămânea singur, lua o hârtie şi un creion şi scria la nesfârşit:

Isabela… Isa… Bela… apoi ardea hârtia, ca numele iubitei să nu ajungă în mâini străine! Avea de gând să cumpere în apropiere de Varşovia o mică fermă, să construiască o vilă şi să-i pună numele „Isabelin”. Îşi amintea că în peregrinările sale prin Ural, un savant care găsise un minereu nou îl întrebase cum să-l numească. Acum îşi făcea mustrări că nu-i venise în gând să spună isabelon. Păcat că pe vremea aceea n-o cunoştea pe Isabela! În sfârşit, aflând din ziare despre descoperirea unui nou planetoid, al cărui descoperitor îşi bătea capul cum să-l boteze, îi veni ideea să ofere un premiu mare astronomului care va descoperi un nou corp şi-l va numi Isabela.

Dragostea lui neţărmurită pentru această unică femeie nu-l împiedica însă să se gândească şi la altele. Uneori îşi aducea aminte de doamna Stawska; ştia că ea e gata oricând să-i sacrifice totul, şi simţea un fel de mustrări de conştiinţă.

„De! Ce pot să fac? Ce sunt eu vinovat dacă pe una o iubesc, iar pe cealaltă… De m-ar putea uita! De-ar putea fi fericită!”

Era hotărât să-i asigure prin orice mijloace viitorul şi să afle precis ce se întâmplase cu soţul ei. „Cel puţin să nu mai aibă grija zilei de mâine… Să fie cel puţin asigurată zestrea fetiţei!”

Pe Isabela o vedea la câteva zile, totdeauna în societate numeroasă, înconjurată de tineri şi bătrâni, dar nu-l mai supărau nici dulcegăriile bărbaţilor, nici privirile şi surâsul ei.

„Aşa îi e firea! Nu ştie nici să zâmbească, nici să se uite altfel. E ca o floare, sau ca soarele: fără să vrea, îi fericeşte pe toţi, pentru că e frumoasă pentru toţi”.

Într-una din zile primi o telegramă din Zaslawsk. Era chemat la înmormântarea doamnei Zaslawska.

„A murit! … şopti el. Ce rău îmi pare! Cum de nu m-am dus s-o văd înainte de moarte? …”

Era mâhnit, dar nu se duse la înmormântarea bătrânei care-i dăduse atâtea dovezi de bunăvoinţă. N-avea curaj să se despartă de Isabela nici măcar pentru câteva zile.

Înţelese că nu-şi mai aparţine, că toate gândurile, sentimentele şi dorinţele, toate năzuinţele şi speranţele lui erau înlănţuite de ea. Dacă ar fi murit Isabela, n-ar mai fi fost nevoie să se sinucidă: sufletul lui ar fi urmat-o în zbor, ca o pasăre care se opreşte numai o clipă pe o rămurea. De altfel, nici nu vorbea cu ea de dragoste, aşa cum nu vorbim despre greutatea specifică a corpului sau despre aerul care ne înconjoară. Dacă în iureşul unei zile era silit să se gândească la altceva, se cutremura, uimit, ca unul care, printr-o minune, s-a pomenit într-o regiune necunoscută. Nu, nu mai era iubire, ci extaz!

Într-o zi – era în luna mai – îl chemă domnul Lęcki.

— Închipuieşte-ţi că trebuie să plecăm la Cracovia. Hortensia e bolnavă şi vrea s-o vadă pe Bela. (Se pare că-i vorba de testament!) în plus, îmi scrie că ar fi bucuroasă să te cunoască… Vii cu noi?

— Desigur! răspunse Wokulski. Când plecăm?

— Ar fi trebuit să plecăm azi, dar o să întârziem până mâine.

Wokulski îi făgădui să fie gata de drum, îşi luă rămas bun de la domnul Tomasz şi intră la domnişoara Isabela, de la care află că Starski era la Varşovia…

— Bietul băiat! râse Isabela. De la doamna Zaslawska n-a moştenit decât un venit de două mii de ruble anual şi vreo zece mii în numerar. L-am sfătuit să se însoare cu o femeie bogată, dar el preferă să plece la Viena, iar de acolo desigur la Monte-Carlo… I-am propus să meargă cu noi. Va fi mai vesel, nu-i aşa?

— Desigur! răspunse Wokulski. Cu atât mai mult. Cu cât vom lua un vagon rezervat.

— Aşadar, pe mâine!

Wokulski îşi puse la punct treburile mai urgente, comandă la gară un vagon-salon până la Cracovia, iar pe la opt seara, după ce-şi expedie bagajele, se duse la familia Lęcki. Luară ceaiul în trei, şi înainte de zece plecară la gară.

— Unde-i domnul Starski? întrebă Wokulski.

— Ştiu eu? răspunse domnişoara Isabela. Poate că nu mai vine… E atât de neserios…

Se suiseră în vagon, dar Starski tot nu sosise. Domnişoara Isabela îşi muşca buzele, uitându-se mereu pe fereastră. În sfârşit, după ce sună clopoţelul a doua oară, apăru şi Starski pe peron.

— Aici! … Aici! … îi strigă domnişoara Isabela.

Cum tânărul n-o auzi, Wokulski dădu fuga după el.

— Credeam că nu mai vii! îl mustră Isabela pe întârziat.

— Puţin a lipsit! răspunse Starski, salutându-l pe domnul Tomasz. Am fost la Krzeszowski şi… închipuieşte-ţi, verişoară, am jucat cărţi de la două după masa până la nouă…

— Şi, natural, ai pierdut?

— Se înţelege… Norocul fuge de oameni ca mine! răspunse el, uitându-se în ochii ei.

Domnişoara Isabela se înroşi uşor.

Trenul porni. Starski se aşeză la stânga domnişoarei Isabela şi începută să converseze, pe jumătate în polonă, pe jumătate în engleză, dar treptat vorbiră mai mult englezeşte. Wokulski se aşezase în dreapta domnişoarei Isabela; pe urmă, nevrând să-i deranjeze, se ridică şi se mută lângă domnul Tomasz.

Domnul Lęcki, care era cam suferind, se îmbrăcase într-un havelock 16, se învelise cu un şal şi îşi pusese şi pledul pe picioare. Ceruse să se închidă toate ferestrele şi să se micşoreze lumina, care-l supăra. Ar fi vrut să doarmă, fiindcă se simţea toropit. Începu totuşi să vorbească cu Wokulski, povestindu-i amănunţit despre sora lui, Hortensia, cu care se înţelesese foarte bine în tinereţe, despre curtea lui Napoleon al III-lea, care îl onorase cu conversaţia sa de câteva ori, despre amabilitatea şi amorurile lui Victor Emanuel şi despre o sumedenie de alte lucruri.

Wokulski îl ascultă atent până la Pruszkow. Apoi glasul stins şi monoton al domnului Tomasz începu să-l obosească. În schimb, îi ajungeau la ureche tot mai desluşit frânturi din convorbirea domnişoarei Isabela cu Starski. Vorbeau acum numai englezeşte. Auzi chiar câteva fraze care-i atraseră atenţia şi se întrebă dacă n-ar fi cazul să le spună că ştie şi el engleza.

Voi să se ridice, când privirile îi căzură fără să vrea pe geamul din faţă, în care se oglindea slab imaginea Isabelei şi a lui Starski. Şedeau foarte aproape unul de altul şi aveau amândoi feţele aprinse, deşi discutau pe un ton atât de calm, de parcă ar fi discutat despre lucruri indiferente.

Wokulski îşi dădu însă seama că tonul lor indiferent nu corespundea conţinutului conversaţiei. Dimpotrivă, degajarea aceasta nu avea decât rostul să inducă pe cineva în eroare. În clipa aceea – pentru prima dată de când o cunoscuse pe Isabela – îi trecu prin minte îngrozitorul gând al falsităţii!

Se încleştă cu amândouă mâinile de canapea, îşi aţinti privirile asupra geamului şi îşi încordă auzul. I se părea că fiecare cuvânt rostit de Starski şi de Isabela îi picură pe faţă, pe cap şi pe piept ca stropi grei de plumb…

Nu mai voia să le spună că-i înţelege, ci ascultă… ascultă.

Trenul tocmai pornise din Radziwillow, şi prima frază care-i atrase atenţia fu următoarea:

— Îi poţi reproşa totul! zise domnişoara Isabela în englezeşte. Nu e nici tânăr, nici distins, e prea sentimental, şi uneori plictisitor. Dar să-i reproşezi că e hrăpăreţ? Până şi tata spune că-i prea darnic… şi asta-i de ajuns!

— Dar incidentul cu domnul K…? o întrerupse Starski.

— Pentru iapa de curse? … Se vede că vii de la ţară! Baronul a fost zilele astea pe la noi şi ne-a spus că domnul în cauză a procedat în această chestiune ca un gentleman!

— Nici un gentleman n-ar fi făcut scăpat pe un falsificator dacă n-ar fi avut cu el anumite interese ascunse! răspunse Starski, zâmbind.

— Dar baronul de câte ori nu l-a făcut scăpat? întrebă domnişoara Isabela.

— Da, fiindcă şi baronul are anumite păcate pe suflet, cunoscute domnului M… îţi aperi slab protejaţii, verişoară! făcu Starski, ironic.

Wokulski se ghemui pe canapea ca să nu se ridice şi să-l plesnească. Izbuti să-şi învingă pornirea.

„Fiecare om are dreptul să-i judece pe ceilalţi, îşi zise el. Să vedem ce va urma…”

Timp de câteva clipe auzi numai huruitul roţilor şi observă că vagonul se clatină.

„N-am mai pomenit vagon să se clatine ca ăsta.”

— Şi medalionul? reluă Starski, batjocoritor. E singurul lui dar de logodnă? … Nu-i prea darnic, ce să spun! Iubeşte ca un trubadur, dar…

— Te asigur că mi-ar da tot ce are… îl întrerupse domnişoara Isabela.

— Pune mâna pe averea lui., verişoară, şi împrumută-mi şi mie vreo sută de mii de ruble! … Spune-mi, ai găsit bucăţica aia miraculoasă de tinichea?

— Nu… Şi sunt foarte mâhnită… Dumnezeule, când o afla!

— Ce să afle? Că ai pierdut o bucăţică de tablă, sau că am căutat medalionul împreună? şopti Starski, lipindu-se de braţul ei.

Wokulski simţi că i se lasă un văl de ceaţă pe ochi.

„Ce-i cu mine? Înnebunesc? …” se întrebă el, ţinându-se de cureaua de la fereastră. Avea impresia că vagonul sare de pe şine şi că va deraia dintr-o clipă într-alta.

— Ştii că eşti îndrăzneţ? … şopti domnişoara Isabela.

— În asta constă forţa mea! răspunse Starski.

— Ia seama… Ar putea observa… şi atunci… am să te urăsc!

— Dimpotrivă! Ai să fii nebună după mine, pentru că nimeni altul n-ar fi putut face aşa ceva… Femeilor le e drag diavolul…

Domnişoara Isabela se întoarse puţin spre tatăl ei. Wokulski se uita la geamul din faţă şi asculta.

— Îţi declar că n-ai să treci pragul casei noastre! Iar dacă ai să îndrăzneşti… am să-i spun totul! şuieră ea, mânioasă.

Starski râse.

— Verişoară, n-am să-l trec până ce n-ai să mă chemi… Sunt sigur însă că asta se va întâmpla foarte curând. Într-o săptămână o să fii sătulă până-n gât de un soţ care te divinizează şi ai să doreşti o societate veselă. Îţi vei aduce atunci aminte de ştrengarul tău de văr, care n-a fost serios niciodată în viaţă, care a glumit întotdeauna şi care uneori a fost îndrăzneţ până la neruşinare. Şi-l vei regreta, pentru că e gata întotdeauna să te adore, n-a fost niciodată gelos, a ştiut să cedeze locul celorlalţi şi ţi-a respectat capriciile!

— … luându-şi răsplata din alte părţi! observă domnişoara Isabela.

— Exact! … Dacă n-aş fi procedat aşa, n-ai fi avut azi ce să-mi ierţi şi ar fi trebuit să te temi de reproşurile mele… Fără să-şi schimbe poziţia, îi cuprinse mijlocul cu mâna dreaptă, iar cu stânga îi strânsă uşurel mâna ascunsă sub mantia de călătorie: Da, verişoară! O femeie ca tine nu se mulţumeşte cu pâinea zilnică a respectului sau cu turta dulce a admiraţiei… Tu ai nevoie uneori de şampanie, pe tine trebuie să te ameţească cineva, cel puţin prin cinismul lui…

— E aşa de uşor să fii cinic…

— Da, dar nu fiecare are curajul să fie! întreabă-l pe domnul în cauză dacă şi-ar fi putut închipui vreodată că rugăciunile sale sentimentale ar avea mai puţină valoare decât profanările mele?

Wokulski nu mai ascultă restul conversaţiei, pentru că atenţia îi fu atrasă de schimbarea rapidă care se petrecea în el. Dacă în ajun i-ar fi spus cineva că va fi în stare să asiste fără să crâcnească la o asemenea convorbire, n-ar fi crezut! Ar fi fost sigur că fiecare cuvânt ori îl va ucide, ori îl va sili să facă o nebunie. Dar după ce totul se-ntâmplase, se văzu nevoit să admită că există ceva mai rău decât trădarea, dezamăgirea şi umilirea.

Ce anume? … Călătoria cu trenul! Cum se clatină vagonul… Ce repede fuge! Trepidaţiile vagonului i se transmiteau în picioare, în plămâni, în inimă, în creier. Tremura în el totul, fiecare oscior, fiecare fibră nervoasă…

Şi goana asta pe câmpia nemărginită, sub bolta uriaşă a cerului. Şi el, care trebuie să mai alerge aşa nu ştia cât timp… Poate încă cinci, poate încă zece minute! …

Ce importanţă mai aveau acum Starski, sau chiar Isabela… Unul la fel ca celălalt! … Şi trenul, ah, trenul! … Legănatul ăsta! …

Îi era teamă să nu izbucnească în plâns, să nu urle, să nu spargă totul din jur, să nu sară din vagon… Ba mai rău! Avea impresia că-l va implora pe Starski să-l salveze. De cine? … La un moment dat îi trecu prin minte să se ascundă sub bancă, să-i roage pe ceilalţi să se aşeze peste el şi să meargă aşa până la gara următoare.

Închise ochii, strânse din dinţi, îşi încleştă degetele de ciucuraşii canapelei; broboane de sudoare îi năpădiră fruntea, scurgându-i-se şiroaie pe faţă. Dar vagonul se clătina mereu, gonea mereu înainte… În sfârşit, se auzi un şuierat… Încă unul… Şi trenul opri în gară.

„Sunt salvat…”

În aceeaşi clipă domnul Lęcki se trezi.

— Ce staţie e? întrebă Wokulski.

— Skerniewice! răspunse domnişoara Isabela.

Conductorul deschise uşa. Wokulski sări în picioare, îl dădu pe domnul Tomasz la o parte, se izbi de canapeaua din faţă, se împiedică în prag şi fugi la bufet.

— O vodcă!

Femeia de la bufet, mirată, îi dădu un păhărel. El îl duse la gură, dar simţind că i se contractă gâtlejul şi că-i vine greaţă, îl puse la loc, neatins.

Între timp, în vagon, Starski schimbase subiectul:

— Spune-mi orice vrei, verişoară, dar nu se iese aşa, valvârtej, din vagon, în faţa unei femei…

— S-o fi simţind prost! răspunse Isabela, uşor neliniştită.

— În orice caz, e probabil vorba de o indispoziţie mai degrabă… urgentă decât primejdioasă… Spune-mi, nu vrei să-ţi aduc ceva de la bufet, verişoară?

— Un pahar cu sifon…

În timp ce Starski pornea spre bufet, Isabela se uita pe geam, tot mai neliniştită.

„Se petrece ceva… îşi spuse ea. Ce înfăţişare ciudată avea! …”

Wokulski ieşi de la bufet şi o luă spre capătul peronului. Respiră adânc de câteva ori, bău apă din butoiul lângă care stătea o femeie săracă şi câţiva evrei şi, încetul cu încetul, îşi veni în fire. Văzând un impiegat, se apropie de el.

— Dragă domnule, fii bun te rog şi fă-mi un serviciu…

— Bucuros! Dar ce-i cu dumneavoastră?

— Nimic. Ia de la birou o hârtie, vino în faţa vagonului nostru şi spune că ai o telegramă pentru Wokulski…

— Pentru dumneavoastră?

Uluit, impiegatul se duse la telegraf, de unde ieşi peste câteva clipe. Oprindu-se în faţa vagonului unde se aflau domnul Lęcki şi fiica sa, strigă:

— O telegramă pentru domnul Wokulski! …

— Ce s-o fi întâmplat? Dă-o încoa! … zise domnul Tomasz, speriat.

În clipa aceea însă se apropie Wokulski, luă hârtia, o despături calm şi, cu toate că era foarte întuneric, se prefăcu că o citeşte.

— De unde-i telegrama? întrebă domnul Tomasz.

— De la Varşovia, răspunse Wokulski. Trebuie să mă întorc.

— Te întorci? … strigă domnişoara Isabela. S-a întâmplat ceva?

— Nu. Mă cheamă asociatul meu…

— Câştig. Sau pierdere? şopti viitorul socru, aplecându-se pe fereastră.

— Câştig enorm!

— Dacă-i aşa, du-te! … îl sfătui domnul Tomasz.

— Dar de ce să rămâi aici?! interveni domnişoara Isabela. Tot trebuie să aştepţi trenul! mai bine mergi cu noi în întâmpinarea lui. Vom mai fi câteva ceasuri împreună…

— Sfatul Belei e excelent! fu de părere domnul Tomasz.

— Nu! rosti hotărât Wokulski. Prefer să plec de aici cu o locomotivă decât să pierd câteva ore!

Domnişoara Isabela îl privi cu ochii larg deschişi: observase ceva cu totul nou, care o atrăgea spre el.

„Ce fire schimbătoare are omul acesta!”

În câteva clipe Wokulski crescu fără explicaţie în ochii ei, iar Starski i se păru mic şi caraghios.

„Dar… de ce nu mai merge? … De unde până unde telegrama asta?”

Neliniştea ei, crescândă, deşi nedesluşită, lăsă loc spaimei.

Wokulski se întoarse din nou la bufet, în căutarea unui hamal care să-i ia bagajele. În drum se lovi de Starski.

— Ce s-a întâmplat cu dumneata?! exclamă tânărul, privindu-l în raza de lumină venită dinăuntru.

Wokulski îl luă le braţ şi merse cu el de-a lungul peronului.

— Domnule Starski, să nu te superi de ce-ţi voi spune, rosti el cu vocea înăbuşită. Te înşeli în privinţa persoanei dumitale. Dumneata eşti tot atât de diabolic câtă otravă este într-un chibrit… Şi nu ai niciuna din proprietăţile şampaniei, ci mai degrabă ale brânzei învechite, care excită stomacurile bolnave, dar care pe omul cu gusturi sănătoase îl face să verse… Te rog să mă scuzi…

Starski îl asculta uluit. Nu înţelegea nimic, deşi parcă ar fi fost ceva de înţeles. Începuse să creadă că are în faţă un nebun.

Clopoţelul sună a doua oară, călătorii ieşiră buluc de la bufet şi se îndreptară spre vagoane.

— Am să-ţi dau un sfat, dragă domnule Starski! Ca să te bucuri de favorurile femeilor, e mai nimerită tradiţionala prudenţă decât cutezanţa mai mult sau mai puţin demoniacă. Cutezanţa dumitale demască femeile şi, cum lor nu le place să fie demascate, le pierzi încrederea, ceea ce poate constitui o nenorocire atât pentru dumneata, cât şi pentru iubitele dumitale…

Starski tot nu pricepea despre ce e vorba. Se mulţumi să şoptească:

— Dacă te-am jignit cu ceva, sunt dispus să-ţi dau satisfacţie…

Clopoţelul sună a treia oară.

— Poftiţi în vagoane! strigară conductorii.

— Nu, domnule! mârâi Wokulski, îndreptându-se cu el spre vagonul lor. Dacă aş fi simţit nevoia unei satisfacţii din partea dumitale, în clipa asta n-ai mai fi fost viu! N-aş fi avut nevoie de nici o formalitate suplimentară. Mai degrabă dumneata ai dreptul să-mi ceri satisfacţie, fiindcă am cutezat să intru în grădina în care îţi cultivi florile… Îţi stau la dispoziţie… Ştii unde locuiesc…

Se apropiam de vagon, în faţa căruia îi aştepta conducătorul. Wokulski îl împinse pe Starski în compartiment, şi conducătorul închise uşa.

— Nu-ţi iei rămas bun, domnule Stanislaw? întreabă, mirat, domnul Tomasz.

— Călătorie plăcută! … răspunse Wokulski, înclinându-se.

La fereastră apăru şi domnişoara Isabela. Şeful de tren dădu semnalul, locomotiva fluieră şi se puse în mişcare.

— Farewell, miss Isa, farewell! … 17 strigă Wokulski.

Trenul pornise. Domnişoara Isabela se aruncă pe canapeaua din faţa tatălui ei; Straski se duse în colţul celălalt al salonului.

— Da! … mormăi Wokulski. Nu vă faceţi griji. N-o să ajungeţi bine la Piotrokow, şi o să fiţi iar unul în braţele celuilalt.

Se uită la trenul care dispărea în zare şi începu să râdă.

Rămas singur pe peron, continuă să asculte huruitul roţilor în depărtare; huruitul slăbea, până ce, în sfârşit se stinse.

Apoi auzi paşii celor care plecau din gară şi zgomotul făcut de chelnerii cu aranjatul meselor la bufet. Luminile se stinseră, un chelner bătrân închise căscând uşile cu geamuri, făcându-le să scârţâie în balamale.

„Căutând medalionul, au pierdut bucăţica de metal! … gândi Wokulski. Sunt şi sentimental, şi plictisitor… În afară de pâinea zilnică a respectului şi de turta dulce a admiraţiei, mai are nevoie şi de şampanie… Turta dulce a admiraţiei! Bun spirit, n-am ce zice! Dar ce fel de şampanie i-o fi plăcând? … Ah, da, şampania cinismului! … Şampania cinismului! încă un spirit bun! … Cel puţin ştiu că studiul limbii engleze mi-a folosit! …

Rătăcind fără ţel, se strecură între două şiruri de vagoane de marfă. O clipă şovăi; încotro s-o ia? Deodată avu o halucinaţie. I se părea că se află în interiorul unui turn enorm care se prăbuşise fără nici un zgomot. Trăia, dar între mormane de moloz, din mijlocul cărora nu putea ieşi. Nu era nici o scăpare! …

Tresări; vedenia dispăru.

„Mi-e somn! La drept vorbind, n-a fost nici o surpriză. Totul putea fi prevăzut! De altfel, mi-am şi dat seama de mult de toate astea… Ce lucruri stupide vorbea cu mine! … În fond care erau preocupările ei? Balurile, recepţiile, concertele, toaletele… Pe cine iubea? Nu se iubea decât pe ea! I se părea că lumea întreagă e făcută numai pentru ea, şi că menirea ei este să se distreze! Îi plăcea să fie cochetă, şi era cochetă – fără nici o ruşine – cu toţi bărbaţii! Iar cu femeile lupta pentru frumuseţe, omagii şi toalete. Ce făcea în fond? Nimic! împodobea saloanele. Iar singurul lucru cu care putea să-şi câştige existenţa era dragostea! O marfă falsă! … Dar şi Starski! … Ce e Starski? Un parazit, ca şi ea… A fost doar un episod în viaţa ei, plină de experienţe. Faţă de el nu poate avea nici o pretenţie; sacul şi-a găsit peticul… Şi nici faţă de ea… Nu-i decât o Messalină! Cine voia o strângea în braţe, cine voia îi căuta medalionul în sân. Chiar şi amărâtul de Starski, un prăpădit care din lipsa altei ocupaţii s-a făcut seducător de profesie…

Cândva crezut-am că există pe pământ Doar îngeri albi, cu aripi luminoase…

Grozavi îngeri! … Faimoase aripi! … Molinari, Starski, şi Dumnezeu ştie câţi… Uite unde ajungi când cunoşti femeia numai din poezii…

Femeile nu trebuie văzute prin ochelarii lui Mickiewicz, Krasinski sau Slowacki, ci prin tabelele statistice care ne învaţă că fiecare „înger alb” este într-o proporţie de zece la sută o prostituată! Aşa, chiar dacă ai o decepţie, n-ai de ce să te amărăşti. Dimpotrivă! …”

Deodată răzbi până la el un vuiet puternic; în gară se umplea, pare-se, cazanul sau rezervorul de apă. I se păru că în sunetul acela prelung şi melancolic desluşeşte o orchestră intonând invocaţia din Robert Diavolul: „Voi, ce zăceţi aici, sub a morţii lespede rece…” Râsete, plânsete, tânguiri, ţipete, strigăte sălbatice – toate răsunau în acelaşi timp, iar deasupra tuturor se ridica un glas puternic plin de o tristeţe deznădăjduită.

Ar fi jurat că aude într-adevăr o orchestră, şi fu din nou cuprins de halucinaţii. I se părea că se află într-un cimitir, printre mormintele deschise, din care se ridicau umbre respingătoare. Îndată, umbrele se prefăceau în femei frumoase, printre care Isabela înainta cu băgare de seamă, chemându-l spre ea cu mâna şi cu privirea…

Îl cuprinse o spaimă atât de mare, încât se închină; vedeniile dispărură.

„Ajunge! Aşa pot să înnebunesc!”

Şi se hotărî să nu se mai gândească la ea.

Era ora două noaptea. În biroul de mişcare ardea o lampă cu abajur verde; se auzea ţăcănitul slab al telegrafului. Pe peron se plimba un om, care la apropierea lui îşi scoase şapca.

— Când pleacă trenul spre Varşovia? întrebă Wokulski.

— La cinci!

Apoi, făcând un gest, ca şi cum ar fi vrut să-i sărute mâna, omul adăugă:

— Ştiţi, eu sunt…

— De-abia la cinci… şopti Wokulski. Dar cel de la Varşovia când soseşte?

— Peste trei sferturi de oră… Domnule, eu sunt…

— Peste trei sferturi de oră… Sferturi… Sferturi! … repetă Wokulski, conştient că nu rosteşte corect litera r.

Se întoarse şi porni de-a lungul şinelor. Omul se uită după el, clătină din cap, şi se topi în întuneric.

„Sferturi de oră… Sferturi de oră… murmura Wokulski. Ce-i cu mine? Ameţesc? … Ce ciudată învălmăşeală de întâmplări! Am studiat ca s-o pot cuceri pe Isabela şi am sfârşit pierzând-o… Sau Geist… A făcut o mare descoperire, mi-a încredinţat un depozit sfânt, pentru ca domnul Starki să aibă încă un prilej în plus s-o pipăie… Din cauza ei am pierdut totul! Chiar şi ultima speranţă… Să mă întrebe cineva acum dacă l-am cunoscut într-adevăr pe Geist sau dacă am văzut metalul acela minunat, n-aş fi în stare să răspund! Nici eu nu sunt sigur că n-a fost o halucinaţie! … Ah, dacă aş putea să nu mă mai gândesc la ea! … Măcar zece-cincisprezece minute! … Da, n-am să mă mai gândesc la ea! …”

Noaptea era înstelată, câmpia învăluită în întuneric; de-a lungul liniei ferate, la distanţe mari, sclipeau luminiţele macazurilor şi semafoarelor. Mergând pe lângă şanţ, Wokulski se împiedică de un bolovan, şi îndată în faţa ochilor îi reveniră ruinele castelului de la Zaslawsk, piatra pe care şezuse domnişoara Isabela lăcrimând. Dar acum, în afară de lacrimi, în ochii ei lucea şi minciuna.

„Da, n-am să mă mai gândesc la ea… Mă duc la Geist, am să muncesc de la şase dimineaţa până la unsprezece noaptea, o să fiu atent la fiecare schimbare de presiune, de temperatură şi de intensitate a curentului… N-o să mai am când să mă gândesc la ea!”

I se păru că aude paşi. Se întoarse, dar nu era nimeni. În schimb, avu impresia că vede mai slab cu ochiul stâng decât cu cel drept, şi se simţi îngrijorat.

Vru să se întoarcă în gară, printre oameni; îşi dădu seama că nu va fi în stare să le vadă chipurile. Îl obseda până şi mecanismul gândirii. Aproape că-l durea… „N-am ştiut că sufletul poate fi o povară atât de grea! … Ah, dacă aş putea să nu mă mai gândesc…”

Departe, în zare, spre răsărit, luci ceva; peste o clipă apăru secera subţire a lunii, revărsând asupra locurilor o lumină mohorâtă. Şi deodată avu o nouă halucinaţie. Se făcea că era într-o pădure tăcută şi pustie; trunchiurile pinilor aveau forme ciudate, nu se mai auzea nici o pasăre, iar vântul nu mişca nici o ramură. Nu era lumină, doar o umbră străvezie şi tristă. Întunericul, jalea şi tristeţea porneau din inima lui. Şi ştia că nu se vor sfârşi decât o dată cu viaţa, dacă se vor sfârşi vreodată…

Printre pini, oriunde privea, apăreau petice sure de cer, şi fiecare dintre peticele acelea se prefăcea într-o fereastră de vagon, vibrând şi reflectând chipul palid al Isabelei în braţele lui Starski.

