MEDICUL DE CASĂ

„Fuje iute la ţucal?” întreba doctorul Greissing, de câte ori venea la copiii bunicului mev, care-l ducea la oalele de noapte înşirate ca nişte soldaţi. Acest medic de casă tipic al generaţiei dinamtea mea, care priza şi purta părul ondulat pe lângă tâmple, era în toată înfăţişarea şi purtarea sa cu bolnavii doctorul „rococo”, care te păzea de curent, îţi administra clistire şi te trimitea vara la băile de la Zizin, pe care dealtfel el le administra.

Părinţii mei nu erau fricoşi şi nu mai dădeau importantă excesivă unei răceli sau unui stomac stricat. Tatăl meu, care copilărise la tară, în aerul curat de munte, nu se ferea de vânt şi nu te pipăia la ceafă dacă eşti „încălzit” când cereai un pahar de apă. Mama era şi ea curajoasă şi cu noţiuni destul de progresate de igienă, iubind soarele, aerul curat şi dormind cu ferestrele deschise, dar ea avea convingerile ei despre sănătatea omului şi cele două boale cărora le dădea importantă erau anemia şi nervozitatea. „Tatăl beţiv şi mama isterica, copiii nervoşi şi anemici” era formula pe care o aplica mai des.

Din cauza ţinutei lor curajoase fată de boale, părinţii mei nu-l luară, după ce nu mai practica Greissing, pe doctorul Gusbeth ca medic de casă, ca alte rude ale noastre, care rămaseră prudente, ci pe doctorul Copony, care m-a tămăduit în copilărie de scarlatină. Acesta era deosebit de simpatic şi priceput. In preajma războiului din 1877 el s-a înrolat ca medic voluntar într-un spital din Bucureşti.

Într-o zi stătea la fereastra locuinţei sale din Uliţa Fanărilor, cu fruntea răzimată de mână şi cu mâna cealaltă netezindu-şi ceafa. Lumea se adunase în stradă, căci trecuse multă vreme de când făcea necontenit acelaşi gest enigmatic. Când văzu că se strânseseră oameni destui, ridică capul şi scuipă una mare pe trecători. A fost întâia manifestare de nebunie, care îl apuca de aci înainte, periodic, în fiecare an şi îl lăsa apoi. Dar clientela şi-o pierdu, căci cine mai avea curaj să se dea pe mâna lui?

După el avurăm ca medic de casă pe doctorul Baiulescu, de curând întors de la studii din Viena la Braşov. Era înalt şi zvelt şi purta întotdeauna jachetă neagră; în mână avea un baston subţire, de trestie, cu cap de fildeş din care cauză fetele îl porecliseră „bastonaş” Era deschis la vorbă şi ştia să-ţi facă curaj, căci singur nu credea în gravitatea celor mai multe boale. La scaun se uita şi el, căci medicul de casă rămăsese marele augur, care făcea prorocii în vasul de noapte, dar nu dădea mare importantă acestui oracol. De n-ar fi fost prea comod, ar fi fost un excelent medic, căci era un diagnostician priceput. Cum în timpul din urmă se specializase în hidroterapie, introducând, în 1895, la băile de aburi o secţie specială pentru curele de apă, boalele banale nu-l mai interesau şi-şi cam neglija clientela. Baiulescu era şi medicul scoalei. La el mergeai când ai lipsit de la scoală, să-ţi dea o „scuză”, adică motivarea absentei. Când ne „posăia” – ne vaccina – scăpam de lecţie. Colegi ciupiţi de vărsat aproape nu mai erau, afară de vreo doi-trei veniţi de la sat sau din Şchei.

În 1916, venind de pe front în concediu de boală la Braşov, m-am întâlnit cu domnul Baiulescu şi la despărţire i am dorit să-l văd în curând primar al oraşului. Două luni mai târziu, intrând România în război, urarea mea se realiză. Nu după medic, ci după primar s-a dat numele lui unei străzi în Braşov, în noul cartier de sub Tâmpa. Asezazea ei în nemijlocita apropiere a cimitirului dim Groaveri şi a cimitirudui eroilor germani nu-i sumbolică, ci întâmplătoare.

