Capitolul VII Asaltul

O, capul – căpuşorul meu!
Slujitu-m-ai şi mult şi greu,
Treizeci şi trei de ani, mereu,
O, capul – căpuşorul meu!
Şi nu-i deajuns cât m-ai slujit?
Căci laude tu n-ai primit
Şi nici răsplată îndeajuns,
Nici ranguri-nalten-ai ajuns!
Dar ţi s-au dat doi stâlpuşori,
Doi stâlpuşori înăltişori,
O grindă de arţar aleasă
Şi-o frânghioară de mătasă.

Cântec din popor

În noaptea aceea nu m-am dezbrăcat şi n-am dormit deloc. Aveam de gând să mă duc, o dată cu primele raze ale soarelui, la porţile fortăreţei, pe unde trebuia să treacă Maria Ivanovna, să-mi iau rămas bun pentru ultima dată. Simţeam în mine o mare schimbare. Zbuciumul sufletesc mă chinuia mai puţin decât acea mâhnire care mă cuprinsese nu demult. În tristeţea acelei despărţiri se amestecau speranţe dulci şi nedesluşite, se amesteca aşteptarea plină de nerăbdare a primejdiilor, şi simţeam cum creşte în mine un simţământ de nobilă ambiţie.

Noaptea a trecut pe nesimţite. Tocmai când eram gata să ies, uşa s-a deschis deodată şi a intrat caporalul; mi-a raportat că peste noapte cazacii noştri au fugit din fortăreaţă şi l-au târât cu sila şi pe Iulai; că prin apropiere se văd oameni străini. Gândul că Maria Ivanovna nu va dovedi să fugă îndată m-a înspăimântat. Am dat caporalului câteva ordine în grabă şi tot atunci am fugit la comandant.

Se revărsa de ziuă. Cum alergam pe uliţă, am auzit deodată că mă strigă cineva. M-am oprit.

— Încotro? M-a întrebat Ivan Ignatici ajungându-mă. Ivan Kuzmici se află pe valul fortăreţei şi m-a trimis după dumneata. A sosit Pugaci!

— Maria Ivanovna a plecat? L-am întrebat cu inima tremurândă.

— N-a apucat! Drumul către Orenburg e tăiat, fortăreaţa e înconjurată! E rău, Piotr Andreici!

Ne-am dus la valul fortăreţei, o ridicătură naturală, întărită cu un gard de pari.

Acolo se aflau strânşi toţi locuitorii, cu garnizoana sub arme. Tunul fusese dus acolo încă de cu seară. Comandantul se plimba prin faţa puţinilor soldaţi rămaşi. Apropierea pericolului îi dădea bătrânului ostaş o vioiciune neobişnuită.

Pe câmpie, la o depărtare nu prea mare, se vedeau vreo douăzeci de călăreţi; păreau cazaci, dar printre ei se cunoşteau uşor başkirii, după cuşmele din blană de râs şi după tolbe.

— Băieţi! Spunea comandantul, trecând printre soldaţi. Luptăm azi pentru maica noastră împărăteasa şi vom arăta lumii întregi că suntem viteji şi ne ţinem jurământul!

Soldaţii şi-au arătat hotărârea cu glas tare. Şvabrin sta lângă mine şi se uita drept spre duşman. Cum au văzut mişcarea din fortăreaţă, călăreţii din câmpie s-au strâns grămadă şi au început să se sfătuiască între ei.

Comandantul a dat ordin lui Ivan Ignatici să îndrepte tunul într-acolo şi a aprins el însuşi fitilul.

Ghiuleaua a trecut şuierând pe deasupra lor, nepricinuindu-le nici un rău. S-au împrăştiat în grabă; câmpia a rămas goală. În clipa aceea s-a arătat pe val Vasilisa Egorovna, cu Mşsa, care nu voia să se despartă de ea.

— Ei, ce-i? A întrebat nevasta comandantului. Cum merge bătălia? Unde-i duşmanul?

— Duşmanul nu-i departe, i-a răspuns Ivan Kuzmici. Cu ajutorul lui Dumnezeu, totul se va sfârşi cu bine. Ţi-i frică, Maşa?

— Nu, tăicuţule! Acasă, singură, mi-i mai frică.

