Scheii

În fiecare zi lucrătoare coboară din Şchei, partea românească a Brașovului, bărbaţi, femei, băieţi şi fete, cu câte o legătură cu merinde în mână, cu cărţi de scoală sau cu marfă de vânzare. Ei părăsesc grăbiţi străzile întortocheate ale acestui cartier şi se scurg pe cele doua artere principale, Uliţa Mare (Strada Prundului) şi Uliţa Furcoaie (Strada Brâncoveanu, mai demult Srada Caterinei), venind de Pe Coastă, din Ciocrac, de Pe Tocile, de pe Malul Ciurcului, de După Inişti şi din alte uliţi şi ulicioare ale Scheilor. Seara când se întorc pe acelaşi drum acasă, pasul lor e obosit şi fetele lor sunt mai îngândurate, dacă nu şi-au făcut ceva „corajie” oprindu-se să bea câte un pahar două de rachiu dulce ssu „rozol” la „Peste” sau la „Rac” în piaţă, colt cu Târgul Cailor.

Cei dintâi ies pe porţile mari şi frumos cioplite birjarii ce dau bice cailor, ca să ajungă din vreme la gară, la trenul de Bucureşti, care trece prin Braşov în zori. Mai înainte erau numai trăsuri cu vizitii unguri, dar încă pe când eram copil, trocarii – căci aceasta e porecla românilor din Şchei, de la „trocile”, adică coveţile pe care femeile lor fabricau „găitane”, adică ceaprazuri, şi pe care le întrebuinlează şi ca leagăne pentru copii şi în care vând poamele în piaţa – au început să tină cai şi trăsuri, aducându-şi aminte de când făceau transporturi mari pe valea Prahovei.

După ei vin lucrătorii în fabrici, de toate vârstele şi de amândouă sexele, şi cei ce fac slujbele de trepăduşi şi slugi la prăvălii. Hamalii vin cu funia lor, iar cei ce încarca lână, spălată de fete din Şchei, au legate de brâu căngile cu care apucă sacii grei şi-i ridică pe care.

Mai târziu vin zarafii cu mesele lor acoperite cu un geam mare de sticlă, sub care se văd piesele de argint de un leu, doi lei şi cinci lei, cele de aramă de zece şi cinci parale, mai rar de una şi două parale; în sfârşit hârtiile albastre de douăzeci şi o sută de lei. AIţi bani decât cei romaneşti nu se prea cereau, căci negoţul se făcea aproape exclusiv cu România. Mai ales ca reclamă, zarafii ţineau şi alte monede, turceşti, bulgăreşti sau ruseşti. Tin minte că tata, care avea multe drumuri în România, unde avea o fabrică de teracotă şi purta un nesfârşit proces de moştenire, aducea totdeauna câteva monede de aramă pe care mi le dădea mie. Cu ele mergeam în piaţă, unde erau înşirate (în continuare cu Strada Hirscher) cele vreo patru mese de zarafi, şi le schimbam, fiind supărat când nu căpătam un creiţar pentru două parale.

Deodată cu zarafii coborau cei câţiva funcţionari inferiori pe la judecătorie sau la finanţe si, din ce în ce mai numeroşi, cei angajaţi la „Albina”. Băncile începuseră să absoarbă o parte a tineretului ce părăsea şcolile, mărind rândurile intelectualilor români.

La urmă coborau din Şchei şi se aşezau la locurile lor în piaţa precupeţele gureşe, care se pricepeau aşa de bine să-şi laude marfa. Ele erau brânzărese şi mai ales făceau negoţ cu fructe. Pe cumpenele lor, atârnate de un cârlig, ştiau totdeauna să pună mărul, para sau bucata de brânză care să dea exact greutatea cerută, sau să prefacă în creiţari ceea ce trecea peste ea. Pe cât erau de amabile când te apropiai de mesele lor, pe atât deveneau de agresive când le găseai marfa rea. Iarna, când frigul nemilos musca pe cei ce stăteau pe loc, ele aveau o oală cu cărbuni aprinşi la picioare.

Cum se explică această aservire a romântlor din Şchei fabricilor, birourilor, prăvăliilor şi negoţului mărunt din Cetate?