Si înainte de Baiulescu fuseseră câţiva medici români în Braşov, dar numai pe scurt timp, căci medicina era un studiu greu, lung şi costisitor, şi România absorbea pe copiii braşovenilor care se întorceau de la Viena ca doctori, ca Gheorghe Diamandi, Coşti Nica, şi alti câliva. Astfel, medicii braşoveni erau aproape toţi saşi. Unii din ei, ca acel faimos doctor Honigberger, eroul unui roman de M. Eliade (6), au cutreierat lumea şi au ajuns până în Ţări îndepărtate. Numai scurtă vreme a fost, în copilăria mea, medic doctorul Cioran, de loc din Răşinari şi însurat cu o fată a negustorului Sotir (Baiulescu era căsătorit cu fiica altui negustor braşovean, Diamandi Manole), şi doctorul Neagoe, născut în Orăştie, care trecând apoi la Bucureşti, a scris lucrări remarcabile dăspre pelagră.

Cel dintâi medic român la Braşov a fost doctorul Vasile Pop, care şi-a trecut doctoratul la Viena cu o teză devenită celebra. Nu l-am mai apucat nici pe doctorul Gănescu – fiind gângav, lumea îl poreclise Găgănescu – care se pare că nu practica medicina decât în unele familii. Doctorul Lemeni, cu un an înaintea mea în liceu, a fost întâiul specialist otorinolaringolog în Braşov. Specialişti nu erau nici între medicii saşi, decât dentişti, Gust şi mai târziu Raupert, şi oftalmologul Fabritius, pentru fiul căruia s-a zidit mai târziu spitalul de ochi din Şchei.

În locul specialistului era medicul de casă, pentru toate boalele. El te ştia de copil şi-i tratase în cele mai multe cazuri şi pe părinţi. Cunoştea deci antecedentele şi te putea tămădui individual. In loc sa te trimită pe la toate clinicile, unde eşti privit numai dintr-un singur unghi de privire, urechea şi degetele lui te ascultau şi pipăiau cu luare aminte, şi senusul tactil al medicului experimentat îi spunea adeseori mai mult decât aparatele Roentgen şi analizele clinice.

În Braşov nu era introdus înteleptescul obicei chinezesc de a plăti doctorului numai cât timp erai sănătos – căci dacă te îmbolnăveai era semn că nu-şi împlinise bine datoria – dar, plătit cu anul, medicul de casă te vizita şi când nu-l chemai, încât era totdeauna la curent cu sănătatea ta.

De microbi începuse să se vorbească tot mai insistent, şi boala cea mai primejdioasă era oftica, de care nu se putea încă păzi şi cu atât mai pntin vindeca lumea. In schimb nu era cunoscută, sau cel putin nu avea nume, gripa.

„Influenta” îşi făcu apariţia şi la Braşov în copilăria mea, venind din China. Cât despre descoperirile lui Pasteur, e caracteristic faptul că medicii bsasoveni păstrau o oarecare rezervă fată de eficacitatea vaccinului contra turbărei. Remediul cel mai sigur contra acestui flagel era tot botniţa la câini şi hingherul care stârpea câinii fără stăpân. Când câteva cazuri de oameni muşcaţi de câini turbaţi se ivesc la Braşov şi în împrejurimea oraşului, doctorul Gusbeth notează în cromca sa medicala ca la o femeie, transportată la institutul antirabic din Budapesta, „se pare” că vaccinul a avut efect.

Abia mai târziu fură recunoscute cazurile de apendicită; oamenii mureau de „încurcătură de mate”. Mai târziu, când apendicita veni la modă şi era operată, ea abia se întâlnea la români; era răspândită numai între saşi şi se credea că provine din sâmburii de cireşe, când îi înghiţeai din nebăgare de seama.

