Capitolul XII Orfana

Şi-apoi mărul nostru n-are,
N-are nici vârf, nici lăstare,
Şi domniţa, din păcate,
N-are nici mamă, nici tată,
N-are cine s-o-nzestreze,
Cin' s-o binecuvânteze.

Oraţie de nuntă

Chibitca s-a oprit în faţa casei comandantului, la pridvor. Recunoscând clopoţelul lui Pugaciov, norodul alerga buluc în urma noastră.

Şvabrin l-a întâmpinat pe pretinsul împărat în pridvor. Era îmbrăcat căzăceşte şi-şi lăsase barbă. Trădătorul l-a ajutat pe Pugaciov să coboare din chibitca, arătându-şi bucuria şi zelul prin cuvinte care-i trădau josnicia. Văzându-mă, a rămas buimăcit, dar şi-a venit repede în fire şi mi-a spus, întinzându-mi mâna:

— Şi tu eşti de-ai noştri? De mult trebuia să faci aşa.

I-am întors spatele, nerăspunzându-i nimic.

Mi s-a strâns inima când m-am văzut în odaia de mult cunoscută, unde pe perete se mai afla diploma răposatului comandant, ca un trist epitaf al timpului trecut. Pugaciov s-a aşezat pe divanul pe care moţăia de obicei Ivan Kuzmici, adormit de bodogăneala nevestei. Şvabrin i-a servit votcă. Pugaciov a băut un păhărel, după care a spus, arătându-mă:

— Dă-i şi înălţimii-sale!

Şvabrin a venit la mine cu tablaua, dar i-am întors spatele pentru a doua oară. Părea foarte tulburat. Fiind deştept, îşi dăduse îndată seama că Pugaciov nu-i mulţumit de dânsul.

Tremura în faţa lui, iar pe mine mă privea cu neîncredere.

Pugaciov s-a interesat de starea fortăreţei, de ceea ce se mai aude despre armatele duşmane şi de multe altele, după care l-a întrebat pe neaşteptate:

— Spune-mi, frăţioare, ce fată ţii tu aici, sub pază? Arată-mi-o!

Şvabrin s-a îngălbenit ca un mort.

— Împărate, spuse el cu glas tremurător, împărate. Nu e arestată. E bolnavă. Zace în odaia de sus.

— Du-mă la ea! A spus impostorul ridicându-se.

Orice împotrivire era peste putinţă.

Şvabrin l-a condus spre odaia Măriei Ivanovna. Eu i-am urmat.

— Împărate! A spus Şvabrin, oprindu-se pe scări. Aveţi puterea să cereţi de la mine orice vreţi, dar nu daţi voie unui străin să intre în dormitorul soţiei mele!

Am tresărit.

— Eşti căsătorit? Am strigat, gata să-l sfâşii.

— Tăcere! M-a întrerupt Pugaciov. Asta mă priveşte! Iar tu, a continuat el către Şvabrin, n-o face pe deşteptul şi lasă fasoanele; îţi este sau nu soţie, eu duc la dânsa pe cine vreau! Urmează-mă, înălţimea-ta!

Şvabrin s-a oprit din nou la uşa odăii, spunând cu glas întretăiat:

— Împărate, vă previn, e în delir, de trei zile aiurează fără întrerupere.

— Deschide! I-a spus Pugaciov.

Şvabrin a început să se caute prin buzunare, apoi a spus că n-a luat cheia cu dânsul. Pugaciov a izbit cu piciorul în uşă; lacătul a sărit; uşa s-a deschis; am intrat.

M-am uitat şi am rămas înlemnit. Pe podea, într-o rochie ţărănească ruptă, şedea Maria Ivanovna, palidă, slabă, cu părul răvăşit. Dinaintea ei se afla o cană cu apă, acoperită cu o bucată de pâine.

Cum m-a văzut a tresărit şi a scos un ţipăt. Ce s-a petrecut atunci în sufletul meu, nu mai ţin minte.

