CASINA.

În anul 1935, Casina română din Braşov şi-a serbat centenarul. Cu ocazia aceasta s-a publicat o foarte interesantă monografie, cu multe ilustraţii, documente şi studii scrise de istorici braşoveni. Citind această catte îţi trece pe dinaintea ochilor viaţa românească din acest oraş, în curs de un secol.

Cuvântul „casină” nu trebuie confundat cu modernul casino, cum se găseşte la Monte-Carlo, la Vichy şi în alte statiutii balneare, iar la noi la Sinaia sau la Constanta. Casina ardeleană – cea din Braşov e cea mai veche – e o imitaţie după vienezul Kasino, care e un fel de club deschis numai pentru membrii ei. Această exclusivitate a şi fost motivul principal al întemeierii ei, într-o vreme când negustorii români au simţit nevoia unui loc de întâlnire, fără amestecul grecilor. Aici se putea face o politică potrivită intereselor romaneşti. Parcurgând lista membrilor din anii dintâi, întâlneşti însă şi multe nume greceşti – între ele unele ale grecilor rămaşi la Braşov – care însă se pare că îşi vedeau de negoţul lor şi care trăiau bine cu românii. Erau şi multicei armeni, veniţi şi ei din împărăţia turcească, şi câţiva slavi balcanici. Parcă suntem pe vremea papii Bonifaciu al nouălea, care vorbeşte de levantinii oploşiţi în acest centru comercial şi uniti prin religia lor.

La început casina era numai a negustorilor, care discutau aici afacerile lor, la o ceaşcă de cafea neagră şi la un ciubuc. Ei se strângeau în jurul unuia mai cărturar, care le citea cu voce tare „Gazeta de Transilvania”, „Kronstädter Zeitung” sau „Curierul” lui Eliad. Când venea la Braşov un negustor din alte părti, el era introdus ca oaspe de un membru al casinei.

Acest caracter exdusiv fu însă în curând părăsit. Negustorii iubitori de cultură, ca Gheorghe Nica sau Nită Iuga, introduseră mai întâi ca membri ai casinei pe Gheorghe Bariţiu, Iacob şi Andrei Muresianu, iar când fii de-ai negustorilor braşoveni se întorceau de la studiu din Viena, era natural ca ei să umble la aceeaşi casină ca pătrintii lor. Dar un Pândeli Dima, ajuns odată membru, inttoduse şi adti profesori ai nou înfiinţatului gitmnaziu. In scurtă vreme, numărul negustorilor vechi scăzând şi nevenind alţii în locul lor, casina negustorească deveni cel mai democrat club, în care protopopul stătea la aceeaşi masă cu judecătorul şi cu morarul Şerban, avocatul cu „concipistul” lui, funcţionarul de bancă şi măcelarul Bărbuceanu cu bătrânul Purcărea, care umbla în portul din Şchei, cu cioareci şi cămaşa ieşita.

Ca şi odinioară, în sala de lectură a casinei erau gazetele: mai numeroase şi în mai multe limbi. Câteva, mai ales ce e umoristice, ilustrate. Din când în când mai aducea, când se întorcea din Bucureşti, cineva vreun număr din foile oprite de a trece peste graniţă. Lumea se arunca asupra lor şi le comenta cu pasiune. Chiar şi dascălul Aron, judecătorul Pop, negustorul Săbădeanu sau profesorul Pantu, care de obicei nu ridicau ochii de pe gazetă, până nu isprăveau de citit şi anunţurile, luau parte acum la discuţii. De asemenea se comentau cu voce tare noutăţile senzaţionale, atât de rare la Braşov, încât meritau ca şi ei să lase jurnalul şi să asculte pe cel ce aducea ştirile. Cutare soandal la Curte, încendiul Teatrului imperial din Viena, atmosfera îmbâcsită din Bosnia şi Herţegovina după anexiune, traiul scandalos al regelui Milan al Serbiei, a cărui sotie, Natalia, era româncă, câte un cutremur de pământ sau potopul de la Seghedin – cine zice că nu se întâmplau şi pe vremea mea lucruri vrednice de a fi comentate în casină?

