Negustori şi meseriaşi

La granița între Statele Unite şi Canada este oraşul Detroit, care n-are încă 250 de ani de existentă şi totuşi numără astăzi peste două milioane de locuitori. Dar nu creşterea lui rapidă şi mulţii lui locuitori l-au făcut cunoscut în toată lumea, ci faima că este oraşul automobilelor.

Acum cincizeci de ani, pe vremea Brasovului nostru de altădată, era un mic orăşel provincial, fără fabrici, cu grădini frumoase şi trăsuri cu cai. In primii ani ai acestui veac a trecut pe străzile Detroitului cel dintâi automobil, după care se luau copiii strigând şoferului că a uitat caii acasă şi făcând haz când, din timp în timp, maşina se poticnea şi trebuia întoarsă manivela moriştei. Azi, pe apa ce curge la Detroit, trec anual 30 de milioane de tone, în majoritate automobile exportate.

Acest tempo american nu e de închipuit la Braşov. El nu era însă imaginabil nici acolo înainte de întâiul război mondial, când încă nu ajunsese la dezvoltarea de azi fabricarea în serie şi specializarea lucrătorilor de fabrici la câteva mişcări din ce în ce mai repezi, mai meoanice şi aproape automate.

Tinereţea mea este tocmai timpul de trecere de la meseriaşul care, înainte de a fi declarat calfă, trebuia să facă dovada priceperii lui lucrând un obiect „de măiestru”, la muncitorul de fabrică care are la dispoziţie maşinăriile din care scoate gata şi fără multă bătaie de cap obiectul falbricat. Incă nu erau cheile Yale, pe care le porţi în buzunarele vestei şi fără de care nu poate descuia nimeni usa, dar nu mai erau nici frumoasele lacăte de pe vremuri, păstrate doar în vreun muzeu, făcute cu mâna şi cu mai multă bătaie de cap de meşterul care, deodată cu lacătul ce ţi-l vindea, îţi destăinuia şi taina deschiderii lui. Noi purtam cheia de la poartă în buzunarul paltonului, căci era mare şi grea, iar când odată o uitam acasă, încercam – şi izbuteam de cele mai multe ori să deschidem poarta cu o cheie străină.

La Braşov era o doamnă care, după ce avusese vreo paisprezece copii, a rămas, la 46 de ani, iar însărcinată. O cunoscuta o dojeni. „Ce să faci, dragă, dacă a dat Dumnezeu? Va trebui să pun de aici înainte un cot de cârnaţi mai mult la fript, şi asta e tot”. Căci pe vremuri carnaţii se vindeau cu cotul, nu se cântăreau; iar crenvurştii se vindeau cu părechea, nu se puneau pe cântar, ca şi pâinea, care în oraşele mari nu se mai vinde cu bucata, ci numai cântărită. Aceste trei feluri de a fabrica şi vinde marfa, la cele trei generaţii pe care le-am apucat corespund celor trei feluri de a concepe viaţa: de oameni grăbiţi şi exacţi de azi, care stiu că vremea costă parale şi care au pus maşina să lucreze în locul omului, şi de omul care avea vreme şi ţinea ca munca să-i procure satisfacţia reuşitei, după multă trudă, dar cu propria putere. Intre cele două generaţii şi concepţii era generaţia mea; omul încă nu devenise sclavul masinei pe care a vrut să o stăpânească şi avea încă vreme de pierdut, iar când îşi făcea socotelile, nu era dominat de ideea exactităţii exagerate. El lăsa să treacă de la el câteva grame mai mult sau mai putin, când era atât de uşor să vinzi crenvurştii cu părechea şi nu mai pierdeai vremea cu cântăritul. Astăzi cumperi marfa fabricată, pe care o găseşti gata în prăvălie şi nu trebuie să aştepţi până o face meşterul la care ai comandat-o. Numai articolele de modă se fac, pentru cei ce se îmbracă bine, după măsură. Nu numai hainele comandate la croitori vestiţi şi ghetele făcute de cizmar, ci şi rufele de pe corp. Majoritatea cumpărătorilor cumpără însă albiturile gata; tot aşa ghetele şi adesea şi hainele, pe care croitorul prăvăliei le adaptează corpului. Căci simţul artistic, care preţuieşte obiectul făcut individual şi cu mâna, îl pot avea astăzi numai bogaţii şi cei ce au vreme, iar între ei îl au, în primul loc, cei ce au cultul modei.

Brasovul a devenit curând după întemeierea lui un centru comercial de primul rang. Aşezarea lui geografică la punctul de întâlnire a drumurilor ce duc spre răsărit şi vin din apus, un hinterland fertil şi o populaţie harnică au fost elementele care au adus înflorirea industriei şi mai târziu, a negoţului. Saşii şi românii au avut în privinţa aceasta merite egale. Sunt cunoscute relaţiile vii ale Brasovului cu Ţările române, rolul mare al meşterilor braşoveni ca exportatori de mărfuri mult căutate şi înflorirea negoţului când au venit, în secolul al XVIII-lea, negustorii români din Peninsula Balcanică, de la care au învăţat să facă comerţ în mare şi românii din Şchei.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea comerţul a trecut din mâinile româneşti în ale saşilor, armenilor (care se ţineau de unguri) şi evreilor. Cauzele acestei decăderi a negoţului românesc sunt multiple şi stau în legătură cu revoluţia produsă de progresul tehnic pe care negustorii români, deprinşi cu mijloacele primitive de transport şi cu un trai patriarhal, nu l-au ştiut recunoaşte la timp. Copiii lor, învăţaţi sa trăiască uşor şi din belşug, şi având şi aspiraţiuni mai înalte, în loc să urmeze pe părinţi în prăvăliile lor, s-au dus la Universisatea din Viena sau din alte oraşe din străinătate, sau au trecut în „Tară”. Multi dintre ei nu s-au mai întors. Numai din rudele mele au trecut în Bucureşti Nicolae Dima, Alexandru Ciurcu şi fraţii Hariton, Ioan şi Nicolae Ciurcu, precum şi fraţii Marinovici şi Florian. La Viena, unde au studiat, s-au stabilit doctorul Sterie Ciurcu şi academicianul Nicolae Teclu, care avea rude acolo şi a fost profesor la Academia comercială din capitala Austriei.

