Brâul în jurul cetăţii

Centrul Brașovului – Cetatea – e înconjurat de un brâu lat de verdeaţă şi locuri virane, care formau odinioară „glacis”-ul fortăreţei. În copilăria mea mai rămăseseră aici câteva din gropile vechilor întărituri. Bulevardul Ferdinand, pe care ne-am plimbat în capitolul prim, era situat binişor mai jos decât promenada, şi aici se vindeau, mai mult ca un secol, lemnele pentru iarnă. Abia în 1887 gropile sunt umplute şi târgul de lemne a fost mutat pe locul unde e acum Palatul finanţelor.

„Groapa” din actualul bulevard se continua şi de cealaltă parte a Porţii Vămii. Aeolo unde azi e prefectura şi biblioteca „Astrei” erau în copilăria mea nişte satre şi locuri nu tocmai bine famate. Ln actualul parc se înşirau vinerea căruţe. Uliţa Vămii se termina cu liceul catolic. Ca în cele mai multe oraşe din Apus, cu întărituri medievale, brâul ce înconjura centrul oraşului e bogat în flori şi verdeaţa, cu copaci umbroşi, care primenesc aerul şi desfată privirile. Aici sunt bulevardele moderne, „ringurile” şi parcurile.

Pe acest brâu sunt la Braşov şi locurile de veşnica odihnă a celor motli. Ele au aici frumosul nume de „grădini ale morţilor”. Când s-au întemeiat erau afară de oraş, prin a cărui mărire au ajuns însă pe terenurile cele mai frumoase din centrul lui. Tradiţionalismul saşilor şi firea lor înceată şi şovăitoare fată de ideile moderne au menţinut cimitirele pe aceste locuri şi după ce consideraţii de igienă şi de edilitate impuneau mutarea lor afară de oraş. După cum saşii mai continuau să-şi îngroape morţii în Biserica Neagră sau în curtea ei şi după ce din Viena iosefină venise ordinul ca înmormântările să se facă în cimtire, tot astfel ei îşi îngroapă morţii şi azi, mai departe, la capătul nordic al Brasovechiului, ca în 1788, când s-a astrucat întâiul cadavru în „Grădina genaralului”, amenajată ca îngropătoare. şi asta desi încă din 1888 s-a pus în discuţia consiliului comunal crearea unui cimitir central, căci locul pentru morţi ajunsese prea strâmt şi în unele gropi trebuiau aşezate până la opt sicrie unul peste altul. Dar între salciile plângătoare şi monumentele de marmoră, cei vii doreau să zacă după moarte împreună cu cei ce le erau scumpi şi pentru care aprindeau în fiecare an, la întâi noiembrie, flăcări pioase.

Si la intrarea în Blumăna e un mic cimitir în jurul bisericii luterame. De asememea, sunt, sau erau, trei cumitire la începutul Dupăzidurilor de Sus. Lângă Bastionul Ţesătorilor era cimitirul evreiesc, care a fost mutat mai târziu pe Livada Postei, unde brâul oraşului se continuă spre nord. Când morţii au fost dezgropaţi, de unii din ei nu mai ştia nimeni. Atunci o evreică miloasă, Mandeloaia, care avea vreo douăzeci de copii, declara că scheletul era al unui copil al ei şi mortul îşi găsea odihna în noul cimitir.

Când, în primul război mondial, au murit, în luptele de la Braşov, un număr destul de mare de soldaţi germani, s-a făcut pentru ei un cimitir acolo unde începe să urce terenul spre Tâmpa. Astăzi nimeni nu se prea îngrijeşte de el.

Aici, în apropiere, e şi cimitirul din Groaveri al românilor din Cetate, pe locul unde mai înainte era poligonul de tragere al vânătorilor. Vânătorii s-au mutat atunci mu sus, unde îşi zidiră o clădire mare pe platoul ce servise ca loc de îngropare a vagabonzilor şi beţivilor astrucaţi fără preot şi slujbă religioasă. In acest cimitir frumos, cu morminte îngrijite şi pline de flori, odihnesc negustori fruntaşi şi intelectuali cărora Brasovul le păstrează o amintire recumoscătoare. (3) Cum intri, la stânga e mormântul lui Virgil Onitiu, marele director al liceului şi luminarul profesor, mort în 1915. Nu deparee de el, al cântăreţului deşteptării noastre naţionale, Andrei Muresianu. Când eram în liceu, se întâmplă aici un lucru vrednic de a fi relevat. În preseara Sfântului Andrei, „studenţii” români împodobeau totdeauna mormântul cu flori şi panglici tricolore. În epoca înteţirii şovinismului maghiar acest act „iredentist” a fost interzis. Cu toată opreliştea şi cu toate că la mormânt erau postaţi polilisti, pe vremea mea n-a fost un singur an în care mormântul sa fi rămas fără flori şi tricolor.

În parcul din fata prefecturii, acolo unde e acum Camera de comerţ, era pe vremuri cimitirul ostăşesc. In desenul lui Roza de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, pe care îl reproducem şi noi, locul e însemnat cu o cruce.

În Groaveri, pe livada dinaintea gimnaziului era locul unde petreceam noi, elevii, multe după-prânze, jucându-ne. Gropile de odinioară despre care aduce ammte numele locului – care e acelaşi ca germanul „Graben” – şi care se umpleau cu apă în caz de primejdie fuseră nivelate prin 1883 cu pământul adus din vechiul cimitir ostăşesc. Doar în mijlocul lor era o băltoacă cu apă, în care copiii prindeau broaşte. Din vechea grădină în care s-a clădit gimnaziul Şaguna nu mai rămaseră decât câţiva nuci bătrâni, de-a lungul canalului cu apă curgătoare. Pe partea opusă era un sir de plopi înalţi ce se legănau în vânt. Mă întreb câteodată dacă picioroangele pe care umblau copiii nu erau şi ele o rămăşiţă din vremurile când gropile ce înconjurau Cetatea erau pline cu apă. Ar fi un nou exemplu de degradare a unui obiect util la rolul de jucărie de copii.