Pugaciov s-a uitat la Şvabrin şi i-a spus cu un surâs amar:

— Bun spital ai. Apoi, apropiindu-se de Maria Ivanovna: Spune-mi, porumbiţo, de ce te chinuieşte aşa bărbatul tău? Ce-ai greşit faţă de dânsul?

— Bărbatul meu! A răspuns ea. Nu mi-i bărbat şi niciodată n-am să-i fiu nevastă. Mai bine mor! Şi voi muri, dacă nu voi scăpa de dânsul.

Pugaciov s-a uitat fioros la Şvabrin:

— Cum de-ai îndrăznit să minţi? Ştii tu, netrebnicule, ce ţi se cuvine?

Şvabrin a căzut în genunchi. Şi-n clipa aceea dispreţul mi-a înăbuşit orice sentiment de ură sau de mânie. Mă uitam cu scârbă la nobilul care se târa la picioarele unui cazac fugar!

Pugaciov s-a muiat.

— Te iert de data asta, i-a spus el, dar să ştii că la cea dintâi greşeală ţi se va socoti şi vina asta! Apoi, întorcându-se spre Maria Ivanovna, i-a spus blând: Poţi să ieşi, frumoasă fată! Îţi dăruiesc libertatea. Eu sunt împăratul!

Maria Ivanovna i-a aruncat o privire fugară, pricepând că are în faţă pe ucigaşul părinţilor ei. Şi-a acoperit obrazul cu mâinile şi a căzut fără cunoştinţă. M-am repezit la ea, dar în clipa aceea a intrat foarte curajoasă în odaie Palaşa, vechea mea cunoştinţă, pentru a da stăpânei ei ajutor.

Pugaciov a ieşit şi am coborât tustrei în salon.

— Ei, ce-i, înălţimea-ta? A râs el. Ţi-am scăpat frumoasa! Nu crezi că ar fi bine să trimitem după popă, să vie să-şi cunune nepoata? Aş putea să-i fiu naş, Şvabrin vătăjel, să bem, să petrecem şi. Basta!

De ce m-am temut, n-am scăpat. Auzindu-i propunerea, Şvabrin îşi ieşi din fire.

— Împărate, a strigat el înnebunit, sunt vinovat, v-am minţit, însă şi Griniov vă minte! Fata asta nu-i nepoata preotului de aici; ea e fata lui Ivan Mironov, care a fost spânzurat la cucerirea fortăreţei!

Pugaciov şi-a aţintit asupră-mi ochii arzători.

— Ce mai e şi asta? M-a întrebat, nedumerit.

— Şvabrin ţi-a spus adevărul, i-am răspuns eu, cu hotărâre.

— Asta nu mi-ai spus-o, a remarcat Pugaciov şi s-a întunecat la faţă.

— Judecă şi tu singur, i-am răspuns eu, s-ar fi putut spune faţă de oamenii tăi că fata lui Mironov e în viaţă? Ar fi sfâşiat-o, n-ar mai fi salvat-o nimeni!

— Şi asta-i drept! A răspuns Pugaciov râzând. Beţivanii mei n-ar fi cruţat-o pe biata fată. Bine a făcut cumătra preoteasă că i-a păcălit!

— Ascultă, am urmat eu, văzându-i bunăvoinţa. Nu ştiu cum să te numesc şi nici nu vreau să ştiu. Dar Dumnezeu vede că aş fi bucuros să plătesc cu viaţa ceea ce ai făcut pentru mine. Numai nu-mi cere ceea ce-i împotriva onoarei mele şi conştiinţei creştineşti; eşti binefăcătorul meu; sfârşeşte cum ai început; lasă-mă să mă duc cu sărmana orfană încotro m-o îndrepta Dumnezeu. Iar noi ne vom ruga mereu pentru sufletul tău păcătos, oriunde vei fi şi orice ţi s-ar întâmpla.

Cu toată asprimea lui, se pare că Pugaciov fusese mişcat.