Descinzând după mamă şi bunică din astfel de familii de negustori, auzeam în copilăria mea vorbindu-se mult de vechii comercianţi pe care nu i-am mai apucat. Înainte de toate de cei cu care eram înrudiţi sau încuscriţi: Ciurcu, Nica, Dima, Voinescu Marinovici, Florian s.a. Dar şi în afară de ei, se vorbea mult de alţii, mai ales de cei bogaţi, iar dintre ei de cei ce au făcut mult bine altora. Cu deosebită veneraţie era pomenit numele lui Nită Iuga, marele sprijinitor al şcolilor şi susptiător al tinerilor talentaţi. Încuscrit cu Gheorghe Bariţiu, el şi-a băgat averea în fabrica de hârtie de la Zarneşti, înfiinţată de acesta, şi şi-a pierdut-o când întreprinderea n-a mai mers.

Zinca Iuga, sotia lui Nită Iuga, avea, ca şi alte rubedenii prin încuscrire, Simeon Nicolau şi Steriu, „stupină” afară de Braşov, la care mergeau cocoanele noastre „la vizită”. Când era ziua numelui – sfântul Nicolae, Ion, Teodor, sfânta Maria s.a. – ele se găteau, spunea bunică-mea, în crinoline de mătase, puneau pe cap pălăriuţa franţuzeasca legată sub bărbie cu o panglică lată de catifea şi nu uitau să ia umbreluţa în mână. aşa se duceau la „gratulat”. Pălăriile le luau de la Marienburg pălărierul cel mai vestit din Braşov, înainte de a veni Artur Platschko, care şi el aducea marfa din Viena, lăsând vorbă cocoanelor să vie să le vadă. Era mult lux pe atunci, şi acesta, împreună cu traiul îmbelşugat, a fost una din cauzele că negustorii braşoveni au sărăcit, când prăvăliile lor nu mai mergeau bine. O nepoată a lui Nită Iuga a fost cea care a primit ajutor din fundaţiunea acestuia pentru fete sărace atunci când s-a măritat cu un profesor.

Despre unul din marii negustori braşoveni, Hagi Iordan, istorisea bunică-mea că avusese două fete, dmtre care una, Agnes, s-a măritat cu un ofiţer austriac, Hroch [?], iar a doua, de o frumuseţe răpitoare, Maria, deveni nevasta unui negustor Constantinides, care a „falat”, desigur din cauza luxului cu totunl extraordiniar, care făcu să se evaporeze zestrea dată de bogatul hagiu. Maria mergea, ca nevastă tânără, la baluri cu o diademă de diamante în păr, cu toalete aduse din Viena, nu de cele luate de croitorul braşovean Kachler. Cameriera, adusă tot de la Viena, o însoţea la baluri, încât atunci când se aşeza la masa ce se lua în pauză, ea făcea numai un semn acestei femei de serviciu, şi aceasta îi „trusa” cu dibăcie crinolina, nu ca celelalte doamne care luptau cu ele până se aşezau pe scaun. Tânăra nevastă lua lecţii de literatură la Mesotă, care tocmai sosise de la studii din străinătate. Celelalte sotii de negustori îşi cam făceau cu ochiul când vorbeau de pasiunea ei pentru literatură şi istorie.

Într-o zi sosi la Braşov un negustor grec bogat, care depuse în biroul bancherului Mihalovici două lăzi grele cu bani şi ceru mâna Mariei. Când coborâ din trăsura ce ducea pe miri la biserică, îl zări de le fereastra ei bunică-mea, care era o bună cunoscătoare de oameni. „Are ochi de pirat”, a zis. (Soru-mea mai mare era de fată şi auzea întâia oară acest cuvânt misterios, care i se întipări în minte.) şi grecul era, într-adevăr, un simplu aventurier. Când Maria, care purta acum un nume grecesc, se întoarse singură din Dresda, unde îşi întovărăşise bărbatul, şi deschise lăzile cu bani, află în ele – nişte bolovani…

Mama Mariei, bătrâna hagioaică, făcuse o danie princiară spitalului, iar fiica Mariei, Irene, crescută într-un pension din Dresda, a întemeiat, prin 1887, o societate literară a „demoazelelor” românce. Am înaintea ochilor, fotografiate, cele 16 membre ale acestei societăţi, tot fete tinere şi frumuşele, cele mai multe fiice de negustori. Multe din ele s-au măritat cu bărbaţi din Tară, care luau bucuros de sotii fete de negustori braşoveni, binecrescute şi bune gospodine. Pe membrele societăţii de lectură le-am pomenit şi eu, şi îmi aduc aminte şi de ceea ce ne povestea soru-mea venind de la şedinţele societăţii, despre Matei Basarab şi faptele eroice ale crailor români.

De multe ori auzeam vorbindu-se în familie şi de alti negustori, mai ales când văduvele sau copiii lor veneau pe la noi, sau când vreun eveniment neobişnuit se petrecea în familiile lor. Prăvăliile lor erau mai ales în piaţă, pe Sirul Inului şi Târgul Grâului, în Târgul Cailor şi pe Strada Hirscher. Că singura fiica a bogatului negustor Iordache David pierdea în cărţi şi mituia pe panudurul de la temniţă unde era închis bărbatul ei, vorbea tot Brasovul. De Voinescu sa ştia că în 1866, când bântuia holera la Braşov, nu voia să se supună restricţiilor igienice, căci nu avea frică de molimă. Aceasta îl răpuse în câteva zile. La moarte s-au găsit sub pernă perele din care mâncase. De moşul frumoasei Prunculese se spunea că era un copil găsit şi că, din această cauză, numele lui de familie era o combinaţie din două nume de botez, Gheorghe şi Ioan. Dar acest copil, care crescu în casa unui negustor milos, deveni însuşi un comerciant cu mare trecere. Costache Secăreanu, originar din Săcele, însurat cu sora bunicei mele, era în tinereţe, pe când studia la Cluj, un mare „bonvivant”, care umbla în echipajul lui tras de sase armăsari focoşi, în rând cu aristocralii unguri, în societatea cărora se simţea mai bine. Totuşi, în 1848, fiind conducătorul legiunii Tării Bârsei, el a luptat vitejeşte împotriva acestor foşti tavarăsi de chefuri. Tot petrecând cu fii de familii bogate ungureşti, şi-a pierdut paralele moştenite de la Nicolau, al cărui tată a fost întâiul petrolist român din Ardeal.