Dar jocurile noastre erau mai ales altele. Cu poetul de mai târziu St. O. Iosif, fiul directorului, ne jucam bucuros „de-a hoţii şi jandarmii”, urcându-ne până la Turnul Negru, unde ne ascundeam ca să nu fim descoperitx. De pe atunci poetul vremurilor patriarhale se complăcea în rolul de haiduc.

„Lupta combaterii” era jocul meu favorit. Stăteam aliniaţi în două rânduri, fată în fată. Din când în când ieşeam din rând şi momeam pe adversar să ne urmărească, căci cel ce ieşea mai din urmă avea drept să se ia după cel ieşit mai devreme si, lovindu-l, să-l facă prizonier. Prizonierii erau aşezaţi unul lângă altul, cu braţele întinse, ca să poată fi eliberaţi de cei din partida amică. Jucătorii buni erau cei ce ştiau să se repeadă ca fulgerul şi să elibereze pe prizonieri, fără să fie înşişi prinşi. Trei prizonieri pierdeau partida.

Tot în Groaveri ne jucam, în pauzele dintre ore, în „capre”. Arşicele le purtam în buzunare şi făceam schimb cu ele. Cele „nioalte”, adică cele pe mâna stângă, erau cele mai putin căutate, iar cele turnate cu plumb, ca să fie grele când le întrebuinţam ca „ichiu”, erau cele mai preţioase. Unele din ele erau vopsite roşu sau albastru.

Si „în minge” ne jucam, de obicei tot aici. „Pila” era cumpărată mai ales de la Flusturean, un orb care era în acelaşi timp mut şi surd, dar care cu toate acestea avea mingile cale mai solide, de piele multicoloră şi înfundate cu păr de cal. El era fiul unui negustor braşovean, unchi al unui coleg al meu, care se înţelegea cu el prin semne, cu mâna în mâna lui.

Când mingea n-o băteam sau nu loveam cu ea adversarul ce fugea, când nu ne trebuia deci loc mult pentru joc, căutam câte un stobor sau calcan, lângă care se aşezau cei care aveau să se ferească de minge. Dacă nu erau nimeriţi, treceau ei să ţintească pe cei ce, la rândul lor, se aşezau lângă zid.

Tot lângă ziduri erau gropile în care aruncam nasturii cu care ne jucam „gogolele” (din germanul „Kugeln”), nişte globuri de ciment, uneori şi de sticlă. „Turca” era o bucată dintr-un bat ascuţit la cele două capete, de vreo 15 cm de lungă. Loveai în capătut turcii de sărea în aer, şi din aer o mai loveai, căutând să te depărtezi cât mai mult de locul de plecare. Unii, mai dibaci, o „luau” cu băţul de două şi trei ori, căci atunci distanta se socotea îndoit şi întreit.

Buzunarele ne erau totdeauna pline de capre, nasturi sau gogole, iar când nu aveam de acestea, măcar de sâmburi de roşcove, tari şi strălucioşi, cu care ne jucam de-a soţ sau făr-de” Păstăile lemnoase şi dulci le rodeam de multe ori numai ca să umplem săcuielele de „organtin”, pline de aceşti sâmburi, pe care îi strângeam în pumn şi întrebam dacă sunt cu soţ sau fără de soţ, pierzând sau câştigând un număr egal cu cel din pumn, după cum tovarăşul de joc a ghicit bine sau nu.

Zmeul îl ridicam în aer mai ales de pe maidanul de sub Strajă, unde era loc destul ca să alergi. Aici batea şi vântul mai bine, făcând ca hârtia albastră, înstinsă pe nisre speteze subţiri, să se umfle, coada lungă să se încolăcească în aer şi ca vâjâitoarea să sune, poftindu-te să dai zmeului sfoară.

În Groaveri, în clinul triunghiular dintre cele două ape, canalul şi valea, era, pe locul unde s-a zidit mai târziu casa profesorilor, patinoarul. Dar numai câţiva ani, căci în 1894 s-a cumpărat locul de patinat sub Bastionul Ţesătorilor, pe terenul cimitirului evreiesc mare de 5.500 de metri pătraţi. Un timp. „gheata” era în fostul ţarc al aurarilor, unde e astăzi curtea Liceului Mesotă. De asemeni, vreo doi ani a fost şi în Ţarcul Măcelarilor, cu intrarea din Dupăzidurile de Jos.

Iarna la Braşov e lungă, încât patinatul era pe vremea mea sportul de iarnă al braşovenilor, care nu erau încă deprinşi să umble cu sky-urile. Alergam pe gheată până ne îngheţau mâinile şi urechile, de trebuia să intrăm din când în când în cabana încălzită, unde lângă soba ce dogora ne dezmorleam mădularele.

Cei mai buni patinatori arau pe vremea mra farmacistul Roth, cu un sal lung la gât, renumit pentru „olandezele” lui elegante, şi bătrânul medic dr. Miess, care nu patina frumos dar care parcă avea spiriduşul în picioare, când făcea cele mai grele figuri pe gheată. Privindu-t, uitam să isprăvim de mâncat covrigul cu sare la care ronţăiam.