Recordul acestor ştiri senzaţionale l-a bătut drama de la Meyerling, rămasă până astăzi un mister. Principele moştenitor al Austriei, Rudolf, singurul fiu al împăratnlui Francisc Iosif, a fost găsit mort, împreună cu amanta lui, baroama Vecsera, la castelul de vânătoare de la Meyerling, lângă Viena. Versiunea curentă era că cei doi amanţi s-au sinucis, văzând că nu se pot căsători, căci Ştefănia, sotia lui Rudolf (care s-a căsătorit mai târziu cu un aristocrat ungur), nu voia să divorţeze, divorţul fiind dealtfel oprit de biserica catolică.

În această versiune nu prea credea nimeni. Se răspândeau fel de fel de ştiri despre o ceartă între cei doi amanţi, despre un complot politic la care a luat parte şi Rudolf, nerăbdător de a ajunge pe tron; se vorbea de dispariţia misterioasă a lui Bratfisch, vizitiul care-l aducea pe Rudolf la castelul său de vânătoare; se dădeau amănunte despre felul în care a ajuns vestea la Viena, care i-a fost comunicată împăratului de confidenta acestuia, doamna Eoaterina Schnatt, la propunerea chiar a împărătesei; se ştia că tatăl baronesei Vecsera trăise ca pictor în Bucureşti etc. Scurt timp după moartea lui Rudolf, a dispărut din Viena şi arhiducele Ioan care, plecând în Argentina sub numele de Johann Orth, a naufragiat. Intre drama de la Meyerling şi dispariţia lui Johann Orth trebuie să fi existat o legătură; lumea făcea comentarii din cele mai fantastice.

Acum, în 1946, a apărut într-o revistă ilustrată din Elveţia, o notiţă care pare a da explicarea enigmei. Iscându-se o ceartă întrne Rudolf şi baroana Vecsera, aceasta l-a lovit în cap cu o sticlă de şampanie, omorându-l pe loc. Arhiducele Ioan, care era de fată, a scos atunci revolverul şi a împuşcat-o pe baroană. Imediat a plecat apoi la Viena şi s-a prezentat împăratului. S-a lansat atunci versiunea cu sinuciderea iar arhiducelui Ioan i s-a dat ordin să se facă nevăzut. El nu, s-a dus în America de Sud, cum se spunea, ci în Suedia, unde a trăit până la adânci bătrâneţe, necunoscut de nimeni şi căsătorit cu o suedeză, cu care a avut trei fete. Uneia din acestea, căsătorită şi ea cu un suedez, i-a mărturisit, înainte de moarte, tatăl ei adevărul despre moartea lui Rudolf şi dispasipia ashiducelui Ioan. In posesia ginerelui lui se găseşte un geamantan cu documente, care întăresc spusele lui şi descoperă, după aproape şaizeci de ani, adevărul.

Cu un interes tot atât de viu erau comentate ştirile ce veneau de la cealaltă Curte, de la Bucureşti şi Sinaia. Născut tocmai în anul războiului ruso-turc, la care a luat parte atât de glorioasă şi tânăra oştire română, am fost în cea dintâi tinereţe martor al marelui şi îndelungatului răsunet ce l-a avut acest război la Braşov. Doamnele îşi aduceau aminte de ajutorul dat de ele serviciului sanitar român, domnii de contribuţia lor şi de faptele eroice ale celor ce s-au dus ca voluntari cu oştirile române. Toate aceste amintiri şi ştiri nouă în legătură cu războiul formau mult timp subiectul de conversaţie în casină. Se vorbea cu entuziasm de purtarea eroică a ofiţerului ardelean Moise Grozea, trecut în armata română, şi pe care vistavoiul lui l-a scos de sub dărâmăturile cauzate de explozia unei grenade la Griviţa, unde s-a luptat cu atât eroism. El, care ajunse mai târziu general de corp de armată, era însurat cu o braşoveanca, fiica lui Iacob Mvresianu. Plevna, Griviţa şi Smârdan erau titluri de glorie, cuvintele cu oare domnitorul a întâmpinat ghiuleaua ce a explodat în apropierea lui, moartea eroică a lui Valter Mărăcineanu, poeziile din război ale lui Alecsandri şi dorobanţii lui Grigorescu se recitau şi se arătau cu mândrie. Istoria glorioasei campanii se cunoştea dm cartea colonelului Văcărescu şi cea a năsăudeanului Alexi. (7)

