Cetatea

Înainte ce să înceapă ungurii să fortifice aşezările lor şi să ne dea cuvântul „varos” (care a pătruns până în Peninsula Bailcanică), din care românii au făcut „oraş”, noi aveam cuvântul străvechi, de origine latină, „cetate”. aşa se numeşte până astăzi centrul fortificat al Brasovului, întocmai cum parizienii numesc Cit é partea capitalei lor între cele două braţe ale Senei.

În Cetate intrai prin Poarta Vămii, despre care am vorbit în cele precedente. Urmând sinele tramvaiului – care erau mai înălţate decât caldarâmul, încât rotile trăsurilor se împiedecau de ele şi lunecau o bucată bună de-a lungul lor înainte de a fi izbutit să le traverseze – aveai la stânga marea cârciumă La Coroană – numită şi Coroana Veche, după ce s-a zidit în altă stradă Hotelul Coroana – cu curtea ei spaţioasă, în care trăgeau vinerea carele din satele săseşti. In grajdurile cele mari erau caii graşi şi bine ţesălaţi, cu spete lungi, care se prindeau la căruţele cu „serigle”. Prin curtea Coroanei puteai ieşi Sub Bucium, lângă altă cârciumă, La Cetatea Râsnovului.

Peste drum de Coroană era redacţia gazetei „Kronstädter Zeitung”, pe care o aduceam zilnic, la ora patru, bunicii mele abonată la ea, ca şi la „Gazeta Transilvaniei”, de la înfiinţare. Tipografia cea nemţeasca, întemeiată de Honterus, a servit şi lui Coresi ca să-şi poată tipări la Braşov cărţile sale în secolul al XVI-lea.

În coltul Uliţii Vămii cu Târgul Grâului era casa mare şi domnească a bogătaşului Trauschenfels, zidită în 1852. In locul fierăriei mari de la parter s-a amenajat, în 1894 o cafenea modernă, în care trecu, din celălalt capăt al Uliţii Vămii, cafegiul Drechsler. In locul lui se instală, în noua Casă a Pensiilor, Erdelyi-Weiss, care vara ţinea şi cafeneaua de pe promenadă. Ceva mai departe era, lingă un chiose ce fu desfiinţat în curând, Cafeneaua Belvedere, la care aveam voie să luăm câteodată o îngheţată. Când s-a zidit Reduta cea nouă, s-a deschis şi în ea o cafenea. Aastea erau toate cafenele Brasovului – afară de câteva localuri de noapte cam deocheate – căci „Elite” din piaţa e mai nouă.

La geamurile mari şi pe nelipsitele bănci îmbrăcate în catifea rosie stăteau ofiţerii gamizoanei. Ei aruncau priviri galese domnişoarelor din Braşov, care îşi făceau bucuros drum pe dinaintea cafenelei. Chelnerii le aduceau un teanc de jurnale prinse în dispozitive de trestie, pe care îl aşezau lângă clientul care îşi bea cu multă poftă cafeaua cu lapte, cu frişcă multă. La biliardul din fund jucau cei pasionali de acest joc, pe când la o masă din fata casieriţei jucau şah doi bătrâni taciturni. Spre seară veneau jucătorii de cărţi, ca să facă partidele lor de calabrias sau ferbăl.

Biliardul fu adus la Braşov încă din secolul al XVIII-lea. O ordonanţă a judelui Hermann din 1793 atrage atenţia asupra primejdiei ce rezultă pentru oraş din cauza tinerilor ce umblă pustii pe străzi, noaptea, cutreierând cafenelele cu bilarde. Dar mai demult mesele de biliard erau de obicei în câte o cârciumă sau berărie. Într-o astfel de berărie din Uliţa Căldărarilor am învăţat şi eu biliardul, când eram în clasa din urmă a liceului.

Viaţa de cafenea tine de influenta Vienei, oraşul cafelii cu lapte – „melange” şi „caputinăr” – al cornurilor rumene, cozonacului cu stafide şi al jurnalelor. Aici găseai „Gartenlaube” cu romanele de Marlitt şi Heimburg, „Über Land und Meer”, alte reviste pentru familie, foile umoristice „Kikeriki”, cu aluzii politice, şi mai ales nelipsitele „Fliegende Blätter”, cu glumele variate la nesfârşit despse mama soacră, studentul chefliu, basetul neascutltător al forestierului, ofiţerul care vrea să fie spiritual şi profesorul distrat. Ilustraţiile acestei reviste erau uneori într-adevăr delicioase. Oberländer cel cu leii şi faimoşii lor îmblânzitori, Hensel cel viguros, cu animalele lui surâzătoare, Hermann Vogel cu piticii şi sultanii arabi şi alţii, care au înveselit mai multe generalii.