Boalele cele mai frecvente erau, înaintea introducerii apeductului, febra tifoidă, cu 95 de cazuri anunţate în 1894 şi 217 cazuri de scarlatină; febra puerperală cu 14, tusea convulsivă cu 10, pojarul cu 41; alte boale arau sau mai putin frecvente, sau nu erau anunţate la serviciul sanitar. In 1892 s-a ivit în Hamburg o epidemie de holeră cu 8.000 de cazuri mortale. In Rusia au fost peste o jumătate de milion de holerici, din care aproape jumătate au murit. Molima a ajuns şi în Ungaria, dar a cruţat Brasovul, unde bătrânii îşi aduceau aminte de gnozăviile acestei boale.

Erau multi copii rahitici şi scrofuloşi, care se văd din ce în ce mai rar astăzi, de când traiul a devenit mai igienic. Soarele şi mişcarea în aerul curat au alungat „boala englezească”, cum i se zicea rahitismului, şi nu mai vezi rănile urâte la gttul copiilor scrofuloşi şi cu picioarele strâmbe. La fete tinere întâlneai mult, între săsoaice mai ales, obrajii palizi şi buzele decolorate. Vina se punea pe corset, în care fetele se strângeau prea tare. Anemia nu era un simptom, ci o boală, care trebuia vindecată, şi căreia i se dădea o importantă exagerată, căci diferitele maladii care se manifestau printr-o coloare palidă a fetei, mai ales la fete tinere, erau înglobate sub numele colectiv de anemie. Se lua contra ei mai ales ulei de peste, dintr-o lingură de argint cu capac, să nu se poată vedea şi mirosi uleiul, care nu era rafinat şi avea un gust gtetos. După el ti se dădea o bomboană de mentă, care te mai mângâia şi pe care o mâncai pe nerăsuflate, sorbind aerul rece şi cu o aromă plăcută. De vitamine nu se ştia, nici de puterea tămăduitoare a calciului, dar uleiul de peste se lua.

Toată medicina se găsea pe atunci în stadiul de dibuire, în care este încă medicina internă în mare parte şi azi, desi razele X şi analizele chimice permit un diagnostic sigur în cele mai multe cazuri. Medicii încercau diferite leacuri nouă, dar dintre acestea nu era niciunul să tăznăduiască boala în mod suveran. De sulfamide sau penicilină nu se ştia nimic. Dacă doctorii vorbesc azi de marile progrese ale medicinei interne, de fapt uriaşul pas înainte l-a făcut, în afară doar de chinina contra malariei şi frigurilor, chimia şi farmacologia, care le-a pus la dispozilie noile chei pentru câte un singur lacăt.

Dar nici chirurgia, care face astăzi operaţii atât de surprinzătoare, cu rezecţii de stomac, eliminarea din corp a unor organe esenţiale, ca fierea, splina, rinichiul, mitra şi altele, nu era pe vremea mea decât la începuturile ei, desi s-a împlinit tocmai o sută de ani de la întâia operaţie cu anestzie cu gaz ilariant. Când unui văr al meu i s-a umflat piciorul ca sticla, din cauza unei tromboze, medicii din Braşov sau sfătuit mult timp până când au luat bisturiul şi l-au căsăpit în două rânduri, nefiind niciunul chirurg. Când bogătanul Ghiţă Pop s-a decis să se opereze la Viena, tot Brasovul a vorbit câteva săptămâni de curajul lui şi de călătoria lui făcută fără vagon cu paturi, de care nu se pomenea pe atunci. Lumea nu era aşa de grăbită ca astăzi, când nu mai are vreme să se supună unei cure îndelungate şi preferă o operaţie, oricât de grea. Medicul îţi dă acum voie să părăseşti patul la câteva zile după ce ţi-a scos fierea sau ţi-a făcut o cezariană, care în tinereţea mea trecea de deosebit de primejdioasă. Nimeni nu se întreabă astăzi dacă jumătăţile de stomacuri sau singurul rinichi cu care ai rămas nu se vor răzbuna mai târziu.

Cu creşterea prestigiului chirurgilor şi specialiştilor de tot soiul, a fost surghiunit în oraşele mici din provincie medicul de casă, care era şi un amic al familiei şi o personalitate marcantă a oraşului. Lui i se permitea să fie original şi să-şi certe pacienţii. Fată de el nu aveai secrete, şi de discreţia lui puteai fi sigur în cazuri de boale compromiţătoare, dintre care una era isteria la multe femei.