Când în 1881 Carol I s-a încoronat cu coroana regală de otel, din Brasovul apropiat a placat o deputăţie de domni şi doamne la Bucureşti. La casină se povestea cum pe drum, ploile de primăvară au rupt un pod şi călătorii din tren au trebuit să facă o transbordare, împreunată cu multe peripeţii. […].

Si deoarcece se pare că e scris ca moştenitorii tronului să nu fie scutiţi de soartă, cronica senzaţională a Brasovului, cu un serviciu special la casină, a avut un subiect palpitant de conversaţie când s-a răspândit ştirea despre întreruperea bruscă a unui început de roman de dragoste între Ferdinand şi domnişoara Văcărescu şi plecarea acesteia la Paris, unde a trăit ani îndelungaţi expatriată. Am avut parte ca să aud din gura Elenutei Văcărescu despre întâlnirea, în capitala Franţei, a reginei Maria cu ea, după ce trecuse de mult văpaia întâiei tinereţi.

Evident că cele mai vii comentarii din casină priveau politica guvernului din Budapesta fată de romani, sau evenimente care aveau o legătură cu noi. Huiduirea lui Ilie Măcelariu în parlamentul din Budapesta, după care a urmat politica de pasivitate, revoltase pe toţi românii (8). Împlinirea a o suta de ani de la revoluţia lui Horea şi apariţia cărţii lui N. Densusianu (cunoscut braşovenilor de când se stabilise ca avocat în acest oraş), interzisă de cenzura din Budapesta, era mult discutată (9). Cu drept cuvânt, căci judecând după ecoul mare produs în Apus de condamnarea celor trei conducători ai ţăranilor răsculaii, această mişcare revoluţionară a zguduit mai mult decât văile Carpaţilor. Odată am cumpărat la un anticar o „Istorie universală” în 16 volume, de la începurul veacului trecut. Fiecare volum avea o ilustraţie. Cel din urma da chipul lui Horea tras pe roată. (10)

Când în 12 octombrie 1895 s-a încheiat întâia căsătorie civilă la Braşov, inovaţia aceasta a stârnit, în mod firesc, discuţii aprinse (11). Se vorbea mult de comasarea, nedreaptă pentru elementul românesc, din 1888(12), fireşte, de vreun nou proces de presă cu condamnarea la închisoare a celui răspunzător de articolele publicate si, ceea ce era mai dureros, cu confiscarea unei părti a cotei ce jurnalele erau obligate să o depună, ca un fel de cauţiune. Autorităţile ştiau că în cele mai multe redacţii erau oameni, mai ales tipografi, care erau fericiţi să sufere temniţa pentru cauza naţională, şi numai rare erau cazurile când autorul articolului îşi arăta numele şi îşi făcea o glorie să trimită corespondenta din Vat sau Seghedin, unde îşi făcea „cura”. Mai ştiau acestea că gazetele romaneşti erau sărace şi n-aveau cum să pună la loc confiscarea banilor. Totuşi se găsea leac şi pentru acest neajuns. Din actele secrete ale politiei braşovene, publicate nu demult, reiese că acolo se ştia, sau cel putin se bănuia că drumurile la Bucureşti ale părintelui Voină, sau ale directorului „Albinei”, Valeriu Bologa, aduceau salvarea de cele mai multe ori. Păstrez ca document al vremii, o adeverinţă a lui Aurel Muresianu despre o asemenea sumă, primită de la un unchi al meu, care era director la Banca Naţională (13).