Tocmai pe vremea când părăseam Brasovul, se petrecea marea transformare a oraşului, influenlat din ce în ce mai mult de Budapesta. Când mă întorceam vara de la studiu, găseam cafeneaua schimbată cu desăvârşire. Muzica ţiganilor, care până atunci nu cântau decât în cârciumi şi restaurante, pătrunsese în cafenele, cu ciardasuri zgomotoase şi romanle languroase. Deodată cu ea, şampania chefliilor. Săsoaicele erau de acum vizitatoarele cele mai frecvente ale cafenelelor, umplând aerul cu râsul lor zgomotos şi cu fum de ţigară.

De cele mai multe case din cetate se leagă o amintire. Aici a locuit întâia mea dragoste, fetişcană cu o coadă groasă pe spate, care cânta la ţitera; dincolo era internatul de fete al „Reuniunii” (înainte de a se muta în casa proprie din strada Caterinei) condus de surâzărcoarea doamnă Belu, la care stătea în „cost” Tiberiu Eremie, viitorul mare inginer şi antreprenor din Bucureşti, care îmi câştiga toţi nassurii de sidef pe care îi căpătam de la mătuşile male; mai încolo, tot în Uliţă Fanărilor, casa în case a murit poetul Andrei Muresianu; în Uliţă Scheilor casa bancherului Steriu, cu poartă de fier şi cu o servitoare cu „botele” – doniţele – în mâini, pictată pe peretele din fund.

Pe aceeaşi stradă, în colt cu prima ulicioară ce duce la Biserica Neagră, locuia într-o vreme bumcă-mea; şi de locuinţa aceasta se leagă una din primele mele amintiri din viaţă. E foarte mult de atunci, căci o mătuşă a mea, care azi are nouăzeci şi unu de ani, îşi serba arunci nunta. In odăiţa”, pe un „stelaj” negru de cărţi, erau aşezate în rând, ca nişte soldaţi, torturile comandate la Montaldo, aşteptând sosirea oaspeţilor: Specialitatea cofetarului italian erau garniselile bogate de acadele, înalte de o jumătate de metru şi împodobite cu trandafiri de zahăr şi frunze verzi de un fel de „lictar”, adică magiun. Când le priveai, îţi luau ochii. Cu verişoara mea, cu un an mai mare, ne-am apucat să ciugulim câte o frunză, o acadea, sau un porumbel de zahar, până ce ne ispitiră alte frunze; şi la utmă toată garniseala minunata a artistului Montaldo. Când n-au mai rămas decât torturile chele, am şters-o frumuşel de acasă, nefiind curioşi să vedem mutrele deznădăjduite ale miresii, fără să uităm însă să alunecăm cu fundul pe scândura netedă ce mărginea scările.

Dacă o iai la stânga, spre Biserica Neagră, dai în „cartierul latin” al Brasovului. Strânse în jurul catedralei erau şcolile saşilor şi locuinţele străvechi ale unor profesori, în frunte cu „rectorul” şi „cantorul”. Înainte de a se zidi Liceul Honterus pe Romuri, sălile erau atât de aglomerate, că cursurile începeau şi iarna la ora şapte, la lumina gazului, şi nu se terminau decât seara târziu când veneau la rând meseriaşii. Seara, copiii fugeau speriaţi când venea la ei crâsnicul bisericii, cu barba lui lungă şi rosie, despre care se povesteau lucruri curioase.

Cartierul latin era despărţit cu un lant gros de fier de Târgul Cailor. La capătul lanţului era cârciuma „La lant”, în care se vindea borş bun şi ghereta celui mai mare între fraţii Watzatka, cel ce ascuţea atât de frumos foarfecele şi bricegele. Ascutirul unui briceag cu două limbi costa zece creiţari. Înainte de a-l lua, îl încercai pe unghia degetului mare, dacă e bine ascuţit.