Desigur că locul strâmt pe care locuiesc românii din această parte a Brasovului i-a silit pe cei mai multi să caute să-şi câştige hrana de toate zilele ca muncitori cu ziua. Păşunea săracă de pe dealurile înconjurătoare abia ajunge pentru câte o vacă şi câteva capre, vacile săracului. In grădini se fac poame frumoase, dar ele sunt ale câtorva localnici mai înstăriţi. Numai hărnicia femeilor din Şchei şi religiozitatea bărbaţilor le-a ajutat să treacă peste greutăţile de tot felul şi să suporte senini lipsurile ce ar fi putut să-i facă şovăitori. De ce şi-au ales însă trocani tocmai acest ţinut neâncăpător şi nepotrivit ca loc de aşezare?

Mi se pare că răspunsul la această întrebare vine de la sine celui ce nu e sclavul documentelor şi are viziunea istorică şi pentru epocile când lipsesc ştirile scrise şi pentru popoarele ce au stat timp îndelungat în umbra istoriei. Această viziune istorică nu este un produs al fantaziei, ci ea răsare din frânturile de argumente linguistice, etnografice, sociale şi de altă narură, care toate la un loc te fac să vezi şi prin ceata vremilor apuse. Ceea ce se desluşeşte în primul rând este că nu românii din Şchei şi-au ales ca loc de aşezare acest ţinut, ci că ei au fost înghesuiţi de alţii pe el.

Dacă aveai de lucru la banca „Albina”, te adresai pe vremea mea lui Oncioiu sau lui Murăroiu. Ce curioase sunt aceste nume formate cu sufixul oiu, răspândite pe ambele versante ale Carpaţilor sudici! V-aţi gândit vreodată la ele şi v-aţi dat seama că sufixul cu care sunt formate nu are aceeaşi funcţiune ca cel din „omoiu, năsoiu, bărbătoiu” şi alte cuvinte care însemnează ceva deosebit de mare, fie om, nas, barbă sau altceva? Într-adevăr, un nume atât de frecvent în Şchei, ca Băditoiu, ar exprima o contrazicere între un sufix dnminutiv ilă, şi unul augmentatov oiu.

De fapt, cineva din neamul acesta a fost cândva poreclit „Bădiţa” probabil pentru că întrebuinţa mult acest cuvânt; Băditoiu era descendentul lui. Sufixul oiu nu e deci augmentativ ca omosu, năsonu, bărboiu, ci, ca sufixul escu, exprimă în Carpaţii sudici aparţinerea la un neam. Băditoiu nu e un „bade mic” (sufixul ită) şi „mare” (sufixul oiu) în acelaşi timp, ci „unul de-ai celui poreclit Bădiţa”. Tot astfel, în Săcele, Tomosoiu e un descendent al lui Tamaş; în Râşnov, Stăniloiu urmaşul lui Stănilă; în Bran, Mănoiu şi Mosoiu urmaşii lui Manea şi Moşu; Steloiu, în Câmpulung, unul din neamul lui Stela sau „alde Stelea”, cum se mai zice prin partea locului. Un munte pe Buceci se numeşte Bucsoiu, iar unul în Carpaţii sudici Negoiu. Cel dintâi era muntele pe care îşi păşteau turmele urmaşii lui Bucşa, pe cel de-al doilea, ai lui Neagu. Nişte verişoare ale mele din Bran erau cunoscute în sat sub numele de Bărboaiele. Ele descindeau din fruntaşul satului Barbu Puşcariu; nu erau numite deci după bărbaţii lor, cum e obiceiul în alte părti, şi după cum se numea şi la Braşov Furcoaia, nevasta lui Furcă (care a dat numele unei străzi din Şchei). Alte exemple de nume în oiu din Şchei sunt Mosicoiu (de la mosicu, adică moşul cel mic), Floroiul, urmaşul lui Florea, Persoiu, descendentul unui Persa, care nume e şi la baza numirei de sat Persani etc. Interesant e numele Dusoiu, /căruia în Branul apropiat îi corespunde Dusescu, derivat de la numele de origine slavă Dusa cu cele două sufixe escu şi oiu, cu aceeaşi funcţie. Mai mult decât atâta. Aceste două sufixe sunt amândouă de origine dacică, peste care s-au suprapus două sufixe asemănătoare latine (-o. - oneus şi iscus). Intradevăr, precum presupune Meyer-Lubke şi a susrinut recent A. Graur, sufixul escu se găseşte în onomastica dacică. De asemenea avem nume topice în onia în Dacia, ca Cedonia, în apropiere de Sibiu, Canonia şi Acmonia (din acmen = piatră, după Capidan)/'. <Pasajul cuprins înme bare/. /nu aparţine lui Sextil Puşcariu. A fost introdus ulterior, probabil. de I. Coian (S. P.) >