Wokulski nu se mai putea împotrivi vedeniilor; îl chinuiau, îi destrămau voinţa, îi denaturau gândurile şi-i otrăveau inima. Îşi pierduse orice urmă de independenţă; era doborât de fiecare impresie, care se reflecta în mii de forme din ce în ce mai întunecate, din ce în ce mai dureroase, ca un ecou într-o clădire pustie…

Se împiedică iar de un bolovan, şi faptul, în însemnătatea lui, dezlănţui în el gânduri îngrozitoare.

I se părea că odată şi odată fusese şi el o piatră rece, oarbă, insensibilă, care zăcuse nepăsătoare şi pe care n-o putuseră învia nici cataclismele. Fusese piatră şi auzise – în el sau deasupra lui – un glas care-l întreba: „Vrei să devii om?” „Ce este omul?” „Vrei să vezi, să auzi, să simţi?” „Ce însemnează să simţi?” „Aşadar, vrei să cunoşti ceva nou? Doreşti să simţi într-o clipă mai mult decât au simţit toate pietrele în milioane de veacuri?” „Nu înţeleg! răspunse piatra. Nu înţeleg, dar pot să fiu totul.” „Şi dacă după aceea vei rămâne cu jalea veşnică? …” „Ce-i jalea? … Eu pot să fiu totul!” „Fii deci om!”

Şi devenise om. Trăise câţiva zeci de ani, şi în toţi aceşti ani dorise şi suferise atât, cât o lume moartă n-ar simţi în veşnicii întregi. Gonind după o singură dorinţă, întâlnise mii de alte dorinţe; fugind de o suferinţă, se prăbuşise într-un ocean de suferinţe şi trăise atât, gândise atât, înghiţise atâtea forţe oarbe, încât până la urmă natura întreagă se ridicase împotriva lui.

„Ajunge! … începură să urle glasuri dezlănţuite, din toate părţile. Ajunge! … Lasă altora locul la comedia asta! … Să ştie şi alţii ce înseamnă această nouă stare! …

Ajunge! … Venise aşadar vremea să plece din nou în neant! Într-o clipă în care viaţa, îţi lasă numai disperarea, după ce ai pierdut chiar şi regretul celor neînfăptuite, pleacă!

„Ah, de-ar răsări odată soarele! gândi Wokulski. Să mă întorc la Varşovia… Am să mă apuc de orice, ca să termin cu halucinaţiile astea, care-mi zdruncină nervii… Îl vrea pe Starski? Prea bine! în schimb, am câştigat altele… Nu pot avea totul…”

Îşi simţi buzele umede.

„Sânge?”

Îşi şterse gura, şi la lumina unui chibrit văzu batista înroşită.

„Sunt nebun? …”

În clipa aceea zări două luminiţe care se îndreptau încet spre el, trăgând o umbră, şi un snop de scântei.

„Trenul? …” I se năzări că e acelaşi tren cu care călătorea Isabela. Văzu din nou salonul luminat de lampa cu abajur de pânză albastră, iar într-un colţ o desluşi pe ea, în braţele lui Starski… „O iubesc atât de mult! … O iubesc atât! … şi n-o pot uita! …”

În clipa aceea îl cuprinse o durere năprasnică. Îl tortura cugetul istovit, simţămintele lui chinuitoare, voinţa zdruncinată, viaţa toată… Şi deodată simţi nu dorinţa, ci foamea, setea de moarte!

Trenul se apropia încet. Fără să-şi dea seama ce face, Wokulski căzu pe şine. Tremura, dinţii îi clănţăneau, se încleşta cu amândouă mâinile de traverse… Gura îi era plină de nisip… Lumina felinarelor începu să se prelingă de-a lungul şinelor care vibrau încet sub roţile locomotivei…

Îndură-te, Doamne! … şopti el şi închise ochii.

Deodată simţi căldură şi o smucitură violentă. Cineva îl trăsese de pe şine… Trenul trecu repede, numai la câteva degete de capul lui, învăluindu-l în aburi fierbinţi. O clipă îşi pierdu cunoştinţa; când se trezi, văzu un om aplecat deasupra lui, ţinându-l de mâini.

— Ce-ai vrut să faci? îi vorbi omul. Cine a mai văzut una ca asta? Numai Dumnezeu are dreptul…

Nu termină vorba. Wokulski se ridică, îl apucă de guler, şi dintr-o singură smucitură îl aruncă la pământ.

— Ce vrei cu mine? răcni el.

— Domnule… dragă domnule… sunt eu, Wysocki.

— Wysocki? … Wysocki? … repetă Wokulski. Minţi! Wysocki e la Varşovia.

— Eu sunt fratele lui. Ştiţi… de la Căile Ferate… Dumneavoastră doar mi-aţi ajutat să intru în serviciu, anul trecut, de Paşti… Cum era să nu vă scap din nenorocire? … Apoi, ştiţi, regulamentul nu dă voie nimănui să călătorească sub locomotivă…

Wokulski căzu pe gânduri.

— Totul se întoarce împotriva mea! Până şi binele pe care l-am făcut cândva! murmură el.

Obosit, se aşeză pe pământ, lângă un păr sălbatic, mic cât un copil. Se stârnise vântul, unduind uşurel frunzele pomului, şi freamătul acesta îi aminti – nici el nu ştia de ce – anii trecuţi.

„Unde este fericirea mea?! …”

Simţi în piept o încleştare care, treptat-treptat, ajunse până la gât. Încercă să tragă adânc aer în plămâni, dar nu izbuti; avea impresia că se înăbuşă. Se agăţă cu amândouă mâinile de pomul care fremăta şi gâfâi:

— Mor…

I se păru că-i ţâşneşte sângele din vine, că-i plesneşte capul; scoase un urlet de durere, apoi, deodată, izbucni în hohote de plâns:

— Doamne, Dumnezeule! … Doamne, Dumnezeule! …

Omul se apropie de el şi îşi lăsă uşurel mâna pe umărul lui.

— Plângi, domnule… Plângi, plângi… şi cheamă numele lui Dumnezeu! Nu-l vei chema în zadar. Cine-i cere ocrotirea şi crede în el din toată inima poate spune fără teamă: „Dumnezeu e apărătorul meu şi nici o năpastă nu poate cădea asupra mea! …” El te va scăpa de durere! … Ce rost are averea, ce rost au bogăţiile cele mai mari?! Totul e numai deznădejde, afară de unul singur Dumnezeu, care nu înşală.

Wokulski îşi lipi obrazul de pământ. I se părea că o dată cu fiecare lacrimă i se scurgea din inimă şi durerea, dezamăgirea şi disperarea. Cugetul lui zdruncinat începea să-şi recapete echilibrul. Îşi dădea seama ce făcuse şi înţelegea că în clipa nenorocirii, atunci când totul îl trădase, îi rămăsese totuşi pământul, pământul credincios, omul simplu de lângă el şi Dumnezeu…

Apoi se linişti. Suspinele îi zguduiau pieptul tot mai rar. Simţi o slăbiciune în tot trupul… Adormi adânc.

Când se trezi, se luminase de ziuă. Se ridică în capul oaselor, se frecă la ochi, îl văzu pe Wysocki lângă ei şi îşi aduse aminte de tot ce se întâmplase.

— Am dormit mult? întrebă.

— Ştiu eu? … Un sfert de ceas, sau poate o jumătate, îi răspunse omul.

Wokulski îşi scoase portmoneul din buzunar, luă câteva hârtii de o sută de ruble şi întinzându-i-le, şopti:

— Ascultă… Aseară am fost beat… Să nu spui nimănui ce s-a întâmplat! … Ţine aici… Să-i ai pentru copii.

— Ştiţi, am crezut că aţi pierdut tot şi că de aia…

— Ai dreptate! răspunse Wokulski, îngândurat. Am pierdut tot. Tot afară de avere. N-am să te uit, deşi… mai bine muream…

— Eu gândeam că un om ca dumneavoastră nu-şi caută singur nenorocirea, chiar dacă şi-a pierdut toţi bunii… De vină este numai răutatea omenească… Dar o să-i vină şi ei sfârşitul. Dumnezeu veghează fără milă, dar cu dreptate… o să vedeţi! …

Wokulski se ridică şi se îndreptă spre gară. Deodată se întoarse spre Wysocki.

— Când vii la Varşovia, să treci, pe la mine… Dar să nu scoţi o vorbă despre cele întâmplate aici.

— N-am să scot, mă jur pe Dumnezeu! răspunse Wysocki, scoţându-şi şapca.

— Şi a doua oară, adăugă Wokulski, punându-i mâna pe umăr, a doua oară… Dacă o să mai întâlneşti unul, care… înţelegi? … Dacă mai întâlneşti unul, lasă-l în pace! … Pe cel ce vrea de bună-voie să se înfăţişeze în faţa judecăţii cereşti pentru nedreptăţile suferite, nu-l opri! … Nu! Nu-l opri! …

XIV.

DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL

„SITUAŢIA POLITICĂ SE CONTUrează din ce în ce mai lămurit.

S-au şi făcut două coaliţii. De o parte, Rusia şi Turcia, de alta, Germania, Austria şi Anglia. Şi dacă aşa stau lucrurile, însemnează că dintr-un moment într-altul poate izbucni războiul, în care se vor decide chestiuni importante. Foarte importante.

Va fi însă război? Pentru că nouă ne place întotdeauna să ne facem iluzii. Da, va fi, de data asta e sigur! Lisiecki pretinde că eu spun în fiecare an că o să fie război, dar că spusele mele nu s-au adeverit niciodată. E un prost! Habar n-are… Altceva a fost până acum, altceva e astăzi!

De pildă, acum o săptămână am citit în ziare cum că Garibaldi agită spiritele în Italia împotriva Austriei. De ce le agită? Pentru că aşteaptă izbucnirea unui mare război. Şi lucrurile nu s-au terminat aici, fiindcă peste câteva zile am auzit că generalul Türr nu ştie ce să facă şi cum să dreagă ca să-l convingă să nu-i mai stârnească pe italieni…

Ce însemnează asta? Asta însemnează cam aşa: „Voi, italienilor, să nu vă mişcaţi, pentru că Austria şi aşa vă dă Triestul dacă învinge. Dar dacă va fi învinsă din vina voastră, n-o să căpătaţi nimic…”

Agitaţia lui Garibaldi şi acţiunea lui Türr sunt pline de tâlc. Garibaldi agită, deoarece simte că se apropie războiul, iar Türr linişteşte spiritele, deoarece vede ceva mai departe.

Dar oară are să izbucnească războiul imediat? La sfârşitul lui iunie sau începutul lui iulie? … Aşa ar gândi un politician fără experienţă, nu însă eu! Germania nu poate începe războiul fără a se asigura din partea Franţei.

Şi cum o să se asigure? … Szprot spune că nu există nici o posibilitate, dar eu văd că există, şi încă una foarte simplă. O, Bismarck ăsta e o vulpe şireată; încep să-l respect!

Pentru că, la urma urmelor, de ce Germania şi Austria au atras Anglia în asociaţie? … Se înţelege că pentru a avea ac de cojocul Franţei şi a o sili să intre şi ea în coaliţie! Şi iată cum se vor petrece lucrurile:

În armata engleză îşi face serviciul tânărul Napoleon, adică Lulu, care se luptă cu zuluşii în Africa, la fel ca unchiul său, Napoleon cel Mare. Când englezii vor termina războiul, îl vor numi general şi vor spune francezilor cam aşa: „Iubiţilor! îl aveţi aici pe Bonaparte, care a luptat în Africa şi s-a acoperit de glorie nepieritoare, ca şi bunicul său. Faceţi din el împăratul vostru, aşa cum a fost şi bunicul, iar noi, în schimb, prin diplomaţie vă vom scoate de la nemţi Alsacia şi Lorena. Le veţi da câteva miliarde despăgubiri, dar, oricum, mai bine aşa decât un nou război, care ar costa vreo zece miliarde şi al cărui rezultat este îndoielnic…”

Franţuzii, fireşte, au să-l facă pe Lulu împărat, au să-şi recapete pământul, au să scoată gologanii, au să facă alianţă cu Germania, şi atunci Bismarck, când o vedea atâta bănet, o să le arate el ce poate! …

O, da! Bismarck e o vulpe şireată. Şi dacă există pe lume un om în stare să realizeze planul ăsta, apoi numai el e în stare! L-am mirosit eu de mult că-i mare pehlivan şi am avut slăbiciune pentru el, deşi n-am arătat-o pe faţă… Mare şmecher, domnilor, mare şmecher! … S-a însurat cu o fată din familia Puttkamer, şi cine nu ştie că Puttkamerii sunt rudă cu Mickiewicz! În plus, ţine grozav la polonezi! Până şi pe fiul Kronprinzului 18 l-a sfătuit să înveţe limba polonă! …

Hei, să vezi dacă n-o să fie anul ăsta război! Şi atunci am să-i povestesc lui Lisiecki istoria aia cu lupul! Dumnealui, vezi bine, e convins că înţelepciunea politică stă în a nu crede în nimic. Prostii! … Politica stă în altceva: în combinaţiile care decurg din rânduiala lucrurilor!

Aşadar, trăiască Napoleon al IV-lea! Pentru că deşi nimeni nu se gândeşte azi la el, sunt sigur că în tot balamucul care începe, el o să joace rolul principal. Iar dacă o proceda cum trebuie, nu numai că va redobândi pe gratis Alsacia şi Lorena. Dar va putea să împingă frontierele Franţei până la Rin, de-a lungul întregii linii. Cu condiţia, bineînţeles, ca Bismarck să nu priceapă prea de timpuriu cum stau lucrurile şi să nu-şi dea seama că cine se foloseşte de Bonaparte înhamă leul la roabă! De altfel, mi se cam pare mie că de astă dată Bismarck o să calculeze greşit. Şi, ca să spun adevărul, n-o să-mi pară rău de loc, fiindcă eu, unul, n-am avut niciodată încredere în el.

Nu ştiu de ce, dar cu sănătatea n-o duc prea bine. N-aş putea spune că mă doare ceva; uite-aşa, nu prea pot să umblu, n-am poftă, de mâncare, şi nici nu prea îmi vine să scriu.

În magazin mai că n-am ce face, pentru că Szlangbaum a şi început să se ocupe de toate, iar eu – ca e anexă – nu mai rezolv decât treburile lui Stas. Până în octombrie Szlangbaum o să ne achite suma întreagă.

Despre mine ştiu bine că n-am să îndur mizerie, fiindcă bunul Stas mi-a asigurat o rentă viageră de o mie cinci sute de ruble; dar când mă gândesc că n-am să mai însemn nimic în prăvălie, că n-o să mai am nici un drept…

Zău dacă merită să trăieşti! … Uneori viaţa mi se pare atât de grea, încât dacă n-ar fi Stas şi Napoleon cel mic, mi-aş face seama. Cine ştie, poate că tu, vechiul meu camarad, Katz, ai procedat mai cu înţelepciune! Nu mai ai, ce-i drept, nici un fel de speranţă, dar nici nu te temi de dezamăgire! … Asta nu înseamnă că mi-ar fi frică de ele, pentru că nici Wokulski, nici Bonaparte… Dar, oricum…

Ce obosit sunt! Mi-e greu să scriu. Aş pleca undeva… Doamne, n-am trecut bariera Varşoviei de douăzeci de ani… Şi cât îmi doresc uneori să mai revăd Ungaria măcar odată şi apoi să mor! … Poate că pe vechile câmpuri de bătălie am să mai găsesc cel puţin oasele camarazilor mei… Ei, Katz, ei Katz! … Îţi mai aduci tu aminte de fumul acela, de şuierături, de semnale? … Ce verde era iarba pe vremea aceea şi cum mai strălucea soarele pe cer! …

Oricum, tot va trebui să pornesc la drum, să privesc munţii şi pădurile, să mă scald în soarele şi în aerul câmpiilor întinse şi să încep o viaţă nouă. Poate că mă voi muta chiar undeva în provincie, în vecinătatea doamnei Stawska. Ce alta mai are de făcut un biet pensionar? …

Da’ şi Szlanbaum! Ce om ciudat! Nici nu mi-aş fi putut închipui, ştiindu-l cum arăta când era sărac, că va fi în stare să-şi ţină nasul aşa de sus! Am constatat că, prin Maruszewicz, a şi făcut cunoştinţă cu nişte baroni, cu nişte conţi! Numai la prinţ n-a ajuns, fiindcă alteţa-sa se poartă cu evreii foarte politicos, dar distant.

Şi în timp ce Szlangbaum ţine nasul atât de sus, în oraş e mare fierbere împotriva evreilor. De câte ori mă duc la o bere, întotdeauna trebuie să se repeadă cineva la mine şi să-mi facă scandal că Stas le-a vândut magazinul. Consilierul se plânge că evreii îi răpesc o treime din pensie, Szprot se vaită că i-au stricat afacerile, Lisiecki blestemă că Szlangbaum are de gând să-l dea afară după Sfântul Ioan, iar Klejn tace.

Până şi gazetele au început să scrie împotriva evreilor. Şi ceea ce e mai ciudat, Szuman, deşi evreu ortodox, a avut într-o zi cu mine următoarea conversaţie:

— Ai să vezi, domnule, că peste câţiva ani o să se încingă cu evreii o bătaie pe viaţă şi pe moarte!

— Să-mi fie cu iertare, zic, dar parcă deunăzi îi lăudai!

— I-am lăudat pentru că evreii sunt o rasă genială. Dar au caracter păcătos. Închipuieşte-ţi, domnule, că Szlangbaumii amândoi – şi bătrânul şi tânărul – au vrut să mă înşele! … „Aha! îmi zic eu. Acum, că te-au atins la buzunar, începi iar să te pocăieşti!” Ca să spun drept, mi-am pierdut orice urmă de simpatie pentru Szuman.

Şi câte bârfeli la adresa lui Wokulski! … Visător, idealist, romantic… Poate pentru că n-a făcut niciodată porcării…

Când i-am povestit lui Klejn conversaţia mea cu Szuman, pirpiriul nostru coleg mi-a răspuns:

— Zicea că balamucul o să înceapă peste câţiva ani? Linişteşte-l! O să înceapă mai devreme…

— Isuse Hristoase! De ce?

— De ce? Pentru că îi cunoaştem bine, deşi se gudură şi pe lângă noi… a răspuns Klejn. Spanac! Şi-au greşit însă socotelile… Ştim noi cât le poate pielea dacă au putere!

Pe Klejn l-am considerat drept un progresist, poate chiar prea progresist, dar acum văd clar! E un reacţionar. Şi, la urma urmelor, ce înseamnă noi? …

Ăsta e oare veacul care urmează veacului al XVIII-lea, veacul care a înscris pe steagurile sale: libertate, egalitate, fraternitate? … Atunci, fir-ar să fie, pentru că m-am mai bătut eu cu austriecii? … De ce au murit camarazii mei? …

Închipuiri! Năluciri! … Las’, că le aranjează el Napoleon al IV-lea pe toate.

Atunci Szlangbaum nu va mai fi arogant, Szuman nu se va mai lăuda cu neamul lui evreiesc, şi Klejn nu-i va mai ameninţa.

Şi timpurile astea nu sunt prea depărtate, pentru că însuşi Stas Wokulski…

Ah, ce obosit sunt! … Trebuie să plec undeva.

Nu sunt atât de bătrân ca să mă gândesc la moarte, dar, Doamne-Dumnezeule, când peştele ajunge pe uscat, oricât ar fi de tânăr şi de sănătos, trebuie să piară! Nu mai este în elementul său!

Nu ştiu dacă n-am ajuns şi eu un fel de peşte pe uscat! La magazin, Szlangbaum s-a boierit de tot, şi ca să arate cât e de puternic, i-a dat afară şi pe portar, şi pe casier numai pentru că nu i-au arătat destul respect.

Când am intervenit pentru bieţii oameni, mi-a răspuns mânios:

— Uită-te, domnule, şi vezi-i cum se poartă cu mine şi cum se poartă cu Wokulski! … Nu-i fac nici lui plecăciuni până la pământ, dar în fiecare privire, în fiecare gest al lor se vede că sunt gata să sară şi în foc pentru el…

— Domnule Szlangbaum, l-am întrebat eu, prin urmare ai vrea să-i vezi sărind în foc şi pentru dumneata?

— Fireşte! Doar mănâncă pâinea mea! Muncesc la mine, eu le plătesc salariul…

Am crezut că Lisiecki, care se făcuse vânăt la faţă de nerozia auzită, o să-i dea una peste bot; dar s-a stăpânit şi s-a mulţumit să întrebe:

— Dumneata ştii de ce suntem noi gata să sărim în foc pentru Wokulski?

— Pentru că are mai mulţi bani decât mine! a răspuns Szlangbaum.

— Nu, domnule! Fiindcă are ceea ce dumneata nu ai şi nici n-o să ai vreodată! a continuat Lisiecki, lovindu-se cu pumnul în piept.

Szlangbaum s-a făcut roşu ca racul.

— Ce e? … a răcnit el. Ce n-am eu? Nu, domnule Lisiecki, nu mai putem lucra împreună! Dumneata îmi insulţi religia!

L-am apucat pe Lisiecki de braţ şi l-am dus în dosul dulapurilor. Ceilalţi se prăpădeau de râs… Numai Zięba (singurul care va rămâne în magazin) se umfla în pene şi striga:

— Patronul are dreptate! N-are nimeni voie să-şi bată joc de religia cuiva; religia e lucru sfânt! Atunci, unde e libertatea conştiinţei, unde e progresul? … Civilizaţia? … Emanciparea? …

— Îl linguşeşte, bestia! a mormăit Klejn. Şi mi-a şopti repede la ureche: Crezi că Szuman n-are dreptate când spune că trebuie să izbucnească balamucul? … Ai văzut, domnule, cum era când s-a pripăşit la noi, şi cum e astăzi? …

Fireşte, pe Klejn l-am ocărât. Pentru că, nu-i aşa, ce drept are el să-şi sperie concetăţenii cu „balamucuri” şi „tărăboaie”? Nu pot totuşi să nu recunosc că Szlanbaum s-a schimbat teribil în cursul unui an, înainte era supus, pe câtă vreme azi e şi arogant, şi dispreţuitor; înainte tăcea când era nedreptăţit, astăzi face pe grozavul fără motiv! … Înainte credea chiar în nobleţe şi altruism, acum vorbeşte numai despre banii şi relaţiile lui. Nu m-aş mira ca lucrurile să iasă prost!

În schimb, faţă de clienţi este cu capul plecat, iar conţilor şi baronilor e în stare să le sărute picioarele. Cu subalternii se poartă ca un bivol: îi împroşcă şi-i calcă în picioare ca un dobitoc! Asta nu-i nici măcar frumos… Oricum, consilierul, Szprot, Klejn şi Lisiecki au dreptate când ameninţă cu tărăboaiele!

Ce rol mai am eu deci astăzi în prăvălie? Când fac o socoteală, balaurul se uită peste umărul meu; dacă dau o dispoziţie, el o repetă îndată, cu voce tare; din treburile magazinului mă înlătură tot mai mult, iar faţă de clienţii cunoscuţi spune mereu: „Prietenul meu, Wokulski… Amicul meu, baronul Krzezowski… Funcţionarul meu, Rzecki…” Iar când suntem singuri, îmi spune: „Dragă Rzecică…”

De câteva ori i-am dat să înţeleagă – delicat, bineînţeles – că diminutivele astea nu-mi fac plăcere de loc. Dar el, săracul, n-a înţeles! Pe de altă parte, eu sunt răbdător; până să-mi sară ţandăra, ehei! Lisiecki însă nu îngăduie nimănui nimic, de aceea Szlangbaum îl respectă.

La drept vorbind, Szuman avea dreptate când spunea că noi, din moşi-strămoşi, ne frământăm mintea cum să ne cheltuim banii, iar ei cum să-i câştige! În privinţa astă, ei ar fi fost astăzi primii în lume, dacă valoarea umană ar fi constat numai în bani. Dar… ce-mi pasă mie de toate astea? …

Cum în magazin nu prea am treabă, mă gândesc tot mai des la o călătorie în Ungaria, Să nu vezi de douăzeci de ani nici lanuri, nici păduri! … Groaznic! …

Începusem să mă ocup de paşaport, crezând că formalităţile vor dura cel puţin o lună. Când colo, s-a apucat Wirski de treaba asta şi, una, două… mi l-a scos în patru zile. M-am şi speriat! …

Acum nu mai am încotro! Trebuie să plec, măcar pentru câteva săptămâni. Am crezut că pregătirile de călătorie îmi vor răpi o bună bucată de vreme… Da’ de unde! … Wirski s-a amestecat iar, şi într-o zi mi-a cumpărat un geamantan, a doua zi mi-a împachetat lucrurile, iar a treia mi-a spus: „Pleacă! …”

M-am şi supărat. Ei, drăcia dracului, vor să scape de mine? De ciudă, le-am spus să despacheteze lucrurile, iar geamantanul l-am acoperit cu un covoraş, că mă şi enervează când îl văd… Şi, totuşi, cum aş mai pleca undeva! … Cum aş mai pleca! …

Însă mai întâi trebuie să mă întăresc puţin, pentru că n-am poftă de mâncare, slăbesc şi dorm ca vai de lume, deşi toată ziua pic de somn. Apoi mai am şi un fel de ameţeală, de palpitaţii… Ei, dar nu-i nimic. O să treacă! …

Klejn începe şi el să-şi facă de cap. Întârzie la lucru, umblă cu tot felul de cărţulii suspecte, se duce la adunări, dracu ştie cu cine… Partea proastă e că din suma destinată de Wokulski, a şi luat o mie de ruble, pe care a făcut-o praf într-o singură zi! Pe ce, el ştie! …

Totuşi, e un băiat de treabă! Iar cel mai bun indiciu este faptul că baroana Krzeszowska nu l-a evacuat din casă, unde locuieşte, ca şi înainte, la etajul al treilea, întotdeauna tăcut, netulburând liniştea nimănui.

Numai de s-ar lăsa de legăturile alea ale lui fără rost! S-ar putea prea bine să nu se întâmple nimic cu evreii; dar cu el! …

De l-ar lumina şi păzi bunul Dumnezeu!

Klejn mi-a povestit o întâmplare amuzantă şi instructivă. Am râs până la lacrimi, şi totodată am avut o dovadă a justiţiei divine, aplicată chiar şi în lucrurile mărunte.

„Triumful celor fără de Dumnezeu nu ţine mult”, spune, mi se pare, Sfântă Scriptură. Sau poate vreunul din părinţii bisericii. De altfel, oricine ar fi spus-o, lucru sigur e că baroana şi Maruszewicz au confirmat adevărul.

E ştiut că baroana, după ce a scăpat de Maleski şi de Patkiewicz, a dat ordin portarului să nu închirieze sub nici un cuvânt locuinţa de la etajul al treilea altor studenţi, chiar dacă ar fi să rămână goală în vecii vecilor. Şi, de fapt, timp de câteva luni camera studenţilor a rămas neînchiriată; dar cel puţin baroana era satisfăcută.

Între timp s-a întors acasă soţul – baronul adică – şi fireşte, a luat în seama sa administraţia clădirii. Şi cum baronul are mereu nevoie de bani, îi stătea în gât locuinţa aceea pustie, din cauza căreia veniturile scăzuseră cu o sută douăzeci de ruble anual.

Dar mai ales îl pisa Maruszewicz – (aha, s-au şi împăcat! …), care continuă să împrumute bani de la el.

— Ce să mai cauţi, baroane, îi spunea el uneori, dacă viitorul chiriaş e sau nu student, iar dacă plăteşte pe o lună înainte, ia banii, şi gata!

Baronului i-au plăcut grozav sfaturile astea şi a poruncit portarului ca, imediat ce s-o ivi un amator, să nu-l mai întrebe de nimic şi să-l trimită sus, la el. Portarul, se înţelege, a vorbit despre asta cu nevastă-sa; ea, la rândul ei, i-a spus lui Klejn, care voia vecini după gustul lui.

Aşadar, cam după patru zile s-a prezentat la baron un tip elegant, cu o fizionomie ciudată, îmbrăcat şi mai ciudat: pantalonii nu i se asortau cu vesta, vesta nu se asorta cu redingota, iar cravata nu se asorta cu nimic.

— Dragă domnule baron, a început elegantul personaj, am aflat că în casa dumneavoastră ar fi o locuinţă de închiriat cu zece ruble lunar.

— Da, exact! a confirmat baronul. De altfel, o puteţi vedea.

— Nu, mulţumesc, nu-i nevoie. Sunt sigur că dumneavoastră, domnule baron, n-aţi fi în stare să închiriaţi o locuinţă rea. Pot să vă dau arvuna?

— Poftim! s-a grăbit baronul. Şi pentru că dumneata mă crezi pe cuvânt, nici eu n-am să-ţi cer informaţii mai amănunţite…

— O, dacă doriţi, domnule baron…

— Între oameni bine educaţi e de ajuns Încrederea reciprocă, a răspuns baronul. Sper, deci, că nici eu şi nici soţia mea – şi îndeosebi soţia mea – nu vom avea prilej să ne plângem de dumneavoastră…

La care tânărul i-a strâns mâna călduros.

— Vă dau cuvântul meu că nu vom face niciodată vreo neplăcere soţiei dumneavoastră, care poate în mod nedreptăţit are prejudecăţi…

— Ajunge, ajunge, domnule! l-a întrerupt baronul.