De la jumătatea secolului trecut cazurile că negustorii români din Braşov „falau” sau se retrăgeau din comerţ cu puţinul capital ce-t putuseră salva şi duceau o viaţă de rentieri modeşti erau tot mai dese. In copităria mea am pomenit şi eu pe câţiva din aceştia: pe Niculită Ciurcu, bătrânul preşedinte ale Casinei române, pe şi mai bătrânul Florian, poreclit Butmăloiu, mic şi grav, care la nouăzeci de ani avea toţi dinţii şi părul, pe care-l pieptăna cu cărare la mijloc, pe Ionciovici, venit din Vechiul Ragat, bărbatul „Zinchii cei suchiate”, care-şi punea perucile la aerisit pe galeria casei, Radovici, care pe fetiţele sprintare se necăjea tare şi le spunea că sunt nişte „spânzurate” s.a.

Dar şi fără să-i fi apucat, multi din vechii negustori braşoveni mi-erau bine cunoscuţi din cele ce se vorbea despre ei la noi în casă. Voi cita cel putin numele câtorva din ei, din cei ce lăcuiau în Şchei, unde cele mai multe case din Uliţa Furcoaie şi din Uliţa Mare erau romaneşti. şi din cei din Cetate, care erau proprietari de case în secolul trecut, de exemplu Ciurcu; Nica, Secăreanu, Rudolf Orghidan, Stan Blebea, Boghici, Boambăn, Steriu, I. Popocici, Ioan Gh. Ioan, Bucur Pop, Ionciovici, Lacea, Iordache David, Datcu Radovici, Mocanu, Grădinar, Nită Iuga, Stefanovici, Teclu, Gh. Pop şi alţii. Toate casele lor fuseseră odinioară săseşti. Iată şi alte nume de negustori ramâni, membri ai Casinei române sau cunoscuţi: Arhimandrescu, Burbea, Burelea, Ancăn, Baboianu, Sfetea, Persoiu, Birt, mai multi membri ai familiilor Jippa, Leca, Nicolau, Petcu, apoi Bobancu, Cepescu, Creţoiu, Flustureanu, Gămulea, Ghenovici, Grama, Măciucă, Mailat, Pantazi, Popazu, Purcărea s.a.

Multi dintre aceştia erau veniţi din Peninsula Balcanică, în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când negustorilor din împărăţia turcească li se acordară mari privilegii. Ei erau în mare parte români macedoneni, în parte greci sau bulgari, albanezi sau sârbi cu sentimente greceşti. Întocmai cum nu mai ştii astăzi ce slavi sau germani se ascund sub numirea De maghiari, nu se ştia exact mai demult ce erau la origine negustorii care-şi ziceau greci. Ca în Banat, unde băcanului ii zic românii „grec”, indiferent de naţionalitatea lui, tot astfel săsoaicele din Braşov, când trimiteau servttoarea la băcănie, îi spuneau „du-te la prăvălia grecească”.

Iată numele câtorva din aceşti levantini, care se dădeau de greci şi ai căror urmaşi au rămas în mare parte la Braşov, beneficiind de privilegiile ce le avea biserica grecească: Dossios, Gianli, Enghiurliu, Ermenli, Gake, Ghenovici, Ioanidis, Mihalovici, Mincu, Panaiotis, Safrano, Sassu, Trandafilides s.a. Putini dintre aceştia erau însuraţi cu românce şi se considerau de români, ca bunăoară Sotir, care avea de nevastă pe fata popii Gherman şi ale cărui fiice s-au măritat toate cu români. Cele două fete ale lui Marcu, negustor grec, s-au căsătorit una cu Orghidan, iar a doua cu unul din fraţii Safrano, care erau greci, dar dintre care cel mai mare şi-a măritat fetele cu românii Stănescu şi Dima, iar cel mai mic s-a căsătorit cu fata lui Andrei Popovici şi a avut ca ginere pe Alexandru Vaida Voievod. Bătrânul Ioan Alexi era epitrop la biserica grecească, iar fiul său, Teohar, avea tipografia îat Strada Hirscher, în care tipărea romanele şi dramele sale mai mult sau mai putin originale, precum şi un dicţionar român-german. Operele sale literare apăreau în fascicole ilustrate. Tin mmte că eroul unui roman – Beiu Vodă Domn – într-o astfel de ilustraţie era făcut cum se desculţă. Teohar Alexi era însurat şi el cu o româncă, fiica negustorului Demeter.

La Bârla, în Strada Hirscher, era în copiăria mea cel mai bun rahat.

Cei mai multi din vechii negustori, români şi greci, erau băcani, dar în prăvăliile lor se vindeau şi manufactură, mai ales en gros. Unii se ocupau cu incŕso, comision şi zărăfie. Mai putini ţineau piei şi sticlărie. Câţiva erau bancheri.

Deodată cu grecii au venit la Braşov şi câţiva negustori armeni. Originea lor o trădează numele de botez, astfel: Aritonovici Avedik, Bogdan Carabet şi Bogdan Cerkez, Cerkez Garabet, Iacobovici Danik, Iacutgian Varteres, Ovanes Garabet, Platschke G., Popovici Avedik s.a. şi un Buicliu e membru al Casinei române prin anii 1870, ca şi negustorul Luca Pruncul, înrudit probabil cu alt Luca Pruncul, din neamul Prunsulestilor bucovineni, căsătorit cu o braşoveanca. Numele acesta e curat românesc, precum porecle romaneşti erau numirile altui val de armeni, veniţi din Moldova, ca Kapdebo (Cap-de-bou), Verzár (Vărzar), Isekutz (Isăcul, adică Isac cel mic) s.a. Precum în Bucovina armenii catolici s-au asimilat polonezilor şi numai cei greco-orientali se dau de români în Ardeal ei, trecând la catolicism, au devenit maghiari chiar când numele le era românesc.

În copilăria mea specialitatea negustorilor armeni era manufactura. Prăvălia lui László era vestită pentru marfa ei fină. Mai ales săcelencele luxoase cumpărau de la el. Cel mai tânăr între cei doi fraţi László avea totdeauna o glumă în rezervă când te servea cu mâna lui grasă, la care lipseau încheieturile din urmă ale degetelor. Stâlpul prăvăliei din Sirul Inului era însă negriciosul Verzár. Cu vocea lui aspră, dar cu vorbe aidemenitoare, când îţi arăta câte o stofă strălucitoare de atlas.