În piaţă, la capătul Târgului Grâului, în dreptul librăriei Zeidner, unde iarna era o sobă cu cărbuni în care se frigeau castanele ce miroseau atât de ispititor, era, fixat de felinar, un drapel alb de tinichea care anunţa că patinoarul e deschis. Când sub steguleţul alb era şi unul mai mic, roşu, însemna că în ziua aceea va fi patinaj şi seara. Aceste seri de iarnă petrecute pe gheată aveau un farmec deosebit, mai ales când cânta şi muzica. Felinarele, destul de rare şi destul de oarbe, luminau numai o porţiune mică de gheată în jurul flacării de gaz. Restul gheţii era într-o penumbră potrivită pentru flirt. In cursul carnavalului era, odată pe an, şi un bal mascat, prilej potrivit pentru veselie şi petrecere. Trebuind însă, din cauza gerului, să-ţi sufli mereu nasul, măştile se stricau şi nu puteai rămânea mult timp nerecunoscut.

Brâul în jurul Cetăţii era locul celor mai obişnuite plimbări. La dreapta şi la stânga Porţii Vămii era „parcul”, făcut în 1885, pe locul viran pe care mai înainte erau carele sătenilor ce veneau vinerea la târg, iar la stânga „promenada”. In parc ieşeau după amiaz cacoamele noastre la plimbare. „La plimibare” era numai un fel de a vorbi, căci de obicei ele se aşezau pe o bancă cu cocoane cunoscute, cu care se întâlneau şi cu care vorbeau despre trecători, care, la rândul lor, vorbeau despre ele.

Pe promenadă se plimba în cursul săptămânii tineretul braşovean. Dumunica după prânz era rezervată lucrătoarelor şi servimorimii. Orchestra oraşului sau muzica militară cânta în pavilion. Pe dinaintea acestuia treceau cu pasi înceti săsoaicele blonde şi româncele oacheşe, abia învrednicind cu o ochire pe studenţii postaţi lângă pavilion şi uitându-se atente la ofiţerii îmbrăcaţi în uniforme nouă. Printre tunicile infanteriştilor se zăreau „atilele” albastre cu guler de blană şi găitane groase cu fir ale husarilor, precum şi bluzele elegante ale artileriştilor, care la haina lor de paradă purtau „ceacourile” împodobite cu cozi de cal.

Când venea toamna, promenada era uitată chiar de cei mai credincioşi vizitatori ai ei. Numai din când în când treceai prin ea, când erai grăbit şi nu voiai să întâlneşti pe nimeni. De pe castanii bătrâni cădeau frunzele galbene şi fructele ghimpoase. Picând, acestea se despicau, dând la iveală castanele strălucitoare. Prin frunzele de pe jos, măturate de vânt, treceau târâind picioarele pustii încântaţi de fâsâitul paşilor lor. Acasă părinţii lor nu-şi puteau explica de ce toamna ghetele copiilor se rupeau aşa de uşor.

Promenada cu tei din 1800 se lungi în 1888 până dincolo de statia tramvaiului, care o lua de-a lungul promenăzii până la Uliţa Vămii, scârţâind din roti la cotituri.

Din parc puteai urca pe nişte serpentine, trecând pe lângă teiul cel mare, pe Livada Postei. In partea aceasta a oraşului nu erau încă case, afară de vreo două vile aşezate în grădini. De la tei drumul urca până la Turnul Alb, iar de acolo ducea până deasupra Turnului Negru, la priveliştea asupra oraşului şi mai departe spre Warte şi Stejeriş. Dar braşovenii nu prea mergeau atât de departe, ci rămâneau pe „drumul regal”, unde bătea soarele. Cu toate acestea, prevăzători şi păţiţi, ei luau şi umbrele când ieşeau La plimbare, iar pardesiul îl luau pe brat sau „împlăşcat” pe umeri.

Coborând pe lângă Turnul Negru, dai pe Dupăzidurile cele de Jos, de unde ieşi, la dreapta, în Şchei, iar la stânga o poţi lua spre parc, pe un drum destul de dosnic, pe lângă zidurile oraşului.

Plimbarea bunicilor noastre era promenada de-a lungul zidurilor cele „din sus”, pe drumul umbros ce leagă Scheii cu Blumăna. Acolo mergeau în zile cu soare cocoanele din Braşov şi se aşezau cu lucrul de mână pe câte o bancă, mai ales în marele „rondou” de la mijloc, cam pe unde s-a făcut mai târziu, când s-a introdus apa la Braşov, rezervorul cel mare de ciment. De-a lungul promenăzii curgea un pâraiaş minuscul, care ne făcea sete şi mai mare când ne jucam sau culegeam floarea-paştelui sau ciubotica-cucului pe panta repade a muntelui. Dar nu era voie să cerem apă nici măcar de la grădinarul ce locuia acolo, fiind „încălziţi”. Excepţie se făcea doar când luam câte o prăjitură, indiane sau rulouri barosane umplute cu spumă de ou, în loc de frişcă, de la Muller, care vara avea un chioşc deasupra locului de patinat de mai târziu. Parcă-l văd, cu favoriţii lui albi şi clipind din ochi când era soare, căci el era albinos ca şoarecii albi şi cu ochi roşii. De la chioşcul lui Muller până la turnul de veghe dinspre Blumăna era drum lung pentru noi, copiii, şi mai ales pentru cocoanele nedeprinse cu plimbări mai mari. Totdeauna ceream însă să-l facem, căci treceam pe lângă banca cea cioplită într-o stâncă, despre care se spunea ca se rostogolise din înălţime, îngropând sub ea doi amanţi care stăteau aici îmbrăţişaţi. Prăvălirea stâncii e atestată şi documentar, în 1817, precum şi numele Anei Maria, care a fost omorâtă de ea.