Apoi a luat arvuna şi a dat chitanţă.

După plecarea tânărului, l-a chemat pe Maruszewicz.

— Nu ştiu dacă n-am făcut o trăsnaie! … a spus baronul, necăjit. Am găsit un chiriaş, dar judecând după înfăţişare, tare mă tem să nu fie chiar unul din tinerii aceia pe care i-a evacuat soţia mea…

— Ce-are a face! l-a consolat Maruszewicz. A plătit înainte? E-n regulă!

A doua zi de dimineaţă s-au mutat în cameră trei tineri, dar aşa de încet, încât nu i-a văzut nimeni. Nici că ţineau seara sfat cu Klejn nu i-a văzut nimeni. Peste câteva zile, Maruszewicz a venit foarte agitat la baron.

— Baroane, ştii că într-adevăr sunt puşlamalele alea pe care le-a evacuat baroana? Maleski, Patkiewicz şi…

— Ei şi? a răspuns baronul. Soţia mea n-are de ce să se supere. Plătesc? E-n regulă!

— O fi, dar mă supără pe mine! a izbucnit Maruszewicz. Când deschid fereastra, unul îmi trimite cu puşcociul boabe de mazăre în cap, ceea ce nu-i de loc plăcut, iar când se adună la mine câţiva prieteni, sau vine vreo cucoană (aici a coborât glasul), aruncă atâtea boabe de mazăre în geam, că nu mai e de stat. Aşa mă supără… Mă compromite! Am să mă plâng poliţiei!

Baronul, fireşte, a vorbit cu chiriaşii, rugându-i să nu mai arunce boabe în fereastra lui Maruszewicz, şi tinerii n-au mai aruncat. În schimb, dacă venea la Maruszewicz vreo cucoană – ceea ce i se întâmpla destul de des – unul din ei se apleca îndată pe fereastră şi începea să urle:

— Portar! Portar! … Ia vezi ce cucoană a intrat la domnul Maruszewicz!

Portarul, fireşte, nici nu ştia dacă intrase cineva, dar aşa toată casa afla că Maruszewicz are musafiri.

Maruszewicz turba de ciudă, cu atât mai mult cu cât la plângerile lui, baronul îi răspundea:

— Ce te vaiţi! Nu m-ai sfătuit tu să nu ţin camera goală? …

Baroana se potolise, pentru că, pe de o parte; se temea de soţul ei, pe de alta, de studenţi.

Aşa s-a întâmplat că baroana, pentru pornirile ei rele şi răzbunătoare, şi Maruszewicz, pentru sforăriile sale, şi-au primit pedeapsa dintr-una şi aceeaşi mână, iar Klejn are acum vecini aşa cum şi-a dorit.

O, da, există dreptate pe lume! …

Pe cinstea mea că Maruszewicz e un neruşinat! Ia auziţi:

A venit astăzi la Szlangbaum să se plângă de Klejn.

— Domnule, unul din funcţionarii dumneavoastră, care locuieşte în casa baroanei Krzeszowska, mă compromite!

— Cum vă compromite? I-a întrebat Szlangbaum, făcând ochii mari.

— Se duce la studenţii ăia, a căror fereastră dă în curte, care se uită toată ziua la geamul meu, aruncă boabe de mazăre, şi dacă am musafiri, urlă că la mine e tripou!

— Din iulie domnul Klejn nu va mai lucra la mine, i-a răspuns Szlangbaum. Aşadar, vorbiţi cu domnul Rzecki! Dumnealor se cunosc mai demult…

Maruszewicz a venit deci la mine şi mi-a povestit din nou istoria cu studenţii, care nu-l mai scot din cartofor şi compromit doamnele venite în vizită la el.

„Onorabile doamne!” mi-am spus eu în gând. Dar cu voce tare i-am replicat:

— Domnul Klejn stă toată ziua în magazin, aşa că nu văd cum ar putea răspunde de vecinii săi!

— Da, dar domnul Klejn are cu ei anumite legături! EI i-a sfătuit să se mute din nou acolo; se duce la ei, îi primeşte la el…

— Băiat tânăr! Ce să-l faci dacă preferă compania tinerilor?!

— Bine, dar de ce să sufăr eu din cauza asta? Sau îi linişteşte, sau… îi dau pe toţi în judecată!

Auzi la el! Klejn să-i potolească pe studenţi şi poate chiar să le câştige simpatia pentru Maruszewicz! În orice caz, i-am atras atenţia lui Klejn şi am adăugat că ar fi o chestie foarte neplăcută ca el, funcţionarul lui Wokulski, să fie dat în judecată pentru nişte năzbâtii studenţeşti!

Klejn a ridicat din umeri.

— Ce-mi pasă? Eu, unul, pe un ticălos ca ăsta l-aş spânzura, dar mazăre nu-i arunc pe fereastră şi nici nu-l numesc cartofor. Ce mă interesează tripoul lui? …

Are dreptate! Aşa că nu i-am mai spus nimic.

Trebuie să plec! … Trebuie să plec! … Numai de n-ar intra Klejn în vreo încurcătură. Te-apucă groaza când te gândeşti ce copilăroşi sunt! Ar vrea să transforme lumea, dar se ţin de glume nesărate!

Sau mă înşel grozav, sau ne aflăm în ajunul unor evenimente neobişnuite.

În mai Wokulski a plecat cu domnişoara Lęcka şi cu domnul Lęcki la Cracovia şi mi-a spus limpede că nu şi ştie când se va întoarce. Poate abia peste o lună.

Când colo, s-a întors nu peste o lună, ci a doua zi, dar atât de abătut, încât ţi-era milă să te uiţi la el. Grozăvie ce s-a putut petrece cu el într-o singură zi!

Întrebându-l ce s-a întâmplat şi de ce s-a întors, la început a şovăit, dar pe urmă mi-a spus că primise o telegramă de la Suzin şi că pleacă la Moscova. A doua zi însă s-a răzgândit şi m-a anunţat că nu mai pleacă.

— Dar dacă e vorba de o afacere importantă? l-am întrebat eu.

A făcut din mână un gest de plictiseală.

— Dă-le dracului de afaceri!

Acum nu iese din casă zile întregi, şi de cele mai multe ori stă culcat. Am fost la el, dar era nervos, şi am aflat de la servitor că nu primeşte pe nimeni.

I l-am trimis pe Szuman! Degeaba! Stas n-a vrut să stea de vorbă nici cu el; i-ar fi trimis doar răspuns că n-are nevoie de doctori. Asta însă nu l-a dezarmat de loc pe Szuman, şi cum este cam băgăreţ din fire, a întreprins o anchetă şi a aflat lucruri într-adevăr ciudate.

Cică Wokulski s-a dat jos din tren pe la miezul nopţii, la Skierniewice, simulând că a primit o telegramă. Apoi a dispărut din gară, unde s-a întors de-abia dimineaţă, cu hainele murdare de pământ şi pare-se beat. Cei din gară au crezut că băuse cine ştie pe unde şi că dormise pe câmp.

Explicaţia asta nu ne-a mulţumit nici pe mine, nici pe Szuman. Doctorul afirmă că Stas trebuie să fi rupt relaţiile cu domnişoara Lęcka şi că, cine ştie, o fi făcut, sau o fi încercat să facă vreo trăsnaie… Eu cred că a primit într-adevăr o telegramă de la Suzin.

În orice caz, trebuie să plec să-mi văd de sănătate. Nu sunt încă o ruină, şi pentru o slăbiciune de o clipă n-are rost să renunţ la viitor.

Mraczewski a sosit la Varşovia şi locuieşte la mine. Arată acum ca un bernardin din provincie; s-a maturizat, s-a bronzat şi s-a mai îngrăşat. Pe unde n-a călătorit în ultimele luni! … De la Paris, la Lyon, de la Lyon, în împrejurimile Czestochowei, la doamna Stawska, cu care a venit la Varşovia şi pe care a condus-o înapoi, lângă Czestochowa, unde a rămas vreo săptămână, ajutându-i, pare-se, să-şi aranjeze un magazin. După aceea s-a dus la Moscova, de unde s-a întors iar la Czestochowa, la doamna Stawska, pentru un timp. Acum e la mine.

Mraczewski susţine şi el că Suzin nu i-a telegrafiat nimic lui Wokulski şi că Stas a rupt relaţiile cu domnişoara Lęcka. Cred că i-a şoptit ceva şi doamnei Stawska, deoarece această femeie – ce femeie? înger! – venind acum câteva săptămâni la Varşovia, a binevoit să mă viziteze şi m-a tot întrebat despre Stas: dacă e sănătos, dacă e foarte schimbat, dacă e trist şi dacă n-are să scape niciodată de disperare…

Din ce disperare, mă rog? … Chiar dacă a rupt relaţiile cu domnişoara Lęcka, slavă Domnului, sunt destule alte femei pe lume! Dacă ar vrea, s-ar putea căsători chiar şi cu doamna Stawska!

Ce femeie de aur! Cât l-a iubit şi – cine ştie? – cât îl mai iubeşte şi acum! … Ce-aş mai râde dacă Stas s-ar întoarce la ea! Pe cuvântul meu de onoare! Atât de frumoasă, atât de nobilă cu atâta putere de sacrificiu… Dacă există vreo rânduială în lume (lucru de care mă îndoiesc uneori), atunci Wokulski ar trebui să se însoare cu doamna Stawska.

Dar ar trebui să se grăbească, pentru că, dacă nu mă înşel, Mraczewski începe să se gândească serios la ea!

— Domnule… îmi spune el uneori, gesticulând, ce femeie, domnule, ce mai femeie! … Dacă n-ar avea nenorocitul ăla de bărbat, aş fi cerut-o de mult în căsătorie!

— Crezi că ar primi? îl întreb eu atunci.

— Tocmai asta-i, că nu ştiu! oftează el. Se lasă pe scaunul care trosneşte sub greutatea lui, oftează şi zice: Când am revăzut-o după plecarea ei din Varşovia, parcă m-a lovit trăsnetul, aşa de mult mi-a plăcut…

— Ei, lasă. Că-ţi plăcea şi înainte!

— Dar nu chiar aşa. Când am sosit la Czestochowa, venind de la Paris, eram atât de visător, iar ea atât de palidă, cu ochi atât de trişti, încât îndată mi-am zis: „Te pomeneşti c-o să-mi meargă!” şi am continuat să-i fac curte. Când colo, după primele cuvinte, m-a pus la punct! Şi când am căzut în genunchi la picioarele ei, şi i-am jurat că o iubesc… a izbucnit în hohote de plâns! … Ah, domnule Ignacy, lacrimile! Lacrimile ei! … Mi-am pierdut capul, crede-mă! Dacă l-ar lua odată dracii pe bărbatu-su, sau dacă aş avea bani de divorţ… Domnule Ignacy! După o săptămână de viaţă cu ea, ori mor, ori ajung în cârje! … Da, domnule! … De-abia acum îmi dau seama cât o iubesc de mult!

— Bine, dar dacă ea e îndrăgostită de altul? îl întreb eu.

— De cine? … De Wokulski? … Ha, ha! Cine să se îndrăgostească de mutul ăsta? Femeia simte nevoia să-i araţi c-o iubeşti, să-i strângi mâinile, iar dacă se poate şi… Crezi dumneata că lighioana asta e în stare de aşa ceva? S-a gudurat pe lângă domnişoara Isabela ca un copoi pe lângă o raţă, crezând că domnişoara are zestre şi că o să poată intra în relaţii cu aristocraţia. Dar când şi-a dat seama de realitate, a fugit de la Skiermewice valvârtej. Nu, domnule, cu femeile nu se poate…

Recunosc, entuziasmul lui Mraczewski nu-mi place! Dacă începe să-i cadă la picioare, să suspine, să plângă, până la urmă să ştii c-o să-i sucească capul! Şi atunci Wokulski o să-şi muşte pumnii, pentru că, pe onoarea mea de ofiţer, ea e singura femeie care i se potriveşte!

Dar să mai aşteptăm şi, până una-alta, să pornim la drum! … Să pornim la drum! …

Brrr! … Am pornit… Mi-am cumpărat bilet până la Cracovia, m-am urcat în tren în Gara Vieneză din Varşovia, şi când a sunat clopoţelul a treia oară… am sărit jos din vagon! …

Nu! Nu sunt în stare să mă despart o clipă măcar de Varşovia şi de magazin…

N-aş putea să trăiesc fără ele…

Bagajele mi le-am scos din gară abia a doua zi: ajunseseră până la Piotrkow!

Dacă toate planurile mele se vor împlini la fel, apoi… bravo mie!”

XV.

SUFLET ÎN AGONIE.

WOKULSKI STĂTEA ÎN ODAIA lui, când pe pat când pe un scaun, şi se gândea într-una, fără să vrea, la drumul de la Skierniewice la Varşovia…

Pe la cinci dimineaţa cumpărase un bilet de clasa I, dar nu era sigur dacă î-1 ceruse casierului, sau acesta i-l dăduse fără să i-l ceară. Apoi intrase într-un compartiment de clasa a II-a, unde mai erau un preot, care tot timpul călătoriei se uitase pe fereastră, un neamţ roşcat, care îşi scosese ghetele, rămânând în ciorapii murdari, şi care dormea dus, cu picioarele întinse pe canapeaua din faţă, şi, în sfârşit, vizavi de el, o femeie în vârstă, pe care o dureau dinţii atât de rău, încât nu-i mai ardea să se simtă jignită de purtarea vecinului în ciorapi.

Vrând să socotească numărul persoanelor din compartiment, cu greu ajunse la rezultatul că fără el erau trei, iar cu el, patru. Începu apoi să se gândească de ce trei şi cu una fac patru, şi aţipi.

La Varşovia îşi veni în fire de-abia în trăsură, pe aleea Jerozolimska. Cine-i dusese valiza, cum ajunsese în trăsură, habar n-avea! Şi, de altfel, nu-l interesa câtuşi de puţin!

În casă nu putu să intre decât după ce sună o jumătate de oră, deşi era aproape opt dimineaţa. Îi deschise servitorul, somnoros, dezbrăcat, speriat de întoarcerea lui neaşteptată. Intrând în dormitor, înţelese că „preacredinciosul” servitor dormise chiar în patul lui. Nu-i făcu reproşuri, ci îi ceru să-i aducă samovarul.

Sluga, dezmeticită, dar şi fâstâcită în acelaşi timp, schimbă repede aşternutul, şi Wokulski, văzând patul proaspăt făcut, renunţă la ceai; se dezbrăcă şi se culcă.

Dormi până la cinci după amiază, apoi, după ce se spălă şi se îmbrăcă – probabil cu gândul să iasă – se aşează în fotoliul din salon şi moţăi până seara. Când în stradă se aprinseră felinarele, ceru servitorului să aprindă lămpile şi să-i aducă o friptură de la restaurant, pe care o mâncă cu poftă, bând şi un pahar de vin. Pe la miezul nopţii se culcă din nou.

A doua zi îl vizită Rzecki. Cât rămăsese acolo şi despre ce discutaseră nu-şi mai aducea aminte. Numai că, în noaptea următoare, trezindu-se o clipă, i se păru că-l vede în faţă pe bătrânul său prieten, cuprins de îngrijorare.

Apoi pierdu complet noţiunea timpului; nu mai ştiu de zi, de noapte, de scurgerea ceasurilor. În general, timpul nu-l preocupa, de parcă nici n-ar fi existat pentru el! Simţea doar – şi înlăuntrul său şi în jur – un gol, şi nu era sigur că locuinţa nu devenise mai mare.

O dată i se năzări că zace pe un catafalc, şi începu să se gândească la moarte. I se părea că trebuie să moară de inimă, dar nici nu se înspăimântă, nici nu se bucură. Uneori, de atâta stat în fotoliu, îi amorţeau picioarele, şi atunci, sigur că-i venise ceasul, aştepta cu o curiozitate indiferentă cele ce vor urma, dornic să ştie cât de repede va ajunge amorţeala la inimă. La început, observaţiile acestea îi făceau plăcere, dar pe urmă căzu iar în apatie. Dăduse poruncă servitorului să nu primească pe nimeni. Cu toate acestea, doctorul Szuman tot izbuti să-l vadă de câteva ori.

Prima oară îi luă pulsul şi-i ceru să-i arate limba.

— Care limbă? Engleză? îl întrebă Wokulski.

Dar deodată îşi veni în fire şi-şi retrase mâna. Szuman se uită în ochii lui.

— Eşti bolnav? Ce ai?

— Nimic. Practici iar medicina?

— Exact! răspunse Szuman. Şi primul tratament mi l-am aplicat mie însumi: m-am vindecat de visuri.

— Foarte frumos! încuviinţă Wokulski. Rzecki mi-a pomenit ceva despre vindecarea ta…

— Rzecki e un cretin! Un bătrân romantic. O rasă în agonie… Cine vrea să trăiască trebuie să vadă viaţa cu ochii larg deschişi. Uită-te aici şi închide pe rând câte un ochi. Stângul… dreptul… Pune picior peste picior…

— Ce faci? îi întrebă Wokulski.

— Te examinez.

— O! … Şi speri să descoperi ceva?

— Da, sper.

— Şi-apoi?

— Am să te vindec!

— De visuri?

— Nu. De neurastenie!

Wokulski zâmbi. Peste o clipă întrebă:

— Oare poţi să-i scoţi omului creierul din cap şi să-i pui altul la loc?

— Deocamdată, nu!

— Atunci du-te dracului cu tratamentul tău!

— Aş putea să-ţi inspir alte dorinţe…

— Le am, mulţumesc! Aş vrea să intru sub pământ măcar la adâncimea fântânii de la Zaslawsk! … Şi aş mai vrea să fiu acoperit de ruine! Eu şi averea mea! Să piară până şi urma vieţii mele! Asta-i dorinţa mea, fruct al dorinţelor de mai înainte!

— Romantism! … exclamă Szuman, bătându-l pe umăr. Dar o să treacă şi asta!

Wokulski nu răspunse nimic. Era supărat că-i scăpaseră ultimele cuvinte şi se întrebă, mirat, de unde venea sinceritatea aceasta bruscă. Stupidă sinceritate. Ce interes aveau dorinţele lui pentru alţii? De ce vorbise aşa? De ce îşi dezgolise rănile fără ruşine, ca un cerşetor?

După plecarea doctorului, observă că se schimbase ceva în el: din apatia lui aproape totală, răsărise o umbră de durere, nedesluşită, la început foarte uşoară, care crescu repede, pentru a se stabili la o anumită intensitate. Iniţial semănase cu înţepătura delicată a unui ac; mai târziu îi păru că are un corp străin în inimă, ceva rotund, nu mai mare decât o alună. Începuse să-şi regrete apatia, când îi veni în gând o frază din Feuchtersleben: „M-am bucurat de durerea mea, fiindcă mi s-a părut că descopăr în mine lupta cea rodnică, care a zămislit şi zămisleşte totul în lume, luptă în care sunt angajate veşnic forţe nemărginite”.

„Totuşi, ce-o fi asta? se întrebă el, simţind că în locul apatiei, în sufletul său îşi face loc o durere surdă, A! E trezirea conştiinţei…”

Încetul cu încetul, în cugetul său, învăluit până atunci într-un fel de ceaţă, începu să se deseneze o imagine. O privi intrigat şi zări… silueta unei femei îmbrăţişată de un bărbat… Imaginea aceasta avu la început o strălucire slabă, fosforescentă, apoi deveni roză… gălbuie… verzuie… albastră… În sfârşit, neagră şi catifelată! După aceea dispăru pentru câteva clipe, pentru a apărea din nou, rând pe rând, în toate culorile, de la fosforescent până la negru, între timp durerea se înteţea.

„Sufăr? Deci exist! …” îşi zise Wokulski, râzând.

Aşa trecură câteva zile, pe care le petrecu îndreptându-şi atenţia când spre imaginea care-şi schimba culoarea, când spre durerea care-şi schimba intensitatea. Uneori dispărea complet, apoi reapărea, mică, umilă, pe urmă creştea, îi umplea inima, întreaga fiinţă, întreaga lume… Şi în clipa în care depăşea orice măsură, dispărea din nou, lăsând în urma ei liniştea şi uimirea.

Treptat, se născu în sufletul său ceva nou: dorinţa de a scăpa şi de durere, şi de halucinaţii. Era ca o scânteie care se aprinde pe cerul nopţii. Atunci se înfiripa în el o slabă undă de încurajare.

„Oare am să mai pot cugeta vreodată?” se întrebă el.

Şi pentru a face o verificare, începu să spună tabla înmulţirii, apoi înmulţi zeci cu unităţi şi zeci cu zeci. Neîncrezător, scrise rezultatele operaţiilor şi le verifică… Înmulţirile făcute pe hârtie se potriveau cu cele din gând; Wokulski răsuflă uşurat.

„Nu mi-am pierdut încă raţiunea!” se bucură el.

Apoi închise ochii şi încercă să-şi aducă aminte cum e împărţită locuinţa sa, cum arată străzile din Varşovia, din Paris… Curajul lui crescu: constata că îşi amintea totul, foarte bine. În plus, aceste exerciţii îi aduceau o brumă de alinare. Cu cât se gândea mai mult la Paris, cu atât mai viu i se înfăţişau în minte forfota, edificiile, halele şi muzeele marelui oraş, cu atât mai mult se ştergea, silueta femeii îmbrăţişate…

Începu să se plimbe prin casă, şi privirile i se opriră din întâmplare pe un teanc de volume cu ilustraţii. Erau copii după galeriile din Dresda şi München, apoi o ediţie a lui Don Quijote, ilustrată de Doré şi Hogarth.

Îşi aduse aminte că osândiţii la moarte prin ghilotină îşi petrec timpul privind gravuri… De atunci înainte, zile întregi se uita la desene. Termina un volum, lua altul, apoi pe al treilea, şi revenea din nou la primul…

Durerea scădea, nălucirile apăreau tot mai rar, curajul creştea. Se uita mai ales la Don Quijote, care îl impresiona puternic.

Îşi reaminti ciudata poveste a celui care trăise mai bine de zece ani în aburii poeziei, ca şi el. Îşi aminti de cel care se luptase cu morile de vânt, ca şi el; de cel care fusese înfrânt, ca şi el; de cel care îşi irosise viaţa alergând după o femeie ideală, ca şi el, şi care, în locul domniţei visate, găsise o fetiţă murdară, ce păzea vacile… Tot ca şi el! … „Dar Don Quijote a fost mal fericit decât mine! Abia în clipa morţii a început să se trezească din iluzii… Pe câtă vreme eu! …”

Cu cât se uita mai mult la desene şi se obişnuia eu ele, cu atât îi absorbeau mai puţin, atenţia. După Don Quijote, Sancho Pancha şi catârcele lui, desenaţi de Gustave Dore, după Lupta cocoşilor şi Strada beţiei ale lui Hogarth, îi apărea tot mai des interiorul vagonului, geamul care vibra, iar în luciul acestuia, imaginea tulbure a lui Starski şi a domnişoarei Isabela…

Atunci arunca ilustraţiile şi începea să citească romanele cunoscute încă din copilărie, sau din timpul când era la pivniţa lui Hopfer. Cu o emoţie nespusă reciti Viaţa sfintei Genoveva, Roza de Tannenburg, Rinaldini, Robinson Crusoe şi, în sfârşit, O mie şi una de nopţi. Din nou i se părea că timpul şi realitatea nu mai există, şi că sufletul său rănit, fugind de pe pământ, rătăceşte pe plaiuri fermecate, unde bat numai inimi nobile, unde ticăloşia nu se împopoţonează cu masca ipocriziei şi unde stăpâneşte dreptatea eternă, care alină durerile şi răsplăteşte cele îndurate.

Făcu şi de data aceasta o constatare ciudată: în timp ce din literatura ţării lui se alesese cu iluziile care apoi îi destrămaseră sufletul, în literatura străină găsea alinare şi calm.

„Oare noi, într-adevăr, suntem un popor de visători? Oare niciodată nu va pogorî şi la noi îngerul acela în stare să slobozească apele lacului de la Betseda 19 plin cu atâţia bolovani? …”

Într-o zi poştaşul îi aduse un plic mare.

„De la Paris? … Da, de la Paris! Curios! De la cine poate fi? …”

Dar curiozitatea nu era destul de puternică ca să-l îndemne să deschidă plicul şi să citească scrisoarea.

„O scrisoare atât de voluminoasă? … Cine naiba are astăzi chef să scrie atâta?!”

Aruncă plicul pe masă şi continuă să citească O mie şi una de nopţi.

Ce încântare pentru un cuget obosit! Palatele pline de pietre preţioase şi de arbori care rodesc nestemate! … Cuvintele acelea de neînţeles, în faţa cărora zidurile se dau la o parte; lămpile fermecate, cu ajutorul cărora pot fi învinşi duşmanii şi străbătute sute de mile într-o clipă… Dar vrăjitorii cu atâtea puteri! … Ce păcat că de puterea lor se foloseau cei răi şi ticăloşi! …

Puse cartea la o parte şi, râzând, se închipui şi pe sine un vrăjitor în stare să îndeplinească două fapte mărunte: să domolească sau să stârnească forţele naturii şi să devină invizibil… „Cred că după ce aş gospodări-o câţiva ani, lumea ar avea altă înfăţişare… Ticăloşii cei mai mari s-ar transforma în oameni ca Socrate şi Platon…”

În clipa aceea se uită la scrisoarea sosită de la Paris şi îşi aduse aminte de Geist şi de cuvintele lui: „Omenirea este alcătuită din şerpi şi tigri, şi într-o gloată ca asta abia dacă afli un om adevărat! … Nenorocirile noastre de azi se trag de acolo că marile invenţii au încăput, fără deosebire, atât în mâinile oamenilor, cât şi în ale monştrilor… Eu n-am să fac greşeala asta, şi dacă până la urmă voi descoperi un metal mai uşor decât aerul, îl voi oferi numai oamenilor adevăraţi. Măcar o dată să dispună şi ei de o armă spre folosul lor şi numai al lor, ca rasa lor să se înmulţească şi să crească în putere…” „Fără îndoială că ar fi mai bine dacă puterea ar avea-o oameni ca Ochocki şi Rzecki, nu cei de teapa lui Starski şi Maruszewicz. Ar fi un ţel! Să fi fost mai tânăr… Deşi… Hei, dar şi aici poţi găsi oameni! … Şi aici sunt multe de făcut! …”

Începu să citească altă poveste din O mie şi una de nopţi; dar băgă de seamă că nu-l mai atrăgea. Vechea durere începuse iar să-i sfredelească inima, în faţa ochilor îi apăru, tot mai limpede, imaginea domnişoarei Isabela şi a lui Starski.

Îşi aminti de Geist în saboţii lui, apoi de casa acea ciudată, împrejmuită cu ziduri… Şi deodată i se năzări că acolo era prima treaptă a unor scări uriaşe, în vârful cărora se afla o statuie învăluită în nori, înfăţişând o femeie fără cap şi fără piept; i se desluşeau doar cutele veşmântului. I se părea că pe treapta atinsă de picioarele lui era o inscripţie neagră: „Neschimbătoarea şi Curata…” Nu înţelegea ce înseamnă, dar simţea că de la picioarele statuii i se scurgea spre inimă un fel de măreţie plină de calm. Şi se miră că el, el, cel capabil de acest simţământ, fusese îndrăgostit de domnişoara Isabela, se supărase pe ea şi fusese gelos pe Starski! …

Ruşinea îl făcu să roşească, deşi era singur în cameră.

Apoi viziunea dispăru, şi Wokulski se trezi, din nou îndurerat şi slab; dar în sufletul său răsună puternică o voce, ecoul unei furtuni de aprilie care vesteşte prin fulgere primăvara şi învierea.

În ziua de 1 iunie îl vizită Szlangbaum, care intră cu oarecare sfiiciune. Dar când dădu cu ochii de el, căpătă curaj.

— N-am venit până acum la dumneata, începu musafirul, fiindcă ştiam că eşti bolnav şi nu vrei să vezi pe nimeni. Dar, slavă Domnului, toate au trecut…

Se foia pe scaun şi se uita prin cameră pe sub sprâncene; sperase, poate, să găsească mai multă neorânduială…

— Ai vreo treabă cu mine? îl întrebă Wokulski.

— Nu atât o treabă, cât o propunere… Când am aflat că eşti bolnav, mi-a venit ideea… Uite… ai avea nevoie de odihnă mai îndelungată, de linişte, şi m-am gândit să te-ntreb dacă n-ai fi dispus să-mi laşi mie cele o sută douăzeci de mii de ruble… Ai avea un zece la sută fără bătaie de cap.

— Aha! … făcu Wokulski. Eu am plătit asociaţilor mei, tot fără bătaie de cap, cincisprezece la sută…

— Dar acum timpurile sunt mai grele. De altfel, ţi-aş da bucuros cincisprezece la sută dacă mi-ai lăsa şi firma…

— Nici firma şi nici banii! i-o tăie Wokulski, nervos. Firma mai bine să nu mai existe! În ce priveşte banii… am destui! îmi ajunge cât câştig cu acţiunile. Ba încă-i prea mult!

— Aşadar, de la Sfântul Ioan îţi retragi capitalul? îl întrebă Szlangbaum.

— Aş putea să ţi-l las până în octombrie, chiar şi fără dobândă, cu condiţia să ţii mai departe în magazin pe toţi cei c-are vor să rămână…

— Grea condiţie, dar…

— Cum doreşti!