Cititorul mă va ierta de această recidivă filologică care, după mine, este doveditoare că Scheii nu sunt o aşezare bulgărească din secolul al XIV-lea, cum spun cronicarii, ci face parte din populaţia mai veche din Carpaţii sudici, indiferent dacă la origine era română sau a primit această limbă mai târziu (însă înainte de veacul al XIII-lea când au venit saşii la Braşov).

Pe când, au venit coloniştii saşi în Tara Bârsei, satul românizat al Scheilor era la o depărtare de vreo trei-patru kilometri mai spre miazăzi, în legătură cu alte sate romaneşti de munte, Săcelele şi Râsnovul. Ele ţineau de locurile acestea, ca brazii de codru, şi pe vremea când la ses locurile fuseseră prefăcute în „terra deşerta et inhabitata”. Scheii au trecut peste vremuri grele, strecurându-se printre ele neobservaţi de cronicarii ce nu erau impresionaţi de populaţia autohtonă, cum nu pomeneşte călătorul pestii ce săgeata prin păraiele pe lângă care trece.

Abia când coloniştii din Brasovechi se mutară în valea Tâmpei, atunci în istoria Scheilor s-a produs un eveniment decisiv. Drumul lor spre nord, singurul ce ducea în interiorul tării, le-a fost închis. Spre a ajunge la ses, ei trebuiau să treacă prin cetatea fortificată şi închisa, pentru ei, a Brasovului neospitalier. Arunci din săteni, ei au devenit mahalagii. Crescătorii de vite au trecut munţii stabilindu-se în Principate sau ţinând acolo moşii şi vii. Fără căi de comunicaţie, nici negoţul lor nu putu înflori, ci vegeta în marginile posibilităţilor şi cu marfă ce nu făcea concurentă saşilor: peste sărat etc. Transporturi şi iscodiri, solii în Tara Românească, traducători şi slujbaşi inferiori la oficiile din Cetate, hamali şi servitori, iată rolul la care fu redusă populaţia din Şchei. Cu Săcelele contactul se menţinu întrucâtva, mai ales că şi săcelenii treceauadesea munţii. Asemănările în port nu datează din timpuri prea vechi, ci se datoresc mai adesea acelorasiinfluente externe, modeifemeiesti a jupâneselor din Tara Româneasca şi amănuntelor imitate după costumul săsoaicelor.

Odată, în tinereţea mea, a vizitat Brasovul poetul german Detlef von Lilienkron. Saşii l-au purtat prin centru şi prin Brasovechi, arătându-i vestigiile de aproape şapte sute de ani ale unui trecut de care erau mândri. De la o vreme, poetul a început să se plictisească de uniformitatea caselor şi lipsa de orice avânt şi nobleţe a liniilor lor arhitecrurale. Verdeaţa Scheilor între grădini îl ademenea mai mult şi ceru să fie dus acolo. O altă lume i se deschise deodată înaintea ochilor, o lume care vorbea un grai străin, dar care îi povestea despre nişte oameni cu cultul frumosului, ce nu se simt bine decât în cuiburi pline de poezie şi coloare. De cum ai trecut prin Poarta Scheilor vezi îndată că ai a face cu oameni de alt temperament, alte preferinţe şi alt fel de a se simţi fericiţi. Uneori mă întreb dacă această deosebire tine de structura etnică sau de trecutul şi obişnuinţele celor două neamuri, agonisite în curs de veacuni, sau dacă aici s-au unit amândouă, însuşiri înnăscute şi experiente câştigate sub altă constelaţie istorică şi lăţime geografică.