Marfă bună erai sigur că găseşti şi la alti armeni, fraţii Simayi, pe Târgul Grâului. Prăvălia lor a trecut apoi asupra unui „comis” român, Bologa, sub care negoţul înflori şi mai mult. Tot pe Târgul Grâului era altă prăvălie de manufactură, ţinuta de armeanul Folyovics, pe când Karácsonyi, alt armean, avea „bolta” de pânzărie pe Strada Vămii.

Dar, precum am spus în capitolele precedente, negustorii levantini erau de mult aşezaţii La Braşov. La 1550 Reichersdorffer scrie că Brasovul era vestit pentru marfa lui „turcească” şi că la târgul săptămânal îşi dădeau întâlnire săcui, armeni, valahi şi greci, făcând ca piaţa oraşului să fie populată ca la un iarmaroc. Localnicii găseau marfa orientală, ca vin, orez, smochine, stafide, migdale, bumbac, roşcove şi untdelemn, iar cei veniţi de la sud, postav de Flandra. Vama pentru mărfurile importate era în Uliţă Vămii, cam pe unde era vechea „Coroană”.

Când, în secolul al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea, negoţul trecu aproape întreg în mâinile românilor şi grecilor, care aveau capitalul şi spiritul comercial şi erau organizaţi în „gremiul” levantin şi în „companii” cu „birăul”, adică judecătorul propriu, comerţul braşovean a înflorit mult. La decăderea ce urmă apoi a contribuit, afară de cauzele enumerate, războiul vamal cu România, care nu mai făcea posibil exportul şi importul de materii prime din această tară vecină şi bogată. Lâna adusă din Regat scade, bunăoară, de la 17.300 de măji în 1884 la 564 măji în 1889. Trei săptămâni după izbucnirea războiului vamal, toţi cei ce fabricau lăzi de Braşov îşi concediară calfele. (4)

În copilăria mea, din multele băcănii romaneşti rămăsese a lui Teclu şi a lui Stefanovici, la începutul Târgului-Cailor spre piaţă. Acolo întâlneai regulat pe bătrânul Florian, retras de mult din comerţ, pe care însă obişnuinţa îl făcea să se ducă zilnic în prăvălia cumnatu-său. In colt, la întretăierea Uliţei Negre cu Târgul Boilor era băcănia lui Grădinar, „La Câinele Negru”. Pe vremea aceasta cârciumile şi prăvăliile, dar mai cu seamă băcăniile, nu se cunoşteau după numele cârciumarului şi prăvăliaşului, ci după efigia de la intrare sau de deasupra porţii. „La Doi Uriaşi”, „La Urs”, „La Codlence”, „La Cetatea Râsnovului” erau nume de birturi; „La Steaua Rosie” sau „La Cncosul Alb” erau două băcănii mai uşor de ţinut mtinte dzcât numele proprietarului, Porr sau Tartler, mai ales de sătenii ce cumpărau de aici. Băcănia lui Dusoiu avea pictată la intrare o „săceleancă” frumoasă în port national, iar Eremias îl avea pe Osman Pasa călare, în mănme naturală, ca o reminiscenţă a eroului de la Plevna, care a depus arma înaintea regelui Carol. Rachieriile „La Rac” şi „La Peste”, de la începutul Târgului Cailor, aveau în mijlocul firmei un rac mare şi un peste de lemn. Când intrai în ele, îţi bătea la ochi tavanul lor boltit. aşa erau mai demult plafoanele celor mai multe prăvălii. aşa se explică numele de „boltă” ce se dă prin Ardeal prăvăliei (ca în nemţescul „Gewölbe”). Cârciuma „La Rată” avea o rată de fier deasupra uşii de intrare, ieşind în stradă. Sub ea atârna toamna o varză veritabilă, semn că acolo se vindeau căpăţâni de varză murată, iar pe vremea mustului, un mănunchi de strujele invita pe doritori sa intre şi să-l guste. La Hackmüller, lângă biserica catolică din Uliţa Vămii, era o mănuşă mare, iar la prăvălia de ghete Peter din Uliţa Căldărarilor, o cizmă uriaşă rosie. In strada Vămii, în farmacia Kelemen era o biserică albă, căci aşa se numea farmacia. La porţile multor case vedeai emblema unui lăcătuş, o cheie mare de metal.

Din cele cinci băcănii romaneşti care sau mai păstrat în copilăria mea, niciuna nu mai există astăzi. Teclu şi Stefanovici au închis prăvăliile demult. Grădinar s-a menţinut vreme mai îndelungată, dar „bolta” lui, nefiind la vad comercial, nu avea muşterii multi. Dusoiu, la care se găsea cel mai bun untdelemn grecesc, verziu, gros şi cu gust de măsline, şi de la care cumpăram bumbacul, se menţinu mai mult, dar fu înghiţit în cele dm urmă de marea băcănie învecinată a lui Hessheimer. Numai Eremias n-avea concurent, căci specialitatea lui erau delicatesele şi în special cele aduse prin „vama cucului” din România: măsline, tari lacherdă, halva şi alte bunătăţi mult apreciate de românii din Braşov. Un motan gras o păzea de şoareci. La Eremias ne dădeau, când eram copii, „tocurile” triunghiulare, ce erau prinse, după mărime, de câte un cui lângă uşă, ca să băgăm în ele poame cumpărate de la trocăritele din fata prăvăliei, pere mustoase, prune strâmbe sau alte fructe din „trocile” mari de lemn, sau struguri dulci din lăzi.

Prăvălia Eremias, întemeiată de Mandragiu, trecu asupra unui săcelean cu numele Eremie. Nepoţii acestuia, Eremia cel cu mustăţi negre şi Nită Grasul, fraţii Savu, cel bun de gură şi cel ce avea un ochi pe jumătate închis, Butmăloiu cel cu cioc, care gusta marfa ce ţi-o recomauda, fiind prea multi, nu s-au putut înţelege totdeanuna; şi unii din ei părăsind tovărăşia şi întemeind alte băcanii, băcănia cea vestită decăzu.