Urmă o clipă de tăcere.

— Ce intenţii ai cu societatea comercială? Întrebă Szlangbaum. După cât se pare, ai vrea să te retragi din ea…

— E foarte probabil.

Szlangbaum se înroşi, voi să spună ceva, dar renunţă. Discutară un timp despre lucruri indiferente, apoi vizitatorul plecă, luându-şi prieteneşte rămas bun de la el.

„Am impresia că vrea să moştenească totul de la mine! îşi spuse Wokulski. Mă rog! N-are decât! … Lumea e a celor care ştiu să pună mâna pe ea!”

La drept vorbind, Szlangbaum îl amuzase.

„Toţi din magazin se plâng de el! Toţi spun că-şi ţine nasul pe sus, că exploatează… E adevărat însă că la fel au spus şi despre mine…”

Privirea sa căzu din nou pe birou, unde de câteva zile stătea plicul de la Paris. Îl luă în mână, căscă şi, în sfârşit, îl deschise.

Cuprindea o scrisoare de la baroana cu relaţii diplomatice, apoi câteva acte oficiale. Le răsfoi şi se convinse că erau dovezile decesului lui Ludwik Stawski, zis Ernest Walter, care murise la Alger.

Wokulski căzu pe gânduri, „Dacă aş fi primit dovezile astea acum trei luni, cine ştie ce s-ar fi întâmplat! … Helena! Frumoasă şi nobilă fire! … Atât de nobilă! … Ştiu şi eu? … Poate că m-a iubit într-adevăr… Helena pe mine, iar eu pe cealaltă… Ce ironie a soartei! …”

Aruncă hârtiile pe birou şi îşi aduse aminte de salonaşul acela mic, curat, în care petrecuse atâtea seri plăcute lângă doamna Stawska şi unde se simţise atât de liniştit.

„Am fugit de o fericire care îmi ieşise singură în cale… Dar… poate fi fericire ceea ce nu dorim? … A suferit ea măcar o zi cât sufăr eu de atâta amar de vreme? … Crudă este rânduiala lumii în care doi oameni nefericiţi din acelaşi motiv nu-şi pot ajuta unul altuia…”

Actele care dovedeau moartea lui Stawski rămaseră pe birou câteva zile. Încă nu ştia ce să facă cu ele.

La început nici nu-l preocupară, dar după o bucată de vreme, când dădu tot mai des cu ochii de ele şi îi căzură mereu sub mână, începu să aibă mustrări de conştiinţă.

„În definitiv, sunt ale doamnei Stawska, aşa că va trebui să i le predau! Dar… unde o fi acum? … Ar fi amuzant dacă m-aş căsători cu ea… Aş scăpa de singurătate! … Şi Helunia e o fetiţă atât de drăguţă… Aş avea un scop în viaţă. Numai că biata Helena n-ar face nici o afacere… Şi ce i-aş spune? Că sunt bolnav? … „Am nevoie de îngrijire, doamnă, de aceea vă ofer un venit de peste zece mii de ruble anual, şi mâna mea pe deasupra! … Şi chiar vă permit, doamnă, să fiţi îndrăgostită de mine, deşi eu, unul… sunt sătul de dragoste! …” Asta să-i spun?”

Zilele treceau unele după altele, şi Wokulski tot nu găsise mijlocul de a-i trimite doamnei Stawska actele. Ar fi trebuit să afle unde locuieşte, să-i scrie o scrisoare, să o ducă la poştă… Până la urmă, îşi aduse aminte că lucrul cel mai simplu ar fi să-l cheme pe Rzecki (cu care nu se văzuse de câteva săptămâni) şi să i le predea lui. Dar ca să-l cheme pe Rzecki, trebuia să sune servitorul, să-l trimită la magazin… „Ah! … Lăsaţi-mă în pace!”

Se apucă din nou de citit. De data asta cărţi de călătorii. Vizită Statele-Unite, China… Actele doamnei Stawska însă nu-i dădeau pace. Ştia că trebuie să întreprindă ceva, şi simţea că nu va face nimic!

Starea asta începu să-l uimească şi pe el.

„Aşadar, raţionez logic! îşi spuse. Da, dar numai atunci când nu mă împiedică amintirile… Trăiesc normal… Da, chiar prea normal! Numai că nu am suficientă voinţă ca să rezolv chestiunea asta! De altfel, nu sunt în stare să rezolv nimic! E o boală a voinţei, astăzi la modă… Straşnică modă! Numai că eu, fir-ar să fie, nu m-am adaptat niciodată modei! În definitiv ce-mi pasă mie de modă? Mă simt bine aşa… Deci…”

Tocmai îşi terminase călătoria în China, când se gândi că dacă ar avea voinţă, ar putea mai curând sau mai târziu să uite anumite întâmplări şi anumite fiinţe… „Şi aşa mă chinuiesc aducerile-aminte! Aşa de mult mă chinuiesc!” şopti el.

Pierduse complet noţiunea timpului.

Într-o bună zi Szuman dădu buzna la el.

— Ei ce mai zici? întrebă. Văd că citeşti… Romane? Bine… Călătorii? Admirabil! N-ai vrea să mergi la plimbare? E o zi frumoasă, şi cred că cinci săptămâni de stat în casă sunt de ajuns…

— Ţie nu ţi-au fost de ajuns nici zece ani! îi răspunse Wokulski.

— Ai dreptate, dar eu eram ocupat! Studiam părul omenesc şi mă gândeam la glorie. Şi n-aveam pe cap grijile şi interesele altora! Nu uita că peste câteva săptămâni se va ţine şedinţa societăţii tale comerciale.

— Mă retrag din ea…

— Poftim! Grozavă idee! râse Szuman. Şi, în plus, ca să te preţuiască şi mai mult, lasă-i te rog să şi-l ia pe Szlangbaum ca director! Asta ştiu că o să-i pună la punct! … Aşa cum m-au pus şi pe mine. Deşi o rasă genială, evreii sunt păcătoşi! …

— Măi, măi, măi…

— Te rog să nu le iei apărarea! strigă Szuman, mânios. Eu nu numai că-i cunosc, dar îi şi simt! … Pot să-mi pun capul că în clipa de faţă Szlangbaum te sapă la societate şi sunt sigur că până la urmă se va strecura acolo, pentru că nu-i posibil ca nobilimea polonă să întreprindă ceva fără să aibă şi un evreu cu ea! …

— Văd că nu-l simpatizezi pe Szlangbaum…

— Ba da, şi chiar îl admir, şi aş vrea să-l imit, dar nu sunt în stare! Tocmai acum, când începe să se trezească în mine instinctul gheşeftului… O, natură! Ce n-aş da să am un milion de ruble ca să pot face cu el încă unul, şi încă unul! Ca să devin fratele mai tânăr al lui Rothschild, de pildă! Deocamdată, însă, mă trage pe sfoară până şi Szlangbaum…

— Atunci rupe legăturile cu ei şi botează-te! …

— Nici gând! în primul rând, n-aş rupe legăturile cu ei chiar dacă m-aş boteza. Sunt un ovreiaş atât de fenomenal, încât nu-mi place să înşel lumea! În al doilea rând, dacă n-am rupt legăturile cu ei când erau slabi, n-am de ce să le rup acum, când încep să fie puternici! …

Tu, Stas, nu vei mai lupta împotriva noastră! … Ai fost înfrânt. Ai fost înfrânt de ai tăi! … Magazinul l-ai vândut, societatea o părăseşti… Cariera ta e terminată!

Wokulski lăsă capul în jos.

— Gândeşte-te puţin, cine a mai rămas astăzi alături de tine? … Eu, un evreu tot atât de dispreţuit şi de nedreptăţit ca şi tine… Şi tot de aceiaşi oameni… De către aceiaşi domni mari…

— Devii sentimental… zise Wokulski.

— Nu, aici nu e vorba de sentimentalism! Ne-au ameţit cu măreţia lor, au făcut reclamă virtuţilor lor, ne-au obligat să avem idealurile lor… Iar astăzi, spune şi tu, cât valorează idealurile şi virtuţile astea, unde le este măreţia alimentată din buzunarul tău? Ai trăit cu ei, oarecum pe picior de egalitate, numai un an, şi ce-au făcut din tine? … Aşadar, gândeşte-te ce trebuie să fi făcut din noi, pe care ne-au asuprit şi călcat în picioare secole întregi! Iată de ce te sfătuiesc să te uneşti cu noi, evreii. Alături de noi ai să-ţi îndoieşti averea şi, cum spune Vechiul Testament, o să-ţi vezi duşmanii la picioare! … Pentru firmă şi un cuvânt bun, ţi-l dăm plocon pe Lęcki, cu tot neamul lui, pe Starski şi încă pe cineva pe deasupra… Szlangbaum e un caraghios! Nu face să-ţi fie asociat…

— Şi când îi veţi înfrânge pe domnii ăştia mari, ce va fi?

— Ne vom uni cu poporul, vom fi pătura lui intelectuală, de care astăzi e lipsit! … Îl vom învăţa filosofie, politică, economie, şi desigur că îi va merge mai bine cu noi decât cu conducătorii de până acum… Conducătorii! adăugă doctorul, râzând.

Wokulski făcu un gest plictisit cu mâna.

— Mie mi se pare că tu, care vrei să-i vindeci pe toţi de visuri, eşti un mare visător!

— Cum ai spus?

— Da. Nu aveţi nici o bază, dar vreţi să-i duceţi pe toţi de nas. Mai bine gândiţi-vă la o egalitate cinstită cu ceilalţi, şi nu la cucerirea lumii! Nu încercaţi să lecuiţi defectele altora înainte de a le lecui pe ale voastre! Doar ştiţi bine că din vina voastră creşte mereu numărul duşmanilor voştri! De altfel, nici nu ştii ce vrei: o dată îi dispreţuieşti pe ai tăi, odată îi supraestimezi!

— Dispreţuiesc indivizii, dar respect forţa obştii!

— Eu fac tocmai dimpotrivă, dispreţuiesc obştea, dar uneori respect individul!

Szuman căzu pe gânduri.

— Treaba ta! zise apoi, luându-şi pălăria. Este însă cert că dacă ieşi din societate, aceasta va cădea în mâinile lui Szlangbaum şi ale unei bande întregi de cărpănoşi. Dacă rămâi, ai putea să introduci oameni cinstiţi şi de treabă, care au oarecare defecte, în schimb au şi relaţii…

— Într-un fel sau altul, societatea tot va fi dominată de ei!

— Da, dar dacă pleci tu, au s-o domine habotnicii. Cu tine, ar domina intelectualii!

— Tot un drac! răspunse Wokulski, ridicând din umeri.

— Ba de loc! Ne leagă de ei rasa şi situaţia comună, dar ne despart concepţiile! Noi suntem adepţii ştiinţei; ei – ai Talmudului! Noi avem înţelepciune; ei – şiretenie! Noi suntem puţin cosmopoliţi; ei – sectari! Nu văd nimic dincolo de sinagogă şi de comunitatea lor. Când e vorba de duşmani comuni, sunt aliaţi admirabili, dar când e în joc progresul iudaismului… sunt o povară insuportabilă! De aceea, în interesul civilizaţiei, conducerea trebuie să fie în mâinile noastre. Ceilalţi nu sunt în stare decât să pângărească lumea cu caftanele lor ca nişte halate şi cu mirosul lor de usturoi, dar nu să progreseze… Gândeşte-te, Stas!

Îl îmbrăţişă şi ieşi fredonând: „Raşelo, când Domnul în bunătatea-i nesfârşită…” „Aşadar, îşi spuse Wokulski, este vorba de o luptă între evreii progresişti şi cei retrograzi, luptă la care eu urmează să particip ca aliat al unora sau al altora… Frumos rol! … Ah, cum mă plictisesc şi mă dezgustă toate istoriile astea!”

Începu să viseze; văzu numărul nesfârşit de trepte în vârful cărora se afla statuia de metal a zeiţei cu capul în nori şi cu inscripţia misterioasă la picioare: „Neschimbătoarea şi Curata…”

O clipă, uitându-se la cutele veşmântului ei, îi veni să râdă şi de domnişoara Isabela, şi de adoratorul ei triumfător, şi de propriile sale suferinţe.

„E posibil? … Este oare posibil ca eu…”

Dar statuia pieri; durerea reveni şi se instală în inimă ca un stăpân pe care nu-l poate mulţumi nimic.

La câteva zile după vizita lui Szuman, apăru Rzecki. Era foarte slăbit, se sprijinea în baston şi obosise atât de tare urcând până la etajul întâi, încât se lăsă gâfâind pe un scaun şi de-abia putu să vorbească.

Wokulski se înspăimântă.

— Ce-i cu tine, Ignacy? exclamă el.

— Ce să fie? Nimic… Bătrâneţea… Eh! Nu-i nimic! …

— Bine, dar trebuie să te îngrijeşti, dragul meu! Ar trebui să pleci undeva!

— Pot să-ţi spun că am încercat… M-am dus chiar la gară… Dar m-a cuprins un dor atât de mare de Varşovia şi… de magazinul nostru, adăugă el încet, încât… Ei, ce să zic… Te rog să mă ierţi că am venit…

— Tu-mi ceri iertare, bătrâne drag? Credeam că eşti supărat pe mine.

— Eu? Pe tine? … răspunse Rzecki, uitându-se la el cu duioşie. Pe tine? … Ei, ce să mai… M-au adus aici treburile şi un mare necaz…

— Un necaz?

— Închipuieşte-ţi! Klejn a fost arestat…

Wokulski se trase înapoi cu scaun cu tot.

— Klejn şi ceilalţi doi… îţi mai aduci aminte? … Maleski şi Patkiewicz…

— Pentru ce?

— Locuiau în casa baroanei Krzeszowska şi, ce-i drept, îi cam făceau zile fripte tipului ăluia… lui Maruszewicz… I-a ameninţat, dar ei s-au purtat şi mai al dracului… Până la urmă s-a dus la poliţie să reclame… A venit poliţia, a izbucnit un adevărat scandal şi i-a dus pe toţi trei la închisoare.

— Copilării… Copilării, şopti Wokulski.

— Şi eu am zis aşa, continuă Rzecki. Fireşte, nu vor păţi nimic, dar, oricum, e neplăcut. Măgarul ăla de Maruszewicz s-a speriat şi el… A venit la mine, s-a jurat, că nu-i el de vină… N-am putut să rabd şi i-am spus: „Că eşti vinovat, sunt sigur; dar tot atât de sigur este că în timpurile noastre bunul Dumnezeu ocroteşte pe ticăloşi… Pentru că, la drept vorbind, dumneata trebuia să stai astăzi la închisoare pentru fals, şi nu băieţii ăştia uşuratici”. L-au podidit lacrimile. S-a jurat că de azi înainte va merge pe calea cea dreaptă, şi că dacă până acum a greşit, numai tu eşti de vină! „Am avut intenţiile cele mai bune, zice, dar domnul Wokulski, în loc să-mi dea o mână de ajutor, în loc să-mi sprijine bunele intenţii, m-a batjocorit…”

— Săracul de el! râse Wokulski. Ei? Alte noutăţi mai ai?

— În oraş se vorbeşte că părăseşti societatea.

— Exact.

— Şi că o cedezi evreilor!

Wokulski izbucni:

— Dar ce, asociaţii mei sunt o haină veche, ca să-i pot ceda? Au bani, au mintea întreagă… N-au decât să caute oameni şi să se sfătuiască!

— Pe cine să găsească? Şi chiar dacă ar găsi, în cine pot avea încredere, dacă nu în evrei? … Evreii se gândesc serios la afacerea asta. Nu-i zi să nu vină la mine Szuman sau Szlangbaum, şi fiecare îmi propune ca după plecarea ta să conduc eu societatea…

— De fapt, tu o conduci şi acum!

Rzecki lăsă mâna în jos.

— Cu ideile şi cu banii tăi! Dar n-are importanţă. Din toate astea rezultă că Szuman face parte dintr-o partidă, iar Szlangbaum, din alta, şi că amândoi au nevoie de oameni de paie… În faţa mea fiecare îl face pe celălalt cu ou şi cu oţet, dar aseară am auzit că sunt pe cale să cadă de acord.

— Deştepţi mai sunt! murmură Wokulski.

— Eu însă am pierdut orice simpatie pentru ei! răspunse Rzecki. Doar sunt negustor bătrân şi pot să-ţi spun ca la ei totul se sprijină pe înşelătorie, chiul şi negoţ de haine vechi!

— Nu-i critica prea mult, pentru că noi i-am învăţat să fie aşa!

— Nu, nu i-am învăţat noi! strigă Rzecki, mânios.

Wokulski începu să se plimbe prin cameră.

— Szuman avea dreptate când spunea că duşmănia faţă de ei este în creştere dacă şi tu…

— Eu nu-i duşmănesc! Eu ies din scenă. Dar uită-te şi ai să vezi ce se petrece… Unde nu se vâră, unde nu deschid magazine, pe ce nu încearcă să pună mâna?! Şi fiecare, cum ocupă un post, aduce după sine o întreagă legiune de alţi evrei! Cel puţin dacă ar fi mai buni decât ai noştri; dar sunt şi mai răi! Ai să vezi ce-or să facă din magazinul nostru, ce vânzători au să aibă şi ce mărfuri au să vândă! … N-au pus bine mâna pe el, că se şi vâră printre aristocraţi şi încearcă să pună laba şi pe societatea ta! …

— Noi suntem de vină… Noi suntem de vină… repetă Wokulski. Nu putem refuza oamenilor dreptul de a cuceri poziţii, dar putem să le apărăm pe ale noastre!

— Tu ai părăsit postul!

— Nu din cauza lor! Cu mine s-au purtat cinstit.

— Fiindcă au avut nevoie de tine! Din tine şi din relaţiile tale şi-au făcut o trambulină…

— Lasă! îl întrerupse Wokulski. Nu ne putem convinge unul pe altul… Ah! era să uit… Am aici actele de deces ale lui Ludwik Stawski.

Rzecki sări ca ars.

— Soţul doamnei Helena? … Unde? întrebă, febril. Dar asta însemnează salvarea noastră, a tuturor! …

Wokulski îi dădu actele, pe care Rzecki le luă cu mâinile tremurânde.

— Fie-i ţărâna uşoară! Slavă ţie, Doamne! … Ei, dragă Stas, acum nu mai există nici o piedică… Însoară-te cu ea! … Ah, dacă ai şti cât te iubeşte… Am să-i scriu îndată, şi actele să i le duci tu… Cere-o imediat în căsătorie… Văd de pe acum că societatea are să fie salvată! Poate şi magazinul! Câteva sute de oameni pe care îi vei salva de mizerie vă vor binecuvânta… Ce femeie! Numai lângă ea vei găsi liniştea şi fericirea.

Wokulski se opri în faţa lui şi clătină din cap.

— Şi ea? Ea ar fi fericită cu mine?

— Te iubeşte la nebunie… Nici nu-ţi închipui…

— Dar ştie pe cine iubeşte? … Oare nu vezi că sunt o ruină, şi încă o ruină morală? Să otrăvesc fericirea cuiva sunt în stare, dar să-i dau fericirea… Dacă aş putea să mai dau ceva omenirii, i-aş da numai bani şi muncă… Nu însă oamenilor de astăzi, de care trebuie să te ţii cât mai departe.

— Taci! strigă Rzecki. Însoară-te cu ea, şi o să vezi altfel lucrurile.

Wokulski râse trist.

— Da… să mă însor… Să încurc viaţa unei fiinţe bune şi nevinovate, să-i exploatez sentimentele cele mai nobile, şi cu gândul să fiu în altă parte… Ca să-i reproşez, peste un an, doi, că pentru ea am renunţat la năzuinţele mele cele mai mari…

— E vorba de politică? … şopti. Rzecki, misterios.

— Nici o politică! Am avut şi timp şi ocazii destule ca să-mi pierd iluziile politice… Există ceva mai important decât politica…

— Poete invenţia lui Geist? întrebă Rzecki.

— De unde ştii?

— De la Szuman.

— Ah, adevărat! … Am uitat că Szuman ştie totul. Nu. Pentru aşa ceva trebuie talent…

— Da, trebuie. În orice caz, te sfătuiesc să te gândeşti la doamna Stawska, pentru că dacă nu…

Wokulski zâmbi:

— O iei tu? Ia-o, ia-o! Vă garantez-că nu veţi fi nefericiţi împreună.

— Eh, lasă gluma! S-ar scufunda pământul dacă o rablă ca mine s-ar gândi la o femeie ca ea! Nu, este cineva mai primejdios… Mraczewski… E nebun după ea, ascultă ce-ţi spun! A fost până acum de trei sau patru ori la ea… Inima unei femei nu-i de piatră…

— O! Mraczewski? Nu mai face pe socialistul?

— Aş! Spune că un om care a pus deoparte prima mie de ruble şi a cunoscut o femeie atât de frumoasă ca doamna Stawska nu mai are gândul la politică.

— Bietul Klejn era de altă părere!

— Ei! Klejn e un zăpăcit… Băiat bun, dar nu-i pentru comerţ. Mraczewski, în schimb, e o adevărată perlă! … Chipeş, vorbeşte franţuzeşte, iar când se uită la o clientă şi când începe să-şi răsucească mustaţa! … Ăsta o să facă treabă în lume! Şi-o să ţi-o sufle şi pe doamna Stawska… Ai să vezi!

Domnul Rzecki se pregăti de plecare, dar se opri încă o clipă.

— Însoară-te cu ea, Stas, însoară-te! … Faci fericită o femeie, salvezi societatea şi poate o dată cu ea şi magazinul! Ce-ţi trebuie ţie invenţii?! Aş mai înţelege dacă ar fi vorba de politică… În timpurile astea, când pot surveni evenimente din cele mai importante… Dar maşinile alea zburătoare… Deşi poate că şi ele ar folosi la ceva… Ei! Fă cum crezi, dar hotărăşte-te repede în privinţa doamnei Stawska, pentru că Mraczewski n-o să se lase cu una, cu două! E un crai de n-are pereche! Maşini zburătoare! mai ştiu şi eu? … Poate că şi ele… poate că şi ele pot folosi la ceva…

Wokulski rămase singur.

„Ce să aleg? Parisul, sau Varşovia? … se întrebă el. La Paris mă aşteaptă un scop mare, dar nesigur. Aici, câteva sute de oameni… pe care mi-e silă să-i privesc! …”

Se apropie de fereastră, şi câtva timp se uită în stradă, ca să se reculeagă. Dar totul îl supără – şi huruitul trăsurilor, şi forfota pietonilor, şi chipurile îngrijorate sau surâzătoare ale trecătorilor… Iar mai mult ca orice îl supărau femeile. I se părea că fiecare este întruchiparea prostiei şi a făţărniciei.

„Fiecare îşi va găsi un Starski, mai curând sau mai târziu. Fiecare îl caută!”

Peste câtva timp Szuman îl vizită din nou.

— Dragul meu, îi strigă el din prag, râzând, chiar dacă m-ai da pe uşă afară, tot am să te persecut cu vizitele mele!

— Ba nu! Poţi să vii cât de des! răspunse Wokulski.

— Admirabil! Asta însemnează că am ajuns la jumătatea tratamentului. Ce înseamnă să ai un creier sănătos! … După-aproape şapte săptămâni de neagră mizantropie, începi să tolerezi specia umană, şi încă în persoana mea… Ha, ha, ha! Ce-ar fi dacă am lăsa să intre în colivia asta o femeie nostimă? …

Wokulski se făcu palid.

— Da, da… ştiu că este încă prematur… Deşi e timpul să te arăţi printre oameni. Asta te-ar vindeca pe deplin. Uită-te, de pildă, la mine! Cât timp am stat între patru pereţi, m-am plictisit ca un drac în clopotniţă! Acum, de-abia mi-am arătat nasul printre oameni, şi am mii de distracţii! Szlangbaum vrea să mă tragă pe sfoară, şi dintr-o uimire cade într-alta, convingându-se pe zi ce trece că, deşi par atât de naiv, îi miros din prima clipă toate şmecheriile. Şi mă respectă! Fantastic!

— N-aş putea spune că asta este o distracţie grozavă!

— Aşteaptă puţin! … A doua distracţie mi-o oferă coreligionarii mei din cercurile financiare, deoarece li se pare că mă pricep straşnic la afaceri şi totuşi au să facă din mine ce vor… Îmi imaginez dureroasa lor decepţie când se vor convinge că nu sunt atât de isteţ în afaceri şi nici destul de prost ca să ajung un pion în mâinile lor…

— Şi când mi-aduc aminte cât mi-ai bătut capul să mă asociez şi eu cu ei! …

— Asta-i altceva! Chiar şi acum mai insist! Dintr-o asociaţie prudentă cu evrei înţelepţi, nimeni n-a pierdut nimic, niciodată, cel puţin din punct de vedere financiar! Dar altceva este să fii asociat, şi altceva să fii pion, aşa cum vor să facă din mine…

— Asta însă nu te împiedică să-i admiri şi să te asociezi cu Szlangbaum!

— Şi asta e altceva! continuă Szuman. După părerea mea, sunt o rasă foarte inteligentă. În plus, sunt rasa mea, aşa că îi admir. Iar luaţi ca obşte, îi iubesc. În ce priveşte asociaţia mea cu Szlangbaum… Pentru numele lui Dumnezeu, Stas dragă! Ar fi oare înţelept să ne mâncăm între noi când e vorba de o afacere atât de strălucită ca societatea ta comercială? … Tu o părăseşti, şi, din două una: sau se prăbuşeşte, sau pun mâna pe ea nemţii! Şi într-un caz, şi în altul, ţara va avea de pierdut. Aşa, va câştiga şi ţara, şi noi…

— Te înţeleg din ce în ce mai puţin, răspunse Wokulski. Evreii sunt, după tine, când mari, când ticăloşi… Pe Szlangbaum ba trebuie să-l alungăm din societate, ba trebuie să-l primim… O dată zici că au de câştigat evreii, o dată că are de câştigat ţara… Un adevărat haos! …

— Haos e în capul tău! Ce spun eu e adevărul cel mai limpede! La noi numai evreii creează mişcarea industrială şi comercială, aşa că fiecare dintre victoriile lor economice este un câştig pentru ţară. N-am dreptate?

— Să mă mai gândesc, zise Wokulski. Ei, dar ce alte distracţii ai mai avut?

— Una straşnică! Imaginează-ţi că prima ştire despre viitoarele mele succese financiare i-a şi hotărât să mă însoare! Pe mine, cu mutra mea de ovrei şi cu chelia asta!

— Cine? … Cu cine?

— Fireşte că prietenii noştri. Cu cine? Cu cine mi-o plăcea. Printre altele, şi cu o creştină, şi încă de familie bună, cu condiţia să mă botez…

— Şi tu? …

— Eu? Aş fi în stare să fac şi una ca asta, din curiozitate! Ca să văd cum mă va convinge că mă iubeşte o creştină frumoasă, tânără, bine educată şi mai ales dintr-o familie bună! … M-aş tăvăli de râs! M-aş prăpădi de râs văzând-o cum se străduieşte să-mi câştige mâna şi inima. M-aş îneca de râs auzind-o vorbind despre „marele ei sacrificiu” pentru binele familiei şi poate chiar al patriei! M-aş îmbolnăvi de râs, în sfârşit, căutând să văd cum s-ar răzbuna pentru sacrificiul făcut, înşelându-mă după moda veche, adică pe ascuns, sau după moda nouă, adică pe faţă, şi, poate, chiar cerându-mi consimţământul!

Wokulski se luă cu mâinile de cap.

— Îngrozitor!

Szuman se uită la el pe sub sprâncene.

— Bătrân romantic! … Bătrân romantic! … Te iei de cap, fiindcă în imaginaţia ta bolnavă continuă să domnească himera iubirii ideale, a femeii cu inima de înger… din care nu mai găseşti azi decât în proporţie de zece la sută… Aşadar, în nouă cazuri din zece ai şansa să nu reuşeşti! … Şi vrei să ştii de ce? Uită-te puţin la relaţiile dintre oameni şi ai să vezi sau că bărbatul, ca un cocoş, se învârteşte în jurul a zece sau chiar mai multe găini, sau că femeia, ca o lupoaică în călduri, atrage după ea o întreagă haită de lupi sau de dulăi prostiţi. Şi îţi spun sincer că mai îngrozitor decât goana acestei haite nu poate fi decât dependenţa ei de lupoaică… Atunci când te-apucă, îţi pierzi averea, sănătatea, inima, energia şi, la urmă, raţiunea… Vai de cel care nu e în stare să se ridice din mocirlă! …

Wokulski tăcea cu ochii larg deschişi. În sfârşit, rosti în şoaptă:

— Ai dreptate…

Doctorul îl apucă de mână şi, scuturându-i-o cu violenţă, strigă:

— Am dreptate? Recunoşti? Atunci, eşti salvat! Da, mai eşti om! Scuipă pe tot ce a fost: pe durerea ta şi pe ticăloşia altora! Alege-ţi un ţel, indiferent care, şi începe o viaţă nouă! Fă mai departe avere, fă invenţii, căsătoreşte-te cu doamna Stawska, sau înfiinţează o nouă societate comercială! Numai să doreşti ceva! Să faci ceva! Pricepi? Şi să nu dai voie niciodată vreunei fuste să te zăpăcească! Înţelegi? Oameni cu energia ta poruncesc! Nu ascultă de ordinele altora! Conduc! Nu se lasă conduşi! Dacă între tine şi Starski l-a ales cineva pe Starski, a dovedit că nu-l merită nici măcar pe el… Asta e reţeta mea, pricepi? … Şi acum, rămâi cu bine şi cu propriile tale gânduri!