Trezite de întâiele raze de soare, albinele ies din stup şi încep munca lor în fiecare zi, cutreierând potirele florilor, unul după altul, pe rând şi cu sistem. Desigur ca şi pe ele le atrage forma şi coloarea florilor şi le îmbată parfumul teilor înfloriţi, dar adevărata lor satisfacţie, sincera lor bucurie este în împlinirea datoriei, în contribuţia pe care fiecare în parte o poate aduce stupului. Dulceaţa mierei devine preţioasa abia după ce a fost adusă şi depozitată în chiliuţele uniforme de ceară. Această provizie pentru iarnă e apărată cu îndârjire, cu arma acelor; trântorii sunt scoşi, ca netrebnici, după ce şi-au îmiplinit datoria procreaţiei; regina, recunoscută, slăvita şi servita de întreaga obşte, poate trona liniştită.

Aceleaşi raze de soare au străbătut şi printre petalele trandafirilor, bujorilor şi altor flori unde s-au adăpostit pentru o noapte fluturii. Iată cum zboară, în cârduri sau câte doi, ucându-se, legănându-se, alintându-se prin văzduh, păscând nectarul florilor ici şi colo, câte putin, nerulburati de grija iernii şi a zilei de mâine. Astăzi e soare, azi e frumos şi bine, azi parfumul florilor e îmbătător şi lumina din aer atât de vie, încât te invită la joacă şi la cele mai fantastice evoluţii aeronautice. Zbor netulburat pentru fantazie, podoabele cele mai minunate pentru aripi, lux şi poezie – iată cum înlelege fluturele să se bucure de viaţa.

Lilienkron, care prefera Scheii Cetăţii, era şi el poet, un îndrăgit al colorii, preferând farmecele unei imaginaţii care te scoate din banalitatea unei vieţi prea ordonate, care nu înţelege să sacrifice orice individualitate şi originalitate pentru ca să fie un folositor şi ascultător fiu al obştei. Adevărat că nimerise la noi în cel mai frumos anotimp, în scurta dar fermecătoarea primăvară braşoveana. Pe porţile celor mai multe case erau brazii împodobiţi, care arătau că acolo locuieşte un „june”, iar grădinile ce acopereau dealurile erau pline de pomi înfloriţi.

Cele dintâi ies florile caişilor nerăbdători. De cele mai multe ori graba lor e pedepsită, căci peste cele dintâi flori dă gerul unor nopţi reci în aceste ţinuturi de munte. Dar caisul nu îşi înseamnă păţania, şi la anul va fi tot atât de grăbit să salute razele soarelui. În locul zăpezii trecătoare, pomii sunt ninşi acum cu neaua florilor albe, îngrămădite în ciucurii mari şi desi ai perilor, cu florile cu petale mici ale prunilor si, înaintea lor, ale ciresiltir şi vişinilor. La urmă de tot vine floarea mare, trandafirie la început, albă la urmă, a merilor.

Din aceste flori se dezvoltă repede cireşele pietroase şi roşii, cele „şelane”, cu coaja pală, şi cele mari şi negre, dulci ca păcatul. Când cad petalele delicate în colori ale caişilor, ies delicioasele fructe portocalii, cu sâmburi care ascund şi un miez ce seamănă cu o migdală, pe când sâmburele piersicilor acoperite cu un puf fin e tare ca piatra şi nu se poate sparge după ce ai desfăcut de pe el „carnea° mustoasă şi aromată. Perele „pergamute” sânt pline de suc, pe care trebuie să-l sorbi ca să nu curgă pe haine. In cele „scorţoase” musti greu, dar când le-ai rănit cu dinţii, ele plâng cu lacrimi dulci, pe când perele „ientăne” te păcălesc totdeauna, luându-ţi ochii cu mărimea şi coloarea lor, dar deceptionându-te cu gustul lor înecăcios şi lipsit de orice calitate. Merele erau de multe soiuri, de-ale untului, popeşti, vinete, panavrige şi de alte feluri. In fruntea lor erau însă merele „pătule”, nearătoase, dar minunate la gust, după ce se coceau, pe la Crăciun, pe pătulele din pivniţă. „Ionatanele” încă nu se cunoşteau.