Pe când eram copil, putini negustori români sau greci mai erau în Cetate, mai ales vemti din alte părti. Astfel Taflan, tovarăşul lui Gebauer, Săbădeanu, cu magazinul lui de ghete, însurat cu fata negustorului Petrovici şi nepoata lui Bucur Pop, Zănescu, venit din Tara, şi câţiva alţii, iar dintre localnici, fraţii Ciurcu. Urmând pilda bunicului lor, Carcalechi, aceştia erau şi editori de cărţi populare. Era apoi prăvălia de pesti Bidu, cofetarul Buzoianu, care-şi zicea Boziano, purta cilindru şi barba în cioc, ca Napoleon III, şi Spuderca, care avea ca vânzătoare pe frumoasa Anica din Măgherus.

Din firmele vechi nu mai era aproape niciuna. Din fiii străbunicului meu Gheorghe Nica, negustor fruntaş, numai fiul cel mai mare era comerciant, dar nu în Braşov, ci în Tară, pe când ceilalţi doi fii trăiau în Bucureşti, unul ca medic, altul ca director la Banca Naţională. Din fraţii lui Gheorghe Nica, unul trecu de tânăr în Tară, unde avea, la Galaţi, un mare negoţ, pe când cel mai mic, Ioan, era un negustor bogat şi întreprinzător la Braşov, dar fiul său, Gheorghe, a îmbătrânit ca voiajor comercial.

Asemenea negustori fără prăvălie erau mai multi între românii braşoveni sau veniţi la Braşov. Intre ei, unii erau bogaţi şi aveau case frumoase, ca Iordan Munteanu, unchiul cărturarilor Bogdan, s.a. Mai ales de doi îmi aduc bine aminte, căci de ei se vorbea mult în copilăria mea, Diamandi Manole şi Tache Stănescu, care au avut un rol însemnat şi în anul 1877, când Plevna avu un răsunet mare şi la Braşov. (5)

Diamandi Manole era o figură marcantă în oraşul nostru. Îşi spunea părerea fără înconjur şi nu-i păsa de urmări, fiind om bogat şi independent. El făcea adesea drumuri la Bucureşti, unde avea legături bune între cei ce se interesau de situaţia ardelenilor şi puteau să-i ajute. Mai ales însă el păşea energic în sinoadele bisericeşti, chiar contra mitropolitului Miron Romanul, când acesta avea o ţinută prea timorată fată de guvernul maghiar.

Cei doi Stănescu, Tache şi Mihalache, Stănescu „cel bătrân” şi „cel tânăr”, erau din Tară, şi prăvălia lor mare era la Ploesti. Familiile lor erau însă la Braşov, unde aveau case mari şi făceau comerţ înfloritor. Nu era colectă pentru scopuri naţionale sau umanitare care să nu înceapă cu ei, iar fetele Stănescu treceau de cele mai bune „părţii” din Braşov, cu creştere aleasă şi zestre mare. Stănescu „cel bătrân” şi-a măritat sase fete cu bărbaţi de seamă din Ardeal, trecuţi în Vechiul Regat sau Bucovina, iar „cel tânăr”, ginerele lui Gheorghe Bariţiu, şi-a dat una din fete după un ofiţer de husari, căci avea „cauţiunea”, lucru rar în Ardeal. Pe cât era de galant Stănescu cu cei ce apelau la sprijinul lui, pe atât era de zgârcit în negoţ. „Ieftin la faină şi scump la tarate”, se spunea despre el la Braşov şi se cita ca exemplu felul cum înţelegea să trateze cu băieţii ce vindeau în prăvălie. Sâmbăta seara lua cuiele de diferite mărimi din fierărie si, făcându-le grămadă, punea duminică pe băieţi să le sorteze, căci numai ocupându-i îi ferea de a se face leneşi şi a umbla haimana. Cu toate acestea firma Stănescu, asât de înfloritoare în copilăria mea, a sfârşit prin faliment, când s-a declarat războiul vamal cu România, de nu mai putea duce şi aduce marfă la şi din Ploieşti.

Când, cu câţiva ani înainte de moarte, mitropolitul Şaguna făcu o vizitatie canonică la Braşov, el fu primit şi găzduit în casa lui Stănescu, toată lumea găsind că aşa trebuie să fie. In cele câteva zile cât stătu aici, fu invitat şi la alti negusrori de frunte, la Diamandi Manole, care a regizat primirea grandioasă, la Ionciovici, a cărui sotie excentrică a servit vreo 20 de feluri la masă, şi la Pădure, care era pe atunci o figură marcantă în Braşov, cunoscut pentru largheţea lui şi remarcat, mai ales de cocoane, pentru frumuseţea lui bărbătească. Cele două fete ale lui au cântat la „convenirea colegială” de la „Pomul Verde”, dată în cinstea marelui mitropolit, la care au fost la banchet peste 150 de persoane.

Negustorii au avut în secolul al XIX-lea un rol însemnat şi ca propagatori ai culturii romaneşti. Carcalechi, la Buda, tipăreşte cărţi ale rudei sale Nicolau; fraţii Boghici şi Rudolf Orghidan înfiinţează o tipografie si, în 1837, revista „Foaia duminecii”; E. Nichifor traduce Pravila comercială, pe care o tipăreşte cu cheltuiala unchiului său Gh. Nica, care aduce la Braşov pe Gh. Bariţiu şi pe Iacob Muresianu, ca profesori la scoala întemeiată de el în Cetate; iar când protopopul Popazu ridică scoalele centrale cu gimnaziul pe care îl sfinţeşte în 1851 Andrei Şaguna, tot negustorii români sunt cei mai însufleţiţi sprijinitori ai lui.

În locul negoţului, care era atât de înfloritor pe când negustorii braşoveni umblau după marfă până la Smirna, de unde se întorceau hagii, şi la Lipsca, unde ei aveau o biserică a lor, se ridicară, în a doua jumătate a veacului trecut, negustorii saşi. Hessheimer – care a cumpărat pe la mijlocul veacului trecut prăvălia sa de la un român – Tartler, Zintz şi Porr arau aoum băcanii cei mari, de la care se aprovizionau mai ales satele. Chiar şi măcelarii, care odinioară par a fi fost în mare parte români, erau acum saşi, precum săseşti erau şi multi din termenii de măcelărie: garf, rif, harabatcăne (= momite), flechi etc. In „scaunele” măcelarilor nu-mi aduc aminte să fi văzut în copilăria mea alt măcelar român decât pe Bărbuceanu. Năvrea, Furnică şi alti măcelari cunosculi în Braşov îşi aveau măcelăriile în alte părti.