Wokulski nu-l opri.

— Te-ai supărat pe mine? zise Szuman. Nu mă mir. Ţi-am ars cu fierul roşu o rană urâtă, dar ce a mai rămas va pieri de la sine. Rămâi cu bine!

După plecarea doctorului, Wokulski deschise fereastra şi îşi descheie cămaşa. Îi era cald, simţea că se înăbuşă şi i se părea că o să-i ţâşnească sângele din vine. Îşi reaminti de Zaslawsk şi de baronul înşelat, pe lângă care jucase aproape acelaşi rol pe care-l juca acum Szuman faţă de el… Începu să viseze, şi lângă imaginea Isabelei în braţele lui Starski, apăru haita de lupi înfierbântaţi, gonind prin zăpadă după lupoaică… Era şi el unul dintre ei!

Din nou îl cuprinse durerea, dezgustul şi scârba de sine însuşi.

„Ce prost sunt! … Să vezi atâtea lucruri, să auzi atâtea şi totuşi să cazi atât de jos! … M-am luat la întrecere cu Starski, şi Dumnezeu mai ştie cu cine!”

De data aceasta avu curaj să vadă limpede imaginea domnişoarei Isabela; se uită cu îndrăzneală la trăsăturile ei de statuie, la părul ei blond-cenuşiu, la ochii ei schimbători la culoare, mergând de la albastru la negru, şi i se păru că pe faţa, pe gâtul, pe braţele şi pe pieptul ei vede, ca o pecete, urmele sărutărilor lui Starski.

„Szuman are dreptate! M-am vindecat!”

Încetul cu încetul, mânia se răci; în locul ei apăru din nou jalea şi tristeţea.

În zilele următoare Wokulski nu mai citi nimic. Scrise o mulţime de scrisori lui Suzin şi medită adânc.

Se gândea că în situaţia actuală, închis aproape de două luni în casă, încetase de a mai fi om şi începea să devină un fel de stridie, care, stând într-un singur loc, primeşte de la lume fără să aleagă, ceea ce i se aruncă la întâmplare.

Lui ce i se aruncase?

I se puseseră la îndemână cărţi, din care aflase că este un Don Quijote, cărţi care îi stârniseră dorul de o lume miraculoasă, în care oamenii stăpânesc toate forţele naturii. Simţi dorinţa de a nu mai fi Don Quijote care stăpâneşte stihiile.

Veniră apoi la el – pe rând – Szlangbaum şi Szuman, de la care află că cele două partide evreieşti se luptă pentru conducerea societăţii comerciale…

Şi-l apucă atâta scârbă de comerţ, de societăţi şi de beneficii, încât se miră şi el cum de putuse trăi aproape doi ani în această atmosferă!

„Am agonisit avere pentru ea! … îşi spuse în gând. Comerţ… Eu şi comerţ! … În curs de doi ani am strâns peste, o jumătate de milion de ruble, m-am vârât printre chibiţii vieţii economice, mi-am jucat pe o singură carte şi munca, şi viaţa! Am câştigat… Eu… idealistul! Eu învăţatul! Eu, care ştiu atât de bine că nimeni nu poate agonisi o jumătate de milion de ruble chiar muncind o viaţă întreagă! Ce spun o viaţă! Trei! … Singura consolare cu care am rămas este siguranţa că n-am furat şi n-am înşelat… Se vede treaba că Dumnezeu are grijă de dobitoci! …”

Acum, de când ştia că Stawski murise, se gândea tot mai des la doamna Stawska şi la Geist.

„La drept vorbind, ar trebui să dau înapoi averea asta câştigată printr-o cacialma! La noi în ţară mizeria şi ignoranţa n-au margini, iar săracii şi ignoranţii sunt oameni cinstiţi… Singurul mijloc ar fi să mă însor cu doamna Stawska. Sunt sigur că nu mi-ar paraliza intenţiile, şi mi-ar fi cea mai fidelă colaboratoare. Ştie ce e munca şi mizeria şi are o fire atât de bună! …”

Raţiona aşa, dar nu simţea decât dispreţ pentru cei pe care voia să-i fericească. Înţelegea că pesimismul lui Szuman, dacă îl lecuise de patimă, îl şi otrăvise. Îi era greu să scape de înrâurirea cuvintelor lui, de ideea că specia umană e alcătuită sau din găini, care dau târcoale cocoşului, sau din lupi, care gonesc după lupoaice în călduri. Îl durea gândul că, oriunde ar întoarce capul, are mai multe şanse să dea peste o bestie decât peste un om.

„Să-l ia dracu cu tratamentul lui cu tot” şopti el.

Şi începu să se gândească la Szuman.

Erau trei inşi care vedeau în oameni trăsături profund animalice: el, Geist şi. Szuman. El însă credea că animalele cu chip de om sunt excepţii, lumea fiind alcătuită din suflete nobile. Geist, dimpotrivă, susţinea că lumea este bestială, iar oamenii buni – excepţii; în acelaşi timp, credea că, în timp, aceştia vor ajunge să stăpânească tot globul, şi de zeci de ani lucra la o invenţie care să facă posibil acest triumf.

La rândul lui, Szuman susţinea că imensa majoritate a oamenilor sunt animale, dar nu credea într-un viitor mai bun şi nici nu căuta să trezească în cineva această speranţă. Pentru el specia umană era osândită la veşnică bestialitate, cu excepţia evreilor, care ies ca ştiucile dintre caracude.

„Frumoasă filosofie!” îşi zise Wokulski.

Simţea că în sufletul său rănit, ca pe un câmp proaspăt arat, încolţise pesimismul lui Szuman, care începuse să dea roade. Îşi dădea seama că se stinge în el nu numai iubirea, ci şi regretul. Pentru că, dacă lumea întreagă e alcătuită din bestii, n-are nici un rost să fugi nebun după o bestie din atâtea, nici să te superi că e şi animal, nici mai bun, nici mai rău decât celelalte.

„Blestemat tratament! gândi el. Dar… poate că e bun… Cu concepţiile mele am dat un groaznic faliment. Cine îmi garantează că Geist nu se înşală şi el în ale sale, sau că Szuman n-are dreptate Rzecki? Un animal! Helena Stawska, alt animal! Geist, la fel! Eu, la fel! … Idealurile sunt ca un tablou înfăţişând o iesle cu o mână de fân care nu poate să sature foamea nimănui! … Atunci, ce rost are să te sacrifici pentru unii, sau să alergi după alţii? … Nu! Trebuie să ne vindecăm, să începem o altă viaţă. Să mâncăm mâncăruri fine şi să bem vinuri alese, în societatea femeilor frumoase… Uneori să citim o carte, alteori să călătorim, să ascultăm un concert. Şi aşa să aşteptăm bătrâneţea!”

Cu o săptămână înainte de adunarea la care trebuia să se hotărască soarta societăţii comerciale, Wokulski primi tot mai multe vizite. Veniră să-l vadă negustori, aristocraţi şi avocaţi, care-l implorau să nu-şi părăsească postul şi să nu lase pieirii o instituţie creată de el. Îi primea pe toţi cu o indiferenţă atât de glacială, încât vizitatorii renunţau să-şi mai desfăşoare argumentele; le spunea că este obosit şi bolnav şi că trebuie să se odihnească.

Plecau fără nici o speranţă, convinşi că Wokulski e grav bolnav. Slăbise, vorbea în monosilabe, era ursuz, şi ochii îi ardeau, cuprinşi parcă de friguri, „Moare din lăcomie!” spuneau negustorii.

Cu câteva zile înainte de termenul fixat, Wokulski îşi chemă avocatul şi-l rugă să anunţe pe asociaţi că, în conformitate cu acordul încheiat între ei, îşi retrage capitalul şi părăseşte societatea. Ceilalţi erau liberi să procedeze la fel.

— Dar banii? întrebă avocatul.

— Capitalurile asociaţilor mei sunt la bancă. În ceea ce priveşte conturile mele, am să le pun la punct cu Suzin!

Avocatul plecă abătut. În aceeaşi zi prinţul veni la Wokulski.

— Aud lucruri de necrezut! începu el, strângându-i mâna. Avocatul dumitale acţionează în aşa fel încât lasă să se creadă că ai într-adevăr intenţia să ne părăseşti…

— Aţi crezut că glumesc?

— Nu, nu… Dar credeam că poate ai descoperit unele inadvertenţe în convenţia noastră şi…

— Aşa! Şi acum mă tocmesc, obligându-vă să iscăliţi o altă convenţie, care să vă reducă dumneavoastră procentele şi mie să-mi sporească venitul! … continuă Wokulski. Nu, domnule dragă! Mă retrag cât se poate de serios!

— Va fi o mare dezamăgire pentru asociaţii noştri!

— Care? Dumneavoastră doar aţi cerut la semnare ca asociaţia noastră să fie valabilă un an! Singuri aţi dorit ca afacerile să fie în aşa fel aranjate încât în decurs de o lună după expirarea contractului fiecare asociat să-şi poată retrage capitalul! Aşa aţi cerut! Dumneavoastră aţi cerut! Iar eu depăşesc condiţiile contractului. În sensul că vă restitui banii nu la o lună, ci la o oră după dizolvarea societăţii!

Prinţul se lăsă în fotoliu.

— Societatea va continua să existe, murmură el, dar locul dumitale îl vor lua evreii!

— Alegerea depinde de dumneavoastră!

— Evreii, în societatea noastră… oftă prinţul. Abia aşteaptă să vorbească ovreieşte la şedinţe… Biata noastră ţărişoară! Nefericita noastră limbă! …

— N-aveţi nici o grijă! îl linişti Wokulski. Majoritatea asociaţilor noştri au obiceiul să discute la şedinţe în limba franceză, şi, totuşi, limba noastră n-a avut nimic de pătimit. Aşa că nu cred să-i strice nici câteva fraze ovreieşti!

Prinţul se înroşi.

— Dar evreii, domnule… sunt un neam străin… Şi tocmai acum oamenii sunt cam porniţi împotriva lor…

— Pornirea asta nu dovedeşte nimic. Şi, la urma urmei, cine vă opreşte să vă strângeţi capitalul – aşa cum au făcut evreii – ca să-l încredinţaţi unui negustor creştin, şi nu lui Szlangbaum?

— Nu cunoaştem nici un negustor în care am putea avea încredere!

— Dar pe Szlangbaum îl cunoaşteţi?

— În plus, nu avem printre noi oameni destul de capabili! Sunt numai funcţionari comerciali, nu oameni de afaceri! …

— Dar eu ce am fost? Şi eu am fost funcţionar comercial. Şi încă băiat de prăvălie! Cu toate astea, societatea a realizat venitul prevăzut!

— Dumneata eşti o excepţie…

— De unde ştiţi că nu veţi găsi mai multe excepţii de acelaşi gen în depozitele de vinuri şi pe după tejghele? Căutaţi!

— Evreii vin singuri la noi…

— Vedeţi? Asta e! exclamă Wokulski. Evreii vin la dumneavoastră, şi dumneavoastră vă duceţi la ei, dar un parvenit creştin nu poate ajunge până la dumneavoastră din cauza piedicilor pe care le întâlneşte în cale… Cunosc povestea! Uşile dumneavoastră sunt atât de ermetic închise în faţa negustorilor şi industriaşilor noştri, încât trebuie bombardate cu sute de mii de ruble ca să se deschidă. Dacă nu vrei să te strecori pe sub ele, ca o ploşniţă… Deschideţi-le puţin, şi poate că veţi aranja treburile şi fără evrei!

Prinţul îşi acoperi ochii cu palmele.

— O, domnule Wokulski, ceea ce spui dumneata e foarte just, deşi foarte amar… foarte crud… Nu face nimic… Înţeleg de ce ai faţă de noi sentimentul acesta plin de amărăciune! … Dar… mai sunt şi îndatoririle faţă de societate…

— Da, dar nu consider că mi-am îndeplinit aceste îndatoriri prin faptul că la capitalul meu am avut un venit anual de cincisprezece la sută. Şi socot că nu voi fi un cetăţean mai rău dacă am să mă mulţumesc numai cu cinci la sută! …

— Doar noi cheltuim banii ăştia! răspunse prinţul, cam jignit. Datorită nouă trăiesc atâţia oameni! …

— Şi eu am să-i cheltuiesc. La vară mă duc la Ostende, la toamnă la Paris, la iarnă la Nisa…

— Te rog… De pe urma noastră nu trăieşte numai străinătatea! Câţi meseriaşi de la noi…

— Aşteaptă un an şi chiar mai mult ca să primească ce li se cuvine! îi tăie Wokulski vorba. Noi doi cunoaştem destui protectori ai industriei autohtone! I-am avut de altfel în societatea noastră…

Prinţul se ridică repede din fotoliu.

— Nu! Nu se poate, domnule Wokulski! gâfâi el. E drept că avem mari defecte şi multe păcate, dar n-am păcătuit cu nimic faţă de dumneata! Te-ai bucurat de bunăvoinţa noastră… de stima noastră…

— Stimă! … exclamă Wokulski, râzând. Oare dumneavoastră credeţi că n-am înţeles în ce constă această stimă şi ce poziţie îmi asigură printre dumneavoastră? … Domnul Szastalski, domnul Niwiński, chiar şi… domnul Starski, care n-au muncit niciodată, care nu vor să ştie de unde vin banii pe care-i aruncă pe fereastră, ocupă în stima dumneavoastră un loc cu zece trepte mai sus decât mine. Dar ce spun eu… Orice venetic poate să pătrundă fără greutate în saloanele dumneavoastră, pe care eu abia le-am putut cuceri, fie şi cu preţul celor cincisprezece la sută la capitalul încredinţat! … Aceşti oameni se bucură de stima dumneavoastră, iar eu, nu! Ba au avantaje şi mai mari… deşi fiecare din cei pomeniţi de mine valorează mai puţin decât portarul magazinului meu, pentru că portarul meu tot face ceva, şi nu batjocoreşte lumea!

— Domnule Wokulski, ne nedreptăţeşti… Înţeleg ce vrei să spui şi, pe cinstea mea, îmi e ruşine! Dar noi nu suntem răspunzători pentru faptele rele comise de un individ sau altul…

— Ba da! Sunteţi toţi răspunzători! Aceşti indivizi au crescut în rândurile dumneavoastră, iar ceea ce dumneavoastră numiţi faptă rea nu este decât rodul concepţiilor dumneavoastră, al dispreţului dumneavoastră pentru orice muncă şi pentru orice îndatoriri!

— În dumneata vorbeşte amărăciunea… spuse prinţul, pregătindu-se de plecare. O amărăciune justificată. Cred însă că greşeşti când o îndrepţi împotriva noastră… Te salut, domnule! Care va să zică, ne laşi la discreţia evreilor?

— Sper că o să vă înţelegeţi mai bine cu ei decât cu mine, răspunse Wokulski, ironic.

Prinţul avea lacrimi în ochi.

— Am crezut că vei fi o punte de aur între noi şi cei care… se îndepărtează tot mai mult de noi…

— Am vrut să fiu, dar mi s-au tăiat picioarele cu fierăstrăul şi m-am prăbuşit… încheie Wokulski înclinându-se.

— Ne întoarcem aşadar la şanţurile „Sfintei Treimi”! … 20

— Încă nu sunt şanţuri… ci de-abia o mică afacere cu evreii.

— Aşa crezi dumneata? … întrebă prinţul, pălind. Atunci, eu nu voi face parte din această societate! Biata noastră ţărişoară…

Şi ieşi clătinând din cap.

În sfârşit, avu loc şi şedinţa societăţii comerciale.

La început, direcţia, din care făcea parte Wokulski, prezentă o dare de seamă asupra anului expirat. Rezulta că veniturile depăşiseră de zece ori şi ceva capitalul, aducând un profit nu de cincisprezece, ci de optsprezece la sută. Asociaţii ascultară emoţionaţi darea de seamă şi, la propunerea prinţului, mulţumiră direcţiei şi lui Wokulski – care lipsea de la şedinţă – ridicându-se în picioare.

Apoi luă cuvântul avocatul lui Wokulski, care declară că din motive de boală clientul său se retrage nu numai de la direcţie, dar chiar din societate. Cu toate că asociaţii erau de mult preveniţi, ştirea făcu o impresie copleşitoare.

Folosindu-se de o pauză, prinţul ceru cuvântul şi anunţă că, în urma retragerii lui Wokulski, se retrage şi el. După aceea părăsi imediat sala dezbaterilor. La ieşire şopti la urechea unui prieten:

— Nu m-am priceput niciodată la afaceri; Wokulski e singurul om căruia puteam să-i încredinţez onoarea numelui meu. Astăzi, când s-a retras, nu mai am nici eu ce căuta aici.

— Dar dividendele? … şopti prietenul.

Prinţul se uită la el de sus.

— N-am făcut nimic pentru dividende, ci pentru nefericita noastră ţărişoară! răspunse. Am vrut să introduc în sfera noastră puţin sânge proaspăt şi concepţii mai noi. Trebuie să recunosc însă că am pierdut, şi nu din vina lui Wokulski… Sărmana noastră ţărişoară…

Plecarea prinţului, deşi neaşteptată, făcu mai puţină impresie: cei prezenţi ştiau că societatea nu se desfiinţează.

Luă apoi cuvântul un avocat. Cu o voce tremurătoare, citi un discurs foarte frumos, care spunea că prin plecarea lui Wokulski societatea pierdea nu numai un conducător, dar şi cinci şesimi din capital.

— Societatea ar fi trebuit să se prăbuşească, citi el, şi ruinele sale să cadă peste ţara întreagă, peste mii de salariaţi şi sute de familii…

Aici se întrerupse, aşteptând efectul. Dar cei de faţă rămaseră indiferenţi: ştiau de la început ce va urma.

Avocatul luă din nou cuvântul şi adresă un apel către cei prezenţi, cerându-le să nu-şi piardă curajul.

— Pentru că, domnilor, s-a găsit un cetăţean onorabil, om de specialitate, chiar prieten şi asociat cu Wokulski, care este hotărât să ducă pe umerii săi – precum Atlas, cerul – zdruncinata noastră societate. Iar omul acesta, care doreşte să şteargă lacrimile din mii de ochi, să salveze ţara de la ruină, să împingă comerţul pe căi noi…

În clipa aceea toţi întoarseră capul spre scaunul pe care şedea, asudat şi roşu la faţă, Szlangbaum.

— Omul acesta, strigă avocatul, este…

— Fiul meu, Henryk! … se auzi un glas dintr-un colţ.

Deoarece intervenţia aceasta nu era aşteptată, sala se zgudui de râsete. De partea ei, însă, direcţia societăţii simulă o uimire plină de bucurie şi-i întrebă pe toţi cei prezenţi dacă îl acceptă pe domnul Szlangbaum ca asociat şi conducător! Primit în unanimitate, noul conducător fu poftit să ia loc în fotoliul prezidenţial.

Aici se iscă din nou o mică încurcătură. Căci imediat ceru cuvântul Szlangbaum-tatăl, care, după ce aduse elogii fiului său şi direcţiei, spuse în concluzie că societatea nu poate să garanteze asociaţilor un venit anual mai mare de zece la sută!

Se stârni larmă, peste zece oratori luară cuvântul; după discuţii foarte aprinse, se stabili că societatea va primi pe noii membri indicaţi de domnul Szlangbaum, care prelua şi conducerea afacerilor.

Ultimul episod fu cuvântarea doctorului Szuman; solicitat să primească un loc în comitetul de direcţie, doctorul refuză postul acesta atât de onorabil, dar îşi permise să glumească pe socoteala societăţii alcătuite din aristocraţi şi evrei.

— Este un fel de căsnicie nelegitimă, zise el. Totuşi, deoarece din asemenea căsătorii se nasc uneori copii geniali, să sperăm că şi societatea noastră va da roade neobişnuite! …

Direcţia manifestă nelinişte, o parte dintre cei prezenţi erau revoltaţi, majoritatea însă îl aplaudă furtunos.

Wokulski află totul: săptămână următoare şedinţei fu vizitat de zeci de persoane şi bombardat cu zeci de scrisori semnate sau anonime.

Cu acest prilej descoperi că are o stare de spirit nouă şi ciudată. I se părea că toate firele care-l legaseră de oameni se rupseseră, că toată lumea îi era indiferentă, că nu-l mai interesa de loc ceea ce îi interesa pe ceilalţi, într-un cuvânt, că seamănă cu actorul care, terminându-şi rolul pe scenă – unde cu o clipă înainte a râs, a plâns şi s-a înfuriat – se pierde printre spectatori, pentru a urmări jocul colegilor săi.

„De ce s-or fi agitând aşa? … Ce dobitoci! …”

I se părea că vede lumea de pe un alt tărâm, privindu-şi îndeletnicirile trecute într-o perspectivă cu totul nouă.

Câteva zile în şir, îl vizitară asociaţii, funcţionarii şi clienţii societăţii, nemulţumiţi de intrarea lui Szlangbaum sau poate îngrijoraţi de viitorul lor. Cei mai mulţi îl îndemnau să revină la postul părăsit, pe care îl mai putea reocupa, deoarece contractul cu Szlangbaum nu fusese încă semnat.

Unii – chiar plângând – prezentau situaţia lor într-o lumină atât de jalnică, încât Wokulski se simţi oarecum mişcat. Descoperi însă în el atâta nepăsare, atâta lipsă de compătimire pentru nefericirea altora, încât îl cuprinse mirarea.

„A murit ceva în mine!” îşi spunea el. Şi-i lăsa pe vizitatori să plece, fără să-i satisfacă.

Apoi veni un alt val de oameni, care, sub cuvânt că vor să-i aducă mulţumiri, voiau să-şi satisfacă doar curiozitatea, să vadă cum arată acum omul atât de puternic odinioară, despre care se spunea că dăduse în mintea copiilor. Aceştia nu-l mai rugară să intre din nou în societate, ci se mulţumiră să-i laude activitatea trecută, spunând că prea curând nu se va găsi un om atât de activ în stare să-l înlocuiască.

Al treilea val de vizitatori veni fără nici un motiv. Nu-i făcură nici măcar complimente. Dimpotrivă, pomeneau din ce în ce mai des de Szlangbaum, de energia şi calităţile lui.

Dintre toate vizitele, deosebită fu aceea a căruţaşului Wysocki. Venise să-şi ia rămas bun de la fostul său stăpân; ar fi vrut să-i spună ceva, dar îl podidiră lacrimile şi, după ce-i sărută mâinile, fugi din cameră.

Aproape acelaşi lucru se întâmplă şi cu scrisorile… Îi scriseră şi cunoscuţi şi necunoscuţi, implorându-l să nu se retragă, fiindcă asta ar însemna o catastrofă pentru ţară. Alţii îi elogiau activitatea de până atunci sau îşi exprimau regretele lor; unii îl sfătuiau să se asocieze cu Szlangbaum, socotit om foarte capabil, care se gândea la binele obştesc. În schimb, anonimele erau pline de înjurături. Era acuzat că în anul care trecuse dăduse o lovitură dezastruoasă industriei interne prin importul de produse străine, şi că de astă dată distrugea comerţul, vânzându-l evreilor. Era menţionată chiar şi suma pe care o primise!

Wokulski medita cât se poate de calm asupra acestor manifestări. I se părea că asistă la propria lui înmormântare. Îi vedea limpede pe toţi cei ce-l regretau, îl lăudau sau îl înjurau; îl vedea pe succesorul său, faţă de care începuseră acum să se îndrepte simpatiile; în sfârşit, înţelese că era pe cale să fie uitat şi că nimeni n-avea nevoie de el. Acum era ca o piatră aruncată în apă; la început, în locul unde, cade, se formează un vârtej; apoi valurile se îndepărtează, scăzând, tot scăzând, până dispar… Şi peste piatra aruncată se aşterne luciul întins al apei, pe care o vor tulbura numai valurile născute în alte locuri de alte pietre… „Acum ce-o să urmeze? se întreba. Nu văd pe nimeni… Nu fac nimic… Ce-o să mai fie? …”

Îşi aminti că Szuman îl sfătuise să-şi găsească un ţel în viaţă. Bun sfat, dar… cum să-l urmezi, când nu ai nici o dorinţă, când nu ai nici puterea, nici îndemnul să te apuci de ceva? … Era ca o frunză uscată dusă de vânt.

„Odată am presimţit starea asta, dar n-am bănuit nici pe departe ce poate să însemne! …”

Într-o zi auzi gălăgie în anticameră. Deschise uşa şi-l văzu pe Węgielek, căruia servitorul nu-i îngăduia să intre.

— Ah, tu erai? Hai, intră! … Ce mai e nou?

Węgielek îl privi la început cu nelinişte. Apoi se învioră, îşi luă inima în dinţi şi spuse, zâmbind:

— Ziceau că de-abia vă mai ţineţi pe picioare, dar au minţit: De slăbit, aţi slăbit, e drept, dar n-aveţi încă nevoie, Doamne fereşte, de popă…

— Ce mai e nou? repetă Wokulski.

Węgielek îi povesti pe îndelete că-şi făcuse o casă mai bună decât cea care arsese. Avea mult de lucru, de aceea şi venise la Varşovia, ca să cumpere material şi să-şi ia măcar vreo două ajutoare.

— Acum aş putea face o fabrică! încheie el.

Wokulski îl asculta în tăcere. Deodată îl întrebă:

— Dar cu nevasta cum merge?

Pe faţa lui Węgielek se lăsă o umbră.

— Bună femeie, dar… în faţa dumneavoastră am să vorbesc deschis, ca în faţa lui Dumnezeu… Nu ştiu ce e, dar nu prea merge… Adevărul este că până nu văd ochii, inima nu ştie; iar când au văzut o dată…

Îşi şterse lacrimile cu mâneca hainei.

— Ce însemnează asta? … se miră Wokulski.

— Nimic! Ştiam doar pe cine am luat, dar eram fericit că femeia e bună, tăcută, harnică şi credincioasă ca un câine. Ce folos! … Am fost fericit până l-am văzut pe… cum să-i spun…

— Vorbeşte!

— Într-o duminică, urmă Węgielek, m-am dus cu Marianna la castelul din Zaslawsk; voiam să-i arăt pârâul unde pierise fierarul şi piatra pe care mi-aţi poruncit să sap inscripţia. Când, ce să vezi? Acolo am dat peste trăsura domnului baron Dalski, ştiţi, bătrânelul care s-a însurat cu nepoata răposatei doamne Zaslawska… Bună femeie, Dumnezeu s-o odihnească în pace! …

— Îl cunoşti pe baron? întrebă Wokulski.

— Oho! exclamă Węgielek. Că doar baronul gospodăreşte deocamdată moşia rămasă de la răposata, şi eu am reparat camerele, ferestrele conacului… Îl cunosc, vezi bine! … E tare bun şi darnic…

— Şi ce s-a întâmplat mai departe?

— Apăi, cum vă spuneam, stam cu Marianna în castel şi ne uitam la pârâu, când deodată dintre ruine a apărut doamna baroană, adică nepoata răposatei, şi netrebnicul ăla de Starszezak…

Wokulski sări de pe scaun.

— Cine? întrebă el.

— Ala, Starski, nepot şi el de-al răposatei doamne Zaslawska. S-a gudurat pe lângă bătrână cât a trăit, şi acum vrea să-i strice testamentul! Zice că bunică-sa înainte de moarte îşi pierduse minţile… Ca să vezi ce om!