De pe promenada de sus încep serpentinele ce duc în vârful Tâmpei. Drumul e destul de obositor şi nu e frumos, căci urcuşul, desi lin, tine un ceas şi nu e variat deloc. In schimb însă, când ai ajuns sus, ai una din cele mai frumoase privelişti asupra munţilor, iar la picioare ai Brasovul. Din perspectiva păsărilor el apare cu totul altfel decât ţi-l închipuiai când treceai prin el. Numai acum vezi că nu faci o linie dreaptă din Şchei până în Brasovechi, ci o curbă mare. Te miri cât de strâmt e locul pe care a fost clădit, iar dacă nimereşti într-o vineri, mulţimea din piaţa îţi face impresia unui furnicar răscolit cu un băţ. Oare furnicile, care ti se par că umblă bezmetice şi fără un anumit scop, nu urmează anumite drumuri în învălmăşeala generală, ca şi oamenii care ti se par de sus că au să se calce în picioare unul pe altul?

În vârful muntelui era statuia lui Arpad, care, desigur, nici nu ştia că există acest încântător colt de lară. Din punct de vedere artistic nu mi se pare fericită ideea de a pune într-un vârf de munte o coloană înalta de 7 metri (cu soclu de 20 metri) şi pe ea o statuie destul de meschină, de trei metri şi jumătate, dar ea e destul de caracteristică pentru sentimentele care stăpâneau autorităţile vremii. Peste vreo două decenii de la ridicarea statuiei, a făcut explozie o bombă, aşezată la picioarele ei de unul Căţărau, ca un protest împotriva îngâmfării stăpânitorilor acestor tinururi. Acest fel de a protesta cu fapta nu prea e în firea românului, dar a produs o mare satisfacţie la cei umtliti. Acelaşi Căţărau a fost cel ce, după înfiinţarea episcopiei ungureşti greco-catolice de la Hajdudorog, cu scop de a maghiariza pe românii de la miazănoapte, a trimis noului episcop, cu posta, un pachet în care era o bomba ce a explodat când a fost desfăcut.

Sub stânca din vârful Tâmpei, într-o grotă naturală, a fost amenajat, când eram copil, un restaurant cu berărie pentru excursioniştii flămânzi şi setoşi. Seara se vedea de jos arzând până noaptea târziu, în această grotă, lampa ce lumina celor ce înrâziau sus anume ca să vadă Brasovul luminat noaptea.

Ea fu dată în arendă unui birtaş destoinic, al cărui măgăruş urca zilnic serpentinele încărcat cu sticle de bere. Această grotă a fost numită Bethlen, în cinstea unui ministru ce vizită Brasovul în 1891.

Dacă, coborând de pe Tâmpa, tii stânga, ajungi repede în Şchei. Dar poţi ajunge şi la casa de tir (care azi nu mai serveşte ca loc de exerciţiu pentru ţintaşi), cu trofee de vânătoare şi manechine de cavaleri cu platoşe de otel. In sala ei spalioasă se aranjau petreceri foarte reuşite. Un restaurant bun, ţinut, ca şi grota de pe Tâmpa, de Geist, se îngrijea ca să petreacă lumea bine. Adesea, cavalerii teutoni erau martorii unor scene de veselie gălăgioasă, iar dimineaţa când lumea pleca acasă, se întâmpla să-i vezi înşiraţi lângă zid, cu degetul înmănuşat vârât în gură.

Pe brâul lat din jurul Cetăţii nu erau însă numai cimitire, locuri pentru sport şi promenăzi, ci aici se ridicară, când oraşul se mări şi moderniză, cazărmi, spitale, scoli şi clădiri publice.

Cazărmile sunt cele mai vechi st datează din vremea stăpânirii austriecilor, grijulii pentru armata lor. Numai „erarul” putu obţine de la saşi loc pentru cazarma neagră, la capătul străzii cu acelaşi nume, aproape de zidurile Cetăţii, în interiorul oraşului. Tot astfel pentru manutanţa oştirii cu cuptoare pentru coptul pâinii „grumbe”, numită „comis”. In Schet la înălţimea gimnaziului, acolo unde mai târziu se zidi spttalul de ochi, era o sucursală a spitalului militar. Soldaţii săreau adesea gardul înalt, ca să culeagă poame din grădina profesorului Dima, care avea casa lângă cazarmă.

Mai jos, spre oraş, era un spital care astăzi, în vremea specializării, adăposteşte pe bolnavii de piele. In partea opusă a brâului, la începutul Blumănii şi Curmăturii, s-a zidit „spitalul trupei” în 1887. Despre alte spitale, care nu sunt pe brâul din jurul Cetăţii, sau sunt mai vechi decât epoca de care vorbim, va mai fi vorba, într-unul din capitolele viitoare.

Cea mai veche dintre şcolile zidite pe brâul din jurul Cetăţii e gimnaziul Şaguna, cu care ne vom ocupa pe larg mai târziu. Ceva mai nouă sunt scoala comercială şi şcoala de fete, de-a srânga şi de-a dreapta gimnaziului. Negustorimea din Braşov s-a îngrijit din vreme sa crească un tineret cu învăţătura pentru comerţ. Când începură să se înmulţească băncile româneşti, în „comercialele” din Braşov au învăţat cei mai multi din viitorii conducători ai acestora. Mai nouă e şcoala de fete. Pe vremea mea nu erau pentru ele decât patru, mai târziu cinci clase primare, iar fetele din multe familii romaneşti învăţau la saşi, unde erau sase clase. Întâia fată cu bacalaureatul de liceu a fost, la Braşov, Lia Dima, în 1909.

La licee încă nu umblau fetele, ci instrucţia lor se făcea pe cale privată, luând lecţii de pian, franceză şi croitorie. Pianul îl învăţau mai ales la Humpel, însurat cu o soră a lui Titu Maiorescu, şi la Krummel, venit la Braşov din Germania, cu toată familia lui, constărătoare din nenumăraţi fii lungi şi din fete cu coade groase pe spate, dintre care două erau bune pianiste, având specialitatea sa cânte cele maiu grele bucăţi unisono la două piane deodată. Interpretarea lor era, fireşte, lipsită de orice individualitate şi notă personală.

