BRASOVECHIUL. BLUMĂNA. STRAJA.

După cum forma articulată de la „undelemn” nu e „untul de lemn”, ci „undelemnul”, tot aşa nu se articulează „Brasovul vechi”, ci „Brasovechiul”, într-un cuvânt a cărui compoziţie e foarte veche. Începutul lui e la „Numărul Unu”. Desigur ca înainte vreme era cu mult mai jos. „Unu” e numărul casei, după numerotaţia mai nouă. Pentru braşoveni însă, acesta nu e un numeral, ci o noţiune mai amplă, înţelegându-se nu numai edificiul care adăposteşte astăzi cinematograful „Astra”, ci tot alaiul de festivităii şi petreceri ce se ţineau aici, începând cu balurile elegante ale societălii braşovene şi sfârşind cu „saribalurile” ungureşti. La seratele ce se dădeau în sălile acestui hotel; costumate şi mascate, mergeai după miezul nopţii, ca să te amuzezi jucând cu servitorimea. Nişte pânze pictate şi prinse e păretele dinspre oraş le anunţă cu săptămâni înainte, în loc de afişe colorate, iar la prăvăliile dm Cetate erau expuse fel de fel de măşti.

Tot în sala cea mare de la „Numărul Unu” aveau loc „convenirile sociale”, cu concert şi dans, şi balurile la care în pauză se lua masa, de la care nu lipsea niciodată friptura de purcel. De câte ori n-am alunecat cu pasi uriaşi, la „galop”, pe parchetul neted şi aplecat din coltul stâng, cu dansatoarele ale căror mame şedeau pe băncile de catifea rosie, cu fete radioase când fetele lor nu „vindeau pătrânjei”! Pe atunci tinerii erau bine crescuţi şi dansau cu toate fetele, şi nu numai, ca astăzi, cu aleasa inimii sau cu „flirturile” lor.

În sala cea mare era loc destul şi pentru nelipsitele „jocuri de coloana”, cadrilul, romana si, ceva mai demult, lăncierul. Te îngrijeai din vreme să ai un vis-ŕ-vis simpatic, şi erai cu atenţia încordată ca să nu greşeşti figurile. Mai ales la romană, un dans născocit la Braşov în casa lui Iacob Muresianu. Căpitanul Popa se îngrijea ca dansatorii să nu facă greşeli, ţinând cu ei probe. Cadrilul al doilea era rezervat pentru fata pe care o iubeai. De aceea o „angajai” cu săptămâni înainte, ca să nu ţi-o ia altul.

Ziua, şi când nu erau baluri şi seara, în sala de la „Numărul Unu” aveau loc diferite reprezentaţii spectaculoase. Un atlet ridica greutăli sau, răzimându-se pe mâini şi pe picioare, ţinea pe piept un podiu pe care se urcau până la patru persoane. Intre aceştia era şi avocarul Sorescu, care trecea de 100 de kilograme, şi Ludvigoaia, stăpâna sălii, tot atât de ponderoasă. „Clou”-ul era când atletul lăsa să-i pună pe piept un pian, la care un pianist cânta o bucată întreagă. Un ventriloc făcea să vorbească, cu voci groase sau subţiri, manechinele de pe scenă. Un scamator scotea bani din nasul vreunui domn din public sau porumbei dintr-un joben şi panglici nesfârşite dintr-o cutie de chibrituri. Un hipnotizor cu fata demonică adormea câţiva domni din public şi le dădea să mănânce morcovi cruzi, crezând să au în mâna cea mai delicioasă ciocolată. Doi pitici, un bărbat în uniformă de husari şi o duduie decoltată, fiecare mai mic decât un copil, nu erau întrecuţi decât de Doboş Ioanci, care venea regulat la Braşov. In opoziţie cu el era uriaşul Otto, un şvab care de când ajunsese celebru prin dimensiunile lui, devenise, după moda din 1894, din Wilhelm, Vilmos.

La câţiva pasi mai departe erau cârciumile „Numărul Cinci” si, în fată, „Numărul Patru”, în ale căror curţi spaţioase trăgeau carele din satele din împrejunme. Lângă aceasta era vestita berărie „Gambrinus”, la care mergeau „studenţii” la un pahar de bere servit de roşcata Reginchen, care, desi săsoaică, era foarte prietenoasă cu românii.