La măcelar cumpărai şi slănina, şi cârnaţii, căci pe vremea mea nu erau bodegi şi prăvălii de delicatese – afară doar de Eremias, la care se găsea cea mai delicioasă slănină „cu etaje” – iar vestitele mezeluri de Braşov de mai târziu se reduceau la crenvurşti – cei mici, dar mai mari ca astăzi, perechea cu 5, iar cei mari cu 7 creiţari – „sarfaladi” – cu mult mai mari ca cei de astăzi – bucata cu o „dutcă”, adică cu 4 creiţari; salamul trei felii subţiri de un creiţar – tobă, sângerete, cartaboş şi „parizăr”. Nu era decât un singur mezelar, pasionatul entomolog Deubel. Şuncă cea mai bună era la Seewaldita, în Uliţă Orfanilor. Când intrai în prăvălia ei mică, mirosea a şuncă caldă.

Multele prăvălii, din ce în ce mai specializate, de mai tâtziu, nu existau încă, iar concurentă nu prea era, căci pălării se găseau la singurul pălărier, haine gata la un singur magazin, mănuşi la Hackmuller etc. Când vaiai să cumperi ceva, te duceai în piaţă, unde erau prăvăliile, sau în străzile care duceau în piaţă, a Vămii, însă aproape numai pe dreapta, în Strada Hirscher, în Târgul Cailor, tot pe mâna dreaptă, la începutul Uliţii Căldărarilor şi câteva prăvălii în Mihail Weiss.

În Uliţă Căldărarilor, azi cel mai căutat vad comercial, erau aproape numai meşteşugari în fundul curţilor pietruite. Când treceai prin ea, auzeai tot timpul ciocănitul maiurilor de lemn în tablele de aramă din care se făceau căldările ce au dat străzii numele. Ca în Uliţă Neagră sau Strada Nouă de Jos şi de Sus, până în zilele noastre, pe „meşteri” îi căutai în atelierele lor când voiai să cumperi sau să comanzi ceva. Azi doar cizmarii şi croitorii mai lucrează la comandă.

Mai era un loc unde găseai pe meşteşugarii de care aveai trebuinţă, într-un fel de târg de mostre permanent. Era Podul Bătusilor, din casa veche a Apolloniei, văduva lui Lukas Hirscher, din 1545, unde azi e policlinica. In podul uriaş al acestei clădiri aflai expuse spre vânzare mobile, lăzi, funii, cizme şi alte obiecte. Mai ales vinerea, când vin sătenii la târg şi nu trebuie – şi nu trebuiau, pe când prăvăliile erau mai puţine – să cutreiere curţile caselor în care se găseau atelierele diferiţilor meşteşugari.

Vinerea întâlneai ucenicii cizmarilor unguri – căci cizmăria era pe vremea mea specialitatea ungurilor din Braşov – ducând câte doi pe umeri o prăjină lungă pe care se înşirau multe perechi de cizme agăţate de urechile lor. Seara, când se întorceau acasă, prăjina era aproape goală, căci cizmele şi bocancii erau marfa cea mai căutată de sătenii cu multi copii. Mai ales „găburii” saşi cumpărau cizmele mari, cu care poţi trece prin zăpada iernilor grele de la noi; săcuii alegeau cizmele cele cu creţuri mărunte sub carâmbi. Românii cumpărau mai mult pielea de opinci, pe care o încercau dacă avea supleţea necesară.

Chiar şi aurarii braşoveni nu aveau la început prăvălii, ca pe vremea mea, când Resch şi Gräf erau cei mai vestiţi, ci lucrau prin curţi întunecoase. Din asemenea oficine ale hărniciei braşovene s-au născut marile fabrici de mai târziu. Tocmai pe vremea mea începuse această transformare, căreia însă ameninţa să-i pună capăt nefastul război vamal, dintre anii 1886 şi 1891. Austro-Ungaria crezu că prin el va face un mare rău României, dar ajunse tocmai la rezultatul opus. Căci saşii braşoveni, nemaiputând exporta în România marfa fabricată de ei, trecură cu fabricile lor cu tot în Valea Prahovei, încurajaţi de însuşi regele Carol. Atunci se născură fabricile din Azuga şi se ridicară fabricanţi mari, ca Rhein şi Schiel.

După o statistică din 1798, în Braşov erau 1227 de ateliere de meşteşugari. Cei mai multi erau pânzarii (132) şi cizmarii (102). Vestitele ploşti bnasovene, care se exportau în ţările române, le fabricau 52 de ploscari cu ateliere proprii. Tot atâţia erau funarii, pe când croitori erau 64, lânari 58 şi măcelari 55. Afară de 42 de tâmplari, mai erau 52 de „măsari”, care făceau mai ales faimoasele lăzi de Braşov. Intre 30 şi 40 de ateliere aveau cojocarii, argăsării, abagerii, curelarii, lăcărusii, olarii şi postăvarii, iar între 10 şi 20 strungarii pentru obiecte de os, pălărierii, pieptănarii, căldărarii, cei ce fabricau teci şi săpunuri. In 8 ateliere se făceau nasturi, în 7 lucrau argintarii, care mai de mult fuseseră aşa de numeroşi încât li s-a dat un bastion mai mare decât cel ce-l ocupau şi păzeau până arunci. Cinci meşteri fabricau pungi de piele, 3 erau sforari, 5 făceau obiecte de cositor, căci farfuriile şi cănile din acest metal erau mult căutate; în 15 ateliere se tundea postavul, iar 4 legători de cărţi lucrau penuu bibliofili şi pentru birouri cu catastife groase. Afară de aceia erau 38 de zidari, 10 vopsitori, tot atâţia fauri şi 14 cărămidari. In 23 de locuri se măcina făina şi alte prepamate pentru cei 12 simigii şi 14 brutari. Chirurgi erau 11 şi acelaşi număr de găitănari.

Dar găitane şi straie nu se lucrau în Cetate, ci în Şchei, în 102 ateliere, iar pânza pe care o vindeau braşovenii era ţesută mai cu seamă în războaiele ţărancelor noastre.

În canalul Timisului din Blumăna, care s-a făcut putin timp după mutarea Brasovului în valea Tâmpei, se spăla multă lână, iar la Dârste se „dârstea” postavul ţesut din ea. Apa trebuitoare pentru industrie curgea şi prin străzile principale ale oraşului. Meşterii erau grupaţi după străzi: în Uliţă Scheilor stăteau măcelarii, în Uliţă Noua pantofarii, în Uliţă Fânanlor, aproape de bastionul lor, cei ce fabricau funii şi lânarii etc.