Partea aceasta a Brasovului mai avea o specialitate: cârdurile de porumbei. Când îi vezi, la intervale de ani, ai impresia că sunt tot porumbeii din tinereţea ta, cu picioruşe roşii, cu guşile albastre pline de grăunte ciugulite vineri, după spartul târgului pe la marginea Târgului Grâului. Nu sunt parcă nici mai multi, nici mai putini şi gânguresc tot aşa de vesel şi dau târcoale mereu sotiilor lor credincioase. In tinereţea mea era la modă creşterea porumbeilor, în poiumbare anume făcute. Cei ce în zbor se dădeau peste cap erau preferaţi. Nu-mi aduc însă aminte să fi mâncat vreodată carne de porumbel, pentru că pisicile lacome găseau totdeauna mijlocul să golească şi cele mai bine clădite porumbare. Poate erau pisici cu două picioare.

Dacă din Strada Mureşenilor treci în Strada T. Ionescu (fostă Nouă de Sus), mai jos de casa unde locuia Popovici, cel cu fetele frumoase şi bune cântăreţe, poreclit „Putrezire-ai”, trecând prin Strada Sforii, ti se părea că ai făcut o faptă eroică. Stradela e atât de îngustă de nu încap doi inşi deodată pe ea. Ziduri înalte, de-o Parte şi de alta, îi dădeau un aspect lugubru, mai ales că aoodo era şi o închisoare.

Puşcăria era însă la capătul Uliţii Fanărilor, la „Tuchaus”. In curtea acestui penitenciar, în care erau închişi de obicei cei ce nu-şi plăteau datoriile, erau nişte arcade frumoase. Un pandur mustăcios, cu o sabie lungă şi cu unifonmă, stătea de pază la poartă umplându-ne de groază. De fapt el era mai putin fioros decât îl arăta înfăţişarea lui marţială şi dispus să stea de vorbă cu cei darnici. Pe vremea mea era închis la puşcărie un negustor român care falsificase nişte iscălituri. Nevastă-sa, „Zinca a mică”, care-l iubea cu pasiune şi-a cheltuit toată averea moştenită de la bogatul ei părinte, dând bacşişuri „pandurului” de la tuchaus, ca să închidă un ochi şi să deschidă o uşă; lăsând-o să intre la bărbatul ei. Săraca, după ce nu mai avu nimic, se turbură la minte de dorul bărbatului – încât ea devenise de fapt „Zinca a nebună”, precum era poreclită altă sotie de negustor, excentrică şi ridicolă în dorinţa de a rămânea tot tânără – şi când trecea pe stradă o auzeai neâncetat, cu voce tare, răguşită şi de o adânca melancolie: „Vai de mine şi de mine!”.

În penitenciar „robii” învăţau diferite meserii, între altele „compactoria”, adică legătoria de cărţi. Negustorul român de care vorbii ştia să lege destul de bine şi de la el învăţaserăm şi noi această artă, stricând bunătate de cărţi cu graba ce o puneam să le vedem ieşite de sub presă. şi azi mai am în bibliotecă câteva volume legate de mine în vremea aceasta, când legătorii buni din Braşov se numeau Hauptkorn sau Heidecker (cel mărunţel şi cu barba în cioc, cel ce vorbea pe nas şi strângea mucurile de ţigări într-o cutie).

Numele străzilor şi pieţelor din Braşov erau uneori interesante şi vorbeau despre stări şi oameni din veacurile trecute. De Târgul Cailor şi al Boilor, în plin centru – azi Strada Gheorghe Bariţiu si. Diaconul Coresi (dmpă ce fusese N. Titulescu) – Sub Buciucn şi Uliţa Fanărilor (azi a Castelului), am vorbit mai înainte şi am văzut ce rău s-a făcut când au fost înlocuite cu altele, fără nicio legătură cu Brasovul. Târgul Grâului a rămas până astăzi, câci şi acum vin satele fără pământ roditor să cumpere grâul pentru iarnă de la saşii din Tara Bârsei, ce-şi etalează sacii cu grăuntele aurii de-a lungul acestui „sir” din piaţă. Târgul Straielor şi al Botelor, apoi Sirul Inului şi al Rozelor arată, cu numele lor, unde se făcea negoţ cu aceste mărfuri. Târgul Peştelui era odinioară în Strada Hirscher. Acesteia în copilăria mea în zicea Strada Teatrului, căci acolo era „Reduta”, dărâmată pe la 1891 şi înlocuită de „Reduta cea nouă”, unde iarna erau balurile cele mai elegante ale Brasovului.