Dar prunele strâmbe, care se desfac de pe sâmbure şi au un gust acriu? Începi să mănânci din coşniţa plina şi nu te înduri sa te opreşti. După ele se potriveşte un păhărel de ţuică, ca să nu-ţi „cadă greu”. Doar „ringlotele” (reine Claude), verzi şi dulci, dacă pot concura cu ele, pe când în găluşte de aluat subţire se fac bine şi altfel de prune, mai putin nobile, căci ele se servesc cu pesmete muiat în unt şi îndulcit cu zahăr. Numai corcoduşele, cărora la Braşov li se zice „zarzăle”, galbene şi roşii, nu au nicio trecere.

Dar nucile turceşti, mari şi cu coaja groasă, sau cele lunguieţe şi cu o coajă subţire de o poţi sparge uşor apăsând-o puternic de altă nucă în mâini? In nucii rotaţi şi bătrâni din Groaveri aruncam toamna cu pietre şi cu scurtături de lemn ca să lovim nucile ce se dezghiocau căzând.

În acest cartier pitorese, care a plăcut atât de mult poetului german, încântat de casele multicolore şi grădinile vesele ce lipsesc Cetăţii, noi, cei din centru, mergeam rar, încât şi amintirile mele sunt puţine şi reduse la drumul la Sf. Nicolae şi la Poiană, pe la rude sau la câte o plimbare.

La Poiană mergeam traversând Tocilele şi trecând pe la moara lui Pelionis, în capul Scheilor, unde se vedeau stâncile de pe care tradisia spune că a sărit calul regelui Solomon, apoi apucam pe Oabăn în sus, urcând serpentinele frumoase şi comode. Când însă nu mergeam la excursia de toamnă a şcoalelor, o luam de obicei prin Cacova şi Calea Vacilor, ca să evităm drumul lung printre case. Din Poiană urcam uneori pe Postovar, unde Societatea Carpatină germană făcuse o casă de adăpost.

De pe Oabăn se face un drum lateral, putin umblat, desi e cât se poate de frumos, la Piatra Ţiului. Aco o ti se deschide pe neaşteptate o privelişte încântătoare. Brasovul e dominat de Biserica Neagră, care de aici se vede, cu proporliile ei măreţe, oarecum din profil.

Afară de cele două artere principale ce duc din Cetate în Şchei, Uliţa Mare (a Prundului într-o vreme Stefan cel Mare) şi Uliţa Furcoaie (mai târziu a Caterinei şi apoi Strada Brârncoveanu, numită astfel după un descendent al domnului, care avea o casă aici (1) mai e Ciocracul (Strada Lapedatu), care urmează linia muntelui şi iese pe Coastă. Casa mare pe lângă care treci e Petcutul, fosta casă a lui Petcu Şătrarul, care după multe peripeţii a devenit azil de bătrâni şi slabi de minte. De acolo nu mai e mult până în şaua Tâmpei.

Paralel cu aceste trei străzi ce se urcă în Şchei este alta, ce se face la dreapta „Gimnaziului”. Pe vremea mea îi zicea După Vale, din cauza apei descoperite ce curgea prin mijlocul ei şi pe care noi o treceam pe căpriorii subţiri ce ţineau îmbrăcămintea ei de scânduri. Aici era, după colt cu strada Fântânii Roşii, un argăsitor ce aşternea coaja cu miros greu, cu care argăsea pieile. Tot pe această străduţa era baia Flora, căreia noi îi spuneam a Tântareanului, cu un bazin rece, în care ne scăldam câteodată, când nu aveam vreme să mergem în Blumăna. Ea data de la începutul veacului trecut, când, în 1820, e pomenită ca baia lui Dumiuu Vasilache.

Dar scăldătoarea Brasovului era în dosul gimnaziului, la baia de aburi a Eforiei, ridicată de negustorii români din Braşov, care de la început au hotărât să înzestreze gimnaziul cu un stabiliment folositor şi aducător de venituri sigure. Strămoşul meu, Gheorghe Nica, cinsti gimnaziului acţiunile sale de la baie; şi desigur că şi alti negustori au făcut la fel. Doamne, ce binefacere a fost pentru Braşov această baie, într-o vreme când oraşul nu avea apeduct şi apa ce trebuia cărată cu „botele” nu se putea „izidi” cu scăldatul!