După o clipă de tăcere, Węgielek continuă:

— S-au luat de braţ şi s-au uitat la piatra noastră, dar mai mult şuşoteau şi râdeau. Deodată Starszezak a întors capul, spre noi, a văzut-o pe nevastă-mea şi i-a zâmbit aşa, uşurel; ea s-a făcut albă ca varul… „Ce ai, femeie? …” am întrebat-o eu. Ea: „Nimic…” zice. În ăst timp doamna baroană şi craiul au coborât repede dealul castelului şi au intrat în aluniş… „Ce ai?” o întreb eu iar pe Marianna. „Spune-mi adevărul, femeie, că l-am înţeles! Ştiu că-l cunoşti pe ticălosul ăsta…” Ea s-a aşezat jos, pe pământ, şi a început să bocească: „Să-l pedepsească Dumnezeu, că el m-a nenorocit…”

Wokulski închise ochii… Węgielek povestea mai departe, furios:

— Când am auzit vorbele astea, mi-a venit să mă reped la el şi, cu toate că era şi doamna baroană de faţă, să-l omor pe loc, să-l calc în picioare. Mare furie mă apucase! Dar pe urmă mi-am zis: „De ce te-ai însurat cu ea, prostănacule? Ai ştiut doară pe cine iei! …” În clipa aceea parcă mi-a amorţit inima! Mi-era şi frică să cobor dealul. La ea, la nevastă, nici nu mă mai uitam! „Omule, eşti supărat pe mine? …” m-a întrebat. „Sigur că v-aţi întâlnit pe aici! …” i-am zis. „Mă jur că până azi nu l-am mai văzut, de-atunci…” „Cum v-aţi mai uitat unul la altul! … Mai bine să fi orbit decât să te văd, mai bine să fi crăpat decât să te cunosc…” Ea a început să plângă: „De ce te superi? …” Atunci i-am spus pentru prima şi ultima oară: „Eşti o căţea!”… că nu mai puteam să rabd. Şi-atunci, nu ştiu cum, m-am întors şi l-am văzut pe baron că aleargă, tuşind şi învineţit la faţă. M-a întrebat: „Węgielek, n-ai văzut-o pe soţia mea? …” Pe mine parcă m-a trăsnit ceva în cap şi i-am răspuns: „Da, am văzut-o, cum să n-o văd? S-a dus în aluniş cu domnul Starski. Se vede că dumnealui nu mai are bani să-şi cumpere fete, şi acum se leagă de femei măritate…” Să fi văzut cum s-a uitat la mine, cât e el de baron! … Węgielek îşi şterse ochii pe furiş: Uite, asta-i viaţa mea. Până-nu l-am văzut pe ăla, am trăit liniştit. Dar de atunci, cum dau cu ochii de vreun bărbat, mi se pare că îmi este un fel de cumnat… Iar de nevastă – să nu credeţi cumva că-i spun ceva! – mă simt aşa de străin… aşa de străin… de parcă ar sta cineva între mine şi ea! Nici nu mai pot s-o sărut ca înainte, şi dacă n-ar fi sfântă taină, vă spun drept că aş lăsa şi casă şi tot şi m-aş duce unde şi-a înţărcat dracu copiii! … Şi numai pentru că mă simt tare legat de ea. Că dacă n-aş ţine la ea, puţin mi-ar păsa! … E gospodină, harnică, găteşte bine, coase frumos, şi în casă-i tăcută ca un peştişor! Şi ce-i dacă a umblat cu tot felul de golani?! Numai că eu am îndrăgit-o, şi mă apucă câteodată o jale şi mânie atât de mare, de parcă mă arde cineva cu fierul roşu şi-mi face inima scrum! Węgielek tremura de mânie: La început, când ne-am luat, îmi plăcea să mă uit la copii. Acum mă apucă groaza ca nu care cumva să văd în locul copilului meu pe al altuia! Pentru că, ştiţi şi dumneavoastră, căţeaua de rasă când prinde pui de la vreo javră, mai târziu, chiar dacă i-ai da cel mai frumos ogar, tot javre face! Pesemne din cauza… deochiului!

— Uite, băiete, eu trebuie să ies în oraş, aşa că tu du-te sănătos! spuse Wokulski deodată. Dar înainte de plecare mai treci pe la mine…

Węgielek îşi luă rămas bun; în antreu nu se putu opri să nu spună servitorului:

— Pe stăpânu-tu îl roade ceva… La început am crezut că-i sănătos, cu toate că nu arăta cum trebuie; dar se vede treaba că nu se simte bine… Să vă aibă Dumnezeu în paza lui! …

— Vezi? Ţi-am spus să nu intri şi să nu trăncăneşti! îi răspunse posomorât servitorul, împingându-l afară.

După plecarea lui Węgielek, Wokulski rămase pe gânduri.

„S-au oprit în faţa pietrei mele şi au râs! … A trebuit să pângărească până şi piatra, o piatră nevinovată.”

O clipă i se păru că găsise un ţel nou. Nu-i mai rămăsese decât să aleagă: să-i zboare creierii lui Starski în faţa celor cărora le distrusese fericirea, sau să-l lase să trăiască, dar să-l aducă la sapă de lemn, la cea mai josnică viaţă…

Se răzgândi. Ce copilărie! Ce lucru fără rost! Să-şi sacrifice el averea, munca şi liniştea pentru a se răzbuna pe un asemenea individ!

„Ar fi de preferat să meditez asupra exterminării şobolanilor de câmp sau a gândacilor! Asta este într-adevăr o plagă! Dar un tip ca Starski… naiba ştie ce-o fi! … De necrezut! Un om atât de mărginit ca el să fie cauza atâtor nenorociri! A, nu, el nu-i decât scânteia care aprinde un material inflamabil gata pregătit…”

Se întinse pe canapea.

„Mie mi-a adus nenorocire! De ce? … Pentru că a avut o asociată demnă de el. În plus, a mai avut o asociată: prostia mea. Cum de nu mi-am dat imediat seama ce femeie este? Cum de am făcut din ea o zeitate numai pentru că poza în fiinţă superioară? … L-a nenorocit şi pe Dalski, dar… cine-i de vină dacă baronul şi-a ieşit din minţi la bătrâneţe, subjugat de o maimuţă, a cărei valoare morală putea fi văzută imediat? … Cauza dezastrelor nu sunt oameni de teapa lui Starski, ci prostia victimelor lui! De altfel, nici Starski, nici domnişoara Isabela şi nici domnişoara Ewelina n-au căzut din lună, ci au crescut într-un anumit cerc, într-o anumită epocă şi între anumite concepţii. Ei seamănă cu spuzeala: nu-s o boală, ci o infecţie a sucurilor sociale. Ce rost are să ne răzbunăm pe ei? De ce să-i exterminăm? …”

În seara aceea Wokulski ieşi pentru prima oară din casă şi îşi dădu seama cât era de slăbit. Huruitul trăsurilor şi mişcarea pietonilor îi dădeau ameţeală, încât se temu să meargă prea departe. I se părea că n-o să ajungă până în strada Novy Swiat, că nu va nimeri drumul înapoi sau că, fără să vrea, va face scandal fără rost. Dar mai cu seamă îi era teamă să nu se întâlnească cu cineva cunoscut…

Se întoarse obosit şi tulburat, în schimb noaptea dormi bine.

La o săptămână după vizita lui Węgielek, veni la el Ochocki. Ars de soare, cu o înfăţişare mai bărbătească, acesta părea un tânăr sănătos, trăit la ţară.

— De unde vii? îl întrebă Wokulski.

— Direct de la Zaslawsk, unde stau de vreo două luni. Să-i ia dracu pe toţi, că m-au băgat într-o mare încurcătură!

— Pe dumneata?

— Da, pe mine! Şi fără nici o vină. Dacă ai şti, ţi s-ar face părul măciucă! … Ochocki aprinse o ţigară şi continuă: Nu ştiu dacă ai aflat că răposata doamna Zaslawska, în afară de o mică parte din averea ei, a lăsat totul pentru scopuri filantropice. Spitale, case pentru copii găsiţi, şcoli, prăvălii la ţară şi aşa mai departe. Prinţul, Dalski şi cu mine suntem executorii ei testamentari… Până aici toate bune şi frumoase… Ne-am apucat de treabă – adică mai bine zis de legalizarea testamentului – când (este o lună de atunci) Starski s-a întors din Cracovia şi ne-a anunţat că, în numele familiei nedreptăţite, va intenta proces pentru anularea testamentului. Fireşte, prinţul şi cu mine nici n-am vrut să auzim de aşa ceva. În schimb, baronul – montat de nevastă-sa, la rândul ei îndemnată de Starski – baronul, zic, începe s-o lase mai moale… Ne-am şi certat de câteva ori din cauza asta. Prinţul, de altfel, a rupt complet relaţiile cu el! Ochocki coborî glasul: Între timp, să vezi ce s-a întâmplat! Într-o duminică, baronul, soţia lui şi Starski s-au dus să se plimbe la Zaslawsk… Ce-o fi fost acolo, nu ştiu, destul că după aceea baronul ne-a declarat categoric că nu va permite anularea testamentului. Dar asta încă nu-i nimic… Baronul divorţează de soţia lui adorată. Auzi dumneata? … Dar nici asta nu-i totul: acum zece zile, baronul s-a bătut în duel cu Starski şi a încasat un glonte de toată frumuseţea… Crede-mă! Parcă i-a spintecat cineva pielea cu un cârlig, dintr-o parte în alta a pieptului… Bătrânul era turbat – urla, înjura, foc şi pară! Pe nevastă-sa a trimis-o imediat la neamurile ei, şi sunt sigur că n-o s-o mai primească înapoi… E un om căpăţânos! … Şi e aşa de pornit moşul, încât, pe patul de suferinţă, i-a cerut felcerului să-i vopsească părul, ca să-i facă în ciudă neveste-şi. Acum arată ca un cadavru în vârstă de douăzeci de ani! …

Wokulski zâmbi.

— Cu nevastă-sa a procedat bine, dar nu era nevoie să-şi vopsească părul.

— Nu era nevoie nici să-şi expună coastele! adăugă Ochocki. A fost cât pe-aci să-l omoare pe Starski… Glontele e întotdeauna orb. Îţi spun sincer că povestea asta m-a întors pe dos!

— Şi eroul unde e acum? întrebă Wokulski.

— Cine? Starski? A şters-o în străinătate! Nu atât din cauza scandalului, cât a creditorilor. Ce tip! … Are datorii de aproape o sută de mii de ruble!

Urmară câteva clipe de tăcere grea. Wokulski rămăsese cu spatele la fereastră, cu capul în jos, în timp ce Ochocki fluiera încet. Deodată acesta tresări şi spuse parcă pentru sine însuşi:

— Ce balamuc şi viaţa omului! Cine şi-ar fi putut închipui că tocmai o pramatie ca Starski poate face atâta bine… Tocmai fiindcă este o pramatie…

Wokulski ridică capul şi se-uită întrebător la el.

— Nu-i aşa că pare ciudat? … continuă Ochocki. Dar de fapt acesta este adevărul! Dacă Starski ar fi fost un om de treabă şi nu şi-ar fi făcut mendrele cu tânără baroană, sunt sigur că Dalski l-ar fi sprijinit în privinţa testamentului, ba i-ar fi dat chiar şi bani pentru proces, pentru că de pe urma procesului ar fi câştigat şi soţia lui. Starski, fiind însă o pramatie, l-a supărat pe baron… a salvat testamentul… şi până şi generaţia care nu s-a născut încă a ţăranilor din Zaslawsk ar trebui să-l binecuvânteze pentru că a făcut dragoste cu baroana…

— Paradox… îl întrerupse Wokulski.

— Paradox, dar aşa e! Cum adică, dumneata crezi că Starski n-are nici un merit că l-a scăpat pe baron de o nevastă ca asta? Între noi fie vorba, baroana e o gâscă, nu femeie! Se gândeşte numai la toalete, la petreceri şi la bărbaţi. Nici nu cred să fi citit vreo carte, sau să se fi uitat vreodată cu atenţie la ceva. Carne pe oase, şi atâta tot. Se preface că are suflet, când în realitate nu are decât stomac… Dumneata n-ai cunoscut-o! E ca o maşină! Nu are în ea nimic omenesc… Şi dacă baronul şi-a dat în sfârşit seama cu cine are de-a face, a câştigat lozul cel mare!

— Doamne-Dumnezeule… şopti Wokulski.

— Ai spus ceva? întrebă Ochocki.

— Nimic…

— Dar salvarea testamentului lăsat de răposata doamnă Zaslawska şi scăparea baronului de o netrebnică nu-s decât o părticică din meritele lui Starski…

Wokulski se aşeză pe scaun.

— Imaginează-ţi că pramatia asta, cu elanurile lui amoroase, contribuie la ceva mult mai important! continuă Ochocki. Şi iată cum: nu o dată i-am reproşat lui Dalski (ca, de altfel, tuturor celor cu bani) că nu înfiinţează în Varşovia un laborator experimental pentru tehnologia chimică şi mecanică. La noi nu se fac invenţii în primul rând pentru că nu există un loc unde ar putea fi făcute. Fireşte, baronului îi intrau vorbele mele pe o ureche şi îi ieşeau pe cealaltă. Totuşi, ceva se vede că tot i-a rămas în cap, pentru că acum, de când Starski l-a rănit şi în inimă, şi la coaste, baronul meu, gândindu-se în care mod ar putea să-şi dezmoştenească nevasta, discută cu mine zile întregi despre laboratorul tehnologic. Vrea să ştie la ce vor folosi toate acestea, dacă oamenii vor deveni într-adevăr mai înţelepţi şi mai buni când vor dispune de un laborator ştiinţific, cât ar costa, dacă m-aş angaja să-l organizez eu şi aşa mai departe.

Când am plecat, lucrurile ajunseseră până acolo încât baronul l-a chemat pe notarul public şi au întocmit un act, care, din câte am înţeles, se referă la acest laborator ştiinţific. De altfel, Dalski m-a rugat să-i indic persoanele capabile să dirijeze o astfel de acţiune! Spune şi dumneata dacă nu-i o ironie a soartei! Unei nulităţi ca Starski, unui peşte ca el, mereu la dispoziţia femeilor măritate care se plictisesc, unui nemernic ca el să se datoreze existenţa laboratorului! Şi acum să-mi mai spună cineva că în lumea asta există ceva inutil!

Wokulski îşi şterse sudoarea de pe faţa care-i era cenuşie în contrast cu batista albă.

— Dar… poate te obosesc? întrebă Ochocki.

— Ba nu! Vorbeşte… Deşi… mi se pare că supraapreciezi meritele acestui… domn; în plus, uiţi complet…

— Ce anume?

— Că laboratorul tehnologic se va naşte din suferinţe, din fericiri distruse. Şi nici nu te întrebi ce drum a trebuit să străbată baronul ca să ajungă de la dragostea pentru soţia lui la… laboratorul tehnologic! …

— Ce mă interesează pe mine? exclamă Ochocki, gesticulând. Cine cumpără progresul în schimbul suferinţelor cât de grele ale unui singur individ face, crede-mă, o afacere strălucită!

— Dar cel puţin dumneata ştii cât poate suferi cineva? întrebă Wokulski.

— Ştiu, ştiu! … Doar mi-am scos fără cloroform o unghie de la picior, şi încă de la degetul mare…

— O unghie? repetă Wokulski, îngândurat. Cunoşti, desigur, vechiul aforism: „Uneori spiritul se sfâşie şi luptă cu sine însuşi…” Şi cine ştie dacă în lupta asta nu ai mai mult de suferit decât atunci când îţi smulge cineva o unghie sau îţi jupoaie pielea!

— Se poate. Dar nu e o suferinţă bărbătească! răspunse Ochocki, strâmbând din gură. Poate că femeile trec prin ea când nasc… Un bărbat, însă…

Wokulski izbucni în râs. Tânărul se îmbufnă.

— Râzi de mine, nu-i aşa?

— Nu! De baron… De ce nu ţi-ai luat dumneata obligaţia să organizezi laboratorul tehnologic?

— Vezi-ţi de treabă! Prefer să intru într-un laborator gata pus la punct decât să organizez unul nou! N-aş apuca să-i văd roadele şi mi-aş consuma energia degeaba. Pentru aşa ceva trebuie să ai talent administrativ şi pedagogic! Nu să te gândeşti la maşini zburătoare…

— Aşadar? … întrebă Wokulski.

— Cum, aşadar? Îndată ce voi pune mâna pe micul meu capital, care este grevat de o ipotecă şi pe care de trei ani nu-l pot căpăta, plec în străinătate şi mă apuc serios de treabă! Aici omul se risipeşte, ba, mai mult, se şi prosteşte!

— Poţi să munceşti orişiunde!

— Iluzie! … răspunse Ochocki. La noi nu există laboratoare, iar pe deasupra lipseşte atmosfera ştiinţifică. Aici e paradisul celor care umblă după carieră. Aici, orice cercetător adevărat e considerat sau maniac, sau nebun. Oamenii nu învaţă pentru ştiinţă, ci pentru slujbe; iar slujbele şi faima le dobândesc prin relaţii, prin muieri, prin recepţii şi mai ştiu eu prin ce! … M-am scăldat destul în mocirla asta… Şi cunosc bine pe savanţii adevăraţi, oameni de geniu, care, împiedicaţi brutal să se dezvolte, s-au apucat să dea lecţii sau să scrie articole de popularizare, pe care nu le citeşte nimeni şi pe care, chiar dacă le-ar citi, nu le-ar înţelege. Am stat de vorbă cu mari industriaşi, crezând că-i voi convinge să sprijine ştiinţa, măcar pentru invenţii practice. Ştii ce am constatat? … Se uită la ştiinţă ca gâştele la logaritmi! Ştii ce invenţii i-ar interesa pe ei? … Numai două: una care să ajute la mărirea dividendelor, a doua care să-i înveţe să întocmească asemenea contracte, încât să-şi poată trage pe sfoară clienţii, fie la preţ, fie la marfă. De altfel, atâta timp cât au crezut că dumneata faci o afacere cu societatea comercială, te-au considerat un geniu. Astăzi spun că ţi-ai pierdut minţile, deoarece ai dat asociaţilor dumitale cu trei la sută mai mult decât le-ai făgăduit!

— Ştiu! răspunse Wokulski.

— Aşadar, încearcă să lucrezi pentru ştiinţă în mijlocul lor! Sau crapi de foame, sau te tâmpeşti! …În schimb, dacă ştii să dansezi, să cânţi la clavir, să joci teatru de amatori, şi – mai presus de toate – să distrezi cucoanele, se schimbă povestea! Cariera ţi-e asigurată! Imediat vor decreta că eşti cineva şi-ţi vor face rost de un post care-ţi va aduce venituri de zece ori mai mari decât valoarea muncii depuse. Recepţii şi femei, femei şi recepţii! … Şi cum eu nu sunt lacheu să-mi rup picioarele pe la recepţii, iar pe cucoane le consider foarte utile, dar numai să nască copii, plec, chiar de-ar fi să nu ajung decât până la Zürich!

— N-ai vrea să te duci la Geist? îl întrebă Wokulski.

Ochocki rămase pe gânduri.

— Pentru asta aş avea nevoie de sute de mii de ruble, şi nu le am! De altfel, chiar de le-aş avea, ar trebui mai întâi să mă conving ce este adevărat în toată povestea asta… Pentru că mie, unul, micşorarea greutăţii specifice mi se pare un basm.

— Doar ţi-am arătat bucăţica de metal!

— Adevărat… Ia s-o mai văd o dată!

Pe faţa lui Wokulski apăru o roşeaţă bolnăvicioasă, care însă dispăru curând.

— N-o mai am… şopti el.

Ochocki se miră:

— Dar ce-ai făcut cu ea?!

— N-are importanţă! Să presupunem că am pierdut-o undeva, în gunoi… Dar dacă ai avea bani, te-ai duce la Geist?

— Da, m-aş duce! În primul rând, ca să verific lucrurile, pentru că ceea ce ştiu eu despre corpurile chimice – scuză-mă – nu se potriveşte cu teoria schimbării greutăţii specifice dincolo de o anumită limită.

Tăcură amândoi. Pe urmă Ochocki plecă. Vizita lui trezise în Wokulski un nou val de gânduri. I se făcu dor de experienţele chimice. Chiar în aceeaşi zi se duse în oraş şi îşi cumpără retorte, mojare, eprubete şi felurite substanţe. Ieşi din primul magazin bine dispus şi luă o trăsură. Se uita, la oameni indiferent, fără să-i pese că unii îl priveau cu oarecare curiozitate, alţii se făceau că nu-l recunosc, iar alţii zâmbeau ironic.

Când intră în prăvălia cu articole de sticlă şi mai ales când se îndreptă spre depozitul de produse farmaceutice, îşi dădu seama că nu mai are energie şi independenţă de spirit dacă convorbirea lui Ochocki îi amintise de chimie, de care nu se mai ocupase de câţiva ani.

„Ei şi?! murmură el. Măcar să-mi umplu timpul cu ceva!”

A doua zi îşi cumpără o balanţă de precizie, câteva instrumente mai complicate şi se apucă de lucru, ca un elev care abia îşi începe studiile.

La început obţinu hidrogen, ceea ce îi aduse aminte de anii Universităţii, când prepara acest gaz într-o sticlă înfăşurată într-un prosop, cu ajutorul cutiilor de cremă de ghete. Ce timpuri fericite! … Apoi îşi aminti de baloanele concepute de el şi după aceea se gândi la Geist, care susţinea că chimia compuşilor hidrogenului va schimba faţa omenirii… „Dar dacă, de pildă, în câţiva ani aş descoperi eu metalul căutat de Geist? Geist susţine că descoperirea e în funcţie de câteva mii de combinaţii. Este deci un fel de loterie, iar eu sunt un om norocos… Dacă aş descoperi acest metal, ce-ar zice domnişoara Isabela? …”

Amintindu-şi de ea, simţi cum îl cuprinde mânia.

„Ah! Aş vrea să fiu celebru şi puternic, ca să-i pot dovedi că o dispreţuiesc! …”

Dar îndată îşi dădu seama că dispreţul nu se manifestă nici prin mânie, nici prin dorinţa de a înjosi pe cineva, şi îşi văzu de treabă.

Experienţele cu hidrogenul îi plăceau grozav, de aceea le repeta mereu.

Într-o zi construi o muzicuţă mecanică; muzicuţa făcea atâta zgomot, încât a doua zi proprietarul casei se prezentă la el şi îl întrebă, foarte politicos, de altfel, dacă n-ar vrea să-i elibereze apartamentul în trimestrul viitor.

— Aveţi un amator? îl întrebă Wokulski.

Proprietarul se arătă încurcat:

— Să vă spun drept… hm… aş vrea…

— În cazul ăsta, de acord!

Proprietarul se cam miră că renunţa aşa de uşor, dar îl salută foarte mulţumit şi plecă.

Wokulski râse: „Perfect! Mă crede ori nebun, ori falit… Cu atât mai bine! Pentru că, la drept vorbind, pot locui foarte bine şi în două camere. N-am nevoie de opt! …”

Apoi avu clipe în care, fără să ştie de ce, regretă graba cu care cedase locuinţa. Dar îşi aminti de baron şi de Węgielek.

„Baronul divorţează fiindcă soţia lui s-a încurcat cu altul; Węgielek nu-şi mai iubeşte nevasta numai fiindcă a întâlnit pe unul din foştii ei amanţi… Ce-ar trebui deci să fac eu? …”

Se apucă din nou de analize chimice, constatând cu plăcere că nu-şi pierduse prea mult îndemânarea.

Experienţele îl absorbeau. Câteodată, ore în şir nu se gândea la domnişoara Isabela, şi creierul lui obosit abia atunci se odihnea cu adevărat. Se stinsese în el până şi teama de oameni şi de străzi şi începu să iasă tot mai des în oraş.

Într-o zi se duse până în parcul Lazienki. Ba, mai mult, privi aleea pe care se plimbase cândva cu ea. În clipa aceea, lebedele, momite de un trecător, îşi desfăşurară aripile şi, lovind apa, se apropiară de mal. Imaginea aceasta cunoscută făcu o impresie nespus de puternică asupra lui; îi aminti plecarea domnişoarei Isabela de la Zaslawsk! … Fugi ca un nebun din parc, se urcă repede în trăsură şi se lăsă purtat până acasă cu ochii închişi.

În ziua aceea nu mai făcu nimic, iar noaptea avu un vis straniu:

Se făcea că domnişoara Isabela se oprise în faţa lui şi îl întreba cu lacrimi în ochi de ce o părăsise… Călătoria la Skierniewice, conversaţia cu Starski şi îndrăzneala lui neobişnuită nu fuseseră decât un vis! Nimic, nu fusese adevărat! …

Wokulski sări repede din pat, aprinse lampa, şi până dimineaţa nu mai fu în stare să adoarmă, chinuit de întrebări şi de îndoieli.

„Oare în vagonul acela slab luminat siluetele lor se puteau reflecta în geam? Ceea ce am văzut eu atunci n-a fost oare o halucinaţie? … Cunosc eu atât de bine limba engleză, încât să nu fi înţeles greşit anumite expresii? … Ce o fi crezând despre mine dacă într-adevăr am jignit-o fără motiv? … Sunt rude, veri, şi se cunosc din copilărie! Pot vorbi între ei destul de liber, fără ca prin asta să trădeze încrederea cuiva! …

Ce-am făcut, nefericitul de mine? Dacă sunt victima unei gelozii nejustificate? … Starski era îndrăgostit de baroană, şi domnişoara Isabela ştia! N-ar fi fost chiar atât de neruşinată încât să se agaţe de iubitul alteia!”

Se gândi apoi la viaţa pe care o ducea acum, o viaţă atât de searbădă! Rupsese cu toate îndeletnicirile de până atunci, rupsese legăturile cu oamenii şi nu avea nici o perspectivă! Nimic, absolut nimic! Ce va face mâine? … Va citi cărţi fantastice? Va face experienţe inutile? Va pleca undeva? Sau se va însura cu Helena Stawska? Orice ar fi să se întâmple, oriunde s-ar duce, nicăieri nu va scăpa de singurătate şi de jale!

„Dar baronul? … S-a căsătorit cu Ewelina! Care-i rezultatul? … Acum se gândeşte să facă un laborator tehnologic, el, care poate nici nu ştie ce însemnează tehnologia…”

Lumina zilei şi duşul rece dădură altă direcţie gândurilor lui Wokulski.

„Am cel puţin treizeci până la patruzeci de mii de ruble venit pe an. Am să cheltuiesc pentru mine două până la trei mii; cu restul ce am să fac? Ce am să fac cu averea asta, care mă copleşeşte? … Aş putea asigura existenţa a o mie de familii, dar ce folos dacă unele vor fi nefericite, ca Węgielek, iar altele mă vor răsplăti aşa cum m-a răsplătit Wysocki de la Calea Ferată! …”

Îşi aminti iar de Geist şi de laboratorul misterios în care se năşteau germenii unei noi civilizaţii. Investite în laboratorul acela, averea şi munca lui ar aduce un câştig de milioane de ori mai mare! Mai era vorba apoi şi de un scop nobil şi de posibilitatea de a folosi timpul. Iar în perspectivă, gloria şi puterea! Cum nu le mai cunoscuse nimeni pe lume… Cuirasate care să se ridice în aer… Putea fi oare vis mai măreţ?

„Dar dacă noul metal va fi descoperit nu de mine, ci de altul, ceea ce este foarte probabil? … Ei şi?! În cel mai rău caz aş face parte dintre cei care au contribuit la progresul invenţiei. Pentru o cauză ca asta merită să-ţi sacrifici averea inutilă şi viaţa fără rost! E oare mai bine să te iroseşti între patru pereţi, sau să te tâmpeşti jucând preferans decât să năzuieşti la câştigarea unei glorii nemaivăzute? …

Treptat, în sufletul lui începu să se deseneze tot mai limpede o anumită intenţie, dar cu cât o înţelegea mai bine, cu cât o găsea mai valoroasă, cu atât simţea mai limpede că pentru îndeplinirea ei îi lipsesc şi energia, şi imboldul…

Voinţa îi era complet paralizată. O putea trezi numai o zguduire profundă, care însă nu venea de nicăieri. Iar viaţa zilnică îl cufunda într-o apatie tot mai neagră.

„Putrezesc!”

Rzecki, care îl vizita din ce în ce mai rar, îl privea înspăimântat.

„Foarte rău, Stas! îi spunea el uneori. Rău, rău, rău! … Mai bine moartea decât o viaţă ca asta! …”

Într-o zi servitorul îi aduse o scrisoare, a cărei adresă părea scrisă de o mână de femeie.

O deschise. Era de la doamna Wąsowska.

„Trebuie neapărat să te văd. Te aştept azi la trei după amiază!” „Ce o fi vrând?! …” se întrebă el mirat.

Dar la două şi jumătate se îmbrăcă şi plecă.

Fără să-l mai întrebe cine este, lacheul deschise uşa salonului în care frumoasa văduvă se plimba cu paşi repezi.

Era îmbrăcată într-o rochie de culoare închisă, care îi reliefa trupul de statuie. Părul ei roşcat era strâns ca de obicei într-un coc greu, pe ceafă, în care, în loc de ace, avea înfipt un stilet subţire cu mâner de aur.

Când o văzu, pe Wokulski îl cuprinse un sentiment ciudat de bucurie şi de înviorare. Se apropie repede de ea şi-i sărută mâna cu multă căldură.

— Nici n-ar trebui să mai stau de vorbă cu dumneata! … îl mustră doamna Wąsowska, retrăgându-şi mâna.

— Dacă-i aşa, de ce m-ai chemat, doamnă?! făcu el, mirat. Am impresia că de la început sunt prost primit!

— Stai jos!

Wokulski se aşeză în tăcere. Doamna Wąsowska continuă să se plimbe prin salon.

— Te porţi admirabil, n-am ce zice! … reluă ea, după o clipă. Din cauza dumitale o persoană din societate a ajuns în gura lumii! Tatăl ei este acum bolnav, şi întreaga familie are neplăceri… Te închizi în casă luni de zile, cincisprezece persoane care au avut încredere nelimitată în dumneata suferă o mare decepţie, şi chiar un om atât de bun şi drept ca prinţul e nevoit să-ţi considere ciudăţeniile drept o contribuţie la studiul femeilor… Te felicit, domnule Wokulski! Dacă ar fi făcut asta un student, mai zic…

Deodată amuţi… Wokulski se schimbase la faţă.

— Ah, ce mai e şi asta? Cred că n-ai să leşini aici! … zise ea speriată. Să-ţi dau puţină apă… Sau o picătură de vin…

— Nu-i nevoie, doamnă; mulţumesc. Îşi reveni repede: După cum vezi, doamnă, sunt într-adevăr bolnav!

Frumoasa văduvă se uită la el cu atenţie.

— Da! recunoscu ea pe urmă. Ai cam slăbit, dar cu barba asta nu-ţi stă rău de loc… N-ar trebui s-o mai razi… Eşti mai interesant…

Wokulski se îmbujoră la faţă ca un copil. Se mira că în faţa doamnei Wąsowska era timid, aproape ruşinos!