Lipit de „Gambrinus” era Pomul Verde”, cel mai vestit hotel din Braşov, mai bun decât „Hotelul Bucureşti”, peste drum, şi decât „Europa”, în Uliţă Vămii, în clădirea ce adăposteşte acum cinematograful „Corso”. Brasovul nu era un centru comercial ca astăzi, iar vara, când veneau vilegiaturiştii din Tară, goniţi de căldurile Bucureştilor, mânaţi de dorul de călătorii şi atraşi de aspectul european al Brasovului curat şi îngrijit, de ar fi fost încă odată atâtea hotele, tot nu ajungeau. Oaspeţii trebuiau să caute camere prin oraş.

De la noi, de pe balconul vilei de pe Strajă, priveam de-a dreptul în cutrea şi grădina „Pomului Verde”. Vara, când orchestra oraşului dădea aici concerte, noi aveam muzică la masă. Cunoşteam pe cei mai multi din vizitatorii grădinii cu castanii cei umbroşi. Intre ei, înainte de toţi, pe Steli Mihalovici, simpaticul bancher burlac. Din curtea hotelului ne povestea cu voce tare noutălile Brasovului. Când vorbea nu gesticula deloc, ci stătea drept ca o lumânare, cu braţele atârnând. Mopsul lui alb te privea încruntat şi disprejuitor.

Dacă treceai de primele case din Uliţa Lungă şi apucai pe jos pe scândurile groase şi noduroase ce acopereau canalul, făceai doi kilometri pe lângă casele uniforme ale acestui cartier. El păstrează până azi, mai ales în străzile laterale, caracterul originar de sat. Ai impresia că eşti în Codlea sau Râşnov.

Mai ales prin Strada de Mijloc şi alte străzi laterale, întâlneşti şi astăzi pe „găburii” blonzi şi cu picioare lungi şi pe „găburoaicele” late în sale, care aduc vineri „verdeţuri” în târg şi în fiecare dimineaţă laptele gras de bivoliţa în căni mari de tinichea. Cum desprimăvărează, ele au pe cap pălării mari de paie.

În Uliţă Lungă vezi astăzi şi case nouă în stil orăşenesc. Sunt şi două fabrici; cea de bere e a lui Czell, făcută pe la 1890, după cea din Dârste. In ultimul deceniu al veacului trecut şi în cele dintâi ale secolului nostru, braşoveanul Czell avea un fel de monopol al băuturilor din Tara Bârsei şi o fabrică mare de spirt în Cristian, din care ieşeau pe o ţeavă aburi ce răspândeau un miros penetrant de „mălătău”, adică de borhot. Ceva mai încolo era o fabrică de filatură, a lui Thrul, care îmi servea în copilărie de deşteptător, căci sirena ei şuiera tocmai la şapte, când săream grăbit din pat să plec la scoală. Aproape de capătul Uliţei Lungi era, pe mâna dreapta, cârciuma „La doi uriaşi”, cu portretele în mărime naturală ale celor doi giganţi, de-a dreapta şi de-a stânga porţii. Tocmai la sfârşitul străzii era cazarma de artilerie în ale carei curţi spaţioase vedeai călăreţi făcând echitaţie.

Dincolo de biserica Sf. Bartolomei sunt nişte cariere de piatră şi nişte locuri mlăştinoase numite Sprenghi, în care vara se scăldau copiii, desi aproape în fiecare an se înecau oameni în apa ateasta vicleană, cu ochiuri adânci. Pe partea cealaltă a şoselei era gara de curând zidită pentru linia ferată ce s-a deschis în copilăria mea spre Zarneşti, unde era fabrica de hârtie întemeiată de Gheorghe Bariţiu şi unde s-a zidit, pe la 1890, o mare fabrică de celuloză. Mai târziu s-a deschis şi linia ferată spre Făgăraş, care mai apoi a fost prelungită până la Sibiu. Pe amândouă aceste linii „vicinale” trenul făcea – şi mai face în parte – 25 de km pe oră, ceea ce pentru noi, care eram obişnuiţi cu drumurile făcute cu trăsura, era un mare progres. Până la gara Bartolomei puteai ajunge cu tramvaiul, care trecea mândru şi pufăind ca un tren adevărat prin Uliţa Lungă.