Marţi era apa curată şi aburul proaspăt, căci luni stabilimentul era închis pentru curăţenie. Miercuri era pentru femei, vineri pentru cei din împrejurime, care veneau la târg, duminică pentru mulţimea ce nu avea vreme în altă zi, iar joi după prânz era rezervată pentru elevii de la scoli, care plăteau un preţ de favoare, 20 creiţari, dacă îmi aduc bine aminte, sau erau scutili de orice taxă de intrare. Dar eu nu mergeam numai joi, cu colegii, ci adesea şi marţi, cu tata. Atunci ajungeam şi la „frotat”, la masajele nemiloase pe care ti le aplica Dumitru, frământându-te ca pe un aluat, de credeai că-ţi mută muşchii din loc. Ca renăscut şi plin de spuma săpunului cu care erai acoperit pe tot corpul, fugeai sub dus şi te întindeai apoii pe băncile de lemn, în caamera spaţioasă, plina cu aburi desi şi fierbinţi, din ce în ce mai calzi, cu cât urcai mai sus. Noi copiii, fireşte, ne luam la întrecere, cine poate suporta timp mai îndelungat aburii fierbinţi. Din când în când era voie să ne ducem sub dus sau să ne punem pe cap o compresă cu apă rece din bazinul cal mare, pe care o luai într-un „şustăr” de lemn vopsit pe din afară verde, şi care nu avea mai mult de vreo 12 grade. În acest bazin nu puteai sta multă vreme, ci te grăbeai să sari în bazinul cel mic cu apă călduţă, care părea şi mai caldă, după ce ieşeai din bazinul cel rece. In această joi apa caldă era cam tulbure şi groasă, căci în ea se scăldau toţi vizitatorii.

Si apoi duşurile! Le luai de-a rândul, înainte de a ieşi: pe cele ce te stropeau de sus în jos, de jos în sus sau dintr-o parte, împroşcându-te cu putere.

„Mens sana în corpore sano” era deviza scrisă cu litere mari în sala de îmbrăcat, unde mai întâi venea tăiatul unghiilor şi a pielei îngroşate sau bătăturilor, făcut cu multă dibăcie de masorul care nu era de serviciu.

Dacă ieşi pe poarta ce dă la şcoala de fete şi o iai în sus pe Uliţa Furcoaie, poţi să te duci pe la „Rată”, pe o scurtătură, la Warte. Primăvara nu prea făceai acest drum, caci preferai să usci pe la Romuri, ca să treci pe lângă liliecii înflorili ce te însolesc o parte mare din drum. La grădina lui Rideli te opreşti ca să admiri straturile îngrijite de flori şi tufele înflorite, precum şi globurile de sticlă de toate colorile, care împodobesc răzoarele, şi piticii şi căprioarele de teracotă aduse de la Karlsbad.

Aceste podoabe sunt şi în grădina de la Warte, unde mai vezi şi produsele sculpturale ale birtaşului. Mai bună decât acestea este însă gustarea ce se serveşte, salam tăiat în felii subliri, brânză cu unt şi ridichi mustăcioase de Bârsa, fragede şi pline de „apa” pe care o „lasă”, dacă sunt bine sărate. O sticlă de bere completează această masă frugală, luată de cei grăbiţi să continuie drumul până la Stejăriş sau chiar până la Piatra Corbului. La Banca Teologilor îl întâlneşti negreşit pe profesorul Socaciu, care îşi face plimbarea zilnică, pe vreme frumoasă ca şi pe ploaie.

În copilăria mea nu prea mergeam bucuros prin Uliţa Furcoaie, seara, după ce se făcea înruneric. Aici aveau adică templul lor „mucării”, o sectă religioasă ce ieşise pe atunci, cea dintâi la noi, de nu mă înşel. Cum era cultul lor, nu stiu; dar el era înconjurat de o atmosferă mistică. Această notă miraculoasă a fost, probabil, cauza că noul cult prinse rădăcini mai ales printre saşi, pe care slujba lor luterană, lipsită de orice misticism, nu-i mai putea satisface. […].