„Ce se întâmplă cu mine?”

— În orice caz, ar trebui să pleci imediat la ţară! continuă ea. Cine a mai auzit să stai în oraş la începutul lui august? … Nu mai merge, domnul meu! … Poimâine te iau cu mine, pentru că, altfel, umbra răposatei doamne Zaslawska n-o să-mi dea pace… Începând de azi ai să vii la mine şi la prânz, şi la cină. După-amiezile o să ieşim la plimbare, iar poimâine… adio, Varşovia! … Nu, nu mai merge aşa! …

Wokulski era atât de zăpăcit, încât nu fu în stare să-i răspundă nimic. Obrajii îi ardeau, nu ştia ce să facă cu mâinile…

Doamna Wąsowska sună. Intră lacheul.

— Te rog să ne aduci vin! îi porunci doamna Wąsowska. Ştii, de acela… Poţi să fumezi, domnule Wokulski! Fumul nu mă supără!

Wokulski îşi aprinse imediat ţigara, rugându-se tuturor sfinţilor să-şi poată stăpâni tremurul mâinilor. Lacheul aduse vinul; doamna Wąsowska umplu două pahare.

— Acum bea!

Wokulski îşi goli paharul dintr-o înghiţitură.

— Uite, aşa îmi placi! în sănătatea dumitale! râse ea, ducând paharul la buze. Acum bea şi în sănătatea mea…

Wokulski goli al doilea pahar.

— Şi acum bea pentru îndeplinirea dorinţelor mele! Te rog… Te rog… Imediat!

— Iartă-mă, doamnă, răspunse, dar n-am de loc intenţia să mă îmbăt!

— Cum?! Nu vrei să mi se îndeplinească dorinţele?

— Ba da! Dar aş vrea mai întâi să le cunosc!

— Aşa?! … exclamă doamna Wąsowska. Asta-i ceva cu totul nou… Bine, în cazul ăsta, nu bea!

Se duse la fereastră şi privi afară, lovind cu piciorul în podea. Wokulski rămase pe gânduri. Tăcerea dură câteva minute. În sfârşit, o întrerupse doamna Wąsowska.

— Ai auzit ce a făcut baronul? … Ce părere ai? …

— A procedat foarte bine! răspunse Wokulski, cu totul calm.

Doamna Wąsowska sări ca arsă.

— Cum? … Dumneata iei apărarea unui om care a defăimat o femeie? … Un brutal, un egoist! Un om care, ca să se răzbune, a recurs la mijloacele cele mai josnice!

— Ce a făcut, doamnă?

— Ah, nu ştii nimic! … Închipuieşte-ţi că a intentat proces de divorţ soţiei sale… Şi ca să fie scandalul şi mai mare, s-a bătut în duel cu Starski! …

După o clipă de gândire, Wokulski răspunse zâmbind:

— Ai dreptate! Ar fi putut să-şi tragă frumuşel un glonte în cap, bineînţeles după ce ar fi lăsat întreaga avere soţiei sale!

Doamna Wąsowska izbucni, mânioasă:

— Exact! Aşa ar fi făcut orice bărbat cu o scânteie de nobleţe şi de simţ al onoarei! Ar fi preferat să se sinucidă decât să pună la stâlpul infamiei o biată femeie, o fiinţă slabă, împotriva căreia te poţi răzbuna atât de uşor când ai de partea ta averea, poziţia socială şi prejudecăţile celorlalţi! … Dar de la dumneata nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva… Ha, ha, ha! … Şi ăsta e omul nou, eroul care suferă şi tace… O, nu! Sunteţi toţi o, apă şi-un pământ! …

— Scuză-mă, te rog, dar… ce ai fi vrut să facă baronul?

Ochii doamnei Wąsowska scăpărară:

— O iubea pe Ewelina, sau nu? …

— Ca un nebun!

— Ei, află de la mine că nu-i adevărat! S-a prefăcut numai că o iubeşte. Când spunea că o adoră, minţea! … La prima ocazie s-a dovedit că n-o trata nici măcar ca pe un egal al său, ci ca pe o sclavă, căreia, pentru o clipă de slăbiciune, poţi să-i pui laţul de gât, să o scoţi în piaţă şi s-o terfeleşti în noroi! O, voi, stăpâni ai lumii! Voi, ipocriţilor! … Cât timp vă orbeşte instinctul, vă târâţi la picioarele femeii, sunteţi gata să comiteţi orice josnicie, să minţiţi: „Tu, cea mai scumpă… tu, adorată… pentru tine mi-aş da viaţa…” Iar când biata victimă dă crezare jurămintelor voastre mincinoase, începeţi să vă plictisiţi, şi dacă şi în ea se trezeşte femeia cu slăbiciunile ei, o călcaţi în picioare! … Ah, cât e de revoltător! Ce mizerie! … Hai, să aud ce ai de spus! …

— Doamna baroană nu l-a înşelat oare cu domnul Starski? întrebă Wokulski.

— O… Cum poţi să spui că l-a înşelat! Doar a cochetat un pic! De altfel, avea pentru el o „slăbiciune”…

— Slăbiciune”? Nu ştiu ce-nseamnă. Dar dacă a avut o slăbiciune pentru Starski, de ce s-a căsătorit cu baronul?

— Pentru că a implorat-o în genunchi să-l ia! A ameninţat-o că se va sinucide.

— Scuză-mă, te rog… A implorat-o numai să binevoiască a-i accepta numele şi averea, sau i-a cerut în acelaşi timp să nu aibă „slăbiciuni” pentru alţi bărbaţi? …

— Dar voi? Dar voi, bărbaţii? Ce faceţi voi înainte şi după căsătorie? … Femeia…

— Scumpă doamnă, nouă, încă de copii, ni se spune că suntem animale şi că singura noastră posibilitate de a deveni oameni este să iubim femeia, a cărei nobleţe, inocenţă şi fidelitate opresc cât de cât omenirea de la o îndobitocire completă. Şi noi credem în aceasta nobleţe, inocentă, et caetera, o divinizăm, cădem în genunchi în faţa ei…

— Şi pe drept cuvânt. Căci valoraţi cu mult mai puţin decât noi!

— Recunoaştem lucrul acesta în mii de feluri şi afirmăm că deşi bărbatul creează de fapt civilizaţia, femeia este aceea care îi insuflă caracterul sublim şi îi dă frumuseţea ideală… Dacă însă femeile ne imită în privinţa animalităţii noastre, atunci prin ce sunt mai bune decât noi, şi mai ales pentru ce le-am diviniza? …

— Pentru iubire!

— Iubirea este un simţământ frumos! Dar dacă domnului Starski i se oferă iubirea pentru mustăcioara şi ocheadele sale, un altul de ce să ofere pentru acelaşi lucru şi numele, şi averea, şi libertatea?

— Te înţeleg din ce în ce mai puţin! zise doamna Wąsowska. Dumneata recunoşti că femeile au drepturi egale cu bărbaţii, sau nu? …

— În general, da, în particular, nu! Prin spiritul şi munca ei, o femeie obişnuită este inferioară bărbatului, dar prin moravurile şi sentimentele ei îi este mult superioară, ceea ce compensează celelalte scăderi. Cel puţin aşa ni se tot spune, şi noi trebuie să credem. Cu toate că femeia are multe însuşiri inferioare, o considerăm superioară… Iar dacă doamna baroană a renunţat la calităţile sale – şi ştim că a renunţat de mult la ele – nu trebuie să ne mire că a pierdut şi privilegiile! Soţul a renunţat la ea ca la un asociat necinstit!

— Bine, dar baronul e un bătrân neputincios…

— De ce s-a căsătorit cu el? Ba, mai mult! De ce l-a lăsat să se îndrăgostească de ea?

— Cum?! Dumneata nu pricepi că femeia e nevoită uneori să se vândă? … întrebă doamna Wąsowska, pălind şi înroşindu-se în acelaşi timp.

— Ba înţeleg, doamnă! Fiindcă… şi eu, cândva… m-am vândut! Numai că nu pentru a face avere, ci pentru că n-aveam ce mânca!

— Apoi?

— Soţia mea nu mi-a atribuit din capul locului nici o inocenţă, iar eu nu i-am făgăduit dragostea. Am fost un soţ foarte prost. În schimb, i-am fost cel mai bun funcţionar şi sluga cea mai credincioasă. M-am dus cu ea la biserică, la concerte, la teatre, i-am distrat oaspeţii şi, de fapt, i-am triplat veniturile magazinului!

— Şi n-ai avut amante?

— Nu, doamnă. Eram atât de amărât datorită robiei mele încât nici nu mai îndrăzneam să mă uit la alte femei! Trebuie deci să recunoşti că am dreptul să fiu un judecător sever faţă de baroană, care, vânzându-se, ştia că… nu munca i-a fost cumpărată! …

— Îngrozitor! şopti doamna Wąsowska, uitându-se în pământ.

— Da, doamnă! Acest gen de comerţ e groaznic, iar comerţul cu propria ta persoană este şi mai groaznic! Infamante, însă, sunt numai tranzacţiile încheiate cu reacredinţă. Când o atare afacere iese în vileag, consecinţele sunt foarte neplăcute pentru partea demascată.

Câtva timp tăcură amândoi. Doamna Wąsowska era nervoasă; Wokulski – posomorât.

— Nu! … strigă ea, brusc. Trebuie să te aud făcând afirmaţii categorice!

— Despre ce?

— Despre diferite probleme asupra cărora îmi vei răspunde limpede şi lămurit.

— Un examen?

— Cam aşa ceva!

— Te ascult, doamnă…

Ea şovăi, dar, cu un efort, întrebă:

— Aşadar, dumneata susţii că baronul are dreptul să gonească şi să defăimeze o femeie…

— Care l-a înşelat? Da, are!

— Ce înţelegi dumneata prin „a înşela”?

— Că a primit declaraţiile de dragoste ale baronului, cu toate că avea o „slăbiciune” – cum spui dumneata – pentru domnul Starski.

Doamna Wąsowska îşi muşcă buzele.

— Dar baronul câte „slăbiciuni” a avut? …

— Desigur, câte i-a poftit inima şi de câte ori a avut ocazia! răspunse Wokulski. Baronul însă n-a făcut pe inocentul, n-a purtat titlul de model al purităţii moravurilor şi n-a primit omagiul nimănui pe acest temei… Dacă baronul ar fi cucerit inima cuiva afirmând că n-a avut niciodată amante – deşi a avut – ar fi fost un escroc. Realitatea este că nu l-a întrebat nimeni nimic în această privinţă.

Ea zâmbi:

— Eşti nostim! … Care femeie poate afirma, sau te poate asigura că n-a avut amanţi?

— Ah, va să zică şi dumneata ai avut? …

— Te rog, domnule! izbucni văduva, ridicându-se brusc din fotoliu. Dar se stăpâni îndată şi spuse rece: Te rog să păstrezi o anumită limită în alegerea argumentelor!

— Pentru ce? Doar avem amândoi aceleaşi drepturi, şi eu, unul, n-am să mă supăr dacă ai să mă întrebi câte amante am avut…

— Nu sunt curioasă!

Doamna Wąsowska începu iar să cutreiere salonul. Wokulski simţi mânia clocotind în el, dar se stăpâni.

— Da, recunosc că nu mă pot dezbăra de prejudecăţi! reluă ea după un timp. Dar nu sunt decât o biată femeie, am creierul mai uşor, aşa cum susţin antropologii voştri! De altfel, sunt îngrădită în relaţii, moravuri şi Dumnezeu mai ştie ce! … Dacă însă aş fi fost un bărbat raţional – ca dumneata – şi dacă aş fi crezut în progres – ca dumneata – aş fi aruncat acest balast sau măcar aş fi recunoscut că mai curând sau mai târziu femeile trebuie să aibă drepturi egale!

— Adică drepturi egale în privinţa „slăbiciunilor”? …

— Adică… adică… îl imită ea. Da, tocmai la aceste „slăbiciuni” făceam aluzie.

— O! … De ce să mai aşteptăm rezultatele îndoielnice ale progresului? Există şi azi foarte multe femei ca drepturi egale în această privinţă! Alcătuiesc chiar un partid puternic şi poartă numele de cocote… Dar, ciudat, persoanele acestea, care se bucură de atenţia bărbaţilor, nu sunt văzute cu ochi buni de femei! …

— Cu dumneata, domnule Wokulski, nu se poate discuta! îl apostrofă văduva.

— Nu se poate discuta cu mine despre drepturile egale ale femeilor?

Ochii doamnei Wąsowska se aprinseră, şi sângele i se urcă în obraji. Se trânti ostentativ în fotoliu şi, lovind cu pumnul în masă, strigă:

— Bine! … Am să rezist cinismului dumitale şi am să discut chiar şi despre cocote… Află, domnule, că trebuie să ai un caracter foarte josnic ca să compari persoanele acestea care se vând pentru bani cu femeile cinstite şi nobile care se oferă din dragoste…

— … continuând să facă pe inocentele…

— Indiferent cum!

— … şi înşelând, rând pe rând, pe toţi naivii care cred în inocenţă!

— Ce pierd? … întrebă ea, uitându-se cutezător în ochii lui.

Wokulski strânse din dinţi, dar se stăpâni şi vorbi liniştit:

— Ce-ar spune despre mine asociaţii mei dacă eu, în locul unui capital de şase sute de mii de ruble, aşa cum se afirmă că aş poseda, n-aş avea decât şase mii şi n-aş protesta împotriva afirmaţiei false? … E vorba doar de două zerouri…

— Să lăsăm la o parte chestiunile băneşti! îl întrerupse doamna Wąsowska.

— Da?! Atunci ce ai spune dumneata despre mine dacă, de pildă, nu m-aş numi Wokulski, ci Wokulski, şi aş fi profitat de această uşoară modificare pentru a intra în graţiile răposatei doamna Zaslawska? Dacă datorită acestei modificări m-aş fi strecurat în casa ei aş fi avut acolo onoarea să te cunosc? … Cum ai numi dumneata felul acesta de a face cunoştinţe şi de a câştiga stima oamenilor?

Pe chipul sănătos al doamnei Wąsowska se citi limpede dispreţul.

— Dar ce legătură are asta cu baronul şi cu Ewelina? ripostă ea.

— Are, stimată doamnă! În lume nu-ţi este îngăduit să te foloseşti de titluri pe care nu le ai! Cocotele sunt, de altfel, femei foarte utile, şi nimeni n-are dreptul să le facă reproşuri că şi-au ales meseria pe care şi-au ales-o; dar o cocotă care face pe inocenta este o escroacă! Şi pentru asta, da, i se pot face reproşuri!

— Îngrozitor! … Spune-mi, însă, pierde cineva ceva de pe urma unei atare mistificări? …

Lui Wokulski începură să-i vâjâie urechile.

— Dimpotrivă! Uneori lumea are de câştigat! De pildă, în cazul când cine ştie ce dobitoc, îndrăgostit de iubirea ideală, înfruntă primejdii de moarte şi agoniseşte o avere colosală pentru a o depune la picioarele idealului său… Dar omenirea pierde dacă nebunul acesta, descoperind minciuna, se prăbuşeşte înfrânt… sau dacă… – nu uita că are avere! – face scandal… Adică se bate în duel cu domnul Starski şi se alege cu un glonte în coaste… Omenirea, doamna mea, pierde o fericire ucisă, o minte zdruncinată şi poate chiar un cetăţean care ar fi putut realiza ceva…

— Numai el e de vină!

— Ai dreptate! Dar ar fi fost şi mai vinovat dacă, dându-şi seama de adevăr, n-ar fi procedat aşa cum a procedat baronul şi n-ar fi rupt cu îndobitocirea şi ruşinea…

— Într-un cuvânt, bărbaţii nu vor renunţa de bunăvoie la privilegiile lor absurde faţă de femei…

— Vreţi să spuneţi că nu vor recunoaşte femeilor privilegiul de a-i înşela…

— … şi cine nu acceptă începe lupta! …

— Lupta? … râse Wokulski.

— Da, lupta! În care învinge cel mai puternic. Dar încă nu se ştie cine e mai puternic! … exclamă doamna Wąsowska, gesticulând larg.

În clipa aceea se întâmplă ceva ciudat: Wokulski îi apucă brusc amândouă mâinile şi i le strânse tare.

— Ce înseamnă asta? … întrebă ea, pălind.

— Ia să vedem cine e mai puternic? răspunse el.

— Lasă gluma!

— Nu, doamnă, nu glumesc de loc… Îţi ofer doar o mică dovadă; cu o luptătoare ca dumneata pot face ce-mi place. Este, sau nu?

— Dă-mi drumul, domnule! strigă ea, zbătându-se. Vrei să chem servitorii?

Wokulski îi lăsă mâinile.

— Aha! Asta el Dumneavoastră vă luptaţi cu noi, ajutate de servitori! … Tare-aş fi curios să ştiu ce recompensă vă cer aceşti aliaţi, şi dacă admit apoi să nu vă ţineţi angajamentele!

Doamna Wąsowska îl privi la început uşor înspăimântată, apoi indignată; pe urmă se mulţumi să dea din umeri.

— Ştii ce cred eu?

— Că am înnebunit!

— Cum aşa ceva…

— În faţa unei femei aşa de frumoase şi în urma unei asemenea conversaţii, ce poate fi mai natural?

— Vai, ce compliment fad exclamă ea, strâmbând din buze, în orice caz, trebuie să recunosc că mi-ai impus! Nu prea mult, dar tot mi-ai impus. Păcat că nu ţi-ai jucat rolul până la urmă! Mi-ai lăsat mâinile, şi asta m-a decepţionat…

— O! Puteam foarte uşor să nu-ţi dau drumul!

— Şi eu la fel de uşor puteam chema servitorii…

— Numai că eu, fie-mi cu iertare, ţi-aş fi pus un căluş în gură…

— Cum? … Cum? …

— Da! Exact cum am spus!

Doamna Wąsowska se miră din nou.

— Domnule, zise, încrucişându-şi mâinile ca Napoleon dumneata eşti sau foarte original, sau… foarte prostcrescut! …

— N-am fost crescut de loc!

— Deci eşti într-adevăr un original! şopti ea. Păcat că n-ai procedat în aşa fel încât Bela să te poată cunoaşte sub aspectul acesta…

Wokulski înmărmuri. Nu la auzul numelui ei, ci din cauza schimbării pe care o descoperea în el domnişoara Isabela îi era acum complet indiferentă! În schimb, începuse să-l intereseze doamna Wąsowska…

— Ar fi trebuit, continuă ea, să-i expui de la început teoriile dumitale, aşa cum ai procedat cu mine. Atunci n-ar mai fi survenit între dumneavoastră nici un dezacord.

— Dezacord?! … se miră Wokulski, făcând ochii mari.

— Da, pentru că, cel puţin după câte ştiu eu, e gata să te ierte!

— Să mă ierte?! …

— Probabil că eşti foarte… cum să spun… slăbit, şopti ea pe un ton indiferent, dacă nu-ţi dai seama că ai procedat brutal… Faţă de excentricităţile dumitale, până şi baronul face impresia unui om elegant!

Wokulski râse cu atâta poftă, încât se simţi şi el intrigat de veselia lui. Doamna Wąsowska se încruntă.

— Râzi? Nu ţi-o iau în nume de rău, fiindcă te înţeleg. Acest râs este gradul suprem al suferinţei!

— Doamnă, îţi jur că de zece săptămâni nu m-am simţit atât de liniştit! Dumnezeule! … Ba aş putea spune chiar de câţiva ani! … Mi se pare că în tot acest răstimp creierul meu a fost chinuit de un coşmar îngrozitor, care s-a spulberat acum o clipă… De-abia acum simt că sunt salvat, şi asta datorită dumitale, doamnă…

Vocea îi tremura. Îi luă mâinile şi i le sărută aproape pătimaş. Doamnei Wąsowska i se păru că vede în ochii lui lucind lacrimile.

— Salvat! … Eliberat! … repetă el.

— Ascultă, domnule! spuse ea rece, retrăgându-şi mâinile. Ştiu tot ce s-a întâmplat între voi doi. Ai procedat ca un bădăran când ai tras cu urechea la conversaţia lor, pe care o cunosc în cele mai mici amănunte, ba chiar mai mult… N-a fost decât un flirt obişnuit…

— Aha! Aşadar, asta se cheamă flirt? … o întrerupse el. Adică fenomenul acela care transformă o femeie într-un ştergar cu care oricine poate să-şi şteargă gura şi degetele se numeşte flirt? Minunat, n-am ce zice! …

— Taci! … exclamă doamna Wąsowska. E drept, Bela n-a făcut bine ce a făcut, dar judecă-te şi pe dumneata! Îţi spun că Bela te…

— Iubeşte, nu-i aşa? o întregi Wokulski, netezindu-şi barba.

— O, da! Te iubeşte! îi pare rău… Nu vreau să intru în amănunte, e de ajuns să-ţi spun că în ultimele două luni am văzut-o aproape în fiecare zi… şi în tot acest timp n-a vorbit decât de dumneata. Iar locul ei favorit de plimbare este… castelul de la Zaslawsk! … De atâtea ori am zărit-o alături de piatra cu inscripţia, de atâtea ori am văzut-o cu lacrimi în ochi… Ba o dată a izbucnit chiar în hohote de plâns şi a şoptit îndurerată versurile săpate în piatră: „În fiecare loc şi-n orice clipă, / Unde-odată cu tine-am petrecut şi-am plâns cu tine…” Ce spui de toate astea? …

— Ce spun de toate astea? … repetă Wokulski. Îţi jur că singura mea dorinţă în clipa de faţă este să dispară şi amintirea cunoştinţei mele cu domnişoara Isabela Lęcki! Ca să nu mai vorbim de piatra aceea blestemată, care o înduioşează atât de mult! …

— Dacă aş fi sigură că nu minţi, aş avea o dată mai mult o frumoasă dovadă a statorniciei bărbaţilor! …

— Nu, ai avea numai dovada unei vindecări miraculoase! răspunse el emoţionat. O, Dumnezeule! … Am impresia că ani şi ani la rând am fost hipnotizat, că acum zece săptămâni m-am trezit fără să-mi dau seama şi că de-abia astăzi mi-am revenit de tot! …

— Vorbeşti serios?

— Doamnă, oare dumneata nu vezi cât sunt de fericit? M-am regăsit, îmi aparţin din nou! Crede-mă, doamnă s-a întâmplat o minune pe care n-o înţeleg de loc, dar care poate fi asemuită numai cu trezirea unui om din letargie, cu învierea unui mort!

— Şi cărui fapt o atribui? întrebă ea, lăsând ochii în jos.

— În primul rând, dumitale, doamnă… Apoi faptului că în sfârşit am avut prilejul să spun în faţa cuiva adevăruri pe care le înţelegeam de mult, dar pe care nu aveam curajul să le destăinui. Domnişoara Isabela face parte dintr-o specie care se deosebeşte de a mea, şi numai nebunia a putut să mă înlănţuie la picioarele ei!

— Şi ce ai de gând să faci acum, după o descoperire atât de misterioasă?

— Nu ştiu…

— Sau ai şi găsit o femeie din specia dumitale?

— Poate…

— Aha! Trebuie să fie vorba de doamna aceea, doamna Stawska…

— Cine? Helena? … Nu! mai degrabă ai fi dumneata, doamnă.

Doamna Wąsowska se ridică din fotoliu cu o mină foarte solemnă.

— Înţeleg… şopti Wokulski. Pot să plec, nu-i aşa?

— Cum crezi.

— Şi la ţară nu vom mai merge împreună.

— O, nici nu mai poate fi vorba… Deşi nu-ţi interzic să vii… Cred că va fi şi Bela la mine…

— În cazul acesta…

— Nu spun că va fi neapărat.

— Şi… te voi găsi singură?

— Probabil…

— Şi vom sta de vorbă, aşa, ca azi? Ne vom duce la plimbare, ca atunci? …

— Poate… Şi va începe cu adevărat lupta între noi

— Te avertizez că am s-o câştig!

— Oare aşa să fie? … Crezi că vei putea face din mine, sclava dumitale?

— Da. Te-aş convinge că ştiu să fiu puternic, apoi ţi-aş cădea la picioare şi te-aş implora să accepţi, doamnă, să-ţi fiu sclav!

Doamna Wąsowska se întoarse şi ieşi din salon. În prag se mai opri o clipă şi, întorcând uşor capul, şopti:

— La revedere… la ţară!

Wokulski părăsi casa ca un om beat. Pe stradă îşi zice: „Să ştii că am înnebunit!”

Se uită înapoi, şi la o fereastră, ascunsă după perdele întrezări umbra doamnei Wąsowksa.

„Ei, drăcia dracului! Iar am intrat într-o aventură! …”

Mergând, continua să se gândească la schimbarea petrecută în el. I se părea că ieşise din nou la lumină, după ce zăcuse într-o prăpastie unde domneau noaptea şi nebunia. Pulsul îi bătea mai puternic, răsufla mai adânc, gândurile i se desfăşurau cu o vioiciune neobişnuită. Simţea un fel de înviorare prin tot trupul, iar în inimă, o linişte de neînchipuit.

Acum nu-l mai enerva forfota străzii, şi lumea îl înveselea. Culoarea cerului era mai intensă, casele păreau mai frumoase. Până şi praful, scăldat în lumină, i se părea fermecător.

Cea mai mare plăcere i-o făceau însă femeile tinere, mişcările lor zglobii, buzele lor numai zâmbet şi privirile pline de ispită. Câteva se uitară drept în ochii lui, cu priviri dulci, duioase şi cochete, şi inima îi bătu mai repede, în timp ce un fior îi străbătea tot trupul.

„Frumoasele mele! …”

Deodată îşi aminti de doamna Wąsowska şi îşi dădu seama că, dintre toate, ea era cea mai atrăgătoare. Ce corp, ce picioare, ce obraz, ce ochi! Aveau în ei ceva din luciul briliantelor şi din moliciunea catifelei… Ar fi jurat că-i simte parfumul trupului şi că-i aude râsul cristalin… Ameţea numai la gândul că s-ar apropia de ea!

„Ce femeie trebuie să fie! …” şopti el.

Amintirea doamnei Wąsowska îl urmărea şi îl întărâtă atât de mult, încât îşi puse în gând să se ducă la ea chiar în seara aceea.

„Doar m-a poftit şi la prânz şi la cină! îşi spuse el, cu sângele clocotind. Mă va alunga? … Ce rost ar mai fi avut atunci toată risipa ei de cochetărie? Că nu-i displac, ştiu mai demult. Acum o doresc şi eu, ceea ce înseamnă ceva! …”

În clipa aceea trecu pe lângă o femeie cu părul castaniu, cu ochii ca marea, cu obrajii bucălaţi ca de copil, şi din privirea ei observă uluit că şi ea îi plăcea!

La vreo zece paşi de casă cineva îl strigă:

— Hei, hei! … Stas! …

Întoarse capul şi îl zări pe doctorul Szuman pe terasa unei cofetării. Doctorul nu-şi termină îngheţata, aruncă pe masă o monedă de argint de patruzeci de groşi şi alergă spre el.

— Veneam la tine! îi spuse, luându-l de braţ. Extraordinar! De mult n-ai arătat atât de bine! Aş pune prinsoare că ai să te întorci la societatea comercială şi că o să-i iei la goană pe toţi cărpănoşii ăia! … Ce alură! … Ce privire! … Ei, da, regăsesc azi în tine pe vechiul meu prieten Stas! …

Intrară pe poartă, urcară scările şi ajunseră la Wokulski.

— Şi eu tocmai mă gândeam că mă paşte o nouă boală… zise acesta râzând. Vrei o ţigară?

— Ce boală?

— Închipuieşte-ţi că de vreun ceas încoace femeile fac asupra mea o impresie teribilă… Mă apucă groaza!

Szuman râse din toată inima.

— Eşti un caraghios! În loc să oferi o masă de bucurie, te îngrozeşti! … Când alergai nebun după una singură, crezi că erai zdravăn? Abia acum eşti sănătos, când îţi plac toate şi n-ai nimic mai bun de făcut decât să încerci să o cucereşti pe cea care îţi place mai mult!

— Eh! … Dar dacă femeia care îmi place mai mult e o cucoană din lumea mare? …

— Cu atât mai bine! Cu atât mai bine! Cucoanele din lumea mare sunt mult mai interesante decât cameristele! Feminitatea câştigă enorm de pe urma eleganţei, a inteligenţei şi, mai ales, a trufiei… Ce conversaţii ideale te aşteaptă! Ce aere pline de demnitate… Ah, ascultă-mă pe mine, valorează de trei ori mai mult!

Pe faţa lui Wokulski trecu o umbră.

— Oho! strigă Szuman. Văd lângă tine urechea lungă a animalului pe care a intrat Hristos în Ierusalim! De ce te strâmbi? Tocmai pe lângă acest fel de cucoane trebuie să te învârteşti, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că mor de curiozitate să ştie ce înseamnă democraţia!

În anticameră zbârnâi soneria şi intră Ochocki; văzându-l pe doctor atât de însufleţit, îl întrebă:

— Vă deranjez, domnilor?

— Dimpotrivă, răspunse Szuman, ne poţi fi chiar de folos! Pentru că tocmai acum îl sfătuiam pe Stas să se vindece de dragostea veche printr-o nouă dragoste, dar… nu ideală. Cu cea ideală ajunge! …

Ochocki zâmbi:

— Sunt şi eu dispus să ascult prelegerea asta! spuse, aprinzându-şi ţigara care îi fusese oferită.