Dacă ieşi din Braşov, dai de casele din Stupini, nişte ferme ale Brasovului. Sruparii, care au acest nume de la cultura de albine pe care o făceau odinioară, sunt zarzavagii iscusiţi. Mai ales sunt vestite verzele uriaşe ce cresc în pământul lor gras. Românii, care erau la început slugi la saşi, le-au cumpărat pământurile. Pe vremuri, cetăţenii Brasovului ţineau să aibă la masă lapte, miere şi făină albă de la fermele lor din Stupini.

În Brasovechi românii sunt veniţi din alte părti, precum arată şi numiri ca Persinar, Vlădărean, Cristolovean st altele, care trădează originea lor din Persani, Vlădeni şi Cristian. Cel mai mare contingent de imigraţi l-au dat cei din Tara Oltului. Porecla românilor din Brasovechi este tâtăusi. Incrucât „tataie”, nu stiu. In tot felul lor ei se deosebesc mult de trocarii din Şchei. Biserica românească din Brasovechi cu hramul Sfintei Marii, a fost zidită la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Dacă românii ar fi fost anterior saşilor în acest cartier, desigur că şi-ar fi clădit biserica pe dealul Străjii, unde era, încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea, o capelă, în locul căreia s-a făcut biserica Sf. Martin a saşilor, refăcuta în forma ei actuală în 1796. Sub ea, acolo unde începe Uliţa de Mijloc, erau pe vremuri cele două porţi ce închideau, spre sud, intrarea în Brasovechi.

Pe vremea mea Blumăna era un cartier mic, industrial, care avea o singură stradă mai mare, a Gării, pe care erau câteva ateliere, cu deosebire de reparat trăsuri, şi câteva cârciumi unde trăgeau sătenii veniţi din Sacuime. Strada principală se numea din cauza lor, în nemţeşte, „Uliţa Cârciumarilor”. Se vedea cit de colo că oraşul s-a extins târziu în aceste părti, de-a lungul şoselei ce ducea la Săcele şi în Săcuime. Partea cea mai veche a Blumănii o formează casele din Curmătură, unde locuiau cei imigraţi din satele săcuiesti. Incă din 1513 e atestată numirea „Suburbium Siculorum” alături de cea cu ceva mai veche, „Pratum Florum” şi „Plumen aw”.

Pe unde astăzi sunt străzi asfaltate şi vile, erau pe vremea mea locuri virane, grădini şi holde ce se întindeau până la gară, pe care braşovenii au voit-o departe, ca să nu le tulbure liniştea cu şuieratul locomotivelor şi fumul gros ce ieşea din coşurile lor. Dar oricât de departe au aşezat-o, oraşul a ajuns-o, căci aceasta e singura parte a lui deschisă şi nesugrumată între munţi.

Casele din Strada Gării (mai târziu Iuliu Maniu, şi General Mosoiu), se terminau unde strada aceasta e întretăiată da Strada Aurel Popovici (înainte Strada Miron Cristea) [azi Str. Castanilor]. O barieră oprea trăsurile ce veneau de la gară, şi funcţionarul orăşenesc mergea tacticos de la o trăsură la alta şi incasa taxa de pavaj, dândv-ţi o fiţuică pe oare era tipărit „Pflastermautbollette” şi pe care o rupea din carnetul perforat ce-l păstra în geanta lui mare de piele neagră. Pe cap avea un chipiu cu cozoroc, care îi dădea prestanta necesară când oprea trăsurile grăbite să ajungă în oraş.

Unde e acum spitalul Mârzescu era marea livada Trausch, pe locul unde fusese un lac, iar în dosul dealuli din apropierea lui era faimoasa „putină a lui Dick” (Dück), în care se argăseau pieile şi în care te trimiteau trocarii când erau furioşi pe tine. Casa frumoasă cu monogramul A. S., care stătea singură între grădini şi livezi îngrădite, nu mai e a lui Anastase Safrano, negustorul grec. Cele două fabrici mari, a lui Scherg şi a lui Schiel, cea dintâi de postav, cea de-a doua de maşini: începeau pe atunci să se dezvolte din modesta ţesătorie şi din atelierul, şi mai modest, în marile uzine actuale. Postavul din care ne făceam hainele de iarnă în copilărie era ţesut în războaiele harnicelor săcelene. Îmi aduc bine aminte când s-a deschis în casa din coltul Târgului Cailor – casa cu cornişa, a familiei Benkner, despre care am vorbit mai înainte – şi în piaţă, prăvălia de postav a lui Scherg, în care am cumpărat materialul pentru un palton de iarnă.