— Fie cum spui. Dacă-i vorba de pedeapsă, apoi e pedeapsă; de-i bunăvoinţă, e bunăvoinţă. Acesta mi-i obiceiul. Ia-ţi frumoasa, du-o unde vrei şi să vă dea Dumnezeu dragoste şi bună înţelegere.

După aceea s-a întors către Şvabrin, poruncindu-i să-mi dea autorizaţie să pot trece pe la toate posturile, prin toate fortăreţele de sub stăpânirea lui. Şvabrin, distrus, încremenise.

Pugaciov s-a dus să inspecteze fortăreaţa, însoţit de Şvabrin, iar eu, sub pretext că mă pregătesc de drum, am rămas. Am alergat spre odaia Mariei Ivanovna. Uşa era încuiată. Am bătut.

— Cine-i? A întrebat Palaşa.

Am spus cine sunt. Glăsciorul plăcut al Mariei Ivanovna s-a auzit prin uşă:

— Aşteaptă, Piotr Andreici, că mă schimb. Du-te la Akulina Pamfilovna, că vin şi eu îndată.

Am ascultat-o şi am plecat spre casa părintelui Gherasim. Şi el şi preoteasa au alergat să mă întâmpine. Savelici îi şi anunţase.

— Bună ziua, Piotr Andreici! Mi-a spus preoteasa. A dat Dumnezeu să ne vedem iar. Ce mai faceţi? Noi ne aminteam de dumneata în fiecare zi. Iar Maria Ivanovna, porumbiţa mea, a suferit mult fără dumneata! Spune-mi, maică, cum se face că ai putut să te împaci cu Pugaciov? Cum de nu te-a curăţat? Bine! Fie, să-i mulţumim nelegiuitului şi pentru asta.

— Destul, bătrâno! A întrerupt-o părintele Gherasim. Nu mai pălăvrăgi tot ce ştii. Pentru cei ce grăiesc mult nu se află izbăvire. Piotr Andreici, te rog, pofteşte! Nu ne-am văzut de mult, de mult.

Preoteasa m-a cinstit cu ce-a dat Dumnezeu, vorbind fără întrerupere. Îmi povestea cum i-a silit Şvabrin s-o dea pe Maria Ivanovna şi cum ea plângea şi nu voia să se despartă de dânşii; cum Maria Ivanovna ţinea legătura cu ei prin Palaşa (fată isteaţă, care l-a făcut şi pe uriadnic să joace aşa cum vrea ea); cum ea a sfătuit-o pe Maria Ivanovna să scrie scrisoarea, şi câte altele. La rându-mi am povestit pe scurt toată istoria mea. Părintele şi preoteasa şi-au făcut cruce, aflând că Pugaciov ştie despre minciuna lor.

— Cu noi e puterea crucii! Spunea Akulina Pamfilovna. Alungă, Doamne, norii ce s-au adunat asupra noastră! Ei, dar bună poamă-i Alexei Ivanâci! N-avem ce spune!

În clipa aceea uşa s-a deschis şi a intrat Maria Ivanovna cu un zâmbet pe faţa ei palidă. Îşi părăsise rochia ţărănească şi se îmbrăcase ca mai-nainte, simplu şi drăguţ. I-am apucat mâna şi mult timp n-am putut rosti nici un cuvânt. Tăceam amândoi, cu inimile pline. Gazdele au înţeles şi ne-au lăsat. Am rămas singuri. Am uitat de toate nenorocirile, şi vorbeam – şi nu ne mai săturam vorbind. Maria Ivanovna mi-a povestit tot ce s-a întâmplat cu dânsa de la cucerirea fortăreţei; mi-a descris toată grozăvia situaţiei ei, toate încercările la care a supus-o mârşavul Şvabrin. Ne-am amintit şi de vremurile fericite dinainte. Şi am plâns amândoi. În sfârşit, am început să-i spun ce am de gând. Nu mai putea rămâne în fortăreaţa supusă lui Pugaciov şi comandată de Şvabrin. Nu mă puteam gândi nici la Orenburg, din cauza nenorocirilor asediului. Ea n-avea pe nimeni, nici o rudă.