Franceza se învaţa la institutul Vautier, la care erau interne mai ales săcelencele bogate şi fete cu dare de mână din provincie. Directoarea acestui institut era bătrână când eram copil. Nu erau rare cazurile când mama şi fata fuseseră deopotrivă elevele ei. Nimeni nu ştia de unde venise la Braşov, căct trecutul ei era acoperit de mister. Când a murit, nu s-a găsit nicio hârtie care să fi lămurit ce a îndemnat-o să vină la Braşov. Pe Nico – nu stiu dacă l-am scris exact – alt francez care a stat la Braşov şi dădea lecţii de franţuzeşte, eu nu l-am mai pomenit, căci se mutase la Bucureşti, unde avea o fermă cu crescătorie de găini. Profesoara mea de franceză a fost o vreme domnişoara Zay, cunoscută pedagogă în cercurile săseşti.

Franţuzeşte se învaţă şi de la o franţuzoaică cu numele Bonnefoi – nu stiu dacă am scris exact nici acest nume – măritată cu un român, Constantinescu. Se pare că era mama cunoscutului ministru liberal Alecu Constantinescu. Altă profesoară de franceză era o româncă măritată cu un grec, Constantinide. Ea venea în casă să dea lecţii. Intre alti elevi avea şi pe nişte băieţi din Tară ce locuiau la profesorul Popea. Într-o zi aceştia nu şi-au învăţat lecţiile, şi ca să nu-şi tină profesoara ora au mâncat toţi usturoi, înghiţind căpăţâni întregi. Profesaara sosi în aeeastă duhoare infernală, se aşeza la masă şi înainte de a începe, se scuză: „Mă iertaţi dacă miros a usturoi, dar la prânz ne-au dat cârnaţi”.

În educaţia fetelor se dădea mare însemnătate preparatului mâncărilor, care se deprindea acasă, şi cusutului de haine şi de rufe. Acesta se învaţa de la „poloneze”, nişte fete bătrâne, venite din părţile polone ale împărăţiei austriece. Ele au fost cele ce au introdus la Braşov maşina de cusut, căci această sculă atât de utilă a fost inventată abia târziu, când i-a venit cuiva ideea să găurească acul de cusut la vârf, făcând urechea lui la capătul care împungea stofa sau pânza.

Cei ce au zidit scoli pe brâul din jurul Cetăţii, după români, au fost saşii, care nu mai încăpeau în cartierul lor latin din jurul Bisericii Negre. şi pe acestea, afară de Liceul Honterus, sub Romuri, care datează din al doilea deceniu al acestui secol, le-am pomenit gata funcţionând. Şcoala de fete, ridicată în 1876, era o clădire frumoasă, cu nişte copaci în grădiniţă din fată, ale căror frunze erau albe cu marginile verzi. Dar nu ca să admirăm aceste frunze ne făceam în pauzele dintre ore drum pe dinaintea scolii de fete, ci ca să vedem domnişoarele românce din clasele din urmă, care umblau cu noi la „dans”.

Şcoala de gimnastică săsească de lângă Poarta Scheilor, împreună cu curtea ei spaţioasă şi lacul pe care iarna patinau elevii, era şi ea în afară de zidurile Cetăţii: care se mai văd astăzi îm Strada Coşbuc. Şcoala aceasta de gimnastmă e din anul 1853. Băltoacele vechiului „glacis” au fost drenate şi prefăcute în lac. Astăzi el e secat şi prefăcut în arenă sportivă. şi pe vremea mea şcolile săseşti aranjau spectacole gimnastice, conduse măiestrit de profesorul Greissing, fost ofiţer de husari, care trebui să „cviteze”, adică să părăsească armata, când se însură fără „cauţiune”.

Pe locul dintre zidurile Cetăţii şi promenada de jos, pe Bulevardul Ferdinand de mai târziu, s-au zidit şi şcolile ungureşti, licee şi scoli reale – astăzi romaneşti – care aveau să dea nota „patriotică” în educaţia tineretului.

Ele răsăreau ca ciupercile, tocmai pe vremea mea: în 1888, scoala reală, azi Liceul Mesotă; în 1891, Academia comercială, în fostul Ţarc al Cizmiarilar; şi doi ani mai târzuu, cele două scoli de lângă ea, una de băieţi, cu fata spre Uliţa Cizmarilor, şi alta de fete, cu intrarea din Bulevardul Ferdinand.

Clădirile cele mai nouă, adică de la sfârşitul secolului trecut şi începutul celui prezent, sunt palatele zidite pe cealaltă parte a promenăzii, al finanţelor cu caraghioasele obeliscuri în colturile acoperişului, al postelor şi al justiţiei, cu nelipsita cupolă, podoaba celor mai multe palate din Budapesta. Desi ele datează dintr-o epocă ulterioară vremii de care ne ocupăm, totuşi voi povesti un amănunt care a făcunt pe vremuri multă vâlvă în Brasovul lipsit de evenimente senzaţionale. Coleg cu mine, însă în „comerciale” era Taflan, fost într-o, vreme artist de circ, atlet şi mare campion în exerciţii gimnastice. Era cunoscut de tot Brasovul românesc, care-l admira. Peste câţiva ani după ce părăsi oraşul în care învăţase în scoală, a avut, ca funcţionar în Făgăraş, o dramă pasională, împuşcând un tânăr cu numele Boier, găsit la amanta lui Taflan. In Braşov, unde tocmai se termimase, în 1902, clădirea noului Palat de justiţie, cu închisoarea criminalilor, începutul îl făcu procesul lui Taflan. Apărătorul lui era avocatul Simeon Damian, iscusit criminalist. Dar dovezile erau zdrobitoare. Tot ce putu să obţină apărătorul fu o condamnare la câţiva ani de temniţă. De la proces Damian se duse, ca de obicei, la plimbare, trist că nu reuşise să obţină achitarea dorită de opinia publică. La întoarcere de la plimbare, intră un moment la casină să citzască gazetele. Aici lumea îl întâmpină cu felicitări pentru sfârsirul atât de favorabil al procesului.