Cel ce petrecea câtva timp în Braşov observa însă numaidecât marea deosebire dintre negustori. Ea nu se reduce numai la diferitele temperamente ale vânzătorilor, ci are rădăcini mai adânci. Când intrai într-o prăvăilie săsească, ti se întâmpla de multr ori ca negustorul să te sfătuiască să nu cumperi marfa cerută de la el, ci sa te duci la altul, căci o vei găsi acolo mai bună. Asemenea lucruri neobişnuite la negustorul de alt neam se explică prin faptul că negoţul la saşii braşoveni s-a dezvoltat din atelierele meşteşugarilor, a căror tărie era tocmai solidaritatea lor. Solidari, ei înfelegeau să fie şi solizi, ştiind că bonitatea mărfii e cea mai bună reclamă, şi se simţeau tari, chiar când erau meşteri mediocri, prin sprijinul ce-l găseau în „tehuri”. Când, prin legea din 1872, concurenta a fost lăsată liberă şi breslele au fost desfiinţate, mica industrie a decăzut.

La români negoţul s-a dezvoltat din păstorit. Producătorii de lână, carne şi lapte deveniră vânzătorii acestor mărfuri brute, atât în nordul Dunării, cât şi în sudul acestui fluviu, unde macedoromânii erau cei mai buni păstori şi cei mai de frunte negustori. Deprinşi cu drumuri lungi, repezi în luarea unei hotărâri, necontând pe ajutorul altora, păstorii, deveniţi negustori, umblau altfel cu muşteriii lor decât saşii greoi, prevăzători gi ordonaţi.

Porţia din Srada Hirscher, de la Strada Muresenidor până în Strada Castelului se numea Târgul Straielor, căci aici se vindeau plocadele miţoase ţesute în Şchei. De la saşi, care au venit din Germania cu organizaţiile lor în bresle, au învăţat şi românii să se asocieze în „tehuri”, dintre care cele mai însemnate erau ale măcelarilor, ale cojocarilor şi ale pescarilor, adică ale importatorilor de peste sărat. Mai erau „matarii”, care făceau coarde din matele animalelor tăiate. Femeile din Şchei se ocupau mai cu seamă cu confecţionarea găitanelor, pe trocile aşezate cu fundul în sus. Acestea erau împletite din fire de diferite colori, de care atârnau nişte ciocănele ce se loveau în tact, făcând să răsune tot cartierul de hărnicia trocăritelor. Marfa lor era căutată şi peste munţi. Scheiencele făceau şi negoţ în mic cu poame, şi la aceste pomărese din piaţa Brasovului cei setoşi găseau vara şi un fel de limonada, care purta numele de „bragă”, având însă alt gust decât braga din Regat. Trocarii mai făceau şi transporturi cu cai sau cu căruţele lor lungi cu care umblau prin Valea Prahovei, din care cauză erau numiţi „prahoveni”. Drumurile bătute de ei erau grele, încât trebuiau să înhame la căruţele lor multe părechi de cai, dar erau şi primejdioase, căci multi făceau contrabandă.

Si între români începu pe vremea mea o serioasă îndrumare a tinerilor din Şchei şi din satele din Tara Bârsei spre meserii. In frunrea acestei mişcări se puse proropopul Bartolomei Baiulescu din familia unor fruntaşi ţărani cu numele Baiu, din Zarneşti. El sprijini pe cei ce se duceau la meşteşugari, deschise cursuri serale pentru ucenici şi căută să convingă pe românii din Şchei că cu un cât de mic atelier ajung mai departe decât cu funia hamalilor sau intrând ca slugi la prăvălii.

„Sodalii” se grupară, în 1874, într-o societate care avea cor şi dădea reprezentaţii teatrale. Tin minte că la o astfel de producţie braşovenii s-au încumetat să dea Hoţii de Schiller în traducere românească. Franz Moor, în loc de răspuns, avea să întrerupă pe Amalia, care îi arăta cât de nedemnă era purtarea lui, cu un „Ha, ha, ha” demonic. Actorul improvizat, întorcând fetei spatele, exclamă: „de trei ori ha!”

Vinerea, meşteşugarii şi fabricanţii braşoveni ieşeau în târg, în satre aşezate la aceleaşi locuri. Tinichigiii cu marfa lor strălucitoare, curelarii cu hamuri negre, care miroseau de departe a iuft, şi curele roşcate, pălărierii cu pălăriile de pâslă neagră, rotunde şi cu boruri înguste, cojocarii cu cojoace înflorate, ploscarii cu ploşti vopsite şi prinse de nişte curele subţiri, „măsarii” cu lăzile de Braşov, galbene şi cu flori multicolore, funarii cu păpuşile lor de cânepă şi funiile bine răsucite, pielarii şi vânzătorii de pămătufe, „cosarii” în şatrele cu împletituri etc.

La târgul săptămânal veneau din împrejurime săcui cu pantaloni strâmţi, ciangăi din Săcele, pe care îi cunoşteai după părul lor bălai şi după vocalele lungite, şi saşii bogaţi din Tara Bârsei, care mai mult vindeau decât cumpărau. In post veneau cu ulei de in, pe care-l măsurau cu un „deţi” de tinichea cu o coadă lunga, iar turtele de jufă le vindeau pentru vite. Printre „găburoaicele” late în solduri şi cu pieptul strâns~ân bluzele lor vinete veneau românii din toate părţile în portul lor national, bine păstrat. Săcelenii purtau cămaşa mai lungă înapoi decât înainte, iar scurteicile negre ale nevestelor lor contrastau cu fotele roşii ale brănencelor. Ţăranii veneau să-şi vadă copiii ce umblau la gimnaziu şi să le aducă merinde, să vândă produsele holdelor, grădinilor şi stupilor lor, precum şi brânza şi lâna turmelor, şi să cumpere marfa industriasilar braşoveni. In Târgul Grâului se vindeau caroalele şi în special grâul cu bobul mascat, în saci deschişi la gură. Cumpărătorii lasau boabele aurii să curgă gârlă din mâinile lor în saci.