I-am propus să meargă la ţară, la părinţii mei. La început a şovăit; o înspăimânta lipsa de bunăvoinţă a tatei. Am liniştit-o. Ştiam că tata va considera ca o fericire şi totodată ca o datorie a lui de a primi pe fiica unui ostaş merituos, care şi-a dat viaţa pentru patrie.

— Dragă Maria Ivanovna! I-am spus, în sfârşit. Te socotesc soţia mea. Împrejurări stranii ne-au unit pentru totdeauna şi nimic nu ne mai poate despărţi.

Maria Ivanovna m-a ascultat simplu, fără sfială prefăcută, fără vorbe mofturoase. Simţea că soarta îi este legată de a mea. Totuşi a spus iar că nu-mi va fi soţie fără consimţământul părinţilor mei. N-am contrazis-o. Ne-am sărutat cu înflăcărare, din tot sufletul, şi în felul acesta totul între noi a fost hotărât.

Peste un ceas, uriadnicul mi-a adus permisul cu mâzgălelile stângace ale lui Pugaciov drept semnătură şi mi-a spus că acesta mă cheamă la dânsul. L-am găsit gata să plece la drum. Nu pot spune ce-am simţit, despărţindu-mă de omul acela fioros, crud, nelegiuit pentru toată lumea, în afară de mine! De ce n-aş spune drept? În clipa aceea, simţeam pentru el o vie simpatie. Aveam o arzătoare dorinţă de a-l smulge dintre răufăcătorii pe care-i conducea, de a-i salva capul, cât mai era încă vreme. Şvabrin şi norodul care se-ngrămădise în jurul nostru m-au împiedicat de a-i spune ceea ce îmi umplea inima. Ne-am despărţit prieteneşte. Pugaciov, zărind-o în mulţime pe Akulina Pamfilovna, a ameninţat-o cu degetul şi i-a făcut din ochi cu înţeles.

După aceea s-a aşezat în chibitcă, a poruncit să fie dus la Berda, iar după ce caii au pornit a mai scos o dată capul afară şi a strigat spre mine:

— Cu bine, înălţimea-ta! Poate ne mai întâlnim vreodată!

Într-adevăr, ne-am mai văzut, dar în ce împrejurări!

Pugaciov s-a depărtat. Multă vreme am privit stepa albă şi troica lui în zbor. Norodul s-a împrăştiat. Şvabrin s-a făcut nevăzut. M-am întors la casa preotului. Totul era pregătit de plecare; nu voiam să întârzii mai mult. Toată averea ne era încărcată în vechea căruţă a comandantului. Surugiii au înhămat caii îndată, şi Maria Ivanovna s-a dus să-şi ia rămas bun de la mormântul părinţilor, aflat în spatele bisericii. Voiam s-o însoţesc, însă ea m-a rugat s-o las singură. Peste câteva clipe s-a întors tăcută, plângând încetişor. Căruţa a tras la scară. Părintele Gherasim şi soţia lui au ieşit în pridvor; noi ne-am aşezat toţi trei: Maria Ivanovna, Palaşa şi cu mine, iar Savelici s-a urcat pe capră.

— Mergi cu bine, Maria Ivanovna, porumbiţa mea! Cu bine, dragă Piotr Andreici! Ne-a spus buna preoteasă. Drum bun şi Dumnezeu să vă dea noroc la amândoi!

Plecând, l-am văzut pe Şvabrin la fereastra casei comandantului. Faţa lui era întunecată de ură. Nu voiam să-mi arăt bucuria faţă de un duşman învins şi am întors capul în altă parte.

În sfârşit, am ieşit pe poartă, părăsind pentru totdeauna fortăreaţa Belogorskaia.