— Îmi pare rău că nu mi-a reuşit să-l scap.

— Dar a scăpat!

— N-a scăpat. I-au dat cinci ani.

— Ba a scăpat!

Şi-i povestiră cum, pe când era transportat din sala de şedinţe în penitenciar, Taflan a dat un brânci gardianului din stânga şi un pumn celui din dreapta, şi cât ai clipi din ochi o tuli spre Tâmpa şi se făcu nevăzut. Desigur că până în vârf, luând-o de-a dreptul printre copaci, nu s-a oprit. In zadar l-au urmărit. Nu l-au putut prinde şi i s-a pierdut urma. După patruzeci de ani am aflat de la o rudă a lui că trăieşte în America.

În dosul Palatului justiţiei era Ţigănia, pomenită documentar din vremuri vechi şi ale cărei cocioabe se văd şi în desenul lui Roza pe care îl reproducem. Pe străzile întortocheate trec noaptea, ca nişte umbre, lăutarii ce se întorc de la chefurile prelungite ale tinerilor doritori de petreceri. Din casele mici cu lanterne roşii ies cei ce au căutat în templele Venerei plăcerile amorului cumpărat. Când Ţiganii s-au stabilit prin oraşele şi satele noastre, partea aceasta a Brasovului era afară de locuinţele orăşenilor pasnici şi de omenie. Acum oraşul s-a mărit, şi ţigănia a ajuns în mijlocul oraşului.

Intre Ţigănie şi Livada Postei era pe vremea mea un mare loc viran. Parcurile mici, de la capătul Blumănii, şi cel din fata prefecturii aveau încă nişte copăcei tineri. De Strada Iorga, cu casele celor ce au ştiut să profite de conjunctura favorabilă de după războiul trecut, ca şi de frumosul parc cu daii învolate – Cismigiul Brasovului – nici vorbă nu putea fi. Tot maidanul spaţios de-a lungul promenăzii, pe care odinioară creşteau vii ce urcau pe Dealul Străjii, servea încă din secolul al XVIII-lea ca loc de exerciţii soldaţilor, un fel de „Câmp al lui Marte” al Brasovului. Toamna aici se făcea instrucţia „recruţilor”, la care asistam cu mult interes, când eram copil. Îmi făcea mare haz când un cioban din vârful munţilor, deprins cu spatii largi, se întorcea în direcţia opusă, singur din toată compania lui. Încălţaţi cu bocanci grei şi de obicei prea mari, opincarii noştri nu izbuteau să bată cu piciorul destul de tare în pământ, căci erau deprinşi să umble cu genunchii moi la drum greu şi lung. Pantalonii strâmţi, albaştri ai infanteriştilor, şi mai târziu cei roşii ai „papricasilor”, cum porecleam pe nou înfiinţaţii honvezi, stânjeneau în mod vădit mişcările celor deprinşi cu cioarecii.

Mult timp era „staţionat” la Braşov regimentul 2, cel cu „parole” galbene, care era compus în mare parte din români. El fu înlocuit cu cel de Alba-Iulia, cu coloare verde pe guler, compus numai din români. şi regimentul 23 de honvezi avea feciori de români.

Dar Câmpul lui Marte era şi al lui Mercur. In zile de târg, aici poposeau multele care din satele din împrejurime. Când coboram de pe Strajă ca să mă duc la scoală, trebuia să mă strecor în zigzag neregulat printre caii şi boii legaţi cu capul spre car, de cele două laturi ale oistei. Vara, când era cald, mai trecea printre care şi câte o săcuiancă cu un ulcior mare de pământ plin cu apă minerală de la izvoarele din apropiere, astupat cu nuiele înfrunzite. Ele strigau pe ungureşte „beţi borviz”, şi când le dădeai un creiţar, turnau mai întâi putin borviz în paharul ce-t lineau în mâna stângă, ca să-l spele, apoi de un deget oţet şi pe urmă apa minerală care făcea băşici de aer şi te pişcă de limbă. Băutura aceasta era foarte răcoritoare.

De-a lungul drumului din Brasovechi spre Blumăna erau câteva satre în care se frigeau cârnaţi, cartaboşi, bucăţi de carne grasă de porc, ficat, plămâni şi alte măruntaie. Răspândeau un miros binecuvântat de carne friptă, când mă întorceam flămând de la scoală. Cu toată opreliştea din partea mamei, tot am luat odată un prânz întreg cu zece creiţari.

Sătenii ce veneau vineri la târg formau în cea mai mare parte publicul pentru diferitele spectacole şi distracţii ce le găseai în şatrele şi corturile, uneori câte trei şi patru în sir, de pe lângă Poarta Vămii. Aici erau „Moşii” şi „Prater”-ul Brasovului, cu carusele, panorame, panopticuri, menajerii, circuri, teatre de pureci şi alte minunăţii.

Caruselele rămâneau mai mult, căci totdeauna se găseau între copii şi servitorime amatori care să încalece pe caii de lemn sau să se urce în trăsurelele la care aceşti căluşei erau înhămaţi. Cei ce n-aveau bani, se angajau să împingă un timp cu pieptul la prăjinile în formă de stea, punând astfel în mişcare mecanismul lor. O orgă barbară cânta, înviorând petrecerea celor ce se urcau călare în societate. O variantă a caruselelor erau leagănele în formă de luntri, pe care le porneai trăgând de nişte sfori ce atârnau perpendicular.