Unele străzi se numeau după vreo particularitate a lor. aşa era străduţa care ducea din Strada Orfanilor în care era azilul săsesc de copii orfani) spre Târgul Cailor, numită Valea Lată, desi nu era nici vale, nici lată, ci prin ea curgea o mică gârlă, peste care treceai fără să sari.

Când eram copil s-au pus, în 1890, tăbliţele cu numirile străzilor în trei limbi: sus ungureşte, la mijloc nemţeşte, iar jos româneşte. Numirile romaneşti au fost traduse din nemţeşte de profesorul Pilitia, sacrificându-se uneori numirea veche peutru cea nouă, redată adesea într-o limbă neânteleasă sau cu construcţii greoaie. „Schutzengrasse” a devenit Strada Ţintaşilor, sau „Obere Sandgasse”, Strada Nisipului de Sus. Am văzut cât de greşită era traducerea lui „Gabelgasse” prin Uliţa Furculiţei. Dar cu nimic nu te deprinzi mai uşor decât cu un nume caraghios de stradă, căci atunci când îl rosteşti nu eşti preocupat de ceea ce însemnează sau însemna. […]

În Uliţă Neagră, care a păstrat bine caracterul vechi al clădirilor şi nu a făcut prea multe concesii gustului fistichiu al sfârşitului de veac trecut, dar şi în piaţă şi în alte părti, casele cele mai multe aveau spre curte o galerie lungă pentru locuinţele de la etaj. Galeria, în fundul căreia erau de obicei closetele, era descoperită, încât vara, când ploua, şi iarna drumul la toaletă era anevoios.

În fundul curţii era de obicei „şopul” în care toamna se aşezau frumos lemnele. Pe acestea le ferestrăiau şi crăpau cu dibăcie, săptămâni întregi, „firăstrăiasii” unguri, care miroseau totdeauna a usturoi şi rachiu. Când şopul era plin, putea veni iarna braşoveana cu gerurile ei. In Uliţă Vămii, în Sirul Inului şi Târgul Cailor, precum şi în Uliţă Fanărilor, în fundul curlitor lungi şi strâmte, pardosite cu pietre, se vedeau adesea zidurile cetăţii, ce despărţeau proprietăţile de promenăzile de Dupăziduri. In câte o grădiniţă erau şi „hucene”, addcă scrânoioburi, în care se dădeau copiii.

Când s-au înmulţit prăvăliile, în străzile principale, în spaţiul larg de sub boltitura porţilor s-au făcut multele „boltite”: Cine vrea să ştie cum erau casele cu curlile vechi; trebuie să umble prin străzile fără vad comercial, rămase mai toate neatinse de schimbările produse în deceniile din urmă. Prin Strada Nouă de Jos şi de Sus, s-au păstrat încă şi porţile boltite, grele şi mari, care seara se încuiau cu chei uriaşe, de trebuiai să tragi clopotul ce era legat cu o sârmă de mânerul cu atârna la poartă. Dar nu numai acest clopot, pe care îl auzeai bălăngănind din stradă, era predecesorul soneriei electrice, ci, mai ales pentru Şchei, şi ciocanul greu de fier în forma unui L, fixat cu un capăt de poarta, iar cu celălalt putând să lovească într-o placă de fier, până ce se sculau locuitorii casei să deschidă.

Dacă deschideai poarta grea de stejar, ajungeai sub bolcitura adâncă, deasupra căreia erau cele două odăi spre stradă, una mare, „salonul”, cu două sau trei ferestre, şi „odăiţa” de lângă ea. De jos urcai în etaj pe scările de stejar, înguste şi de obicei ceva cam prea înalte. In fata scărilor era o uşă ce ducea la o locuinţă mică din parter. La cealaltă locuinţa de la etaj ajungeai din fundul curţii pe nişte scări ale galeriei. Locuinţa aceasta se compunea mai cu seamă din două camere, la care accesul era prin bucătărie.