În Blumăna, unde era pe vremuri spitalul leproşilor, nu prea aveam ce căuta pe vremea aceea. Numai vara mergeam pe „lângă plopii fără soţ” de la marginea drumului, la „şcoala de înot”. Avea bazine pentru înotători şi pentru copii. Drumul lung, până dincolo de barieră, îl făceam grăbiţi, ca sa fim acolo la unsprezece fix, căci atunci veneau bărbaţii la rând. Cine sosea iute, mai zărea domnişoarele ce nu se îmdurau să părăsească apa, cu „căitele” de muşama galbenă în cap şi cu costumul lor decent, cu pantaloni de pânză până sub genunchi, cu încrelituri în partea de jos, şi cu un fel de bluze lungi, încinse cu un cordon peste mijloc.

Apa nu era din cele mai curate, căci nu prea avea scurgere dar ne făcea haz să pescuim cu o sită prinsă în vârful unui par lung algele verzi şi broaştele cafenii din bazin. Ce ne păsa noua că de multe ori trebuia să înghiţim apa aceasta, când ne luptam cu cei ce încercau să ne scufunde sau când se întorcea cu noi bârna pe care pluteam? Cea mai multă apă o înghiţeam când „profesorul” de înot – îl chema Gober şi cam consuma şi el, dar nu apă, ci berea pe care i-o dădeam când ne declara absolvenţi ai scoalei – lăsa slobodă frânghia de care eram legaţi.

La baie mergeam şi când începeau zilele reci, căci trebuia să ne scoatem banii de abonament şi pentru că era un merit să ai cele mai multe băi. Ce importantă avea că dârdâiam de frig şi că ne întorceam acasă cu buzele vinete?

Sirul de vile din partea nordică a Străjii nu exista. Partea aceasta era nelocuită şi numai bună pentru jocurile copiilor, atraşi de cariera de piatră în care erau ascunzişuri minunate. Ceva mai populat era urcuşul de la Curmătură, pe unde ducea drumul cel mai scurt la Noua şi la Honterus. Dealul Melcilor era golaş şi al Furcilor avea pentru noi, copiii, ceva misterios, desi de mult trecuse vremea când criminalii atârnau aici în furci.

Fabricile mari care se înşiră azi de-a lungul drumului spre Noua şi Dârste datează toate din secolul acesta, afară de cea de ciment, care nici ea nu e prea veche. Dar ridicarea Brasovului ca oraş industrial începuse. Aproape peste noapte se înfiripau cartierele nouă, cel al gării şi cele de-a lungul şoselei, precum şi în jurul lui Scherg şi Schtel. Când s-a clădit apoi, prin 1893, cazarma honvezilor, caracterul tot mai pronunţat unguresc al Blumănii, cu muncitorii şi ceferestii maghiari, a devenit covârşitor. Dar noutatea acestui cartier se vede şi din faptul că Blumăna n-are o biserică mai mare şi mai veche.

În opoziţie cu Cetatea, această parte a Brasovului e cea mai bogată în case moderne şi vile.

Între Brasovechi şi Blumăna, aparţinând amânduror acestor cartiere, e Dealul Străjii. Casele din stânga, pe Sirul Cetăţuii, aveau tăblile cu numărul casei încadrat cu o linie albastră, ca cele din Brasovechi, iar cele din dreapta cu o linie verde, ca cele din Blumăna.

Noi locuiam în partea brasovechiană. Dar nu ne-am mutat aici decât pe la 1888, când tata îşi pierduse averea cu o fabrică de teracotă pe care o înfiinţase la Brazi, lângă Ploieşti, şi care n-a mers. Până atunci stăteam numai vara în Vila Tusculum – noi, copiii, îi ziceam Aliv Mulucsut, citind de-a întoarselea numirea ei, scrisă cu litere mari, negre pe frontispiciu – căci această parte a oraşului era ca şi pustie, şi era potrivită numai pentru vilegiatură. Când ne-am mutat cu totul pe Strajă şi am rămas acolo şi peste iarnă, braşovenii se mirau de curajul mamii să stea în locuri aşa de pustii, tocmai deasupra cimitirului luteran. Caracterul lugubru al acestui loc se accentua şi prin liliecii ce zburau seara pe acolo, ca şi prin vecinătatea noastră.