Odată, pe când eram copil, un proprietar de carusel a încercat să clădească un chioşc de lemm pe locul actualului Palat al finanţelor şi să se stabilească la Braşov. Dar întreprinderea n-a mers, şi chioşcul a fost dărâmat.

Jalnic cântau caterincele panoramelor. Când intrai în ele, de obicei trăgeai şi o hârtie în formă de sul, pe care era scrisă o cifră ce corespundea cu numărul unui obiect ce-l câştigai la ieşire: un briceag, un pahar de sticlă argintată, o oglindă mică, o ramă de scoici, o figură de ghips şi alte obiecte ce luau ochii copiilor. In interiorul întunecat al cortului erau, pe fiecare parte, nişte discuri mari de sticlă măritoare prin care priveai la nişte chipuri colorate reprezentând scene spectaculoase: lupte, executări, erupţii ale unor vulcani, naufragii şi alte minunaţii sau numai peisajii frumoase, cu lacuri albastre şi palmieri. Mat târziu veniră şi stereoscoape ce arătau imaginile în spatiu.

Mai interesant era panopticul cu figuri de ceară în mărime naturală, dintre care unele cu mecanism care le făcea să se mişte: Cleopatra muscată de viperă, Tarul Alexandru al Rusiei rănit de bombă, diferiţi asasini celebri… Ca punct de atracţie, figurile cele mai actuale, printre care pe atunci era împăratul Friedrich al Germanisi, operat de cancer la gât de chirurgul englez Makenzie. Atât Cleopatra şi Alexandru, cât şi Friedrich deschideau dnt când în când ochii. Din pieptul lor ieşea atunci un oftat prelung şi lugubru.

Unul din aceste panopticuri a bătut recordul actualităţii, aducând figurile celor doi asasini de la Sibiu, Marlin şi Kleberg, doi tineri de familii bune care ziua umblau la liceu, iar noaptea „lucrau”, omorând cu sânge rece un număr mare de sibieni şi jefuindu-i. Până au fost prinşi, nimeni nu bănuia că ei sunt fioroşii criminali şi nici că tot ei erau cei ce puneau foc unor case din partea opusă a oraşului, ca să însele politia şi să o momească departe de locul crimei.

Într-o despărţitură a panopticului era „cabinetul secret”, cu figuri de ceara ce arătau dezvoltarea fătului în pântecele mamei şi boalele venerice. Elevii n-aveam intrare în acest cabinet, şi tocmai de aceea găseam prilejul să ne strecurăm în el, în societatea vreunui binevoitor amic matur.

De şatrele cu puşti cu aer comprimat cu care ţinteai în cocoşi ce cântau cucurigu când îi nimereai, sau cu ouă ce erau ridicate şi coborâte de mici fântâni arteziene, nu mai vorbesc. De asemenea, de femei cu barbă, de atleţi ce ridicau greutăţi sau de oameni ce înghiţeau foc. Nici aruncarea de cercuri de fier în jurul unor obiecte pe care le câştigai, când nimereai – ceea ce era foarte greu – nu ne prea făcea haz, iar pentru loviraa cu un „mai” grev într-un aparat ce arăta puterea loviturii eram prea slabi.

Nu eram nici prietenul menajeriilor, care răspândeau un miros greu şi din care se auzeau urletele fiarelor, înainte de toate lătratul sinistru al şacalilor şi urletul puternic al leilor. Desi aveam teamă că animalele sălbatice pot scăpa din cuşca lor şi ne era milă de bietele sălbăticiuni rău hrănite şi mişcându-se necontenit în închisorile lor din care ar fi vrut să scape, tot mergeam să le vedem. Unele din aceste menajerii erau destul de mari, având şi tigri, pantere, pume şi lei dresaţi. Menajeria Kludsky în 1894 avea 12 lei, 3 elefanţi şi o zebră. In cuşca lor intra, la ore fixe, câte un îmblânzitor îmbrăcat în tunică rosie, care pocnea din bici şi îşi vâra capul în gura leului. Femei îmbrăcate în tricou scoteau din lăzi câte un şarpe uriaş şi-l încolăceau în jurul corpului lor.

Pe vremea aceea Hagenbeck încă nu izbutise să introducă în grădinile zoologice din oraşele mari ale Europei şi Americii inovaţiile sale, care prezentau animalele în ambianta lor şi le despărţeau de publicul privitor numai cu şanţuri pe care fiarele nu le puteau trece sau sări. Spre deosebire de orăşenii din Apus, care cunoşteau de mici copii animalele exotice din grădinile zoologice, dar mai mult de optzeci la sută din ei n-au văzut în copilărie niciun viţel viu, noi, copiii din Braşov, înainte de a vedea leii şi tigrii ne-am jucat cu mieii şi am privit cum se bălăcesc în băltoace bivoliţele leneşe. Nu mai vorbesc de cai, pe care în curând orăşenii nu-i vor mai cunoaşte decât din chipuri.

Cel dintâi circ ce a adus la Braşov elefanţi şi lei a fost Circul Renz. Înainte de a se deschide, un convoi lung de cai, elefanţi, paiaţe, câini dresaţi şi maimuţe trecu prin străzile Brasovului. Doar circul lui Buffalo Bill, care a dat în Braşov o singură reprezentaţie, a produs o vâlvă atât de mare. Cortul lui uriaş, în care încăpeau o mie de spectatori, a fost compus americăneşte, în câteva ceasuri, şi descompus imediat după ultimul număr din program. Buffalo Bill avea barbişonul alb şi era bătrân, dar călărea încă frumos şi nimerea din goana calului său porumbeii lăsaţi să zboare deasupra arenei. La Circul Renz a apărut în Braşov întâia oară August cel Prost, în redingotă, mănuşi albe şi joben, alături de clovnii tradiţionali, cu pantaloni largi, bonetă ţuguiată şi plini de făină pe obraz.