Dar să urcăm scările principale, ca să ajungem la odăile dinspre stradă. In capul scărilor era un „antreu” spaţios, cu patru uşi. Una, cea din stânga, spre etajul al doilea, când un astfel de „cat” mai era, sau spre pod, când casa avea un singur rând. In fata acestei uşi era ieşirea pe galerie. Din celelalte două uşi, una ducea la odăile „din fafă”. Afară de salon şi odăiţa mai era uneori încă una; cu fereastră spre curte, care servea de sufragerie. Usa a doua ducea din antreu la bucătărie. Din bucătărie se mai făcea o odaie mare, în care stăteau copiii sau „băieţii din cost”. Fireşte că locuinţele aveau şi alte împărţeli, dar cele mai multe erau întocmite după cum arătarăm. Cel putin în casele în care locuiau rudele şi prietenii noştri din copilărie.

În casele cele nouă erau parchete, care se introduseră şi în cele mai vechi, de când sa făcu o fabrică de parchete chiar la Braşov. In cele mai multe case erau însă pe vremea mea „podini” de lemn, care în odăile din fată se vopseau cu colori de ulei, iar în bucătărie şi în „cămăruţa” se „surăiau” cu „surlă”, un pământ nisipos ce se aducea cu carul din săcuime şi se vindea prin străzile Brasovului. „Luaţi surlă!”, îmbiau ungureşte vânzătorii. Pe scări şi în bucătărie, pe jos, erau presuri de „zdrenţe°; cumpărate tot de la săcui. Ele erau foarte trainice şi „tărcate”, fiind ţesute din fâşii de stofă rămasă de la haine vechi. O rudă a mea ura aceste presuri, pentru. Că „de când ieşiseră, nu mai aveau ce îmbrăca săracii”. Toate zdrenţele le cumpărau săcuii, şi nu se mai dăruiau oamenilor sărmani.

În odăile din fată erau covoare pe jos, cu lei, tigri şi alte animale, care ne plăceau atât de mult, când eram copii. Fabricile din Austria ajunseseră să facă. Pentru gustul nostru şi chipuri de ţigani ursari. Covoare se puneau şi deasupra patului, pe părete. Mai târziu ajunseră la moda covoarele romaneşti cu motive naţionale.

Sa trecem o clipă prin acesre odăi, în care mirosea a mere coapte căci cocoanele bătrâne îubeau aeest miros şi nu arumcau. Niciodată cojile, ci le puneau pe sobă sau în firida sobei, să se frigă. Când era şi o bătrâna în neam – ceea ce era cazul în cele mai multe familii – copiii găseau la ea şi pere fierte, de care o trocărită vindea, în grămăjoare de câte patru pere de un creiţar, la biserica grecească din Târgul Cailor.

Acestor bătrâne le plăcea să stea la fereastră, privind la trecătorii de pe stradă, cu nelipsitul scăunel, pe care ele îşi rezemau picioarele. Gutoase. Pe un astfel de scăunel mă aşezam eu la picioarele bunicii, care îmi povestea minunatele povesti. In timp ce îi „ţineam” bumbacul să-t depene, se scurgea şi firul fermecat al basmului despre Aladin şi lampa lui fermecată sau istoria lui „Rombinzon” cel cu papagalul lui mândru, sau a Ghenovevei de Brabamt.

La ferestrele cu pernile ce nu lăsau frigul să pătrundă în odaie – dar nici aerul să se primenească – erau aceleaşi flori în răvare, cu farfurioare dedesubt: muscate roşii, ale căror frunze, frecate între degete, dădeau un miros tare şi stăruitor, fuxiile cu florile trandafirii ce-şi întindeau aripioarele parcă ar fi vrut să zboare, busuiocul şi măghiranul, vanilia şi rezeda, cu parfumul lor fermecător, zambilele care se fineau acoperite cu „tocuri” de hârtie până înfloreau si, în unele case, un ficus, o cală sau o floare de ceara, din care se scurgeau nişte picături dulci, pe care le lingeam când nu ne vedea nimeni.

Când nu erau văzul#ti, copiii mai făceau şi pozne cu aceste flori. La un profesor care locuia în Şchei, băieţilor „în cost”, carce stăteau în odaia de lângă bucătărie, le era lene să meargă la privată până în fundul galeriei şi găsiră că florilor nu le poate strica udătura. Leliţa Zinca se tare mira când vedea dimimeata pământud din răvare ud şi florile totuşi ofilindu-se.