Mai departe de casa noastră era o clădire veche, tare dărăpănată, cu un foişor mare de scânduri. Ea fusese a străbunicului meu, negustorul Gheorghe Nica, care o cumpărase presimţind că locurile acestea vor avea un mare viitor. O moştenise un unchi mare, Teodor Nica, care trăia însă în Bucureşti şi mult timp nu se interesa de proprietasea aceasta, cu faima că e frecventată de duhuri necurate, care noaptea se arată prin foişorul cel pustiu. De fapt, în casă locuiau doi inşi, care nu-ţi prea inspirau încredere. Unul era un bătrân slab la minte, cu numele Iobi, totdeatma înconjurat de copii, care îl strigau pe nume şi fugeau. Celălalt era un sas lung şi cu mustăţi mari de bandit, roşii, cu numele Gebauer, o existentă dubiaasă a cărei meserie era să treacă oameni şi marfă pe „vama cucului” în România. El conducea pe poteci ascunse pe cei fără paşaport, mai ales servitori şi servitoare. La el erau veşnic oaspeţi, care se strecurau seara pe întuneric. Spiritele necurate le făcea însuşi Gebauer, cu ajutorul unui cearşaf în care se învălea. El era cel ce umbla prin foişor, ca să le treacă curioşilor pofta să viziteze casa.

În locul acestei clădiri deocheate, proprietarul a zidit mai târziu o vilă, pe care o închirie unui grec bogat din România, care stătea şi iarna la Braşov şi care făcu pe cheltuiala lui un felinar ce lumina drumul în nopţile întunecoase. In anii din urmă era aici consulatul german. De curând casa a făcut explozie.

Pustiu şi urât nu era pe Strajă, cum credeau ceilalţi. Cum apărea dimineaţa soarele după Curmătură, el îşi trimitea întâiele raze la noi, iar seara tot pe noi ne mângâiau ultimele luciri ale amurgului, când soarele apunea după Măgura Codlei.

Si grădina! Ce mare mi se părea în copilărie! In vârful ei era un foişor la care urcam însă destul de rar, căci urcuşul era greu. Eu aduceam întâiele viorele şi mă bucuram totdeauna când descopeream cite un cuib nou, plin de ochişorii vineţi ai primăverii. Vara culegeam întâiele caise, iar toamna târziu, când pomii îşi pierdeau frunzele, eu mai găseam în cei doi gutui din vârful grădinii câteva fructe cu gust astringent.

Când, la un Crăciun, am căpătat o puşcă Flobert, vânătorile le făceam tot în grădină. Ciori, tărci şi pisici sălbăticite erau tinta exerciţiilor mele cinegetice. Mai cu seamă de când se pusese un premiu de fiecare păreche de labe de cioară şi de când pisicile făceau prea dese vizite porumbarului nostru.

Premii dădea primăria şi penuru cărăbuşi, care se înmulţiseră atât de mult, că din patru în patru ani nu mai rămânea, până la sfârşitul lui mai frunză verde pe copaci. Sub pomii din grădină şi sub copacii de pe Strajă aşterneam cearşafuri, şi apoi îi scuturam de ploau, nu alta, gândacii. Umpleam apoi un sac şi mergeam la primărie ca să încasăm un creiţar de litru de cărăbuşi.

De locuinţa de pe Strajă mai e legată o amintire. Prin anul 1888 am fost deşteptaţi din somn de un uruit puternic. Ingrozili, am simţit că se năruie pământul dinaintea casei noastre. Tot gardul care ne despărţea de „Pomul Verde” dispăruse şi cu el tot drumul lat de la gard până la casă. Abia rămăsese o potecuţă ca de o jumătăţa de metru de lată. Norocul nostru a fost că vila noastră era zidită pe stâncă şi a rămas intactă când s-a surpat o parte din deal. Mult mai târziu mi-a povestit soru-mea că evacuând în miez de noapte casa şi luând fiecare cu noi ceea ce ni se părea că trebuie salvat în grabă, eu am împachetat câteva cărţi, pe când frate-meu mai mare şi-a aşezat cărţile de scoală pe poliţa ferestrii, ca să nu cumva să rămână salvate.