O persoană tot atât de importantă ca medicul de casă era în familiile cu multi copii – şi acestea erau cele obişnuite – moaşa. Frau Schwarz venea grăbită, cu gntuta ei, cu foarfecele pentru tăiat buricul şi cu cele câteva instrumente, şi copiii erau trimişi la plimbare sau pe la rude. Când veneam aoasă, ni se spwnea că barza a adus un frăţior sau o surioară mică. Pe patul „chendelii” nu aveam voie să ne aşezăm, ca să nu „se ia” boala mamei, dar ne lăsau să asistăm la baia noului născut, care făcea cele mai plictisite mutre.

În contact nemijlocit cu medicul de casă era farmacistul. Farmacia se numea „spiţerie”, un nume vechi, datând din vremile când farmacistul vindea şi „specii”, adică marfă scumpă de coloniale, oa piperul, scortisaara, cuişoarele s.a. „Potică”, ca prin alte părti ale Transilvaniei, nu se zicea la Braşov.

Afară de Kelemen, cu farmacia lui „La Biserica Albă”, în Uliţă Vămii, care era ungur, toţi farmaciştii din Braşov erau saşi. şi în ţările române, cei mai multi din farmaciştii vechi erau saşi din Braşov. Pe vremea mea nu putu niciun român să deschidă o farmacie, căci privilegiul acestei meserii lucrative îl deţineau câteva familii săseşti.

Cea mai veche farmacie era a lui Roth, la codtul Uliţei Scheilor cu Strada Hirscher, „La Urs”. In piaţa erau două, a lui Schtustez, „La Îngerul Păzitor”, în Târgul Grâului şi a lui Hornung, „La Arap”, lângă politie. Tot două erau în Uliţă Căldărarilor, a lui Jekelius „La Speranţa” şi a lui Stenner „La Leu”. O farmacie era în Şchei, a lui Klein, la „Coroana de Aur”, una în Brasovechi, a lui Kugler (cel cu cele două fete blonde, dintre care una era foarte frumoasa), iar în Blumăna două, dintre care a lui Eichhorn cred că s-a deschis mai târziu.

Pe atunci aproape nu existau preparate farmaceutice, nici cutii cu pilule sau sticle cu medicamente, afară de sarea de Karlsbad, uleiul de peste, Franzbrandwein-ul lui Moll, picăturile lui Hoffman şi Davila şi puţine alte. Medicamentul se prepara după reţetele cu scrisoarea greu de citit a moedicului de casa, în sticluţe, hapuri sau în prafuri frumos îndoite şi vândute în cutiuţe învelite în hârtie subţire, colorată. Reţetele le strângea farmacistul şi le trimitea legate într-un teanc, împreună cu socoteala, la Anul nou. Când suma era mai mare, farmacistul adăuga un mic cadou, un săpun, o sticluţă de parfum etc. Cadouri mai copioase trimiteau farmaciştii la Anul nou medicilor, care, la rândul lor, sfătuiau pe pacienţi să trimită reţetele la anumite farmacii.

Medicamentele erau aceleaşi: lapte de migdale, care ne plăcea mult, expectorante amestecate cu sirop de zmeură, ca să nu fie amare, prafuri, mai ales chinină, care se lua în bulin, dar din care scăpa uneori putin pe limbă şi atunci ne strâmbam grozav. Prafurile le repartiza farmacistul pe nişte cărţi de joc şi le turna apoi în hârtiile îndoite în care sufla ca sa se deschidă. La sticlele pentru medicamente li se lua mai întâi daraua, punându-se pe cumpăna înaltă, pe lângă câteva greutăţi de alamă, atâtea globuleţe de sticlă câte erau de lipsă ca sa se cumpănească flaconul gol şi apoi se turna cu o deosebită dibăcie lichidul din diferite clondiraşe cu doupuri de sticlă şi inscripţii latineşti. La urmă se căuta dopul de pluta potrivit, se înfăşură în hârtie colorată, care se tăia, după ce era legată cu o sforicică ce trecea deasupra dopului şi era fixată cu o hârtiuţă gumată. In farmacie luai, într-un pahar mare special, despărţit printr-un părete de sticlă, praful de Seidlitz, care musa când se amesteca cu praful dizolvat în apă din cealaltă jumătate de pahar.