Se spune că cel dintâi August făcea, îmbrăcat în haine negre, aceleaşi acrobaţii ca ceilalţi clovni, dar că, foarte timid şi cu trac, el pregeta totdeauna să iasă în arenă. Într-o seară, întârziind după arenă, un coleg i-a dat brânci de-a intrat împleticindu-se şi făcând o mutră îngrozită de păţania neprevăzută. Publicul a aplaudat cu frenezie, crezând că îşi joacă rolul de „prostul” circului. Succesul lui a fost atât de mare, că de atunci încolo deveni un personaj indispensabil al oricărui circ.

Asupra mea au făcut cea mai mare impresie două circuri. Cel dintâi era un circusor care dădea reprezentaţii numai când nu ploua, căci nu avea cort acoperit. Din cauza aceasta noi ne uitam la producţiile lui de pe Strajă, de unde se vedea bine arena. In el era un atlet ungur, cu numele Istvanfi, tânăr, voinic şi fromos, care ridica greutăţi, făcea pe jonglerul, se lua la luptă dreaptă cu amatorii braşoveni – era mai ales un brasovechian voinic cu numele Persinar, pe care nu-l putea trânti nimeni – şi făcea exerciţii gimnaseice la trapez, ca putuni alţii. El locuia înu-o casă pe Strajă, încât îl vedeam şi în „civil”, când nu mai ne făcea însă nicio impresie. Când a plecat, am găsit în locuinţa lui o mică tabletă împodobită cu mătase albasuă, cu ciucuri argintii, pe care balansau fel de fel de obiecte. Am păstrat-o mult timp, căci pe atunci făceam şi noi circ, imitând pe omul-sarpe, pe cel ce înghiţea săbii, pe jonglerii şi pe atleţii care făceau salto-mortale. Seara, înainte de culcare, aşterneam pe jos saltelele şi încercam să ne dăm peste cap în aer, sau ne introduceam câte un creion pe gâtlej, ori ne căzneam să ducem piciorul după gât.

Dar circul care m-a impresionat mai mult a fost al lui Sidoli, care avea la Bucureşti un local stabil de zid, în care se ţineau pe vremuri adunările politice. Cai dresaţi galopau sau se ridicau pe picioarele dindărăt, când bătrânul Sidoli, care purta un barbişon ca Napoleon III şi mustăţi lungi cu vârful ascuţit, pocnea din biciul lui lung. In pauze îi vizitam grajdurile ţinute curat, ca paharul. Scoală înaltă de călărie făcea fiica proprietarului, frumoasa Alma Sidoli, care ne plăcea mai mult când apărea în tricou trandafiriu şi fustuliţa de baletistă, sărind prin cercuri pe care era întinsă hârtie de mătase. Dintre cei doi fraţi Sidoli, cel mai mic, Francesco, era jongler călare, iar cel mai mare, Cesare, călărea în costum de jocheu făcând cele mai extravagante figuri. Numai un negru, zidit ca un Adonis, îl întrecea, căci el sărea din arenă în picioare pe cal. Odată, când eram şi eu de fată, a făcut această săritură şi Cesare. Atunci negrul, furios, a sărit peste cal pe bancheta îmbrăcată în postav roşu ce împrejmuia arena.

De acasă auzeam fanfara circului, care se amesteca cu melodiile melancolice ale flaşnetelor şi cu muzica veselă a bandelor de ţigani ce cântau în fiecare seară la Gambrinus sau la restauranrul Transilvania. Câneodată veneu şi valurile de muzică de la Pomul Verde, încât mu ne mai puteam orienta ce e muzică şi ce… urletele animalelor de la menajerii.

Neuitate mi-au rămas şi căruţele verzi pe roate, înşirate în dosul circurilor şi panoramelor, ca nişte vagoane de tren. In ele locuia personalul şi „comedianţii” care, seara, apăreau în haine strălucitoare şi făceau bezele graţioase. Ziua, când treceam pe lângă aceste căruţe din care ieşea un fum sublire pe coşurile sobii cu mâncarea frugală a artiştilor, frumoasele amazoane şi voinicii atleţi abia mai erau de recunoscut în cămăşile lor vărgate şi petecite. Paiaţele pocite erau ziua nişte tineri frumoşi ce-şi fumau trişti ţigara, iar baletistele graţioase, nişte femei nepieptănate şi trecute cu anii.

Dar viaţa de vagabonzi ce cutreierau lumea ne atrăgea prin romantismul ei, şi fantazia noastră poleia cu închipuiri ce înfrumuseteau proza ce se desfăşura în căruţele şi vagoanele din dosul circurilor şi panoramelor. Ce n-am fi dat să putem locui şi noi în ele!

De ce se îngrămădeşte aşa lumea în jurul unui cort? Curioşii, numeroşi, nu încap în el şi trebuie să aştepte până începe o nouă reprezentaţie, căci în cort nu-s decât trei bănci. Actorii acestui circ, care e şi teatru în acelaşi timp, sunt atât de mici, de trebuie văzuţi de aproape. Ei sunt scoşi dintr-o cutie plină cu vată, pe care o deschide cu grijă directorul. Legaţi de gât cu sârmă subţire, purecii – căci e vorba de un teatru de pureci – îmbrăcaţi ca baletiste, cu fustuliţe multicolore de mătase, fac piruete graţioase şi pasi mărunţi înainte de a sări. Minunea dresurii însă se vede la cei sase pureci înhămaţi la o calească, ca cele din Versailles sau Schonbrunn, având pe capră un purece în livrea şi înăuntru o prinţesă purecească cu crinolină. Tot Brasovul vorbeşte de teatrul acesta, iar cei ce nu au bani să plătească intrarea, dezgolesc braţul, adăpând cu sângele lor pe artişti, în schimbul unui loc la reprezentaţie.