Adesea săream şi gardul şi ieşeam în vârful Străjii la Cetăţuia pe care austriecii au zidit-o în locul turnului de veghe din timpuri mai vechi. Pe vremea mea aici era închisoarea militară. Noi o înconjuram adesea, având o privelişte circulară asupra întregului Braşov şi nu ne opream decât la ceasul de soare dinaintea porţii. Pe un cadran de marmoră albă umbra unui triunghi de metal acoperea cifra gravată ce-ţi descoperea ora zilei.

Pe partea cealaltă, pe o prelungire a platoului din vârful Străjii, era depozitul de muniti şi praf de puşcă, păzit de o santinelă ce se plimba ziua-noaptea cu baioneta la puşca şi nu te lăsa să te apropii. De ea aveam un mare respect. Pe Strajă erau şi aparatele de gimnastică ale soldaţilor, fixate în pământ, un „stimt” şi nişte „paralele”. Pe ele făceam şi noi exerciţii, mai ales când eram sătui de învăţat şi voiam să ne mai dezmorţim „o târă”.

Mai adesea urcam pe Strajă pe scările repezi pe care umblau şi soldaţii, mai cu seama seara, când suna retragerea la nouă, căci pe serentine urcatul ar fi durat prea mult. Pe aceste serpentine comode întâlneam adesea pe unul din cei doi bătrâni ce-şi făceau plimbarea în zile senine, când prietenul bătrânilor, soarele, îi ademenea să iasă din casă. Amândoi, desi încărcaţi de ani – căci trebuie să fi fost născuţi la începutul veacului al XIX-lea – erau voinici şi umblau drepţi ca lumânarea.

Unul din ei era Bran de Lemeni, care locuia pe partea spre Blumăna a Străjii, cu câteva case mai sus de „Soare”, mănăsnrea călugăritelor catolice. Pe vremuri ocupase posturi importante în admmistratia austriacă din Transilvania, fiind multă vreme comite suprem. Despre el se povesteşte o anecdotă hazlie. Având să înnopteze odată într-un sat din Tara Oltului, cel ce îngrijea de cartiruirea lui ceru unui taran chiabur să-l găzduiască. Acesta primi bucuros, voind numai să afle când vine: „Ilustritatea sa domnul comite suprem şi consilier aulic…” „Pentru atâlia n-am loc!” – îl întrerupse gazda.

Dintre cei patru fii ai lui, cel mai mare, Iani, care după moartea tatălui său se plimba şi el pe Strajă, tantos şi distant ca un grande spaniol, s-a făcut de 100 de ani.

Al doilea bătrân era profesorul pensionar David Almăşanu. Latinist înfocat, cu temeinică cultură clasică, el profita de orice prilej festiv, ca să trimită sărbătoritului o odă latinească în metru antic, după măsura căruia îşi potrivea parcă şi paşii. Când se necăjea pe elevii săi, care îi făceau şi servicii de „famuli”, mergând cu coşniţa în târg, le striga furios: „Cuion de la Mantua cu coada albă!” De ce tocmai de la Mantua şi de ce cu coada albă, n-am ştiut niciodată. Deoarece acest tip de umanişti români în Ardealul veacului trecut a dispărut, reproduc scrisoarea lui de felicitare din anul 1890, împreuna cu traducerea românească – făcută tot de el. – trimisă unchiului meu, arhimandritului Ilarion Puşcariu: „Salve, laetus agăş vitam venerande Sacerdos!

Felux curriculum vitae Ta daserat nunquam!

Mitra superveniat, cingens Tua tempora clara!

Adnuat Omnipotens votis, quae poscis ab ipso, Et formosa nuagis Ecclesia surgat ad astra…!

Coronae Kalemdis Ianuariis MDCCCXC ss/David Almăşanu profesor în pensiune”

Traducere „Salutare, se trăiesci o viaţă veselă prea cuviose Părinte. Cursul fericit al vieţi se nu ce părăsească nici odată. Urmeze mitra care se ti încoroneze tâmplele senine. Auzătti Domnul dorinţele şi rugăciunile ferbinti. Biserica tot mai falnic se ve înalte pana la ceriuri.

Ss/David Almăşanu prof. În ponsiune”

La 16 Iunie 1889, Almăşanu îi trimisese, cu prilejul numirei de vicar arhiepiscopesc, următoarele versuri latineşti: „Salve vir docte, multos tibi poscimus annos Gratulor ego tibi nec non Ommes Sapientes Gratia praesto adsit coelo demissa supmemo”.