— O aventură! mormăi Wokulski.

— Nici o aventură! răspunse Szuman. Un om cu averea ta poate fi într-adevăr fericit, pentru că, nu-i aşa, pentru o fericire adevărată n-ai nevoie decât să mănânci în fiecare zi alte bucate, să ai rufe curate şi să-ţi schimbi din trei în trei luni domiciliul şi amantele.

— N-au să ne ajungă femeile! observă Ochocki.

— Grija asta las-o pe seama lor; ştiu ele ce au de făcut! răspunse doctorul, sarcastic. Pentru că şi lor li se aplică acelaşi regim!

— Tot aşa, trimestrial? întrebă Ochocki.

— Fireşte! Adică de ce ar fi ele mai rele decât noi?

— Totuşi, după zece sau douăzeci de asemenea trimestre, nu mai ai de ce să fii fericit!

— Prejudecată! … Prejudecată! … zise Szuman. Nici n-ai să bagi de seamă, mai ales dacă vei fi asigurat că n-au fost decât doi-trei înaintea ta şi că tu eşti cel iubit cu adevărat, cel de mult aşteptat! …

— Ai mai fost pe la Rzecki? îl întrebă Wokulski pe Szuman.

— De, ce să-ţi spun, lui n-am să-i prescriu reţeta dragostei… răspunse doctorul. Bătrânul se prăpădeşte…

— Adevărat! Arată prost! adăugă Ochocki.

Mai vorbiră un timp despre starea sănătăţii lui Rzecki, despre politică, apoi Szuman îşi luă rămas bun.

— Cinic mai e, bestia! … mormăi Ochocki…

— Nu-i plac femeile! adăugă Wokulski. Când are o zi proastă, îndrugă tot felul de orori.

— În unele privinţe are dreptate! reluă Ochocki. A nimerit-o bine cu teoriile lui! Chiar acum o oră am avut o conversaţie solemnă cu mătuşa mea, care insistă să mă însor neapărat, şi susţine că nimic nu-l înnobilează mai mult pe om decât iubirea unei femei cinstite…

— Doctorul mi-a dat mie sfaturi, nu dumitale!

— La dumneata m-am gândit şi eu în timp ce îşi expunea părerile. Mă întrebam ce ai zice dacă, presupunând că ţi-ai schimba amantele în fiecare trimestru, te-ai pomeni cu toţi oamenii care muncesc pentru dumneata că vin să te întrebe prin ce le răsplăteşti truda, mizeria şi partea de viaţă pe care ţi-o închină… Prin muncă, prin sfatul sau prin pilda pe care le-o dai?

— Ce oameni muncesc în momentul de faţă pentru mine? întrebă Wokulski. M-am retras din afaceri şi mi-am plasat toată averea în acţiuni!

— Dacă ai hârtii ipotecare funciare, e clar că trăieşti de pe urma muncitorilor agricoli; dacă ai cumpărat acţiuni, dividendele lor sunt acoperite de muncitorii feroviari, de cei de la fabricile de zahăr, de ţesători şi mai ştiu eu de cine! …

Wokulski se posomorî.

— De ce crezi că ar trebui să-mi pun neapărat asemenea probleme? întrebă el. Mii de oameni trăiesc din procente, şi nu-şi bat capul cu nimic!

— Da, mormăi Ochocki, dar ceilalţi nu sunt ca dumneata! … Eu am o mie cinci sute de ruble venit pe an, şi nu rareori mă gândesc că suma asta înseamnă pâinea a trei sau patru oameni, că există fiinţe care renunţă pentru mine la ceva în lumea asta, sau care îşi limitează nevoile, şi aşa destul de modeste.

Wokulski se plimba prin cameră.

— Când pleci în străinătate? întrebă el brusc.

— Nu ştiu… răspunse Ochocki cu amărăciune. Debitorul meu îmi dă bani abia la anul. Ar trebui să fac un împrumut, ceea ce azi nu-i uşor de loc.

— Dai o dobândă mare?

— Şapte la sută.

— Ipoteca e bună?

— Rangul întâi după societatea de credit!

— Dar dacă ţi-aş da eu suma necesară şi aş lua asupra mea drepturile dumitale, te-ai hotărî să pleci în străinătate?

— N-aş ezita o clipă! exclamă Ochocki, sărind în sus. Ce să fac aici? Să mă însor din disperare cu o fată bogată şi pe urmă să urmez sfatul lui Szuman? …

Wokulski căzu pe gânduri.

— Ce rău ai face dacă te-ai însura? întrebă el cu jumătate de glas.

— Ia lasă-mă! … Ca să iau o femeie săracă, n-am cu ce s-o întreţin, iar una bogată m-ar trage într-o viaţă de sibarit. Apoi, indiferent pe cine aş lua, însurătoarea ar însemna moartea planurilor mele. Mie îmi trebuie o femeie deosebită, care să lucreze cu mine în laborator; dar… unde s-o găsesc?

Foarte agitat, Ochocki se ridică să plece.

— Aşadar, dragul meu, îi spuse Wokulski, întinzându-i mâna, problema banilor se va aranja, fiindcă sunt gata să-ţi pun orice sumă la dispoziţie!

— Cum doreşti… Nu te rog, dar ţi-aş fi foarte recunoscător…

— Când pleci la Zaslawsk?

— Mâine. Venisem să-mi iau rămas bun.

— Atunci, afacerea e tranşată! încheie Wokulski, îmbrăţişându-l. În octombrie ai banii!

După plecarea lui Ochocki, Wokulski se culcă. În ziua aceea avusese emoţii atât de puternice şi de contrarii, încât nu era în stare să le pună în ordine. I se părea că de când rupsese legăturile cu domnişoara Isabela urca spre o înălţime ameţitoare, înconjurată de prăpastii, şi că de-abia acum atinsese vârful, ba începuse chiar să coboare versantul celălalt, de unde i se deschideau orizonturi încă neclare, dar cu desăvârşire noi…

Câtva timp i se perindară prin faţa ochilor o mulţime de femei; printre ele apărea mereu doamna Wąsowska. Apoi văzu o ceată de argaţi şi de muncitori care îl întrebau ce le dăduse în schimbul veniturilor sale…

În sfârşit, adormi adânc.

Se trezi dimineaţă la şase, liber şi înviorat.

Nu-i venea să se scoale, dar nu mai era îndurerat şi nu se mai gândea la domnişoara Isabela. Mai bine zis, se gândea, dar ar fi putut să nu se gândească; în orice caz, amintirea ei nu-l mai chinuia, şi această constatare îl îngrozi.

„Nu cumva e numai o părere?” se întrebă el. Dar amintindu-şi întâmplările din ajun, îşi dădu seama că nu uitase nimic şi avea judecata limpede.

„Poate că îmi voi recăpăta şi voinţa!”

Ca să se verifice, îşi puse în gând să se scoale peste cinci minute, să facă baie, să se îmbrace şi să plece imediat la plimbare în parcul Lazienki. Privea neliniştit minutarul ceasornicului. „Dar dacă n-am să fiu în stare să fac nici măcar atât?”

Cele cinci minute trecură, şi Wokulski se ridică fără grabă, dar şi fără şovăire. Îşi turnă singur apa în cadă, se îmbăie, se şterse, se îmbrăcă, şi peste o jumătate de oră se plimba prin parc.

Constată surprins că în tot acest timp nu se gândise la Isabela, ci la doamna Wąsowska. Evident, se schimbase ceva în el! Poate că începuseră să funcţioneze din nou anumite celule ale creierului, paralizate până atunci… Gândul domnişoarei Isabela nu-l mai stăpânea.

„Ce ciudat! Una a fost alungată de doamna Wąsowska, iar pe doamna Wąsowska o poate înlocui oricare altă femeie! Sunt aşadar cu adevărat lecuit de nebunia mea…” Se apropie de iaz şi se uită indiferent la bărci şi la lebede. Apoi coti spre aleea care ducea la sera de portocali – unde fuseseră atunci împreună – şi… simţi că-i e foame! Aproape de seră îl cuprinse furia, şi, cu bucuria sălbatică a unui copil răutăcios, şterse urmele pe care le lăsase pe alee la venire… „Dacă aş putea să şterg totul aşa… Şi piatra aceea, şi ruinele… Totul! …”

Simţi deodată că se trezeşte în el o pornire sălbatică, dorinţa să distrugă anumite lucruri, dar îşi dădea seama că e vorba de o manifestare bolnăvicioasă. Fu foarte mulţumit că se poate gândi liniştit la Isabela şi că începe s-o înţeleagă într-o anumită măsură.

„De ce să fiu supărat? Dacă nu era ea, n-aş fi făcut avere… Dacă nu erau ea şi Starski, n-aş fi văzut Parisul şi nu m-aş fi întâlnit cu Geist, iar la Skiemiewice nu m-aş fi vindecat de nebunie! … Ei sunt binefăcătorii mei… Ar trebui chiar să-i ajut să se căsătorească, sau cel puţin să le înlesnesc întâlnirile… Şi când te gândeşti că din mocirla asta va lua fiinţă cândva metalul lui Geist! …”

În Grădina botanică, aproape pustie, acum era linişte. Wokulski trecu pe lângă fântână şi urcă încet colina umbrită, pe care acum un an şi ceva stătuse pentru prima oară de vorbă cu Ochocki. De astă dată i se păru că ea este temelia treptelor nesfârşite în vârful cărora apărea statuia zeiţei misterioase. O zări din nou şi constată cu emoţie că norii care îi învăluiau capul se răriseră. Pe chipul ei sever, cu părul despletit, ochii vii, pătrunzători, ca de fiară, îl priveau de sub fruntea de bronz. Îi înfruntă, şi deodată simţi cum creşte… creşte…întrecând copacii cei mai înalţi ai parcului şi ajunge aproape de picioarele dezgolite ale zeiţei.

Acum înţelese că frumuseţea pură şi eternă era GLORIA, şi că pe culmile ei nu există altă plăcere decât munca şi primejdiile.

Se întoarse acasă ceva mai trist decât plecase, dar liniştit. I se părea că în timpul plimbării făcuse legătura între viitorul lui şi epoca aceea îndepărtată din trecut, când, băiat de prăvălie şi student, născocise un perpetuum mobile, sau baloanele dirijabile. Ultimii ani nu fuseseră decât o pauză şi o pierdere de timp.

„Trebuie să plec undeva. Trebuie să mă odihnesc. Mai târziu… om vedea…”

După-amiază îi trimise o lungă telegramă lui Suzin, la Moscova.

A doua zi, pe la unu, tocmai când prânzea, intră lacheul doamnei Wąsowska, anunţându-l că stăpâna lui îl aşteaptă în trăsură.

Dădu fuga în stradă; doamna Wąsowska îl pofti să se urce lângă ea.

— Hai cu mine!

— La masă?

— O, nu! Numai până în parcul Lazienki. E mai sănătos să stau de vorbă cu dumneata în aer liber şi cu martori împrejur!

Wokulski tăcea, posomorât.

La Lazienki coborâră, trecură pe lângă terasa palatului şi o luară pe aleea din preajma amfiteatrului.

— Trebuie să ieşi în lume, domnule Wokulski! începu doamna Wąsowska. Trebuie să te trezeşti din apatie, pentru că altfel pierzi dulcea recompensă…

— O, e chiar atât de grav? …

— Desigur! Toate cucoanele se interesează de suferinţele dumitale, şi pariez că multe ar vrea să joace rolul de consolatoare!

— Sau să se amuze de pretinsa mea suferinţă? … Nu, doamnă, n-am nevoie de consolare, fiindcă nu sufăr de loc. Cel puţin nu sufăr din cauza cucoanelor!

— Cum?! exclamă doamna Wąsowska. Dacă te-ar auzi cineva care nu te cunoaşte, n-ar crede în ruptul capului că de curând ai primit o dureroasă lovitură din partea unor mânuţe care…

— Şi n-ar greşi de loc! o întrerupse Wokulski. Dacă mi-a dat cineva o lovitură, n-au fost câtuşi de puţin femeile, ci… mai ştiu eu? … Poate fatalitatea!

— Dar prin femei…

— În primul rând prin naivitatea mea… Cred că încă din copilărie am căutat ceva mare şi necunoscut. Şi cum am văzut femeile numai prin ochelarii poeţilor, care le elogiază mai mult decât trebuie, am crezut că acel ceva – mare şi necunoscut – e femeia… M-am înşelat! Iată secretul zdruncinării mele de o clipă, care, de altfel, a avut ca urmare agonisirea unei averi serioase!

Doamna Wąsowska se opri.

— Mă uimeşti! Nu ne-am văzut de alaltăieri, şi iată că astăzi eşti cu totul altul! Parcă ai fi un moşneguţ gata să desconsidere femeia!

— Nu-i vorba de desconsiderare, ci de constatări!

— Şi anume? întrebă doamna Wąsowska.

— Am observat că există o specie de femei care trăiesc în lume numai pentru a trezi şi a aţâţa pasiunile bărbaţilor. Prostesc oamenii înţelepţi, din cuminţi fac farfarale, pe cretini îi menţin la suprafaţă. Au adoratori cu zecile, şi datorită acestui fapt exercită asupra noastră o înrâurire care poate fi asemănată cu aceea a haremului în Turcia! Vezi prin urmare că n-au nici motivul să se înduioşeze de suferinţele mele, nici dreptul să se amuze pe socoteala mea. Eu nu intru în sfera lor de activitate.

— Cum aşa?! N-ai să mai iubeşti niciodată? … întrebă doamna Wąsowska, ironică.

În Wokulski începu să clocotească mânia.

— Nu, doamnă! Am însă un prieten – pesimist incorijibil – care susţine că este mult mai practic să iubeşti plătind dragostea cu patru mii de ruble pe an şi fidelitatea cu cinci decât s-o plăteşti cu ceea ce numim noi sentiment!

— Frumoasă poveste! … şopti doamna Wąsowska.

— Aşa, cel puţin ştim din capul locului la ce ne putem aştepta!

Doamna Wąsowska îşi muşcă buzele şi se îndreptă spre trăsură.

— Ar trebui să începi un apostolat, propovăduind noile dumitale concepţii!

— Ar fi timp pierdut: unii nu m-ar înţelege, alţii nu m-ar crede până n-ar descoperi adevărul pe pielea lor.

— Îţi mulţumesc pentru prelegere, domnul meu! A făcut asupra mea o impresie atât de puternică, încât nici nu te mai rog să mă conduci până acasă! Eşti prost dispus azi, dar cred că o să-ţi treacă! Ah! Era să uit… Tânără doamnă îi strecură în mână un plic: Uite o scrisoare. Te rog s-o citeşti. Comit o indiscreţie, dar ştiu că nu mă vei trăda, mai ales că sunt hotărâtă să limpezesc în mod definitiv neînţelegerea dintre dumneata şi Bela. Dacă am izbutit, dă foc scrisorii. Dacă nu… mi-o vei aduce înapoi… la ţară! Adieu!

Se urcă în trăsură şi plecă, lăsându-l pe Wokulski în parc.

„Ce Dumnezeu, doar n-am jignit-o! … Păcat! Face să cazi în ispită pentru ea! …”

Şi cu toate gândurile la doamna Wąsowska, porni încet spre aleea Ujazdowska.

„Ce prostie! … Doar n-am să-i declar că o vreau… De altfel, chiar dacă s-ar ivi o clipă prielnică, ce i-aş da în schimb? … N-aş putea nici măcar spune c-o iubesc!”

Abia când ajunse acasă deschise scrisoarea domnişoarei Isabela.

Văzând scrisul care-i fusese atât de drag, îl fulgeră o părere de rău. Dar parfumul hârtiei nu-i aminti decât timpul îndepărtat când îl poftea la ea ca să pună la cale glorificarea lui Rossi.

„Rossi? A fost doar un bob din mătăniile cu care domnişoara Isabela îşi oficia liturghia! …”

Şi începu să citească, zâmbind.

„Scumpa mea Kazia!

Sunt atât de plictisită de tot şi de toate şi îmi adun cu atâta greutate gândurile, încât de-abia astăzi mă apuc să-ţi scriu despre cele întâmplate la noi după plecarea ta.

Ai aflat cât mi-a lăsat mătuşa Hortensia prin testament. Închipuieşte-ţi! Şaizeci de mii de ruble! În total avem deci nouăzeci de mii, bani pe care baronul – ştii ce om bun e – ne-a promis că-i va plasa cu şapte la sută. Vom avea deci şase mii de ruble venit anual. Cam puţin, dar ce să facem? Va trebui să ne învăţăm cu economia.

Nu-ţi pot spune ce mult mă plictisesc! Sau poate că mi-e dor… Dar trece şi asta. Tânărul inginer de care ţi-am vorbit vine deseori pe la noi. La început mă amuza. Mi-a explicat cum se fac podurile de fier, şi acum, îmi povesteşte cum a fost îndrăgostit de o persoană care s-a măritat cu un altul; cât de disperat a fost, cum şi-a pierdut nădejdea să mai poată iubi vreodată şi cât ar dori să se însănătoşească cu ajutorul unei dragoste noi, mai curate! Mi-a mai destăinuit că uneori compune versuri, în care însă descrie numai farmecul naturii… Sunt zile când îmi vine să urlu de plictiseală, dar cum fără societate aş muri, mă prefac că-l ascult şi uneori îi dau voie să-mi sărute mâna…”

Lui Wokulski i se umflară vinele pe frunte… Făcu o mică pauză, apoi continuă lectura.

„Tata se simte tot mai prost. Plânge de câteva ori pe zi, şi îndată ce rămânem cinci minute singuri, îmi face reproşuri. Ştii pentru cine! … Nici nu-ţi închipui cât mă chinuieşte astfel!

Mă duc din două în două zile la ruinele din Zaslawsk. Mă atrage acolo ceva – nu ştiu ce – poate frumuseţea naturii, poate singurătatea… Când mă simt foarte nenorocită, iau creionul, scriu tot felul de cuvinte pe zidurile ruinate şi mă gândesc bucuroasă că prima ploaie le va şterge!

Stai… Era să uit tocmai ce e mai important! Mareşalul i-a trimis tatii o scrisoare prin care mă cere (în sfârşit!) în căsătorie! Am plâns o noapte întreagă: Nu pentru că aş putea să devin soţia lui, ci… pentru că asta s-ar putea întâmpla aşa de uşor! …

Sunt obosită. Rămâi cu bine şi adu-ţi aminte din când în când de nefericita ta Bela”

Wokulski mototoli scrisoarea.

„O dispreţuiesc şi… totuşi încă o iubesc!” şopti el.

Umbla de colo-colo cu capul vâjâindu-i, cu pumnii strânşi, zâmbind propriilor sale visuri.

Spre seară primi o telegramă de la Moscova; ca urmare, trimise imediat alta la Paris. A doua zi lucră de dimineaţă până seara târziu cu avocatul şi cu notarul.

La culcare se întrebă: „Oare fac o prostie? … De altfel, am să cercetez lucrurile la faţa locului… Rămâne de văzut dacă poate să existe un metal mai uşor decât aerul; dar că este ceva, nu încape nici o îndoială! Chimia n-a fost descoperită căutându-se piatra filosofală? Cine ştie ce alte descoperiri se vor face acum? … În definitiv, îmi este totuna! Numai să ies odată din mocirla asta! …”

Abia a doua zi după-amiază primi de la Paris răspunsul pe care-l citi de câteva ori. Peste câteva clipe sosi o scrisoare de la doamna Wąsowska; sigiliul de pe plic înfăţişa un sfinx.

„Da! murmură Wokulski, zâmbind. Cap de om şi corp de fiară! Imaginaţia noastră i-a adăugat aripi…” „Treci pe la mine câteva minute, îi scria doamna Wąsowska, deoarece vreau să-ţi comunic ceva foarte important şi plec chiar astăzi la ţară.” „Ia să vedem ce poate fi atât de important!”

Peste o jumătate de oră era la doamna Wąsowska; în anticameră văzu cuferele pregătite. Gazda îl primi în biroul ei, în care, de altfel, nici un detaliu nu amintea de muncă.

— A, eşti foarte drăguţ! începu ea, destul de supărată totuşi. Ieri te-am aşteptat toată ziua, dar nici nu te-ai gândit să te arăţi!

— Mi-ai interzis chiar dumneata să mai vin! îi răspunse Wokulski mirat.

— Cum? … Nu te-am invitat la ţară? … Dar nu face nimic! Pun şi asta pe seama excentricităţii dumitale… Ştii de ce te-am chemat? Aş vrea să te întreb ceva extrem de important. Uite, am de gând să plec în curând în străinătate şi aş vrea să mă sfătuiesc cu dumneata când e mai bine să cumpăr franci francezi, acum, sau chiar înainte de plecare?

— Când pleci?

— Ştiu şi eu? Prin noiembrie… decembrie… răspunse ea, înroşindu-se.

— Atunci cumpără înainte de plecare.

— Crezi?

— Cel puţin aşa face toată lumea!

— Dar eu nu vreau să fac ca toată lumea! exclamă doamna Wąsowska.

— Atunci… cumpără acum!

— Şi dacă până în decembrie francul scade?

— Atunci… cumpără în decembrie!

— Nimic de zis! exclamă ea, rupând o bucăţică de hârtie. Admirabile sfaturi mai dai! Nici alb, nici negru… Ce fel de bărbat eşti dumneata? Un bărbat adevărat trebuie să aibă în orice clipă o atitudine hotărâtă, sau cel puţin să ştie ce vrea… Ei, ia spune-mi, mi-ai adus scrisoarea?

Wokulski îi înmână scrisoarea, fără un cuvânt.

— Să fie adevărat?! zise ea, înviorată. N-o mai iubeşti? Atunci putem vorbi despre ea fără să-ţi facă rău! Pentru că trebuie… sau să vă împac, sau… Ca să nu se mai chinuie, biata fată… Dumneata ai idei preconcepute în legătură cu ea… Ai nedreptăţit-o, ceea ce nu-i cinstit… Un om de onoare nu procedează aşa! După ce zăpăceşti o femeie, n-o părăseşti ca pe un buchet ofilit! …

— Nu-i cinstit! repetă Wokulski. Te rog, doamnă, fii bună şi spune-mi cât de cinstit mai poate rămâne un om care a fost hrănit fie cu suferinţe şi umiliri, fie cu umiliri şi suferinţe?

— Bine, dar ai avut şi altele…

— Da! Câteva priviri binevoitoare şi câteva cuvinte calde, care au astăzi în ochii mei un singur cusur: au fost o mistificare!

— Dar astăzi regretă, şi dacă te-ai duce la ea…

— În ce scop?

— Ca să-i câştigi inima şi mâna…

— … lăsând mâna cealaltă pentru adoratorii cunoscuţi şi necunoscuţi? … Nu, doamnă! Sunt sătul de întrecerile astea, în care am fost bătut de indivizi de teapa lui Starski, Szastalski şi dracu mai ştie încă de cine! … Nu pot juca rolul eunucului pe lângă idealul meu! Nu mai vreau să văd în fiecare bărbat un rival fericit sau un verişor nechemat!

— Vai, ce vulgaritate şi josnicie! exclamă doamna Wąsowska. Cum, pentru o singură greşeală, de altfel nevinovată, defăimezi acum o femeie pe care odată ai adorat-o?

— În ce priveşte numărul greşelilor, permite-mi, doamnă dragă, să am părerile mele! Iar în ce priveşte nevinovăţia… Dumnezeule! Ce pot face dacă nici măcar nu-mi dau seama până unde a mers nevinovăţia lor?

— Cum! Bănuieşti că? … îl întrebă doamna Wąsowska pe un ton aspru.

— Nu mai bănuiesc nimic! răspunse Wokulski, rece. Ştiu doar atât, că sub ochii mei şi sub masca celei mai indiferente amabilităţi se desfăşurau cele mai obişnuite scene de dragoste. Mi-ajunge! Hai să zicem că aş înţelege o soţie care îşi înşală soţul fiindcă e legată pe veci de lanţurile căsătoriei! Dar ca o femeie liberă să înşele! Ha, ha, ha! … Nu zău, ăsta e sport, nu mai e dragoste! … Cine o împiedica să-l considere pe Starski – sau pe toţi ceilalţi – superiori mie? … Dar nu! Ea avea nevoie în alaiul ei şi de un bufon care s-o iubească sincer şi adevărat, care să-i sacrifice totul… Şi pentru a profana definitiv sufletul omului, a vrut să facă din mine paravanul ei şi al adoratorilor ei… Mă întreb, eşti oare în stare să-ţi închipui cum şi-au bătut joc de mine aceşti indivizi care câştigau atât de uşor favorurile ei? Simţi oare ce iad e să fii atât de ridicol ca mine şi totodată atât de nefericit, încât să-ţi dai seama de propria-ţi nemeritată prăbuşire? …

Doamnei Wąsowska începură să-i tremure buzele; numai cu greu îşi stăpâni lacrimile.

— Eşti sigur că totul n-a fost altceva decât rodul imaginaţiei dumitale?

— O, nu, doamnă. Demnitatea terfelită nu poate fi imaginaţie!

— Aşadar?

— Asta e tot! Mi-am dat seama, m-am regăsit, iar astăzi am satisfacţia că triumful rivalilor mei, cel puţin în ce mă priveşte, n-a fost complet!

— Şi este irevocabil?

— Înţeleg femeile care se dau din dragoste sau se vând de foame, dar nu sunt în stare să înţeleg prostituarea spirituală, la rece, cu menţinerea tuturor aparenţelor de virtute!

— Sunt deci fapte care nu pot fi iertate! şopti ea încet.

— Cine şi cui să ceară iertare? … Domnul Starski cred că nu se va simţi niciodată jignit! mai mult. Poate că-i va recomanda şi pe prietenii săi. Pentru rest, să nu-i pese! Are o societate atât de numeroasă şi atât de aleasă!

— Încă un cuvânt! zise doamna Wąsowska, ridicându-se. Ai putea să-mi spui ce intenţii ai?

— Dacă aş ştii…

Ea îi întinse mâna.

— Rămâi cu bine, domnule!

— Toate cele bune!

— O! …

Şi, cu acest suspin, doamna Wąsowska trecu repede în camera de alături.

„Mi se pare că am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură! … Cine ştie dacă Szuman n-are dreptate!” îşi zise Wokulski coborând pe scări.

De la doamna Wąsowska se duse la Rzecki. Bătrânul era atât de slăbit, încât abia izbuti să se ridice din fotoliu. Wokulski fu adânc mişcat.

— Bătrâne, nu eşti supărat că n-am mai dat de atâta timp pe aici? îl întrebă, strângându-i mâna.

Rzecki clătină trist din cap.

— Parcă nu ştiu ce se petrece cu tine? … Merge prost! … Merge prost în lume! … Din ce în ce mai prost! …

Wokulski se aşeză îngândurat pe un scaun.

— Uite, Stas, continuă bătrânul, presimt că mi-a venit ceasul să mă duc la Katz şi la pedestraşii mei, care, undeva acolo, rânjesc la mine că am rămas codaş… Ştiu că orice hotărâre ai să iei în ceea ce te priveşte va fi dreaptă şi înţeleaptă, dar… n-ar fi oare mai bine să te-nsori cu doamna Stawska? … Fiindcă, la drept vorbind, e un fel de victimă de-a ta…

Wokulski se luă cu mâinile de cap.

— Doamne, Dumnezeule! Când am să scap odată de toate încurcăturile astea muiereşti? … Una spune cui vrei şi cui nu vrei că sunt victima ei, a doua se făleşte că e victima mea, a treia ar da şi ce n-are ca să fie victima mea, şi sunt sigur că s-ar mai găsi vreo zece gata să vadă o victimă în mine şi în averea mea! … Caraghioasă ţară, în care muierile deţin vioara întâi şi unde nu există alte preocupări în afara dragostei, fericită sau nu!

— Ei… şopti Rzecki. Lasă, că eu nu te zoresc! … Numai că, vezi, Szuman mi-a spus că ai avea neapărată nevoie de dragoste…

— Da’ de unde! … Mai degrabă aş avea nevoie să schimb clima. E tot sfatul lui!

— Pleci?

— Poimâine cel mai târziu plec la Moscova, apoi… unde oi vedea cu ochii…

— Ai vreun plan? întrebă Rzecki, tainic.

Wokulski căzu pe gânduri.

— Nu ştiu încă; şovăi! Parc-aş fi într-un scrânciob înalt cât o casă cu zece caturi. Sunt zile când cred că totuşi am să fac ceva pentru oameni…

— O, asta… asta…

— Alteori însă mă cuprinde o disperare atât de adâncă, încât aş vrea să se deschidă pământul şi să mă înghită şi pe mine şi tot ce am…

— N-are rost… n-are rost! şopti Rzecki.

— Ştiu… N-am să mă mir de loc nici dacă am să întorc pământul cu susul în jos, nici dacă, într-o bună zi, am să-mi închei socotelile cu lumea asta păcătoasă!

Rămaseră împreună până seara târziu.

Peste câteva zile se răspândi vestea că Wokulski plecase pe neaşteptate şi poate pentru totdeauna.

Toată averea lui mobilă, începând cu lucrurile din casă şi terminând cu trăsura şi caii, fusese cumpărată de Szlangbaum, cu un preţ destul de mic.