Alifiile se amestecau în nişte cesti groase cu un druguleţ de porţelan şi se băgau apoi în nisce borcănaşe sau în cutiuţe subţiri de lemn. Cele mai obişnuite erau alifia galbenă pentru ochi, suverană şi azi, şi o alifie albă, cu efect tămăduitor universal, căreia i se zicea „cremseles” şi se dădea fără reţetă. Numai mult mai târziu mi-am dat seama că numirea originară trebuia să fi fost „creme celeste”, desi cu această cremă „cerească” se ungeau sugăcii pe o parte a corpului foarte pământească, când se opăreau.

Uneori nu mai întrebai pe medic şi cumpărai de la farmacie „medicina” experimentată din bătrâni. Pentru bunici, care mai toţi simţeau junghiuri prin picioare şi pe la încheieturile umflate din cauza traiului bun din tinereţe şi a mâncărilor grase de care nu se puteau dezbăra, era Franzbrandwein-ul, cu care îi frecam până ţipau şi căldura le mai alina durerile „soldinei”, nelipsitul lumbago, sciaticei şi reumele ce-i necăjeau atât de des. Din când în când, bătrânii mai puneau şi câte o cataplasmă de mustar, pe care îl ţineau până li se înroşea pielea. Tot bătrânii ştiau că-s bune uneori şi lipitorile, care, după ce se umflau de sânge, se storceau, ca să poată fi întrebuinţate din nou.

Pentru cocoane şi fete anemice, pe care le apuca uneori leşinul, erau sticluţele cu săruri ce se puneau la nas. Contra migrenei era un fel de creion cu mentol cu care te ungeai pe la tâmple şi care producea o senzaţie de frig. Cu pomadă de buze, rosie, te ungeai la gură când ti se crăpa pielea.

În copilărie ne plăcea să stăm în farmacie şi să aşteptăm până se face medicamentul. Acasă a oi, când ne jucam „de-a farmacia”, ştiam cum trebuie amestecate alifiile şi fierte diferitele tizane. Aşteptând, ne uitam cu jind la vasele cu bomboane de pe tarabă. Ca nişte bezele erau bomboanele de limbrici, albe şi trandafirii; portocalii erau bucălelele de zahăr ars, iar nişte dreptunghiuri mici de pastă înaărită, tăvălită în mult zahăr, ne plăceau deosebit de mult.

Tot de la farmacie cumpăram săpunul de glicerină şi carbolul cu care dezinfectam. Iodoformul, cu miros greu, trăda pe cei ce aveau anumite boale lumeşti.

Când s-a deschis întâia drogherie la Braşov, a lui Teutsch şi Tardes, în Uliţă Vămii, multe din mărfurile cumpărate până atunci din farmacie începură să fie vândute în drogherie. Chinina, bicarbonatul de sodiu, glicerina, parfumuri, vaselina, săpunuri etc. Se vindeau în cantităţi mari pe acelaşi preţ ca ceea ce luai cu gramul din farmacie. Praful şi pasta de dinţi şi odicolonul, cu care umblai la Pasti la stropit, le găseai mai ieftin. In acelaşi timp droghistul lua şi locul băcanului, pentru colori, ceară, terebentină şi alte mărfuri. Înainte de toate însă, în drogherie găseai aparatele de fotografie şi tot ce era de lipsă pentru această îndeletnicire, care nu mai era numai a fotografilor de meserie, ci pasiona din ce în ce mai mult pe amatori.