Dar să lăsăm pe pensionari la gazetele lor şi să trecem în celelalte două încăperi ale casinei, în care lumea era mai gălăgioasă şi mai veselă. In mijlocul camerii celei mari era biliardul, cu postavul lui verde, destul de petecit. La el jucau cam aceiaşi jucători, profesorul Lazăr Nastasi, care întovărăşea loviturile cu cele mai fantastice mişcări ale corpului când bila trecea pe delături, colegul lui, Pândeli Dima, care juca elegant şi liniştit „duple”-urile lui lungi şi „recusé”-urile la care adesea făcea câte un „kix”, ca toţi biliardistii ce şi-au pierdut antrenamentul; mai târziu Sterică cel tăcut, cu frumoasele lui „buzera” şi cu seriile lui de câte douăzeci, şi alti jucători de ocazie, care când nu aveau partener, îl luau pe Nicolae, îngrijitorul casinei, care întrerupea jocul ca să aducă unui membru câte o cafea neagră sau o dulceaţă.

În jurul mesei de biliard erau măsuţele de şah sau, dacă le întorceai scândura din mijloc cu muşamaua verde deasupra, de cărţi. Şah nu juca deodată decât o păreche, rar două. Când juca profesorul Percea, la masa de joc era linişte deplină dar când luca profesorul Bunea, pierderea fiecărui „fugar” – nebun – sau cal era întovărăşita de comentarii nesfârşite.

La una din mesele din colt, sau la două, era partida obligatorie de „şaizeci şi sase”, pe cam o juca „Vărul”, adică măcelarul Bărbuceanu, cu avocatul Sorescu, sau Nache Dusoiu cu Ueveghes. In cazul acesta, în jurul mesei se strângeau „chibiţii”, bătrânul Niculită Ciurcu, ceva mai tânărul „Mamă”, şi avocatul Puşcariu, cel cu barba albă. Ei râdeau cu poftă de glumele pipărate ale lui Sorescu şi fata serioasă a lui Ueveghes, când îi „tăia” asul de „adut” al lui Nache cel zăpăcit, care se zăpăcea şi mai tare când îl luai cu repezeala. Numai la urmă, când jucătorii îşi numărau „punctele”, Nache, controlând încă o dată numărătoarea, zicea mirat: „Nu stiu unde e asul de adut, cu care aveam şaizeci şi sase, căci am avut şi un douăzeci la roşu”. Până şi Mamă cel tăcut râdea cu poftă şi povestea ce cărţi avuse Nache fără să le mai ştie, numindu-le însă cu numirile întrebuinţate în Şchei: „coz” în loc de atu, „tuz” în loc de as, „şchiop” în loc de valet, sau „untăr”, cum i se spunea la Braşov, „ploscă” în loc de „dubă”, adică pica din cărţile franţuzeşti, „crăiţa” în loc de zecele din cărţi şi altele.

Cărţi se juca cu cele 32 de foi ungureşti, având asii cu chipurile celor patru amotimpuri, sau cu patru poeţi sau oameni mari ai ungurilor: poetul Petofi ca as „roşu”, Eotvos ca as de „dubă”, Vesselenyi ca as de „ghindă” şi nu mai stiu care poet ca as de „verde”. Cu aceste cărţi se juca şi „dardl”, mai rar pichet, iar duminica, la masa mare îmbrăcată în postav verde din camera cea mică, „douăzeci şi unu”, sau mai ales „ferbel”. Acesta se încingea cu deosebire când venea câte un oaspe şi mergea uneori pentru sume desrul de mari pentru membrii cu venituri modeste ai casinei. De profesorul Nastasi se povestea că odată a câştigat banii cu care a cumpărat pentru fetele lui un „clavir”.

În cursul săptămânii se juca însă pe mize mici. După socoteli complicate pe tăbliţele de „préférance” câştigătorul se alegea, mai adesea, cu douăzeci sau treizeci de creiţari. La masa de „şaizeci şi sase” încalte, se juca de obicei pentru plata cărţilor – adică zece creiţari – iar când unul avea ghinion – la Braşov i se spunea „pehi” – mai avea de plătit şi cafeaua neagră sau dulceaţa ce o lua partenerul.