Spunând acestea, m-a privit, silindu-se să zâmbească. Fără să vreau, am strâns mânerul spadei, amintindu-mi că aseară o primisem din mâna ei, ca pentru a o apăra pe ea, iubita mea. Îmi ardea inima. Mă închipuiam cavaler medieval – cavalerul ei. Vream să-i arăt că-i merit încrederea şi aşteptam cu nerăbdare clipa hotărâtoare.

Atunci, de după o înălţime aflată la o jumătate de verstă de fortăreaţă, s-au ivit alte cârduri de călăreţi, şi curând toată stepa s-a umplut de o mulţime de oameni înarmaţi cu lănci şi sardakari {8}. Printre ei, pe un cal alb, călărea un om îmbrăcat într-un caftan roşu şi cu sabia în mână; era Pugaciov. S-a oprit; călăreţii l-au înconjurat îndată; patru dintre ei, pesemne la porunca lui, au pornit în goană spre fortăreaţă. I-am recunoscut pe trădătorii noştri. Unul ţinea o hârtie vârâtă sub cuşmă. Altul aducea capul lui Iulai, înfipt într-o lance. L-a aruncat peste gard şi capul nenorocitului calmuc s-a rostogolit la picioarele comandantului. Trădătorii strigau:

— Nu trageţi! Ieşiţi întru întâmpinarea împăratului. Împăratul e aici!

— Vă arăt eu vouă! A strigat Ivan Kuzmici. Foc, flăcăi!

Soldaţii au deschis focul. Cazacul care ţinea hârtia s-a clătinat şi a căzut de pe cal; ceilalţi au făcut cale-ntoarsă. M-am uitat la Maria Ivanovna; părea ameţită de spaima stârnită de capul însângerat al lui Iulai şi de împuşcăturile asurzitoare. Comandantul a chemat caporalul şi i-a ordonat să-i aducă hârtia de la cazacul ucis. Caporalul a ieşit în stepă; s-a întors, ţinând de căpăstru calul celui ucis, şi i-a înmânat lui Ivan Kuzmici scrisoarea. El a citit-o şi a rupt-o în bucăţi. În vremea asta răsculaţii se pregăteau de atac. Curând, gloanţele au început să ne şuiere pe la urechi, câteva săgeţi s-au înfipt în apropierea noastră, în pământ şi în gard.

— Vasilisa Egorovna, a spus comandantul, aici nu au ce face femeile! Du-o de-aici pe Maşa! N-o vezi? E mai mult moartă decât vie!

La şuieratul gloanţelor, Vasilisa Egorovna se făcuse parcă mai mică; privea stepa plină de o mare frământare; s-a întors spre soţul ei:

— Ivan Kuzmici! Dumnezeu e stăpân şi peste viaţă şi peste moarte! Blagosloveşte-o pe Maşa. Hai, Maşa, vino la. Tatăl tău!

Fata s-a apropiat de Ivan Kuzmici, a căzut, palidă şi tremurând, în genunchi şi s-a închinat până la pământ.

Bătrânul comandant a făcut semnul crucii peste ea, de trei ori, apoi a ridicat-o, a sărutat-o şi i-a spus cu glas schimbat:

— Fii fericită, Maşa! Roagă-te lui Dumnezeu, şi el nu te va lăsa! De vei găsi un om bun, să vă dea Dumnezeu dragoste şi bună înţelegere, şi să trăiţi cum am trăit eu cu Vasilisa Egorovna! Rămâi cu bine, Maşa! Vasilisa Egorovna, du-o mai repede.

Maşa s-a aruncat de gâtul lui şi a început să plângă în hohote.

— Să ne sărutăm şi noi., a rostit plângând soţia comandantului. Rămâi cu bine, Ivan Kuzmici al meu! Iartă-mă dacă te-am supărat cu ceva!

— Cu bine, cu bine, măicuţă! A spus comandantul, îmbrăţişându-şi bătrâna soţie! Destul! Duceţi-vă acasă! Dacă mai dovedeşti, îmbrac-o pe Maşa cu sarafanul!

Amândouă femeile s-au îndepărtat. Eu mă uitam în urma Mariei Ivanovna. Ea s-a întors şi mi-a făcut semn din cap. Ivan Kuzmici s-a îndreptat spre noi şi şi-a încordat toată atenţia asupra inamicului. Răsculaţii s-au strâns în jurul căpeteniei şi deodată au început să sară de pe cai.

— Acum fiţi tari! Ne-a spus căpitanul. Începe asaltul.

În clipa aceea, răsculaţii au năvălit asupra fortăreţei, cu răcnete şi strigăte înspăimântătoare.