Tot din cauza aceasta s-a răspândit în Braşov, ceva mai târziu, o altă sectă, a „oamenilor narurii”, care umblau desculţi, cu barba netunsă şi fără cămaşă sub tunica lungă de postav cafeniu, de credeai că vin de la Oberammergau. (2)

Îmi aduc aminte de un episod hazliu, păţit de un mucăr. Un fervent discipol al acestei secte, cu numele Eiven, se întorcea în zori de zi de la serviciul nocturn al celor cuceriţi de noua învăţătura. Deodată, o voce cavernoasă răsună în tăcerea ce domnea în împrejurime, venind de sus. „Eiven, Eiven!” odată şi a doua oară. Înfiorat şi sigur că glasul era divin, mucărul căzu în genunchi şi cu capul în ţărâna rosti, cu voce tremurată: „Doamne, Doamne, ce porunceşti slugii tale?” Atunci hornarul – căci era un „urlăier” care curăţă coşul de la cârciuma „La Rată” – răspunse rar şi solemn „Să mă pupi…!”

Dacă o iai în sus pe Uliţa Mare treci pe lângă câteva case care nu existau pe vremea mea. Astfel e casa Popovici; zidită într-un frumos stil empire de arhitectul român Cezar Poppovits din Viena, care a clădit şi spitalul Elias în Bucureşti, şi internatul de băieţi, în stil românesc, zidit de arhitectul braşovean Gheorghe Dusoiu. Acest internat s-a ridicat din obolul braşovenilor, strâns pentru „masa studenlilor”, cu deosebire de V. Onitiu, vrednicul director al Liceului Şaguna. Sub el se introduse obiceiul să se dea „cununile eterne”, adică sumele de bani ce se cheltuiesc pe flori, pe sicriele mortiloz. Din aceşti bani puteau lua masa fiii sărmani de ţărani care veneau la şcolile din Braşov.

Viaţa din Şchei palpita în Piaţa Prundului. Acolo e prima din seria de cruci ridicate de oameni cu frica lui Dumnezeu – a doua e mai sus, crucea „căpitanului”, eroul scheian Ilie Birt – cârciuma lui Sterică, cu vinul cel bun, târgul de duminică si, înainte de toate, biserica Sfânrului Nicolae, fala Brasovului românesc. In cimitirul acesteia sunt îngropaţi atâţia buni creştini localnici, alături de boieri mari de peste munţi, adăpostiţi în oraşul de sub Tâmpa de urgia turcească şi cruzimea eteriştilor greci.

În această biserică spaţioasă mergeam dumineca toate şcolile să ascultăm slujba şi corul condus de Nichi Popovici, venit din Banatul cântăreţilor cu voci dulci. Nici în centrele mari ale Apusului nu mi-a fost dat să aud un glas atât de plin şi voluminos, adevărată voce de bel canto. In gimnaziul superior, după ce am „mutat”, adică după ce mi s-a schimbat vocea, am avansat şi eu din nava bisericii în „podisorn”, galeria pe care cânta corul. Atunci avui şi eu parte de bomboanele pe care Nichi Popovici le lua totdeauna cu sine, ca să-şi dreagă glasul când avea să cânte „Carii pe heruvimi”, din liturghia lui Ghiţă Dima. După ce termina cântarea, punea pe scândura din fata lui „tocul” cu bomboane din care aveam voie să luăm şi noi, coriştii.

De pe „podisorn” se auzea mai bine slujba. Când popa Voină ridica mâinile, întovărăşind cu un gest larg şi patetic exclamaţia „la Domnul să cerem”, eu mult timp auzeam „la Domnu'n Săcele”. Astfel de interpretări personale ale textului bisericesc rău înţeles, un fel de etimologie populara, nu erau rare. Un copil din neam spunea Tatăl nostru zicând „care leiesti în cersuri”, desi „a lei” era pentru el un cuvânt tot atât de neânteles, ca şi forma neobişnuită „carele”.

La strană cânta elevul lui Anton Pann, cântăreţul Mucenic, sau Mucenescu, cum îi plăcea să se numească mai târziu. El ştia glasurile ca putini alţii, dar era şi un meşter al cântecului lumesc. Despre el se crede că a compus melodia de la Deşteaptă-te Române. Mai avea el o măiestrie, în care nu-l întrecea nimeni şi pe care probabil a învăţat-o tot de la dascălul său „cel sfătos ca un proverb”. Se aşeza zăcând pe spate, şi punea pe cineva să-i toarne vinul pe gură. Vinul curgea fără ca Mucenic să-l mai înghită.