Când eram copil ieşise moda buchetelor Makart, numite astfel după pictorul vienez la care alergau doamnele din societatea înaltă, mai ales aristocratele austriece, să-i pozeze pentru marile lui pânze cu femei frumoase îmbrăcate foarte sumar. Pe cortina teatrului imperial din Viena se vede, între zeităţi antice, Charlotta Wolter, marea tragediană, cu un corp splendid. Lui Makart îi plăceau buchetele făcute din crengi cu frunze ce începeau să se usuce, cu scaieţi şi flori de paie, cu spice de grâu copt şi pene de păun; cu un cuvnut, cu tot ce nu era floare plină de seva şi de colori vii. Cum ceea ce picta răsfăţatul pictor al Vienei era şi pe placul adoratorilor lui din întreaga tară, moda buchetelor de uscăruri ajunsese şi la noi; şi de la plimbări ee îmtorceam totdeauna cu cele mau curioase buchete, care aşezate în salon, adunau praful cu săptămânile.

Aceste vase cu buchate compuse de o fantazie stranie, aşezate prin colturi, se potriveau cu mobila care pe vremea aceea plăcea mai mult: scaune cu picioare rahitice, îmbrăcate în stofă de mătase cu fâşii de catifea, canapele cu perine şi cu răzemătoare, scutite de a fi pătate de capul ce se lăsa pe ele prin „fileuri”, ca la fotelele de la vagoanele de tren de clasa I, „etajere” pe care se îngrămădeau figuri de bronz sau marmoră şi fel de fel de statuete de animale fabricate în serie şi cumpărate de la Gebauer, cel cu prăvălia pe Ttrgul Grâului. In prăvălia acestuia găseai de toate: cele mai ieftine cadouri de nuntă şi jucării de copii, porţelanuri şi perii de dinţi, lămpi şi hârtie de muşte, precum şi alte lucruri folositoare şi obiecte de artă. Tovarăşul lui era românul Taflan, pe care însă Gebauer îl supravieţui cu vreo jumătate de veac, în cursul căruia se strânse în magazia lui toată marfa nevândută de decenii. Când, acum câţiva ani, am intrat în prăvălia lui să caut un obiect ce de mult nu se mai găsea aiurea, fiul său, bătrân şi el, îmi spunea că tatăl său murise în iarna trecută, în vârstă de 95 de ani, mai mult de supărare că o gripă îl slăbise afară din cale, decât de boala propriu-zrsă.

Prin anul 1890 începură să fie iarăsi apreciate vechile şi solidele mobile de nuc. Mama scotoci prin podurile bătrânelor din neam şi adună splendidele „castene” – dulapuri – mari cât nişte case, „comode” în care intra toată rufăria, „şifonierele” încăpătoare şi ele, de făceau încântarea cocoanelor, veşnic îngrijorate ca nu mai au unde pune hainele şi rufele ce se tot adunau, cu cât creşteau copiii.

Aceste mobile fură şterse de colbul gros, lustruite din nou, îmbrăcate în stofă solidă prinsă cu cuie cu cap mare de „porcelan” alb şi aşezate la loc de cinste Fotelele şi canapeaua te invitau parcă să te aşezi pe ele, fără să-ţi fie frică că se surpă sub tine, iar stilul Bieermeier nu era alterat, chiar dacă cei ce se aşezau pe ele nu mai erau doamne ceremonioase cu umbreluţă în mână, ce nu se aşezau niciodată picior peste picior, nici domni cu cravata neagră, acoperind tot gulerul, care prizau ceremonios tabacul din tabachere emailate. Lada de Braşov fu degradată, ca să conţină rufele „negre” – murdare – şi exilată în bucătărie.

Cu această mobilă de nuc întunecat şi frumos poleit se potriveau de minune perdelele de „spiţură” – reţea – de la ferestre. Cu fel de fel de figuri de flori sau păsări, ele se „stercuiau”, adică se scrobeau. Spălatul lor nu se făcea acasă, ci la anumite spălătorii din oraş, unde se şi întindeau pe rame. Ceva mai jos de poliţa ferestrei erau, de amândovă părţile, nişte cuie lungi, şi de ele erau prinse perdelele drapate cu şnururi – la Braşov li se zicea „şinoare” – de coloarea stofei cu care erau îmbrăcate mobilele. Nişte discuri de lemn de nuc, ca nişte farfurioare, acopereau cuiele de care erau prinse perdelele.