Intre jocurile de cărţi, cel mai amuzant era „preferanţul ilustrat”, când îl jucau popa Saftu cu Pândeli Dima şi directorul Onitiu. Profesorul Dima avea de obicei la jocul de cărţi ghinion atât de mare, încât şi când se aşeză lângă cineva, ca „chibiţ”, acesta pierdea cu sigunantă. La „preferanţ” juca foarte prudent, dar totuşi uneori se avânta să anunţe câte un „mizčr”. Desi nu avea decât o greşeală neânsemnată, cu ghinionul lui proverbial „cădea” de câteva ori. Atunci se aduna toată casina în jurul mesei lui Dima, îi atârna de gât un lant, ca al primarului, iar popa Saftu scotea din gură ţigara „de piele” şi intona, secundat de Onitiu, o cântare care făcea parte nelipsit din ritualul jocului, ca şi glumele nevinovate dar spiriruale ale avocatului Sani Străvoiu, care „chibiţa”.

Cel ce făcea mai mult haz era însă conul Alecu Petric, un stâlp nelipsit al casinei, de când ieşise la pensie şi a revenit la Braşov, unde trăia cu părinţii săi, foarte bătrâni. Lui i se permitea orice observaţie şi glumă. Când doi inşi jucau biliard, el urmărea jocul cu mare atenţie si, din când în când, îşi dădea cu părerea: „Dă-i una peste bot”, adică loveşte bila dintr-o parte, sau „după ea”, adică „coulé”. In timpul acesta el se înalţa în vârful picioarelor şi se lăsa pe călcâie, făcând, la oarecare distantă de biliard, de câteva ori această mişcare legănătoare.

„Cum a fost povestea cu papagalul?” se făcea că nu ştie Sani Străvoiu. Atunci Ueveghes îl întreba: „Ce, nu ştii?” şi începea să povestească păţania lui conu Alecu, când s-a dus, ca în fiecare lună, în Tară să-şi încaseze pensia de telegrafist, pe care trebuia să o aducă mamei lui. In schimb, ea îi dădea locuinţa, haine şi mâncare şi o mică sumă pentru casină şi ţigări. Dar aceste drumuri în Tară erau foarte ispititoare, căci pe la Azuga şi Predeal avea prieteni vechi, cu care conul Alecu s-ar fi oprit bucuros la un pahar de pelinaş.

Odată nu putu rezista ispitei, şi după o ţuică şi pelin veni la rând vinul. Baterie se urma după baterie, până ce din pensia pe o lună nu-i mai rămăsese decât un pol. In gara Predeal, conul Alecu, văzând trenul ce avea să-l ducă acasă, fu deodată copleşit de remuşcări, şi mai ales de teama de maică-sa când se va întoarce cu mâna goală. Apoi trecu, din întâmplare, pe lângă el un om cu un papagal. Ce-i trecu atunci ca un fulger prin mintea lui aburită de vin? Papagalul, cu culorile lui vii, i se păru că e salvarea. Izbuti să-l cumpere cu cei douăzeci de lei ce i-au mai rămas.

Ajuns acasă, se iscă între el şi mumă-sa următorul dialog: „Mirosi a vin, prăpăditule. Iar ai băut!” „Ho! ho!” „Ce hoho? Adu pensia!” „Ţi-am adus ceva!” „Las c-om vedea noi! Deocamdată pensia!” „Iat-o”! zise conul Alecu, râzând, şi scoase papagalul pe jumătate mort din geantă.

Mamă-sa, o băbuţă mărunţică, era aproape să leşine de spaimă, când pasărea se repezi asupra ei, dând din aripi. A doua oară era să leşine când i-a spus că dăduse toată pensia pentru ea.

„Eu am auzit că, ca să-şi scoată paguba – se amestecă în vorbă un funcţionar tânăr – a jumulit pasarea şi a pus-o să fiarbă. A fiert patru ceasuri, dar…”

Acest adaus nu mai era însă pe placul lui conu Alecu, care se uită cu sprâncenele încruntate la cel ce născocise acest adaus la povestea papagalului.

„Lasă-l să bârfească – zise împăciuitor învăţătorul Butnaru, poreclit Mos Corbu, de când jucase pe acest personagiu în Crai-nou, opereta lui Ciprian Porumbescu – aşa e lumea nouă de astăzi. Hai să facem un <şaizeci şi sase>, căci am poftă de o cafea”.