Tunul nostru era încărcat cu mitralii. Comandantul i-a lăsat să se apropie cât mai mult şi deodată a tras din nou. Mitralia a lovit în plin. Răsculaţii s-au desfăcut parcă în două şi s-au retras. Doar căpetenia lor a rămas pe loc. Flutura sabia şi părea că-i îndeamnă cu mare aprindere; strigătele şi răcnetele au încetat o clipă, apoi au reînceput.

— Haideţi, băieţi! A spus comandantul. Deschideţi poarta şi bateţi toba. Înainte, băieţi, la atac! După mine!

Şi astfel, căpitanul, Ivan Ignatici şi cu mine am fost într-o clipă dincolo de împrejmuire, dar garnizoana speriată nici nu s-a clintit.

— Ce staţi, băieţi? Striga Ivan Kuzmici. Chiar dacă ar fi să murim, asta ni-i datoria!

În clipa aceea, răsculaţii au dat năvală asupra noastră şi au pătruns în fortăreaţă.

Toba a tăcut. Soldaţii din garnizoană au lepădat armele; pe mine m-au aruncat la pământ, însă m-am ridicat repede şi am intrat în fortăreaţă, împreună cu răsculaţii. Rănit la cap, comandantul se afla înconjurat de-o ceată de răufăcători care îi cereau cheile. M-am repezit în ajutorul lui. Câţiva cazaci zdraveni m-au legat cu curelele lor, spunându-mi:

— Vai de voi cei care nu vreţi să vă supuneţi împăratului!

Ne-au târât pe străzi; locuitorii ieşiseră din case cu pâine şi sare. Se auzea dangăt de clopot. Deodată s-a vestit prin mulţime că împăratul se află în piaţă, unde aşteaptă prizonierii şi primeşte jurământul. Norodul a dat năvală într-acolo; tot într-acolo ne-au mânat şi pe noi.

Pugaciov sta într-un jilţ, în pridvorul casei comandantului. Era îmbrăcat într-un frumos caftan căzăcesc, cusut cu fireturi. Cuşma înaltă de blană de samur cu ciucuri de fir de aur îi era trasă până pe ochii scânteietori. Faţa lui îmi păru cunoscută. Şefii cazacilor îl înconjurau. Părintele Gherasim sta palid şi tremurând, cu crucea în mână, lângă pridvor, şi parcă cerea îndurare, tăcut, pentru victimele care trebuia să fie executate în piaţă. Spânzurătoarea a fost ridicată îndată. Când ne-am apropiat, başkirii au împrăştiat norodul, ducându-ne înaintea lui Pugaciov. Clopotul a încetat şi s-a lăsat o adâncă tăcere.

— Care-i comandantul? A întrebat impostorul.

Uriadnicul nostru a ieşit din mulţime şi l-a arătat pe Ivan Kuzmici.

Pugaciov l-a privit pe bătrân cu ochi înfricoşători.

— Cum ai îndrăznit să mi te împotriveşti mie, împăratul tău?

Comandantul, slăbit din cauza rănii, îşi adună ultimele puteri şi-i răspunse cu glas hotărât:

— Tu nu eşti împăratul meu! Eşti un hoţ şi un impostor! Auzi tu?

Pugaciov s-a încruntat şi a făcut semn cu batista lui albă. Câţiva cazaci l-au înşfăcat pe bătrânul căpitan şi l-au târât la spânzurătoare. Sus, pe grindă, a apărut başkirul mutilat, pe care-l cercetasem cu o seară mai înainte. Ţinea frânghia în mână şi, după un minut, l-am văzut pe bietul Ivan Kuzmici ridicat în văzduh. Atunci l-au adus înaintea lui Pugaciov pe Ivan Ignatici.

— Jură credinţă împăratului Piotr Feodorovici! I-a spus Pugaciov.

— Tu nu eşti împărat! A răspuns Ivan Ignatici, repetând vorbele căpitanului. Eşti hoţ, măi frate, şi te dai drept împărat!

Pugaciov a făcut din nou semn cu batista şi bravul locotenent a fost spânzurat lângă bătrânul său comandant.

Acum îmi venea mie rândul. M-am uitat la Pugaciov cu îndrăzneală, hotărât să repet şi eu răspunsul vitejilor mei camarazi. Atunci, cu mare uimire, l-am văzut pe Şvabrin printre şefii răsculaţilor, tuns rotunjit şi îmbrăcat într-un caftan căzăcesc. S-a apropiat de Pugaciov şi i-a spus ceva la ureche.