Dar nu numai farmacistul avea un concurent în droghist, ci şi medicul de casă în sanatoriile unor vraci din străinătate, ca preotul catolic Kneipp din Wörishofen, care introduse umblarea desculţ şi care avea atâţia aderenţi, încât s-a deschis şi la Braşov, pe Livada Postei, în 1895, o astfel de instituţie. Alti concurenţi erau bătrânele, care cunoşteau leacurile băbeşti şi la care mergea lumea să se vindece, când doctorul nu putea să ajute. Aveam şi în neam o astfel de bătrână, specialistă în tămăduirea gălbinării, fată de care medicina oficială era tot acaţ de dezarmată atunci ca şi astăzi. Leliţa Zinca însă a vindecat pe câţiva bolnavi de icter cu „bun din bou”, pe care ştia să-l prepare din fierea unor boi, amestecată cu ierburi amare. Acest decoct se pare că avea uneori un efect miraculos.

Capitolul acesta l-am început cu evocarea unui medic rococo din alte vremuri. Il voi sfârşi tot cu lucruri vechi, căci medicul de casă e şi el o rămăşiţă de mai de mult, un anacronism în epoca specializării, care începuse şi la noi, tocmai pe când terminam liceul.

Nu voi vorbi de casele de sănătate din veacurile trecute, pe care le pomenese unele documente, dar care nu prea ştim cum erau întocmite. Ordinul cavalerilor teutoni se îngrijea de bolnavi; Honterus vorbeşte de trei spitale, iar cel din strada numită după el, „a spitalului” primeşte o danie la 1413, când un donator ajuta cu bani şi leprozeria din Blumăna. Boala aceasta grozavă, adusă de cruciaţi din Orient, ajunse şi la Braşov, unde ea, şi mai târziu ciuma, au ca urmare închiderea băilor publice. Din America veni, în foarte putini ani după descoperirea lui Columb, sifilisul, care se răspândi în Europa prin Franta, din care cauză se numea „boala franţuzeasca” sau „sfreantul”. Un spital contra acestei boale e pomenit din vremea Reformei, altul era „in monte”, probabil pe Livada Postei. şi pentru armată se îngriji stăpânirea austriacă de un spital, care, în 1791, era în Uliţă Căldărarilor. In 1887 s-a deschis cel nou, de sub Curmătură.

Cu atât mai interesant e un scurt istoric al Petcutului şi al spitalului „cetăţenesc”, care azi servesc de azil de bătrâni şi de spital de boli venerice. Voi încerca să dau cititorilor cheia înlelegerii unor lucruri la care azi nu se mai gândeşte nimeni. Pe de altă parte, scormonind pământul Brasovului, vom da de oase de om acolo unde nu le bănuiam.

Când în anul 1813 izbucni la Braşov o epidemie de ciumă, negustorul Vasile Petcu fugi din oraş, părăsind casa mare pe care o zidise la începutul veacului trecut şătrarul Petcu, numit, probabil din cauza staturii sale scunde, Petcul. In absenta proprietarului, comisia sanitară prefăcu, fără să întrebe mult, aceasta clădire spaţioasă şi destul de izolată, într-un lazaret de ciumaţi. Adaptarea ei penvru noua destinaţie a costat multe parale, dar mai multe avea să coste ceea ce ceru şi obţinu de la oraş, după lungi tratative, proprietarul când se întoarse la Braşov. După ce casa avu mvlti ani fel de fel de meniri, întâmplarea voi ca, în anul 1852, penitenciarul din Braşov având trebuinţă de încăperi, să fie mutaţi la Petcut cei 11 ologi şi nebuni care până atunci erau ţinuţi la „tuchaus”. Astfel Petculul ajunse azil pentru bătrâni şi ospiciu pentru alienaţi. şi sifiliticii, primejdioşi ca infecţioşi şi indezirabili pentru morala publică, era vorba să fie mutaţi acolo, iar orbii, care erau şi ei o plagă pentru oraş, au fost de asemenea într-un timp oaspeţii Petcutului. Azile, ospicii, lazarete, leprozerii, spitale pentru sifilitici şi cei ameninţaţi să orbească nu însemnează deci îngrijirea bolnavilor după specialităli, ci adăpostirea neputincioşilor ce au devenit o sarcină pentru oraş. Cei cu boli contagioase erau izolaţi pentru a feri pe alţii de infecţie.