Dar cumpărăturile se făceau mai ales la cele trei „târguri de tară” – iarmaroace – în aprilie, iunie şi octombrie. Şatra lângă şatra se înşiră, acoperind toată piaţa, pe când carele celor veniţi la târg erau atât de multe pe maidanul de sub Strajă, încât de-abia te puteai strecura printre ele. La două astfel de târguri de tară s-au adus şi vândvt la Braşov l2. OO0 de vite şi 3.000 de oi.

Pe noi, copiii, ne atrăgeau şatrele cu turte şi jucării Turta dulce, cu miere, brună şi lucioasă, şi turta galbenă de Sibiu, cu migdale tăiate subţire. Într-o vreme apăru şi turta de Turda, mai dulce şi crăpată la mijloc. Inimi şi călăreţi, cocoşi şi altce figuri de turtă colorată roşu, cu desene de zahăr şi cu obrazul în culori vii, tipărit pe hârtie, făceau deliciul copiilor şi servitorimei.

O oglinjoară, un „buricas” cu o singură limbă şi cu prăsele de lemn vopsite roşu, o trâmbită cu care făceai o gălăgie infernală, un copilaş de lemn lipit de leagănul lui, porumbei ce ciuguiesc iarba lipită pe o bucăţică de lemn şi dansatori ce se învârteau după câteva note, când întorceai o minusculă manivelă, păpuşi de piele albă de mănuşa, cu obnaji roşii, mingile de tot soiul şi mai ales cele de hârtie subţire înfundate cu tarâte de lemn şi legate cu o gumă subţire, încât după ce loveai cu ele pe cineva, mingea se întorcea iară în mâna ta, baloanele umflate, cărora de le dădeai drumul se înălţau în slava cerului – Doamne, câte jucării minunate şi cadouri pline de haz – „puiul târgului” – pentru domnişoare, cărora le „făceai curte”!

La Braşov erau preturi fixe. Atât de fixe, încât dacă cumpărai de la fierăria „La Curtea de Fier” a lui Thomas, Scheeser şi Galz un şurub, vânzătorul căuta mai întâi în cartea groasă cu ilustraţii preţul lui ca nu cumva să greşească. Numai la târg trebuia să te tocmeşti şi să nu oferi decât jumătate din preţul cerut. De aceea a fost un mare eveniment când într-un an apăru între satre una care avea, ca la bazare, numai două preturi unitare: şapte şi dublul, paisprezece creiţari. Atât costa orice obiect, jucării, mingi, batiste, notesuri, muzicuţe, drâmburi, sticluţe cu parfum etc. Lumea cumpăra, înghesuindu-se în fata acestei satre, având impresia că face o bună afacere. Piţulele de zece şi douăzeci de creiţari, cărora le mai zicea şi „firfirici” şi băncute, curgeau în farfuria vânzătorului, care era plină de monede de argint, subţiri şi uneori pătate cu rugină verde.

Abia în 1893 se introduse „coroana” şi „filerii” în locul fiorinilor, cărora le ziceau şi „zloţi” – de argint sau de hârtie – şi a creiţarilor, numiţi şi „cruceri”. Dar desi curând se puseră în circulaţie banii cei noi, monede de argint de una şi cinci coroane şi bancnote de două, zece, douăzeci şi cinci şi o sută de coroane, mult timp noi socoteam tot cu fiorinii şi creiţarii, înmulţind preturile cu doi. „Sfanţii” ieşiseră demult din uz. Când se puseră în circulaţie monedele divizionare de metal, la mijloc cu o gaură, ele erau numite neoficial „vecherle”, după numele ministrului de finanţe.

Si fiindcă veni vorba de bani, să adăugăm câteva cuvinte despre măsurile întrebuinţate pe vremea mea, când litrul – la Braşov îi spunea „litră”, cuvânt care nu însemna, ca în Tară, o parte dintr-un kilogram – şi metrul erau măsurile oficiale, dar erau încă întrebuinţate şi altele, mai vechi. Dintre acestea unele erau uzuale numai pentru anumite mărfuri. Astfel vinul se vindea cu litra sau cu „deţi”, dar laptele cu „cofa”, racii se vindeau cu bucata sau cu „ortul” (cuvânit care nu se îmtrebuinta numai când cimeva îşi dădea „ortul popii”), hârtia cu coala sau cu „contul”, care cuprindea 24 de coale etc.

Această îndoită măsură explică unele curiozităţi păstrate în limba noastră. Cuvântul „fârtal”, cunoscut prin Ardeal, vine din germanul „Viertel”, adică a patra parte, dar el nu însertmează un sfert de litru, ci o treime. Cauza acestei nepotriviri se explică prin faptul că mai demult se măsura cu cofa, care avea patru fârtale. Din vechile măsuri de capacitate se mai întrebuinţa „ferdela”, de 20 de litri, şi „găleata” de 80 de litri cu care se măsurau cu deosebire bucatele. Merele se vindeau în Şchei cu „vana”, purtată în spinare.

Lungimea se măsura cu metrul, care era de lemn în prăvăliile braşovene. Când prăvăliaşii măsurau o pânză, ei o desfăceau, săltând de câteva ori trâmba înfăşurată în jurul unei bucăţi de lemn sau de carton şi punând-o de atâtea ori pe metrul de lemn, sau pe distanta corespunzând unui metru, însemnată pe tejghea, de câte ori ceruse cumpărătorul. In piaţa însă, unde aduceau ţărancele pânza de în sau de cânepă ţesută în casă, sau postavul gros de Săcele şi-l vindeau sub Sfat, măsurătoarea se făcea cu „cotul”, iar ceea ce mai rămânea când bucata se sfârşea, se taxa cu „şchioapă”.

Douăzeci de metri erau un „stânjen”, care se întrebuinţa însă mai ales la pământ, alături de „prăjină”, iar lemnele se vindeau cu stânjenul de patru metri pătraţi. Pământul se măsura cu „iugărul”, iar muntele cu „ocaua”.

Ocaua, ca măsură de gteutate, nu se mai întrebuinţa la Braşov, unde se cântărea pe vremea mea cu kilogramul. Rămăsese însă şi „funtul”, care avea 56 de „deca”, sau 32 de „loti”. Tin minte că la noi în casă reţetele de prăjituri erau în loti. Greutăţile de alamă ale lotilor erau cu găvan şi intrau una într-alta.

Negustorii de peste din Braşov aveau şi „calul” ca măsură, corespunzând la 136 kilograme, adică cantitatea de peste sărat adus de la Galaţi pe un cal.