— Spânzuraţi-l! A rostit Pugaciov, fără a se mai uita la mine.

Mi-au pus şteangul de gât. Am început să murmur o rugăciune, căindu-mă de toate păcatele mele şi rugându-l pe Dumnezeu să-i scape pe toţi cei ce-mi erau dragi.

M-au târât la spânzurătoare.

— Nu te teme! Nu te teme! Îmi spuneau ucigaşii, vrând poate într-adevăr să-mi dea curaj.

Deodată am auzit un strigăt:

— Staţi, afurisiţilor! Opriţi!

Călăii s-au oprit; m-am uitat şi l-am văzut pe Savelici la picioarele lui Pugaciov.

— Tătucule scump! Spunea bietul moşneag. Ce câştigi omorând un biet copil de boier? Da-i drumul. Pentru dânsul ţi se vor plăti bani buni! Iar pentru pildă şi spaimă, dă poruncă să fiu spânzurat eu, un moşneag!

Pugaciov a făcut semn şi-ndată am fost dezlegat şi lăsat liber.

— Tătucul nostru te iartă, am auzit un glas.

N-aş putea spune că m-am bucurat, în clipa aceea, de mântuirea mea, după cum iarăşi n-aş putea spune că-mi părea rău. Sentimentele îmi erau prea tulburi. M-au dus din nou în faţa aşa-zisului împărat şi m-au aşezat în genunchi. Pugaciov îmi întinse mâna brăzdată de vine.

— Sărută-i mâna! Sărută-i mâna! Spuneau cei din jur.

Eu însă preferam cea mai îngrozitoare pedeapsă decât această înjosire ticăloasă.

— Drăguţule, Piotr Andreici! Şoptea Savelici la spatele meu, împingându-mă. Nu fi încăpăţânat. Ce te costă? Scuipă, dar sărută-i mâna răufăc. (Ptiu!) Sărută-i mânuţa!

Nici nu mă clinteam. Pugaciov şi-a retras mâna, spunând cu un zâmbet batjocoritor:

— Înălţimea-sa, se vede treaba, a înnebunit de bucurie! Ridicaţi-l!

M-au ridicat şi m-au lăsat liber. Am stat să privesc la continuarea groaznicei comedii. Locuitorii începuseră a depune jurământul. Se apropiau pe rând, sărutau crucea şi după aceea se închinau impostorului. Soldaţii garnizoanei erau şi ei acolo. Croitorul companiei, înarmat cu foarfecă lui tocită, le tăia cozile. Care cum se scutura de păr, venea la mâna lui Pugaciov, care-l ierta şi-l primea în banda lui. Asta a durat vreo trei ceasuri. În sfârşit, Pugaciov s-a ridicat din jilţ şi a coborât din pridvor împreună cu căpeteniile.

I-au adus un cal alb cu frâu frumos; doi cazaci l-au luat pe Pugaciov de subsuori şi l-au ridicat în şa. Pugaciov l-a vestit pe preotul Gherasim că va lua masa la el. În clipa aceea s-a auzit ţipătul unei femei. Câţiva tâlhari o târau în pridvor pe Vasilisa Egorovna, aproape goală, cu părul răvăşit. Un tâlhar se şi îmbrăcase cu bundiţa ei, alţii duceau pernele, lăzile, serviciul de ceai, aşternutul şi întregul calabalâc.

— Doamne, Dumnezeule! Striga sărmana bătrână. Lăsaţi-mă în plata Domnului, oameni buni! Duceţi-mă la Ivan Kuzmici!

În clipa aceea, a privit spânzurătoarea şi l-a văzut pe bărbatu-său.

— Nelegiuiţilor! A strigat ea înnebunită. Ce-aţi făcut cu dânsul? Ivan Kuzmici, lumina mea! Soldat vrednic! Nu te-au atins baionetele prusace, nici gloanţele turceşti, nu ţi-ai pierdut viaţa într-o luptă cinstită, dar ai căzut răpus de un ocnaş fugar!

— Astupaţi-i gura acestei zgripţoroaice bătrâne! A spus Pugaciov şi un cazac tânăr a lovit-o cu sabia peste cap.

Bătrâna a căzut moartă pe scări.

Pugaciov a plecat mai departe şi mulţimea a pornit buluc în urma lui.