Si înainte de Petcut au existat câteva azile mici pentru bătrâni şi neputincioşi, ridicate de oameni miloşi. Dintre ele, cel mai de seamă era cel adăpostit în chiliile bisericii Sf. Nicolae din Şchei, care a mângâiat bătrâneţea multor femei.

Soldaţii bolnavi, ca şi leproşii şi nebunii, nu aveau voie să protesteze dacă erau duşi sau închişi în spital, ca cetăţenii pasnici, care se îngrozeau, chiar pe vremea mea, când era vorba de spital. Scurtă vreme după ce s-a deschis „spitalul cetăţenesc”, s-a îmbolnăvit de lingoare o servitoare a unchiului meu mare, Niculită Ciurcu. Sotia lui nu s-a învoit să fie dusă la spital, ci a îngrijit-o singură acasă. Servitoarea s-a făcut bine, dar stapână-sa a murit de boala pe care o luase şi ea, şi care făcea la Braşov lungă vreme nenumărate jertfe.

Acest spital al oraşului, mult timp singurul pentru bolnavii civili, s-a putut clădi abia după ce un donator generos, S. Abraham, i-a pus, în 1839, la dispoziţie o grădină mare în dreptul porţii de la capătul Târgului Cailor, pe care e şi astăzi spitalul de boli venerice. Caractenstic e faptul că el s-a putut întreţine şi mări prin daniile făcute de românii bogaţi din Braşov, care şi în cazul acesta au fost cei ce au înţeles mai întâi chemarea vremii şi s-au arătat darnici. Vasile Fulga, Stefan Sotir, Hagi Ruşeţ, Gheorghe Ioan, Constantin Manuel au făcut legate mai mici, iar marele filantrop Nită Iuga a dat o sumă însemnată. Deosebit de frumoasă pentru că a cerut ca să nu se ştie numele donatoarei, a fost dania Mariei Ghenovici, văduva negustorului Hagi Iordan, care a dăruit spitalului 5.000 de galbeni. Dumnezeu a răsplătit-o lungindu-i viaţa peste 90 de ani.

În vremile vechi, morţii se înmormântau şi la Braşov, ca în alte părti, în curtea şi grădina bisericilor, iar preoţii, marii demnitari ai oraşului şi binefăcătorii bisericii, chiar în biserică. Sub dalele Bisericii Negre şi sub podelele Sfântului Nicolae odihnesc multi cetăţeni de seamă. După ce împăratul Iosif II interzise înhumarea în incinta oraşului, cimitirele au fost mutate afară. Numai „la greci” unde odihnesc Brâncoveni şi Văcăreşti, se îngroapă şi azi putinii morţi ai coloniei greceşti din Braşov în cimitirul pitoresc de lângă zidurile interioare ale oraşului. Tot astfel se mai îngroapă călugări franciscani în biserica din strada Sfântului Ioan.

Afară de cimitirele din cartierele exterioare şi cele de pe brâul din jurul oraşului, de care am pomenit în alt loc, mai existau odinioară altele. Tot lângă zidurile Cetăţii se îngropau cei seceraţi de ciuma din anii 1718 şi 1719, în cimitire improvizate, lângă bastionul lăcătuşilor şi la capătul Uliţii Căldărarilor, după ce nu mai aveau loc în cimitirul franciscanilar din Strada Sf. Ioan. In cimitirul ţiganilor, lângă Ţigănie, se înmormântau şi cei decapitaţi, iar pe Dealul Furcilor cei spânzuraţi acolo. Cu mare cruzime se arătau braşovenii fată de sinucigaşi. Cei cărora nu li se dădea o groapă în vreun colt dosnic al cimitirelor confesionale erau aruncaţi, împreună cu hoiturile câinilor, lângă zidurile oraşului, între Bastionul Curelarilor şi al Postăvarilor.

Spiritul dispus spre glumă al braşovenilor a numit drumul ce ducea de la cimitirul de la capătul Brasovului la cel luteran din Blumăna, unde mai târziu s-au zidit casele dim Strada Iorga, „promenada medicilor”. Specialişti sau medici de casă, „vracii” noştri pot uneori amâna călătoria noastră spre cimitire, sau o pot zori, dar nu o pot opri.