Cântăreţi de seamă a avut totdeauna Sf. Nicolae. Pe când eram în liceu, a venit Toma Brenci, cu un glas dumnezeiese de tenor, care i-a rămas curat până azi, că e bătrân. şi Dumnezeu ştie dacă l-a menajat, căci nu era chef la Braşov la care să nu fie chemat şi minunatul cântăreţ.

Si preoţii erau vestiţi slujitori în fata altarului. Pe Popazu nu l-am mai apucat, căci plecase ca episcop la Caransebeş. Bătrânul Petric, cu barba lui albă, era preotul de modă veche, modest şi cucernic. Preot frumos şi cu prestantă era şi popa Priscu, cel cu barba îngrijită, care păstra aceeaşi fată gravă în fata altarului, ca şi în piaţă, unde îl întâlneai cumpărând întâiele trufandale. O voce puternică avea popa Saftu, pe vremuri cântăreţ vestit între studenţii de la Lipsca, unde şi-a agonisit titlul de doctor în filosofie. Avea un glas puternic, dar cam „gras”. Din cauza obezităţii sale, reverenda îi era totdeauna mai scurtă înainte decât la spate. Cel ce slujea mai frumos era, fără îndoială, popa Voină. Gesturile sale erau mari, şi glasul melodios. Frumoasă era mai ales înfăţişarea lui de sfânt oriental, cu barba plină şi cu o nobilă ţinuta.

În opozilie cu popa Sfetea de Pe Tocile, care avea şapte fete, popa Voină a avut opt băieţi unul după altul, înainte să i se nască cea dintâi fată. Preoteasa, zveltă şi graţioasă până la bătrâneţe, era mândră de odraslele sale. Odată veni la Braşov Tache Ionescu, prieten cu popa Voină. Vizitându-l acasă, părintele îi prezentă pe fiii săi, sase la număr, care se înşirau ca fluierile unei orgi. Le spuse la ţoli numele, adăugând: „al şaptelea e pe drum”. Bujor, copilul sfătos, întrebă atunci: „Dar pe cel de pe uliţă, cum îl cheamă?”

Mersul la biserică era pentru noi putin amuzant, mai ales primăvara, când soarele ne invtta la plimbare sau la joacă. şi mai putin amuzantă era „exortarea”, adică jumătatea de ceas înaintea bisericii, când ne ţinea un fel de predică profesorul de religie. Acesta era, pe vremea mea, Fericean, un tip sui-generis. Specialitatea lui era propriu-zis logica, despre care a scris st un manual […].

Amuzante erau pentru noi mai ales deniile dinaintea Paştilor. În biserică era totdeauna îmbulzeală mare, încât puteai să cosi neobservat hainele celor ce stăteau unul lângă altul. Când ieşeau din biserică şi se răreau rândurile vedeai numai fraţi siamezi. Mai aveam la denii şi altă petrecere. Cum la sfârşitul slujbei era întunerec, puteam trage, faza să fie văzute, fire subtisi de sfoară de-a lungul drumului ce cobora în pantă destul de repede de la usa bisericii. Credincioşii nu se uitau unde calcă şi se împiedecau, spre marele nostru haz.

În biserică, crâsnicul Peligrad stingea lumânările cu mucările din vârful unei prăjini lungi, iar cei trei epitropi, brânzarul Pascu, cârciumarul Stencă şi bătrânul Lupan, numărau banii strânşi cu discul, îi încuiau în lada mesei lor şi plecau şi ei acasă.

Noi, copiii, ne spovedeam şi cuminecan în săptămâma Patimilor, iar după cuminecătură, când ieşeam flămânzi dm biserică, la uşa ne aşteptau trocăritele cu coşurile lor de scoverzi, nişte plăcinte de aluat dospit, coapte în ulei de în şi tăvălite în zahăr praf. Când le mâncai, te ungeai de miroseai toată ziua a ulei.

Deasupra porţii, Sfântul Nicolaie din icoana lui Misu Pop te privea plin de bunătate, iertător pentru poznele ce le-ai făcut de denii şi mulţumit că te-ai grijit, ca orice bun creştin.