Conu Alecu se aşeză fără nicio vorbă la masa de joc, aruncând numai o privire lungă celui ce pusese papagalul lui la fiert. Partida de cărţi era sigur că o câştigă, căci era meşter mare în acest joc şi îi surâdea perspectiva să-l bată pe Mos Corbu. Aduse deci două tăbliţe cam uzate, cretă cu vârful tocit şi o păreche de cărţi vechi, căci la „şaizeci şi sase” nu se luau cărţi şi tăbliţe nouă.

Pe când îşi număra cu o singură mână – căci în cealaltă ţinea ţigara aprinsă – loviturile, deodată se aude de la masa vecină: „Contra!” „Re!” „Sub!” „Hirsch”

Aceste cuvinte scurte, care se urmară prompt, ca nişte replici ameninţătoare, veneau de la jucătorii de calabrias, care se „contrau” şi „recontrau” şi ajunseseră până la „cerb” nemţesc. In sală se făcu linişte şi toţi ceilalţi jucători puseră cărţile lor pe masă, cu fata în jos, şi înconjurară masa unde se dădea meciul cel mare între trei jucători mari, un profesor de matematici, deprins să calculeze bine, un funcţionar de la „Albina”, care ştia ce va să zică să iei repede o hotărâre când conjunctura e favorabilă, şi un tânăr avocat venit de curând la Braşov de la Budapesta, unde erau marii jucători evrei de calabrias. Cei doi cu cărţile bune stăteau tare pe poziţiile lor, unul având în mână patru asi – ei făceau singuri optzeci şi patru de puncte şi anulau alte figuri posibile – celălalt având „bela”, adică „obărul” şi „craiul” – dama şi popa – „nouacă”, care număra paisprezece, şi fiind „scart” la o coloare, deci având siguranţa că-i va „bate” un as.

„Ostile stau faţa-n fată”, dar înainte de a începe jocul, cel de-al treilea jucător, care avea carte slabă, zise uitându-se la profesorul Bunea (care nu se răbda să nu dea sfaruri jucătorilor şi chiar să le ia cartea din mână şi să joace cu ea): „Chibiţii să-şi ţie gura!”

Cel care dăduse contra „iese” cu asul de „verde”: „patru asi!” Cel ce a dat recontra îl „taie” cu popa de „adut”: „bela”. Al treilea „unge” „decarul”.

„Am ieşit cu verde”, insistă cel cu contra. „Văd, dar n-am!”

Lovitura aceasta neaşteptată e decisivă şi chibiţii nu mai au interes să urmărească jocul.

Nu-l vom urmări nici noi, ci vom privi un moment cu atenţie pe jucători. Doi din ei, profesorul şi avocatul, vin de la Universitatea din Budapesta şi aduc de acolo obiceiuri şi jocuri nouă, necunoscute până atunci la Braşov, unde pe vremuri erau numai profesori ce au studiat la Viena şi vreo patru-cinci avocaţi români ce nu-şi făceau concurentă şi erau sfăruitorii ţăranilor români, când aceştia se „împrocesuau” cu ungurii şi saşii. Acum se schimbaseră lucrurile. Avocaţii români se înmulţeau şi „candidaţii de avocaţi” aduceau maniere ungureşti şi făceau practica în „cancelariile” unor avocaţi moderni, care nu aveau milă cu părinţii lor Iărani.

Tocmai în copilăria mea se petrecea această schimbare mare în societatea românească, de care se resimţea şi casina negustorească, cu obiceiurile ei patriarhale de odinioară. Băncile cu funcţionarii lor, ce aveau ocazia să cunoască de aproape lupta grea economică a ţăranului român din Ardeal, erau în mod firesc elementul de legătura cu vremile nouă, preocupate de chestiuni financiare şi economice.

Vizita noastră la Casina română din Braşov ne-a servit să surprindem câteva aspcte ale curentelor acestea, în crasă opoziţie cu epoca precedentă. Noi, tineretul, aveam însă prea putină pricepere pentru vremile nouă, ci am rămas cu predilecţiile şi educaţia unei generaţi îmbibate de umanism.