În salon de obicei nu se intra decât când veneau vizite. In multe locuinţe mobilele erau îmbrăcate în învălitori de pânză, şi ca să le ferească de soare, erau lăsate storurile sau, când ferestrele aveau „loduri” – obloane – se închideau acestea.

Arta era reprezentată prin câteva portrete familiale, care în unele case de negustori erau de pictorul Lecca, mai târziu de Misu Pop, amândoi braşoveni sau cu rude braşovene. In cele mai multe însa, portretele erau nişte poze mărite sau făcute în cărbune, după fotografii, ori numai grupuri familiale aşezate de fotogtaf cu multă simetrie şi cu ajutorul unor aparate ce sprijineau capul şi-l ţineau în poziţia silită, ceva plecat într-o parte. Toţi membrii familiei, întorşi de la vreo nunta sau jubileu, aveau fetele surâzătoare. Sub sticlă era cununa de mireasă, de lămâiţa, a bunicii, sau nişte flori făcute din miez de pâine şi aşezate pe o scândurică îmbrăcată în catifea.

Răspândite erau şi cele două grupuri cu Mihai Viteazul la Alba Iulia, şi câteva scene eroice de la Plevna şi Griviţa, cu dorobanţii viteji, moartea lui Valter Mărăcineanu cu steagul în mână şi predarea săbiei din partea lui Osman-pasa în mâna lui Carol, învingătorul. Nu mai stiu la cine am văzut şi o reproducere după un tablou care reprezenta împuşcarea împăratului Maximilian de Mexico. După multi ani am întâlnit originalul ei tocmai în Copenhaga. Cel ce-l pictase era Manet.

Vom termina trecerea în revistă a interioarelor braşovene aruncând o privire în bucătăria prin care trebuia să treci când voiai să ajungi în odaia din fund, rezervată copiilor. Din cauza aceasta bucătăria era totdeauna ţinuta curat, cu vasele agăţate pe cuiele de pe părete, frecate, mai ales cele de arama, şi cu cârpătoarele de diferite mărimi, „surăiţe”. Tot aşa acoperământul de scândură de pe patul servitoarelor, pe care ziua se călca sau se întindea aluatul de tăielei. Plita strălucea, căci era mereu înnegrită proaspăt.

Două mobile erau nelipsite: banca pe care era ciubărul cu căuşul de aramă, cu mânerul lui lung şi cele două bote – doniţe – de apă, şi bufetul în care se ţineau vasele de bucătărie şi paharele, căruia la Braşov îi spunea „parsechi”. Cuvântul acesta curios e de origine ungurească – pohárszek – adică „scaun de pahare” şi pentru un cercetător superficial ar fi o dovadă că noi am primit aşa-zisele „cuvinte culturale” – adică pe cele intrate în lisnba noastră deodată cu cultura apuseană venită la noi – prin mtijlocirea ungurilor. Aceasta e, precum se ştie, teza unor filologi unguri. Dar asemenea deducţii pripite sânt înşelătoare. Dacă în odăile dm fată am întâlnit comoda şi şifonierul, care amândouă au nume franţuzesc, nu urmează că în Ardeal am fi avut influenta franceză. Amândouă aceste cuvinte le-am primit de la austrieci (care, ei, într-adevăr au fost influenlati de cultura franceză), cu sensul modificat în Viena, umde în şifonier nu se mai ţineau „sifoanele”, ci haine. Cât despre parsechi, acesta are un nume unguresc nu pentru că noi nu am fi cunoscut înainte de a avea contact cu ungurii această mobilă ci pentru că servitoarele erau săcuience şi cocoanele noastre vorbind cu ele întrebuinţau cuvântul înleles de ele, care apoi s-a strecurat şi în limba română.

Bucătăria se spoia în fiecare an înainte de Pasti. Venea Linta ţiganca cu bidineaua ei lungă şi în fiecare an voia, dar mama n-o lăsa, să tragă câte o dungă albastră pe părete.